Cele două părţi ale frângerii pâinii
Când ne strângem în prima zi a săptămânii ca să frângem pâinea (Faptele Apostolilor 20:7 ), prin aceasta noi, potrivit voinţei Domnului, exprimăm două adevăruri: pe de o parte ne amintim - şi aceasta este partea înţeleasă mai repede - de Domnul în suferinţele şi moartea Sa, noi vestim moartea Sa (citeşte în 1. Corinteni 11:26 ); pe de altă parte, exprimăm adevărul preţios că toţi credincioşii de pe pământ sunt una şi alcătuiesc un Trup, ca rezultat al acestei morţi a Lui (vezi 1. Corinteni 10:17 ). Prima parte este în legătură strânsă cu „Cina Domnului“ (citeşte în 1. Corinteni 11:20 ), cea de a doua, cu „Masa Domnului“ (1. Corinteni 10:21 ).
Însă-mai este ceva de observat. Cu cele două părţi ale frângerii pâinii sunt legate nu numai privilegiile arătate, ci şi responsabilităţi serioase, pe care trebuie să nu le trecem cu vederea. Când noi mâncăm din Cina Domnului, Lui nu-I poate fi indiferent duhul şi felul în care o facem. Şi dacă este privilegiul nostru să stăm la Masa Domnului, trebuie neapărat să ne punem întrebarea cu privire la părtăşia noastră şi la legăturile noastre.
„Masa Domnului“ şi „Cina Domnului“ nu sunt două aspecte diferite, ci unul şi acelaşi lucru, însă privit din două direcţii distincte. Este important să avem mereu în vedere acest adevăr. De aceea formularea „noi serbăm Cina Domnului la Masa Domnului“ nu este cea mai potrivită.
Ne reîntoarcem la Masa Domnului, aşa cum apostolul Pavel o prezintă în 1. Corinteni 10 . Este remarcabil cum apostolul ajunge să vorbească despre acest adevăr. Condus şi controlat de Duhul lui Dumnezeu, el nu intenţionează nicidecum să facă mai întâi un studiu teologic cu privire la Masa Domnului şi apoi cu privire la Cina Domnului. El vede mai mult o comportare greşită a corintenilor şi, ca să o corecteze, prezintă învăţături serioase şi de bază cu privire la Masa şi la Cina Domnului - învăţături care sunt de o deosebită însemnătate şi pentru noi. Probabil că astăzi nu suntem în pericolul de a avea o comportare greşită ca şi credincioşii din Corint din acele zile, dar principiile pe care le dă Duhul Sfânt în legătură cu Masa şi cu Cina Domnului, pentru corectarea corintenilor, rămân aceleaşi şi sunt valabile pentru descoperirea şi corectarea oricărei comportări greşite din partea noastră şi din timpul nostru. De aceea, copii iubiţi ai lui Dumnezeu, să ne lăsăm călăuziţi de dreptarul lui Dumnezeu! Să fim siguri că El vrea să ne conducă la binecuvântări mai multe şi mai adânci!
Comportarea greşită din necunoaşterea noilor relaţii
Credincioşii din Corint s-au întors de curând de la slujirea idolilor şi au venit la credinţa în Dumnezeul adevărat şi viu. Alături de aceasta, ei au cunoscut în întregime deşertăciunea şi nimicnicia idolilor şi, cu toate acestea, au înfăptuit o mare greşeală. Înainte de a ne preocupa cu comportarea greşită a corintenilor; vrem să ne ocupăm cu motivul acestei comportări greşite.
Comportarea falsă a corintenilor izvora, aşa cum rezultă din context, din necunoasterea noilor relaţii în: care ei au ajuns prin harul lui Dumnezeu. Ei nu au înţeles caracterul acestor relaţii noi, iar aceasta nu este ceva unic. Deseori nu trece nici o perioadă scurtă de timp între convertire (întoarcerea de la ceea ce e recunoscut ca fals şi rău), şi înţelegerea poziţiei în care a fost adus şi responsabilităţile legate de aceasta. Da, se pare că unii copii iubiţi ai lui Dumnezeu n-au ajuns încă să înţeleagă deloc poziţia dăruită lor în Hristos Isus. Aceasta nu este numai regretabil, ci şi foarte periculos, pentru că o asemenea „stare intermediară“, aşa cum am numit-o odată, este izvorul unor eşecuri şi comportări greşite în umblarea practică. De asemenea nu poţi fi fericit cu adevărat atâta timp cât nu cunoşti încă relaţiile cu Dumnezeu.
