Este foarte important ca, atunci când o adunare locală exercită disciplina, să facă acest lucru corect, ca în prezenţa lui Dumnezeu, prin autoritatea Domnului şi sub călăuzirea Duhului Sfânt. Dacă s-a lucrat aşa, atunci trebuie să acceptăm două lucruri: primul, că a existat supunere faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi că aceasta a condus la decizia luată; al doilea, conştiinţele persoanelor care formează adunarea au fost în legătură nemijlocită cu Scriptura şi au fost conduse de ea în luarea acestei decizii. O astfel de lucrare a adunării va fi într-un singur gând şi va fi făcută în părtăşie.
Într-o adunare strânsă pentru Numele Domnului Isus, care se va mări prin venirea unor noi persoane, este de toată importanţa ca Scriptura să fie punctul central al oricărei acţiuni a adunării; trebuie urmărit ca întotdeauna conştiinţele noilor veniţi să fie exersate în mod activ prin Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca cei ignoranţi în ce priveşte gândul Scripturii cu privire la problema care stă înaintea adunării, să nu ia parte doar formal la o acţiune care, deşi corectă în ea însăşi, nu va conduce totuşi conştiinţele lor să dea curs, într-un mod activ, acelui privilegiu pe care Dumnezeu li l-a oferit. Dacă acest lucru nu este exersat în mod constant, rezultatul va fi - odată cu trecerea anilor - că cei noi veniţi în adunare vor fi guvernaţi de un lider, ori de o majoritate. Şi astfel, în cazul unora dintre cei care compun adunarea, supunerea practică a conştiinţei va fi pusă în pericol. Când o astfel de stare de lucruri există la scară mare într-o adunare, rezultatul va fi regula conducerii de către unii lideri, şi nu acţionarea în părtăşie; iar terenul adunării, ca strângere pentru Numele Domnului Isus, va fi pus în pericol. Nu vom mai avea practic o strângere pentru Numele Domnului şi sub călăuzirea Duhului, cu privire la lucrul care stă înaintea adunării. În consecinţă, chiar dacă sfinţii vor lucra în unitate, aceasta va fi practic autoritatea lui X sau Y şi călăuzirea unui frate sau a altuia. Într-un cuvânt, va fi la lucru omul, nu Dumnezeu.
Hotărârea liderului ori a majorităţii poate fi corectă, dar este nevoie de mai mult pentru ca o hotărâre să fie într-adevăr a adunării. Este însă de o mare importanţă morală ca fiecare conştiinţă din adunare să aibă simţământul responsabilităţii faţă de Dumnezeu şi a faptului că toţi trebuie să lucreze împreună înaintea Lui. Când, fie din ignoranţă, fie din inerţie, cei care formează adunarea aleg să urmeze un lider sau să se conformeze majorităţii, această stare este dovada unei foarte mari slăbiciuni, dacă nu cumva chiar renunţarea în suflet la principiul responsabilităţii individuale faţă de Dumnezeu şi, de asemenea, renunţarea la realitatea prezenţei Duhului Sfânt în Adunare. Ei acceptă doar o stare de lucruri care aparţine adunării lor şi nu lucrează sub călăuzirea conştientă a Duhului. De asemenea, deşi hotărârea poate fi parafată de întreaga adunare, aşa cum obişnuim să spunem, şi astfel, din punct de vedere exterior, totul va fi în ordine, hotărârea putând fi chiar corectă în ea însăşi, totuşi această stare este dovada prezenţei unui declin spiritual cu privire la părtăşie şi la supunerea faţă de Dumnezeu. Când conştiinţele nu sunt la lucru şi când Cuvântul lui Dumnezeu nu este cercetat în legătură cu hotărârea luată, atunci în mod sigur se sădeşte sămânţa care va creşte şi se va dezvolta în forme de slujire clericală care înseamnă, de fapt, renunţarea la o judecată individuală în care să fie implicată conştiinţa fiecăruia, în schimbul unor hotărâri luate de „slujitori“. Duhul Sfânt, în lucrarea pe care trebuie să o facă în adunare, este practic pus de-o parte; când această stare de lucruri este deplină, va rămâne doar numele de adunare a lui Dumnezeu.
