Există un simţământ foarte clar printre răscumpăraţii lui Dumnezeu cu privire la faptul că ziua de har este pe sfârşite. Folosind cuvintele profetului am putea spune: „Pentru că ziua s-a plecat, pentru că umbrele serii se lungesc!” În ceea ce-l priveşte pe creştin, folosindu-ne de cuvintele apostolului Pavel, am putea adăuga: „Noaptea este mult înaintată şi ziua se apropie.”
Chiar şi oamenii din lume intuiesc faptul că o criză majoră se apropie. Dar ei nu ştiu ce formă va lua şi cum trebuie întâmpinată. Creştinii, pe de altă parte, având Biblia în mână, pe Hristos în inimă şi pe Duhul Sfânt să-i călăuzească, nu sunt lăsaţi în întuneric. Ei ştiu că Hristos vine şi că venirea Lui e foarte aproape. Într-o anumită măsură realizăm adânca nevoie a acestei lumi triste şi ştim că orice efort al oamenilor de a împlini această nevoie este zadarnic. Împăraţi şi dictatori, parlamente şi comitete ar putea pentru un timp, într-o oarecare măsură, să rezolve anumite probleme la nivel local, dar nu pot îndepărta nefericirea universală a unei lumi aflate sub povara păcatului şi a morţii. Nici conferinţele sau ligile, nici tratatele sau pacturile nu pot pune capăt necazurilor iudeilor, nici guvernării deficitare a naţiunilor şi nu vor pune capăt nici corupţiei creştinătăţii.
Există doar Unul care se poate ocupa de tot răul şi de toate necazurile acestui pământ, care poate să liniştească suspinul creaţiei, să menţină gloria lui Dumnezeu şi să aducă binecuvântare universală pentru om. Chiar dacă conştientizăm sau nu, marea nevoie a iudeilor, a naţiunilor şi a Bisericii este venirea lui Hristos. Este la fel cum şi cântăm câteodată:
Doamne, frumoasa Ta creaţie suspină,
Aerul, pământul, marea
Gem împreună cu inimile noastre,
Şi Te cheamă cu voce tare.
Starea din aceste zile din urmă a celor care mărturisesc că îi aparţin lui Dumnezeu ne aduce solemnitate în inimă şi ne poate smeri în ţărână. Aceasta este prefigurată de starea care a fost printre oamenii lui Dumnezeu în zilele din urmă ale istoriei Vechiului Testament, pentru că istoria are un mod ciudat de a se repeta. În acea vreme, Israel era complet divizat; mica rămăşiţă care se întorsese din captivitate eşuase în totalitate. Însă în mijlocul întregii corupţii ce domnea, mai erau câteva suflete evlavioase care se temeau de Domnul, care meditau la Numele Domnului şi vorbeau adesea unul cu altul. Un lucru îi caracteriza mai presus de toate: ei aşteptau venirea lui Hristos. Nu aşteptau îmbunătăţirea acestei lumi; nu aveau de gând să pună lucrurile în ordine în Israel; nu aveau nicio pretenţie să fie ceva în ei înşişi, ci aşteptau să răsară Soarele dreptăţii care aducea vindecarea pe aripile Lui. Singura lor speranţă era venirea lui Hristos. Totul era slăbiciune între ei; totul în urma lor era eşec, în jurul lor totul era corupţie, însă înaintea lor se afla gloria care avea să fie arătată la venirea lui Hristos.
Poziţia lor, din mai multe puncte de vedere, se aseamănă cu cea a răscumpăraţilor lui Dumnezeu de astăzi. Iudeii L-au răstignit pe Mesia al lor şi au fost împrăştiaţi în toată lumea; naţiunile sunt complet falimentare în ceea ce priveşte guvernarea, încât civilizaţia pare pe punctul de a se pierde într-un haos de violenţă şi destrăbălare; Biserica a eşuat complet în ceea ce priveşte responsabilitatea ei ca martor pentru Hristos; iar aceia care, în mijlocul ruinii, au căutat să corespundă gândurilor lui Dumnezeu, sunt doborâţi. Eşecul de partea omului este absolut ireparabil. Dar singura noastră speranţă este că Hristos vine. Şi în ciuda tuturor eşecurilor din urma noastră şi din jurul nostru, gloria ne stă înainte.