Cunoaşterea poziţiei şi a relaţiilor oferite de Dumnezeu copiiilor Săi este temelia şi izvorul pentru împlinirea responsabilităţilor legate de această poziţie. Spus mai simplu, cine nu cunoaşte poziţia dăruită de Dumnezeu, nu poate nici să se comporte potrivit lui Dumnezeu. Aşa este şi în domeniul natural. Cum se poate, de exemplu, să atenţionezi un copil ca să păzească poruncile tatălui, când acest copil nu-l cunoaşte pe tatăl său, pentru că, poate la naşterea copilului acesta era la război? Când însă într-o zi tatăl vine acasă şi mama spune copilului: „Iată, acesta este tăticul tău, despre care ţi-am povestit aşa de multe“, atunci copilul va asculta cu plăcere de tatăl său, căci acum îl cunoaşte. Aceasta trebuie să fie clar pentru noi, cu atât mai mult cu cât învăţătura lui Dumnezeu şi cunoaşterea gândurilor Sale sunt deosebit de importante pentru toţi.
Niciodată să nu privim aceasta ca ceva de rangul doi sau chiar o pierdere de timp, motivând că umblarea ar fi mai importantă! Cele mai multe confuzii triste şi căi răzleţe, chiar între adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, provin de la faptul că nu s-a înţeles duhovniceşte în ce poziţie a ajuns un creştin. Şi cum poate să-şi ocupe locul la Masa Domnului într-un mod corect, dacă el nu cunoaşte relaţia sa ca mădular în Trupul lui Hristos şi nu realizează aceasta? Arătarea greşelilor particulare nu este suficientă, ci este absolut necesară cunoaşterea relaţiilor preţioase în care a fost adus creştinul. Acesta este şi gândul pe care îl expune această carte şi aceasta este şi ceea ce face apostolul în cazul corintenilor. Prin acest procedeu, demn de urmat, el îi face să judece propriul lor caz: „Judecaţi voi singuri ce spun”.
Întrebuinţarea falsă a libertăţii
Corintenii ştiau că un „idol este totuna cu nimic şi că nu este decât un singur Dumnezeu“ (1. Corinteni 8:4 ). Deci în privinţa aceasta, ei aveau dreptate. Însă ei gândeau că această cunoaştere le dădea posibilitatea să mănânce în libertate din jertfele idolilor. Dacă un idol nu este nimic, de ce atunci nu puteau să mănânce din carnea animalelor care erau jertfite idolilor? Nu era o carne obişnuită ca şi a altora? Da, ei mergeau chiar un pas hotărâtor mai departe şi stăteau la masă în templele idolilor, ca acolo să mănânce jertfele lor. Nu aveau ei libertatea să facă aceasta, deoarece ştiau despre falsitatea întregii slujbe idoleşti?
Dar apostolul arată că această problemă nu era nicidecum simplă. Corintenii posedau, pe baza cunoştinţei lor, libertatea creştină, dar o întrebuinţau în mod greşit. În primul rând apostolul le arată clar că grija pentru fraţii lor mai slabi, care nu erau suficient de maturi în cunoaştere, ar trebui să-i reţină de la comportarea lor: „Luaţi seama însă ca nu cumva această libertate a voastră să fie o piatră de poticnire pentru cei slabi. Căci dacă te vede cineva pe tine, care ai cunoştinţă, că stai la masă într-un templu de idoli, conştiinţa lui, dacă este slabă, nu-l va împinge să mănânce din cele jertfite idolilor? Şi astfel, el, care este slab, va pieri din cauza acestei cunoştinţe a ta, el, fratele pentru care a murit Hristos“ (capitolul 8.9-11).
Nu este arătat aici un principiu care este de o mare importanţă şi pentru noi astăzi? Nu gândim şi noi, din când în când, că avem libertatea să facem aceasta sau aceea, să mergem aici sau acolo? Dar ne-am gândit că acest drept al nostru ar putea fi o pricină de poticnire pentru cel slab, că utilizarea libertăţii ar putea să „ucidă“ pe fratele mai slab? Hristos iubeşte pe cei slabi, El a murit pentru ei. Îi iubim şi noi? Umblarea noastră este determinată de dragoste pentru cei slabi? Este o chibzuinţă la care ar trebui să ne gândim mai mult. Unele greutăţi şi probleme ar dispărea atunci ca şi ceaţa înaintea soarelui.