Mai mulţi indivizi evlavioşi pot fi într-adevăr uniţi împreună, din punct de vedere al mărturisirii lor, pe terenul adunării, dar vitalitatea strângerii laolaltă nu mai există, pentru că cel care ţine lucrurile împreună este omul, şi nu Dumnezeu.
Adevărul cu privire la „a acţiona în părtăşie“ este pierdut pentru sufletele care urmează un lider, ori o majoritate sau, dacă vreţi, o minoritate. Dacă aşa stau lucrurile, nu este călăuzirea Duhului în ascultare de Cuvânt, ci este hotărârea lui X sau Y, sau a unei părţi influente a adunării. Aceasta este o lucrare nespus de tristă şi complet nevrednică de harul lui Dumnezeu care ne-a deschis ochii să înţelegem care este privilegiul şi datoria noastră de a păstra unitatea Duhului în legătura păcii. Porunca unui om nu este unitatea Duhului, ci mai degrabă degradare, aşa cum constatăm în starea de lucruri din jurul nostru, unde oamenii au lăsat în mâna liderilor lor chestiunile de disciplină. Şi nu avem decât să privim la starea divizată a creştinătăţii şi vom avea o vedere justă a rezultatelor urmării unui lider sau a unei majorităţi; la acelaşi rezultat vom ajunge şi noi dacă vom urma acelaşi model.
Aceia pe care Dumnezeu i-a pus în adunare ca lideri ori călăuze sunt în mod special responsabili faţă de El, pentru a îndruma gândurile poporului Său către El în aceste lucruri. Este de o importanţă deosebită ca credinţa să fie exersată cu privire la prezenţa Duhului Sfânt în adunare şi ca El să poată conduce poporul lui Dumnezeu către un singur gând. Dacă va fi acceptată doar doctrina, fără să fie şi credinţa la lucru, atunci rezultatele practice ale adevărului că Dumnezeu Duhul Sfânt este prezent cu noi vor fi ignorate. Se va deschide astfel o uşă largă lui Satan, prin faptul că se păstrează adevărul la nivel intelectual, dar se tăgăduieşte valoarea lui practică. Dacă există credinţă în prezenţa Duhului Sfânt pentru a ne călăuzi gândurile, va trebui să existe în mod necesar şi dependenţă de Dumnezeu şi răbdare. De asemenea, direct proporţional cu măsura actuală a credinţei noastre în Dumnezeu, vor fi lepădate complet energia şi căile proprii. Eforturile de a obţine o majoritate, forţând voia unei minorităţi, ori susţinerea vederilor deosebite ale unui lider sunt semne sigure ale independenţei faţă de Duhul Sfânt.
Dacă responsabilitatea liderilor în adunare este importantă în a conduce gândurile spre realitatea prezenţei lui Dumnezeu Duhul Sfânt, tot atât de importantă este responsabilitatea lor cu privire la starea propriilor lor duhuri când o chestiune de disciplină este înaintea adunării. „Cei spirituali“ din Galateni 6:11 sunt recunoscuţi de Dumnezeu, dar vai de adunarea care socoteşte spiritual pe unul care lucrează contrar „duhului blândeţii“, ori care recurge la mijloace care nu sunt în acord cu sfinţenia şi cu adevărul Aceluia care este Duhul Sfânt şi Duhul Adevărului. Acţiunile despre care se pretinde a fi făcute în Duhul, dar care tăgăduiesc caracterul Duhului lui Dumnezeu, sunt nişte afronturi aduse Lui şi Domnului.
Acţiunile de disciplină sau, am putea adăuga, încercările de disciplină, pun la probă întotdeauna starea spirituală a unui grup de creştini. Într-un astfel de moment, mai mult decât într-o mare comunitate religioasă, care este întemeiată pe principii omeneşti, există temere cu privire la rezultatele probabile pe care încercarea de disciplină ameninţă să le aducă. Şi ştim că atunci când un caz de disciplină este prezent într-o adunare, nivelul ei de creştere spirituală va fi descoperit în momentul prezentării lui. Într-un astfel de moment vor fi auzite voci care se aud rar, doar în rugăciune sau citire, şi vor fi activi în mod public şi unii a căror activitate spirituală nu trece dincolo de frecventarea adunării de adorare, duminica dimineaţa. Aceste persoane, devenind active, vor produce dificultăţi.