Aşadar, dacă venirea lui Hristos este marea speranţă care ne stă înainte în mod deosebit pentru încurajarea şi mângâierea noastră, într-un timp de ruină, am face bine să studiem Scriptura, nu cu ideea deşartă de a încerca să stabilim data venirii lui Hristos, sau de a încuraja curiozitatea firească să cerceteze viitorul, ci cu dorinţa ca sentimentele noastre să fie trezite pentru Cel care vine.
Să începem întâi cu locuri din Scriptură care stabilesc evenimente măreţe, ca venirea Domnului Isus pentru a domni în glorie şi că sfinţii Lui vor veni împreună cu El. Apoi ne vom îndrepta către versete care ne spun cum vor fi aduşi sfinţii la Hristos pentru a veni împreună cu El.
În ultima epistolă a Noului Testament suntem aduşi de către Iuda înapoi la prima carte a Bibliei pentru a vedea că, în mai puţin de 700 de ani după crearea omului, lumea a devenit apostată. În zilele lui Enoh lumea se apropia de marea judecată a potopului. Nu exista nicio speranţă cu privire la vreo remediere a unei lumi apostate. Însă, în vederea judecăţii care va veni, vedem prima mare profeţie privitoare la venirea lui Hristos. Enoh spune, „Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi” (Iuda 14 ). Lumea trece prin judecată, dar sfinţii sunt păstraţi pentru a veni cu Hristos în glorie.
Continuăm cu profetul Zaharia care a profeţit în zilele de ruină ale lui Israel, la sfârşitul istoriei Noului Testament; vedem că nici el nu are vreo speranţă de restabilire a poporului, însă, având în vedere o altă mare criză, din nou este adusă înaintea sfinţilor speranţa venirii lui Hristos. Profetul spune: „Şi Domnul meu va veni, şi toţi sfinţii împreună cu El” (Zaharia 14 . 5). Din nou, lumea înaintează spre judecată, însă sfinţii sunt păstraţi pentru a veni cu Hristos.
Acum, am putea asculta mărturia apostolului Ioan, aşa cum este prezentată în Apocalipsa 19 . 11-16? Declaraţiile sale profetice încheie mărturia Noului Testament. Ioan vorbeşte cu privire la altă mare criză în istoria lumii: ruina completă a naţiunilor şi a creştinătăţii. Ca în zilele lui Enoh, înainte de sfârşitul Vechii Lumi, şi ca în zilele lui Zaharia, înainte de încheierea perioadei Vechiului Testament, la fel vedem şi în zilele care vor pune capăt lumii prezente că singura speranţă este venirea lui Hristos, şi vedem că atunci când „cerul este deschis”, iar „Împăratul Împăraţilor” vine, armatele cereşti Îl vor urma. Astfel, din nou vedem că lumea prezentă se îndreaptă spre judecată, însă sfinţii sunt păstraţi pentru a veni cu Hristos.
Pentru oricine care se supune Cuvântului lui Dumnezeu, aceste versete, alături de multe altele care ar putea fi citate, demonstrează în mod sigur că Domnul Isus vine pe pământ a doua oară, în putere şi în glorie şi că atunci când El vine, sfinţii Săi vor veni cu El. Totuşi, văzând că de la începutul istoriei, până în zilele noastre, generaţii de sfinţi au adormit, iar trupurile lor au fost puse în mormânt, iar că în prezent, milioane de credincioşi trăiesc pe pământ, în timp ce Hristos este în cer, în mod natural se pune întrebarea: „Cum I se vor alătura sfinţii lui Hristos, pentru a veni cu El?”