Paharul binecuvântărilor înaintea pâinii
Însă apostolul Pavel merge un pas mai înainte în 1. Corinteni 10:14-22 şi le prezintă consecinţele grele ale slujirii idolilor demoni:
„De aceea, iubiţii mei, fugiţi de idolatrie. Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată; judecaţi voi singuri ce spun. Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie a sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtăşie a trupului lui Hristos? Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, căci toţi luăm parte la acea singură pâine. Uitaţi-vă la Israelul după trup: cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei în părtăşie cu altarul? Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor este ceva? Sau că un idol este ceva? Dimpotrivă, ce jertƒesc păgânii, jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau cu voi să fiţi în părtăşie cu demonii. Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să luaţi parte la Masa Domnului şi la masa demonilor. Sau vrem să provocăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El ?”
Apostolul atenţionează pe credincioşii din Corint cu privire la slujba idolească, în care ei s-au lăsat cufundaţi din nou, ca urmare a utilizării false a cunoaşterii lor. Chiar dacă astăzi nu avem de-a face cu slujba idolească în înţelesul ei textual, învăţăturile şi principiile Duhului Sfânt din 1. Corinteni 10 sunt de o deosebită importanţă pentru noi şi pentru relaţiile noastre religioase dinăuntru şi din afară. Nu sunt şi astăzi mulţi adevăraţi copii ai lui Dumnezeu care, ca expresie a libertăţii creştine, aleargă încoace şi încolo (vorbesc acum mai puţin de locurile lumeşti, cât mai mult de cele religioase) şi după aceea îşi reiau locul la Masa Domnului?
Şi corintenii gândeau odinioară aşa. Însă apostolul corectează gândirea lor şi ajunge chiar să vorbească despre „Masa Domnului“ ca de un principiu, cu care va începe. Deviind de la succesiunea istorică, el începe cu partea care are înţelesul cel mai adânc şi serios cu privire la Hristos - paharul: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie a sângelui lui Hristos ?“ De ce totuşi apostolul schimbă ordinea naturală şi istorică şi prezintă paharul înaintea pâinii, iar sângele lui Hristos înaintea trupului lui Hristos? Aceia cărora el le scria fuseseră odată închinători la idoli şi erau întinaţi cu tot felul de practici stricate, cu care idolii încurajau pe adoratorii lor. De toate acestea ei erau acum salvaţi şi eliberaţi, prin sângele preţios al lui Hristos. Când ei îşi aminteau de aceasta, atunci când beau din pahar, când ei se gândeau la acest preţ mare care a fost plătit pentru salvarea lor, cum puteau să se reîntoarcă iarăşi la lucrurile de care au fost eliberaţi?
Ca să accentueze aceste gânduri, apostolul aminteşte aici, aşa gândesc eu, mai întâi paharul. În afară de aceasta, mai învăţăm din inversarea prezentării paharului şi a pâinii, că aici nu este vorba de corectarea practicilor false de la frângerea pâinii, aşa cum se face în capitolul 11, ci de problema părtăşiei, credincioşiilor, o părtăşie a cărei temelie este sângele lui Hristos. A bea din pahar era deci nu numai un aspect de formă, ci expresia cea mai puternică a părtăşiei lor intime sau a unirii lor cu sângele lui Hristos, adică cu moartea Sa, pe care El a suferit-o pentru ei. Când ei au băut în acelaşi timp şi „paharul demonilor“, prin aceasta nu coborau ei paharul Domnului pe o treaptă de jos, ruşinoasă, a unei practici păgâne? Aceasta nu trebuia să fie! „Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor“ (versetul 21). Ce le putea da paharul demonilor? Numai şi numai rău! Paharul Domnului însă era un pahar al binecuvântărilor şi vorbea într-o măsură copleşitoare despre binecuvântările câştigate prin sângele Salvatorului. Domnul şi demonii erau în opoziţie totală. Între ei nu putea fi nici o părtăşie. Apostolul aminteşte corintenilor şi de faptul că ei, prin practica exterioară a frângerii pâinii, exprimau părtăşia lăuntrică cu Trupul lui Hristos; cei mulţi alcătuiau un Trup (versetul 17) şi prin aceasta ei se distingeau ca Adunare a lui Dumnezeu, atât dintre iudei cât şi dintre naţiuni (versetul 32). Cum puteau ei atunci să se facă una cu păgânii, în slujbele lor idoleşti, mâncând din acestea? Nu era aceasta dispreţuirea celeilalte? Era imposibil ca ei să participe la Masa Domnului, unde El are conducerea şi în acelaşi timp, la masa demonilor, unde aceştia hotărau ceea ce se făcea.