Disciplina este cel mai dificil lucru cu care o adunare are de-a face şi chiar dacă judecata omului care se implică proeminent în aceasta va fi absolut corectă, totuşi, dacă sufletul său nu este în comuniune cu Dumnezeu, el nu va avea greutatea morală care să inspire încredere. Cuvântul lui va fi lipsit de putere şi el va fi o piedică; din acest motiv trebuie să avem permanent în gând faptul că problemele adunării sunt în preocuparea lui Hristos şi că ochii Săi sunt ca o flacără de foc pătrunzând gândurile şi intenţiile fiecărei inimi, iar disciplina nu poate fi susţinută în mod real prin propria noastră tărie.
Oricât de slabi am fi, dacă ne sprijinim pe Domnul şi căutăm cu sinceritate călăuzirea Duhului, vom dobândi, poate nu un discernământ profund, dar cel puţin o pricepere instinctivă prin care ne vom da seama cine este în părtăşie cu Dumnezeu şi are dreptate şi vom beneficia de un simţământ foarte puternic cu privire la diferenţa între ceea ce este corect şi ceea ce este impus. Avem nevoie, într-un fel cu totul special, să fim aproape de Dumnezeu atunci când acţionăm pentru gloria Domnului în chestiunile de disciplină, să simţim răul ca şi cum noi am fi vinovaţi de el; altfel, preocuparea în disciplină cu răul are ca efect slăbirea duhului şi afectează negativ simţul moral. Satan este activ acolo unde este prezent răul, iar disciplina are în vedere răul; prin urmare, este vorba de un conflict, iar biruinţa poate fi câştigată doar prin ascultarea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi în supunere faţă de Duhul Sfânt. În plus, există întotdeauna o tendinţă de întinare atunci când ne preocupăm cu răul, chiar dacă facem aceasta pentru a-l judeca şi a-l înlătura; vedem de aici nevoia absolută de a ne judeca pe noi înşine în astfel de ocazii. De fapt, când judecăm răul în alţii, suntem în pericol de a fi împinşi de vrăjmaş într-o stare de mândrie.
Din pricina aceasta nu sunt rare cazurile în care problemele dintr-o adunare sunt ocazionate de o dublă lucrare a răului. Pe de o parte, este răul concret cu care se ocupă adunarea pentru a-l înlătura; de cealaltă parte, este răul ce ţine de cei care vor să acţioneze pentru Dumnezeu în chestiunea respectivă, atunci când o fac prin propria putere şi prin mijloace omeneşti, şi nu ale Duhului, căutând să pună lucrurile în rânduială pentru Dumnezeu cu mâini nesfinţite. Prin urmare, Dumnezeu, care niciodată nu Se tăgăduieşte pe Sine, are un cuvânt de spus împotriva adunării, nu numai din pricina răului pe care ea ar trebui să-l judece, ci şi din pricina felului în care oamenii încearcă să facă această judecată.
Întotdeauna disciplina dă pe faţă starea celor care formează adunarea şi în astfel de ocazii se manifestă motivaţiile şi judecăţile oamenilor. Să presupunem că un om, în mod ostentativ indignat de răul apărut, este mâniat din pricina unor motive personale pe cel care a comis răul; credeţi că Dumnezeu, care cercetează inima şi rărunchii şi care cântăreşte toate faptele, va trece cu vederea un astfel de păcat?
Există doar un fel în care putem să tratăm răul în siguranţă, şi anume atunci când acţionăm în lumină. Dacă păstrăm nelegiuirea în inimile noastre, Domnul nu ne va asculta, iar a folosi Numele Domnului ca un paravan pentru a ne acoperi simţămintele reale este un lucru nelegiuit; sfinţenia este podoaba casei Sale pentru veşnicie.
Un alt lucru care iese în evidenţă atunci când adunarea este confruntată cu probleme de disciplină este că descoperirea unui anumit rău conduce în mod frecvent la descoperirea altuia. Se întâmplă adesea că, atunci când priveşti o mică mlădiţă răsărită, nu ştii dacă sub pământ se află doar o rădăcină firavă sau una puternică, care pătrunde foarte adânc. Dumnezeu îngăduie ca lucrurile să fie scoase la lumină şi deschide ochii celor ai Săi cu privire la lucrurile pe care înainte nu le vedeau, iar felul Lui de a aduce lucrurile ascunse ale întunericului la lumină este unul gradat. Prin urmare, avem cu atât mai mult nevoie să aşteptăm cu sinceritate ca Cel care cunoaşte toate lucrurile să ni le dezvăluie. Cât de multe situaţii dureroase ar fi putut fi evitate într-o adunare dacă semnele răului ar fi fost tratate cu rugăciune şi cu post!