Domnul a îngăduit ca această întrebare importantă să fie pusă foarte devreme în istoria Bisericii, astfel încât noi să putem avea un răspuns inspirat, prin apostolul Pavel. Prima sa epistolă către tesaloniceni a fost scrisă pentru a ne da răspunsul. În primul capitol al acestei epistole ni se spune că aceşti sfinţi tesaloniceni s-au „întors de la idoli la Dumnezeu ca să slujească un Dumnezeu viu şi adevărat şi să aştepte din ceruri pe Fiul Său…pe Isus care ne scapă de mânia care vine”. Când Hristos vine a doua oară, va fi cu mânie, sau cu judecată, asupra naţiunilor care L-au respins; însă va aduce o eliberare completă celor care au suferit persecuţia pentru Numele Său. Aceşti sfinţi tesaloniceni erau sprijiniţi în mijlocul persecuţiilor prin faptul că aşteptau un răspuns glorios la toate suferinţele lor, la venirea lui Hristos, când aceştia aveau să aibă parte cu El de gloriile Împărăţiei.
Această speranţă nu s-a pierdut; însă pentru că timpul trecea, iar venirea lui Hristos întârzia, câţiva dintre ei „au adormit”. Aceasta i-a tulburat, făcându-i să se gândească că poate sfinţii care au adormit ar pierde toate binecuvântările şi gloriile domniei lui Hristos, care ar fi fost savurate de cei care erau în viaţă pe pământ la venirea lui Hristos. Probabil că nu aveau nicio îndoială cu privire la binecuvântarea lor eternă, sau că vor savura binecuvântările din casa Tatălui, însă ei se temeau că vor pierde gloriile Împărăţiei.. Apostolul răspunde la aceast aspect în capitolul 4 al epistolei. În primul rând el îi linişteşte cu privire la cei care au fost luaţi dintre ei. Apostolul nu a vrut să fim în necunoştinţă „despre cei care au adormit” (versetul 13).
Aceşti sfinţi erau în necunoştinţă, iar rezultatul acestei necunoaşteri era întristarea. Apostolul doreşte să le împrăştie întunericul şi să le şteargă lacrimile. Şi felul în care abordează subiectul este singurul mod eficient de a risipi norii şi de a pune capăt întristării. El Îl prezintă pe Hristos. Acesta ne reaminteşte că Isus a murit şi a înviat, că moartea şi învierea Sa este marele model al celor care au adormit. Învierea lui Hristos a fost secretă; şi aşa va fi şi învierea sfinţilor Săi care au adormit. După cum credem că Domnul Isus a murit şi a înviat, credem şi aceasta. Fără ca lumea să ştie, aceştia vor fi înviaţi pentru ca Dumnezeu să-i aducă împreună cu Isus (1 Tesloniceni 4. 14).
Totuşi, întrebarea rămâne: Cum vor fi aduşi să fie cu Domnul aceşti sfinţi înviaţi şi sfinţii care trăiesc, astfel încât ei să poată veni cu El? Apostolul contină să răspundă acestei întrebări în versetele de la 15 la 18 din capitolul 4. Apostolul accentuează importanţa acestui pasaj prin faptul că ne reaminteşte în mod deosebit că el vorbeşte „prin Cuvântul Domnului”. Ştim că toate epistolele lui au fost insuflate, însă sunt adevăruri de o asemenea importanţă încât el le prezintă reamintind că vorbeşte prin descoperire divină. Adevărul evangheliei, adevărul tainei Adunării, Cina Domnului, iar în acest pasaj, adevărul răpirii sfinţilor sunt toate prezentate în acest fel (Galateni 1:12 , 1. Corinteni 11:23 , Efeseni 3:3 , 1. Tesaloniceni 4:15 ).
Probabil că acesta este singurul loc din Scriptură care ne spune în mod direct cum vom fi răpiţi pentru a fi cu Domnul. Mai sunt totuşi alte două locuri în Scriptură la care ar fi folositor să ne referim înainte de a studia acest pasaj.
Primul pasaj este 1. Corinteni 15:51-53 . În acest capitol tema centrală este învierea. Venirea lui Hristos nu este de fapt menţionată, însă ştim din 1. Tesaloniceni 4 că evenimentele despre care se vorbeşte în aceste versete vor avea loc la venirea Sa. Apostolul spune: „Iată, vă spun o taină,” iar apoi el le spune secretul că „nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi.” Nu era un secret faptul că vom veni cu Hristos, pentru că, aşa cum am văzut, Enoh şi profeţii vorbiseră depre acest eveniment măreţ. Dar niciun profet nu a menţionat vreodată că un anumit număr de sfinţi nu vor trece prin moarte niciodată. Aceasta într-adevăr era o taină păstrată pentru timpurile Noului Testament. Dar chiar dacă nu toţi vor muri, toţi vor fi schimbaţi. Sfinţii adormiţi vor „învia nesupuşi putrezirii”, iar trupurile muritoare vor fi „îmbrăcate în nemurire”. Totuşi acest pasaj nu merge mai departe. Dacă am avea numai acest loc din Scriptură, nu am şti în ce asemănare vom fi schimbaţi şi nici ce ni se va întâmpla când vom fi schimbaţi. Aşadar, aceasta este prima etapă a acestui măreţ eveniment care ne va conduce spre a fi cu Hristos. „Toţi vom fi schimbaţi”.