Dacă într-o adunare apare răul, primul lucru la care trebuie să ne gândim este onoarea Domnului. Aceasta trebuie protejată cu orice preţ, însă trebuie ca orice inimă să fie convinsă pe deplin că această onoare curată şi adevărată este a Domnului Însuşi. Este o completă înşelăciune atunci când creştinii numesc onoare a Domnului ceea ce, de fapt, este propria lor onoare.
Următorul lucru de care trebuie să ne ocupăm este recuperarea celui care a păcătuit. Dacă acţionăm în lumină, vom avea cu siguranţă o dorinţă reală ca cel care a păcătuit să fie condus de Dumnezeu să-şi vadă păcatul şi să se pocăiască. Când lucrurile stau aşa, celui vinovat nu-i va fi greu să mărturisească înaintea adunării păcatul pe care l-a mărturisit deja înaintea lui Dumnezeu şi a fost iertat şi curăţit de orice fărădelege; el este primul care se aşază de partea lui Dumnezeu, împotriva lui însuşi. Asupra unui suflet restabilit - unul care merge în lumină şi care este iertat - nu este nevoie să se exercite presiune (asupra lui) pentru a-şi recunoaşte greşeala. Iar acolo unde există pocăinţă adevărată - întristare din pricina păcatului şi abandonarea lui - calea este liberă pentru adunare să-şi pună pecetea pe lucrarea pe care Duhul Sfânt a făcut-o în sufletul persoanei respective. Când Dumnezeu restabileşte, adunarea poate primi.
Dumnezeu este drept şi în El nu poate exista nedreptate. Adunarea nu face altceva decât să acţioneze pentru Hristos. Ea se curăţă de rău în Numele Domnului; prin urmare acolo unde nu este curăţie totală vor fi, cu siguranţă, anumite urmări triste; căci cu ce măsură măsurăm cu aceea ni se măsoară. Trebuie să ne aducem aminte, de asemenea, că un duh calm şi calculat se întâlneşte rar într-o adunare care este tulburată de o chestiune de disciplină. Fiindcă acesta este un moment crucial pentru sufletele oamenilor, iar dacă nu suntem liniştiţi în prezenţa Domnului şi astfel ridicaţi în duh deasupra răului care lucrează şi care trebuie judecat, atunci ne va lipsi liniştea sfântă. De asemenea, dacă nu suntem cu adevărat în lumină, ca oameni fireşti nu putem fi cu totul nepărtinitori şi nu va exista acea atitudine sfântă şi imparţială care trebuie să caracterizeze acţiunile noastre în numele Domnului.
Se întâmplă adesea ca o adunare să fie la început indulgentă cu privire la rău; când însă îl judecă totuşi, ea este foarte aspră cu cel care a greşit. O astfel de adunare va trece dintr-o extremă într-alta. Dar Dumnezeu cere ascultare faţă de Cuvânt şi ca noi să avem răbdare să-I urmăm Cuvântul. Nici indulgenţa, nici nedreptatea nu sunt din Dumnezeu, şi nici nu-şi vor găsi locul într-o inimă care este în comuniune cu El. Nu poate exista pericolul unei detestări exagerate a răului în sufletele noastre, dar există pericolul de a avea o severitate duşmănoasă împotriva celui care a greşit. Persoane care sunt încă „puse deoparte de la Masa Domnului“ ar fi putut fi restabilite, dacă însăşi mâna care le-a lovit - şi care a trebuit să facă aceasta în mod necesar - ar fi fost călăuzită de o inimă îndurerată. Dacă un părinte trebuie să lovească un copil cu nuiaua disciplinării, mai mult de jumătate din valoarea actului va fi pierdută pentru fiul său dacă părintele îşi pierde cumpătul. Copilul îşi va primi pedeapsa meritată, dar părintele îşi va pierde influenţa. Domnul nu ar îngădui ca cei credincioşi să facă o lucrare de disciplină în Adunarea Sa fără să fie conduşi de El. Şi nicio lucrare n-ar fi făcută într-un fel greşit, dacă ar exista supunere faţă de Duhul Său. Şi unde este severitate (nu în ce priveşte actul disciplinei, pentru că acesta trebuie să fie sever) constatăm că ea se găseşte fie la aceia ale căror suflete nu sunt eliberate de chiar răul faţă de care ei sunt mânioşi în persoana celui în cauză, ori la aceia care nu s-au judecat pe ei înşişi înaintea lui Dumnezeu. Şi este necesar doar să urmărim istoria celor doritori de răzbunare şi care au o severitate nepotrivită împotriva celui care a greşit şi vom observa că, pe parcursul timpului, ei înşişi trebuie să înveţe că oamenii cu duhuri nemiloase, nu faţă de rău, ci faţă de cel care a greşit - îndurerând printr-o astfel de atitudine pe fraţii lor - au avut şi ei în inimi sămânţa aceluiaşi fel de rău pe care l-au condamnat în alţii. Timpul secerişului va veni curând şi astfel de oameni vor culege ceea ce au semănat. Acesta este unul dintre cele mai remarcabile simptoame de perversitate şi de înşelăciune ale inimii omeneşti. Şi aceasta este o nedreptate pe care Domnul în mod sigur nu o va trece cu vederea. Atunci când trebuie să ne ocupăm cu răul, avem nevoie să fim conştienţi de cuvintele Domnului despre bârna din ochiul nostru, căci cum am putea în alt fel să dobândim lumina Sa pentru a judeca drept? Într-adevăr, din orice punct de vedere am privi acest subiect, suntem constrânşi permanent să ne întoarcem la atitudinea de inimă a celor care exercită disciplina şi la sentimentul neputinţei complete a unei adunări de a acţiona în părtăşie, dacă nu există călăuzirea lui Dumnezeu Duhul Sfânt.
Părtăşia practică şi unitatea de gândire, câştigate în prezenţa lui Dumnezeu cu privire la disciplină, care să conducă la acţiunea adunărilor locale, nu se întâlnesc aşa de des cum ar trebui. Şi să nu ezităm în a accentua latura de responsabilitate a acestei chestiuni, căci ar trebui să stăm mai mult împreună în rugăciune şi în studiul Scripturii, cu privire la principiile ce ţin de disciplină în adunare. Este mai uşor să cucereşti o ţară, decât să o guvernezi.
Nu este suficient că un anumit număr de oameni s-au separat de sistemele religioase de care aparţineau şi că adevărul i-a determinat să se situeze pe terenul unde se exprimă unitatea Duhului; este de asemenea necesar ca fiecare dintre ei să trăiască sub cârmuirea şi călăuzirea Cuvântului şi a Duhului. În trecut, aceste adevăruri cu privire la Adunarea lui Dumnezeu au trebuit să fie câştigate; acum oamenii intră într-o stare de lucruri unde aceste adevăruri sunt acceptate. Dar acolo unde un adevăr sau altul este considerat ca fiind cunoscut, rareori el este învăţat cu adevărat, căci conştiinţa nu este exersată cu privire la el. Întrebarea capitală pentru sufletele noastre, atunci când apare o problemă într-o adunare locală, trebuie să fie: „Ce spune Scriptura?“. Starea conştiinţei noastre este joasă dacă, pentru a obţine soluţia, ne mulţumim să întrebăm: „Ce spune X, sau Y?“.
Tinerii trebuie să se comporte cu decenţă şi sfială atunci când adunarea discută un caz de disciplină, însă şi conştiinţele lor trebuie să fie exersate. Este un moment trist pentru adunare atunci când liderii ei, în loc să aştepte răspunsul conştiinţelor fraţilor lor, iau frâiele în propriile mâini, şi fără nicio consultare, rostesc hotărârea pe care adunarea trebuie să o ia. Acesta este clericalism şi neglijare a conştiinţelor altora. Sub orice nume s-ar găsi aşa ceva, în mod sigur nu înseamnă a acţiona în părtăşie şi sub călăuzirea Duhului.
Putem să vorbim despre o conştiinţă a adunării doar în cazul în care fiecare dintre cei care o compun se află în prezenţa lui Dumnezeu şi în supunere faţă de Cuvântul Său. Dacă două sau trei persoane pot avea o astfel de poziţie, nu este exclus ca, prin harul lui Dumnezeu, toţi dintr-o adunare să aibă aceeaşi poziţie. Doar aceasta poate fi numită cu adevărat conştiinţă colectivă.