În al doilea loc din Scriptură, în Filipeni 3:20-21 citim că noi „Îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos, care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale”. Aceste versete aruncă o nouă lumină asupra acestui eveniment important. În epistola către Corinteni am văzut că vom fi schimbaţi. Acest pasaj ne spune că vom fi transformaţi în asemănare cu Hristos. Nu doar din punct de vedere moral vom fi ca El, ci vom avea şi trupuri de slavă ca al Lui. În lumina acestei descoperiri ne-am putea foarte bine întreba: „De ce acest har măreţ? De ce trupurile de smerenie ale unor bieţi păcătoşi ca noi vor fi transformate în asemănare cu trupul Său glorios?” Ah! Ştim răspunsul! Vom fi ca El pentru a putea fi mărturia eternă a meritului Persoanei Sale şi a eficacităţii lucrării Sale. Ne gândim la acel biet tâlhar păcătos de pe cruce, la Saul din Tars, fariseul mândru care Îl ura pe Hristos; apoi continuăm să ne gândim la cer şi, în acea zi, privind la aceşti bărbaţi ca sfinţi glorificaţi, nu vom vedea noi măreaţa eficacitate a lucrării lui Hristos care îndepărtează orice urmă de păcat şi face posibil ca aceşti bărbaţi să fie schimbaţi în asemănare cu Hristos? Şi ceea ce este valabil pentru aceşti bărbaţi, este valabil pentru toţi sfinţii din acel loc cuprinzator al gloriei. Când vom fi transformaţi în asemănare cu El, aceasta va fi potrivit cu bogăţiile harului Său, şi spre lauda şi gloria harului Său.
Vedem aşadar în Filipeni că aunci când vom fi schimbaţi, aceasta va fi în asemănare cu Hristos, însă acest loc din Scriptură nu menţionează ce se va întâmpla cu noi când vom fi schimbaţi. Pentru acest adevăr suplimentar trebuie să ne reîntoarcem la capitolul 4 al primei epistole către Tesaloniceni. Acolo, în versetul 16 citim că „Domnul Însuşi va coborî din cer”. Aşadar, aici avem binecuvântata precizare că Domnul vine pentru noi. Limbajul este foarte explicit. Nu se spune doar că Domnul va coborî, ci că Domnul Însuşi va coborî. Aceasta este potrivit cu ceea ce le-a spus Domnul ucenicilor Săi: „Vin din nou şi vă voi primi la Mine Însumi.” El nu va fi însoţit de marea oştire a sfinţilor Săi îngeri ca atunci când El vine pe pământ. El va veni singur pentru a-Şi întâmpina sfinţii, la fel ca în imaginea minunată a lui Isaac, care merge singur seara pentru a-şi întâmpina mireasa care vine din călătoria prin pustiu.
Să observăm apoi, că nu are loc o coborâre pe pământ, ca atunci când El vine pentru a domni, când picioarele Sale vor sta din nou pe Muntele Măslinilor. E adevărat că se spune că El va coborî, dar se precizează că e o coborâre din cer, nu o coborâre pe pământ.