Nu putem grăbi conştiinţa unui om; pot exista oameni evlavioşi care să fie lipsiţi de o cunoaştere temeinică a Scripturii, lucru care explică indecizia lor. Adeseori întâlnim câte o adunare cu totul nedumerită în faţa unei chestiuni de disciplină, din pricină că unora dintre cei care o compun le vine greu din punct de vedere al conştiinţei să urmeze un mod de acţiune dorit de alţii. Ce poate să dezlege conştiinţele tuturor într-un astfel de caz? Acel singur lucru care le poate şi lega: autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu.
Dacă un om are o încredinţare în conştiinţa lui cu privire la o zi sau la anumite mâncăruri, noi suntem datori să i-o respectăm (Romani 14), deşi el poate să fie slab în credinţă. Cu certitudine, în acelaşi fel trebuie să respectăm şi conştiinţa unei adunări, chiar dacă aceasta este slabă în credinţă; şi trebuie să avem răbdare umblând în har şi în unitate cu ea. Oricum, nu încredinţarea unei adunări că a fost călăuzită de Duhul Sfânt într-o situaţie anume reprezintă puterea reală, ci ascultarea ei faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi, în cele din urmă, acest lucru trebuie să lege conştiinţele celorlalte adunări. O adunare poate greşi atunci când anunţă că a fost călăuzită de Duhul Sfânt, tot aşa cum o poate face şi un individ, însă este mult mai grav ca o adunare să facă aceasta, decât un individ.
Dacă o adunare este prea slabă şi problema cu care se confruntă este prea grea pentru ea sau dacă este divizată în ce priveşte opiniile, atunci frecvent se caută un sfat de la „un frate“ sau de la „fraţii“ din altă adunare. Şi este foarte simplu de înţeles că un frate care are înţelepciune şi care este imparţial poate împărtăşi altora ceea ce Dumnezeu i-a dat; dar trebuie menţinută cu toată gelozia o distincţie sfântă între a da un sfat şi a forţa conştiinţele. „Un frate“ care nu face parte din adunarea confruntată cu o problemă are avantajul de a cântări lucrurile fără patimă; el însă are şi dezavantajul de a asculta doar o singură parte a lucrurilor de la cei cu care în mod imediat se află în contact. Dar vai de fratele care încearcă să rezolve lucrurile prin propria lui înţelepciune, oricât de înţelept ar fi el, sau prin propria lui putere, oricât de puternic ar fi el, sau care nu ia în seamă conştiinţa colectivă a adunării. În toate aceste cazuri, Dumnezeu este ignorat.
Când un frate merge într-o adunare locală cu de la sine autoritate şi îşi închipuie că este capabil să pună lucrurile în rânduială, misiunea lui se va sfârşi cu durere. El n-ar face astfel decât să nesocotească conştiinţele oamenilor şi lucrarea Duhului. Chiar şi apostolul Pavel a acţionat mai întâi asupra conştiinţelor credincioşilor din Corint - deşi şi-a folosit puterea apostolică pentru a pune în rânduială lucrurile în acea adunare. Însă în zilele noastre, caracterizate de slăbiciune şi lipsite de „puterea apostolică“, principiul impunerii unui mod de acţiune asupra unei adunări contrazice ceea ce noi acceptăm ca fiind învăţătura Scripturii. Nu este de mirare deci că, acolo unde se acţionează astfel, rezultatele sunt atât de deplorabile. Tot aşa este şi starea unei adunări care, atunci când se confruntă cu răul, se complace într-o stare de lenevie spirituală, lăsându-şi conştiinţa să doarmă şi abandonând în mâinile câtorva lideri misiunea de a-i rezolva problema. Clericalismul sfârşeşte întotdeauna în diviziune.
Orice rău trebuie înfruntat în prezenţa lui Dumnezeu, iar dacă nu există unitate de decizie, adunarea trebuie să se unească în rugăciune şi dacă toţi sunt sinceri, Dumnezeu va oferi această unitate. Este un singur Duh şi unde toţi au inima neîmpărţită, acest singur Duh va da unitate de gândire. Apoi va urma o acţiune făcută în părtăşie. Trebuie avută întotdeauna cea mai mare grijă de a se pune la lucru conştiinţa unei adunări leneşe. Dacă o adunare încetează să mai judece răul, îşi pierde caracterul de adunare a lui Dumnezeu; dar, de obicei, va exista în fiecare adunare un mare număr de oameni sinceri, deşi unii pot fi adormiţi spiritual, iar alţii ignoranţi; prin urmare, este nevoie de multă răbdare.
Când o adunare locală încearcă să se amestece în treburile altei adunări, rezultatul va fi confuzie, căci Dumnezeu nu va aproba un astfel de amestec. Este la fel ca atunci când un frate vine să rezolve lucrurile dintr-o altă adunare. Problemele mai degrabă se înrăutăţesc, fiindcă este ignorat un principiu vital, anume că adunarea însăşi trebuie să acţioneze înaintea lui Dumnezeu. Cu siguranţă că o adunare nehotărâtă trebuie să fie îndemnată la acţiune, determinând-o astfel să intre în prezenţa lui Dumnezeu. Însă ca o altă adunare sau ca o persoană individuală să stabilească un mod de a acţiona înseamnă pur şi simplu a ignora starea în care o adunare trebuie să fie înaintea lui Dumnezeu şi totodată a nu-I îngădui Lui să rezolve ceea ce numai El poate.
Răbdarea de asemenea este necesară, fiindcă, de regulă, judecata pe care o adunare o exercită asupra răului nu este altceva decât expresia stării morale a acelei adunări. Există, de exemplu, grupuri de creştini care privesc cu mare uşurătate doctrine ce subminează în mod real chiar onoarea Domnului Isus. De ce? Fiindcă cei care le compun sunt în general indiferenţi faţă de răul acestor doctrine. Auzim frecvent de diviziuni care au loc în grupuri de creştini, fiindcă un credincios sau altul nu mai pot tolera răul faţă de care ceilalţi sunt indiferenţi; dar marea majoritate continuă să meargă ca şi înainte şi vom constata de asemenea existenţa unui proces de degradare, creştinii devenind astfel tot mai indiferenţi faţă de cele mai grave învăţături propovăduite de membrii denominaţiunii lor. Astfel, atunci când o învăţătură rea îşi face apariţia într-un fel mascat într-o adunare, sunt foarte rare cazurile când toţi percep de la început gravitatea ei, iar aceasta arată starea joasă a adunării respective, precum şi gravitatea răului care se manifestă astfel.
În unele privinţe este mai uşor să judecăm o învăţătură rea decât o practică rea. Din nou, într-o astfel de situaţie, starea de suflet şi caracterul conştiinţei adunării sunt puse la probă prin apariţia unei practici rele în sânul ei. Corintenii, cu toată cunoştinţa şi cu toate darurile lor, erau orbi şi indiferenţi cu privire la starea lor divizată şi, de asemenea, se mândreau cu prezenţa unei practici oribile în mijlocul lor, dovedind astfel care era starea lor morală. Să fim siguri că felul în care privim păcatul reprezintă exact felul în care, din punct de vedere practic, suntem sau nu suntem în lumină. Dacă există sinceritate înaintea lui Dumnezeu, va exista şi discernământ cu privire la bine şi la rău. Dacă ochiul este simplu, atunci tot trupul va fi plin de lumină. Nicio procedură dubioasă nu va rezista înaintea sincerităţii şi nici duhul de partidă ce ar încerca să-l protejeze pe cel care a păcătuit nu va fi aprobat de către cel care stă în prezenţa lui Dumnezeu. Iar ceea ce ar trebui să dorim cel mai mult este ca întreaga adunare să se afle în aşa fel în lumină, încât să nu existe altă voinţă decât aceea de a face voia lui Dumnezeu. Trebuie însă insistat pe faptul că, pentru a ajunge la o astfel de stare, este extrem de important ca fiecare persoană să stea înaintea lui Dumnezeu cu o conştiinţă curată şi sinceră.
Ştim că trebuie să fie şi partide între noi, ca să fie arătaţi cei aprobaţi; şi, fie că privim la adunarea din Efes (Apocalipsa 2) sau la cea din Corint, fie că citim epistolele târzii, descoperim din nefericire că, încă din timpul apostolilor, sfinţii lui Dumnezeu au fost expuşi acestui pericol. Trebuie să avem parte de cernere şi de punere la probă. Drumul către slavă nu este pavat cu roze; ferice de cei care biruiesc.