Mai mult, ni se spune că în momentul venirii Sale aici va avea loc o triplă chemare: strigătul, glasul arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu. În 1. Corinteni 15 vedem că trâmbiţa lui Dumnezeu înviază sfinţii care au adormit. Glasul arhanghelului nu implică faptul că acesta e prezent sau că arhanghelul vorbeşte, după cum ar putea sugera traducerea noastră. Traducerea corectă este „cu strigăt de chemare, cu glas de arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu.” Cuvintele „arhanghel” şi „trâmbiţă” nu au vreun articol. Aceasta este caracteristic vocii Domnului. În acest mod vorbeşte El, cu glasul arhanghelului, şi se poate ca aceasta să fie vocea care îi schimbă pe sfinţii care sunt vii, la fel cum trâmbiţa lui Dumnezeu îi înviază pe cei morţi. Apoi cu un strigăt El adună laolaltă amândouă categoriile de sfinţi şi îi cheamă la El Însuşi.
Adunându-Şi sfinţii, noi suntem răpiţi împreună cu ei. Ce binecuvântare să ştim că în acest fericit moment care va veni atât de curând, toate lucrurile care i-au despărţit pe sfinţi şi dezbinările umilitoare care au produs rupturi în Biserica lui Dumnezeu şi i-au împrăştiat pe răscumpăraţii lui Dumnezeu, vor înceta pentru totdeauna. În sfârşit, pentru un scurt moment, chiar în locul unde există eşec absolut, poporul Lui va fi una. Pentru că nu vom fi răpiţi în grupuri mici de sfinţi, aşa cum câţiva învaţă fals astăzi, pentru că Cuvântul spune că „noi...vom fi răpiţi împreună.”
Mai departe, vedem că întâlnirea va avea loc în văzduh. Şi cât de minunat se încheie totul: „şi astfel vom fi totdeauna împreună cu Domnul”. Domnul este Cel care ne va aduna, şi Domnul este Cel care ne va ţine împreună, pentru a nu mai fi niciodată despărţiţi unii de alţii, pentru a nu mai fi niciodată despărţiţi de Domnul. „Astfel”, spune apostolul, „încurajaţi-vă unii pe alţii cu aceste cuvinte.”
Aşadar, aici vedem taina venirii Sale, taina răpirii sfinţilor prin care ei sunt luaţi de pe pământ pentru a-L întâmpina pe Hristos în văzduh, astfel încât ei să fie cu El când Acesta vine.
Totuşi, acest minuat pasaj nu merge mai departe de întâlnirea din văzduh. Nu spune nimic despre ce se va întâmpla după acea întâlnire minunată. Întorcându-ne la primele trei versete din Ioan 14 , vedem următoarea etapă a călătoriei noastre spre gloria Împărăţiei. Aici Domnul ne spune că El S-a dus să ne pregătească un loc în casa Tatălui, iar când va veni din nou, ne va primi la El Însuşi. Ştim din 1. Tesaloniceni 4 că întâlnirea va avea loc în văzduh. Primindu-ne la El Însuşi, El ne va conduce în casa Tatălui, după cum a spus atât de minunat, ca „unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” Ne conduce pe această cale a vieţii pe care El Însuşi a călcat şi care duce la belşug de bucurie şi desfătări pentru totdeauna în casa Tatălui.
Ultima etapă a acestei căi a gloriei va fi când Hristos va veni să domnească. La prima Sa venire a venit în smerenie şi în slăbiciune. La a doua Sa venire cerul se va deschide şi El va veni ca Împărat al Împăraţilor şi ca Domn al Domnilor. Îngerii Săi puternici Îl vor însoţi, oştirile cereşti Îl vor urma, iar profeţia lui Enoh va fi împlinită: „Iată, a venit Domnul cu zecile de sfinţi ai Săi.”
Acestea sunt etapele în calea noastră spre glorie. Prima dată Îl vom întâmpina pe Domnul în văzduh. Apoi vom intra în bucuria casei Tatălui. La urmă, vom veni cu Hristos pentru a avea parte de Împărăţia Sa şi de tronul Său.
Aşadar, aceasta este binecuvântata speranţă care ne stă înainte: bucuria prezenţei Domnului, belşugul din casa Tatălui şi gloria împărăţiei eterne. Am putea adăuga că în minunata eternitate va fi o stare nouă într-un cer nou şi un nou pământ unde Dumnezeu va fi totul în toţi.
Văzând aşadar că aşteptăm aceste glorii viitoare, am putea foarte bine să spunem: „ce fel de oameni trebuie să fiţi voi, în purtare sfântă şi evlavie, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu.”