În aceste zile nu mai putem trimite la „Ierusalim“ problemele noastre (la apostoli şi la bătrâni), prin mâna a doi sau trei credincioşi (Fapte 15). Nu mai există vreun consiliu rânduit în mod divin la care sfinţii să se adreseze. Apostoli nu mai există, iar pe bătrâni, unde îi putem găsi? Nu spunem că nu mai există unii care să facă această slujbă, aşa cum este cazul cu cea a apostolilor; căci, cu siguranţă, cei care fac slujba de bătrâni există, dar unde sunt ei? Acum nu mai este niciun apostol care, fiind înzestrat în mod divin cu autoritate şi cu înţelepciune, să-l desemneze pe un Tit pentru a pune în rânduială ceea ce era de rânduit şi pentru a stabili bătrâni în fiecare cetate (Tit 1:5). În afară de aceasta nu mai există o adunare care în mod practic să-i cuprindă pe toţi credincioşii din acea localitate, căci numai peste o astfel de adunare se puteau rândui bătrâni. În ce priveşte legătura dintre bătrâni şi adunările noastre, există multe localităţi unde sunt adunări locale în părtăşie cu noi, în care cei ce fac slujba de bătrâni ar trebui să fie strânşi pentru Numele Domnului Isus, dar se află în diverse denominaţiuni şi grupări. Trăim zile în care creştinătatea se află într-o stare de dezordine şi de confuzie şi când întreaga ei organizare este una omenească; prin urmare, noi, cei care, ca o mică rămăşiţă sărmană şi slabă, suntem strânşi pentru Numele Domnului Isus, trebuie să fim smeriţi şi să ne găsim puterea în chiar propria noastră slăbiciune. Fie că există bătrâni, fie că nu există, cu toţii vom fi binecuvântaţi dacă suntem dependenţi de Domnul şi dacă ascultăm de Cuvântul Său. Chiar dacă am fi trăit în zilele apostolice şi am fi avut bătrâni în fiecare localitate, n-am fi fost deloc binecuvântaţi dacă am fi depins în mod simplu doar de ei. Trebuie să ne sprijinim nu pe om, ci pe Dumnezeu.
Ce valoare ar avea un om pus într-o slujbă, dacă el nu este ceea ce se pretinde a fi? Pot exista într-o adunare locală şi bătrâni şi conducători, dar poate niciunul nu este cu adevărat aşa. După cum în mijlocul nostru există învăţători, păstori şi evanghelişti, tot aşa sunt unii care fac slujba de bătrâni şi de conducători; dar nu putem spune că aceştia sunt în fiecare adunare. Iar un bătrân sau un conducător nu poate fi făcut de om, tot aşa cum omul nu poate face pe cineva să fie păstor, învăţător sau evanghelist. Prin urmare, noi, care suntem lipsiţi de orice organizare în ochii oamenilor, ocupăm, din punct de vedere eclesiastic, poziţia reală şi onestă înaintea lui Dumnezeu, într-un timp de confuzie şi de slăbiciune. Ce poate fi mai bun decât acest lucru în zilele noastre? Numai că şi noi înşine trebuie să fim reali şi oneşti, recunoscându-ne slăbiciunea şi dependenţa de Dumnezeu.
El ne va călăuzi prin Duhul Său cu privire la orice dificultate, dacă recunoaştem cu onestitate starea de slăbiciune care este în creştinătate din pricina falimentului. Fraţii dintr-o adunare locală trebuie să consulte Cuvântul lui Dumnezeu în rezolvarea oricărei probleme ivite în mijlocul lor şi trebuie să caute călăuzirea divină. Ce spune Scriptura? Aceasta este întrebarea importantă, al cărei răspuns are putere să lege conştiinţa. Când o adunare, oricât de slabă, este credincioasă înaintea Domnului şi nădăjduieşte în El, Domnul o va sprijini şi ea va fi în cele din urmă călăuzită prin Duhul Sfânt, potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci acţiunea adunării va fi făcută în părtăşie, acea părtăşie lucrată de Duhul lui Dumnezeu, iar ceea ce ei vor decide pe pământ, în cârmuire, va fi ratificat în cer.