În spatele idolilor sunt demonii
Din argumentele apostolului - dacă aş putea să spun aşa - se desprind două principii deosebit de importante pentru noi, pe care nu putem să le apreciem îndeajuns, a căror considerare a condus la urmări deosebit de ruşinoase în creştinătate. Iată primul principiu: Înapoia lucrurilor văzute se ascund lucruri nevăzute: convingeri - principii - sisteme - puteri. Să rămânem puţin la acestea şi apoi ne vom întoarce la exemplele instructive ale corintenilor. Apostolul Pavel ştia tot aşa de bine ca şi ei că nimicnicia idolilor înseamna totodată un lucru mort: „Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor este ceva? Sau că un idol este ceva?“ (versetul 19). Însă el nu lasă pe fraţii săi în neclaritate cu privire la cei care erau de fapt înapoia idolilor, demonii, duşmanii lui Dumnezeu şi ai oamenilor: „Dimpotrivă, ce jertfesc păgânii, jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în părtăşie cu demonii“ (versetul 20).
Acest principiu îl găsim deja confirmat în Vechiul Testament, unde se spune: „Au adus jertfe demonilor care nu sunt dumnezei, unor dumnezei pe care nu-i cunoşteau“ (Deuteronom 32:17 ). Aderarea, care se cuvine numai lui Dumnezeu, au luat-o demonii pentru ei. Fără îndoială, corintenii credincioşi nu au intenţionat să aducă adorare lui Satan şi duhurilor rele, căzute şi cu atât mai puţin crede un necredincios că slujeşte lui Satan; şi totuşi, el nu face altceva!
De aceea este important să recunoaştem că în spatele lucrurilor văzute stau puterile şi sistemele nevăzute, pe care acestea le poartă şi le sprijinesc. Această recunoaştere este neapărat necesară chiar în domeniul lumesc, dacă vrem să nu cădem jertfă unor dezamăgiri serioase. De exemplu, privite din afară, neascultările civile, demonstraţiile pentru pace, mişcările greviste şi altele asemenea lor ar putea să aibă o oarecare aparenţă de dreptate, în realitate însă, înapoia acestora nu stă nimic altceva decât duhul răzvrătirii împotriva autorităţii date de Dumnezeu. Şi apoi, educaţia antiautoritară!
Cine recunoaşte pe urzitorul care stă înapoia acestora, pe Satan? Şi atentatele şi actele de violenţă, care zguduie astăzi lumea, sunt ele fapte ale nebunilor? Cu anumite excepţii, înapoia lor stau sistemele filozofice, care au drept scop distrugerea ordinii pe care Dumnezeu a dat-o spre binele omului pe pământ. Amintesc toate acestea numai pentru a arăta că înapoia lucrurilor exterioare stau puteri invizibile.
În domeniul creştin, religios, aceasta nu este altfel. Sigur, astăzi pe noi nu ne mai înconjoară mese ale demonilor, ci învăţături despre demoni (1. Timotei 4:1 ). Dar orice creştin adevărat ar trebui să fie lămurit în această privinţă: înapoia oricărei închinări şi învăţături false se ascund Satan şi îngerii lui, care au interes să discrediteze pe Domnul Isus şi să rănească pe om în trup şi suflet. Diavolul ştie mult mai bine decât noi, creştinii, cât de importantă este învăţătura creştină, bună. De aceea, el nu se lasă să nu o nimicească şi s-o înlocuiască prin propria sa învăţătură, cea a demonilor.
Foarte multe învăţături din creştinism, care în exterior au o aparenţă frumoasă, nu sunt de la Dumnezeu, nici de la Hristos. Cine se află atunci înapoia acestora?
Participare exterioară înseamnă părtăşie
Strâns legat cu primul principiu este cel de-al doilea: participare exterioară înseamnă pentru Dumnezeu părtăşie lăuntrică, a te uni, a-ţi da consimţământul.
Acest adevăr a fost observat tot aşa de puţin ca şi împrejurarea în care înapoia jertfelor idoleşti se găseau demonii. Când ei intrau în templu şi mâncau acolo jertfele idoleşti, veneau în contact cu demonii şi, chiar mai mult, ei aveau părtăşie cu demonii, fie că ştiau sau nu, fie că voiau sau nu aceasta; şi apostolul trebuia să întâmpine cu hotărâre acest lucru: „Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în părtăşie cu demonii“ (versetul 20). Prin participarea exterioară, se exprimă înaintea lui Dumnezeu părtăşia cu sistemele care stăpâneau acolo, părtăşia cu „altarul“.
Participarea la Masa Domnului exprimă părtăşie, aşa cum vom vedea îndată. Pentru aceasta, apostolul se referă la exemplul israeliţilor şi al păgânilor. „Uitaţi-vă la Israelul după trup: cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei în părtăşie cu altarul? “ (versetul 18). Israeliţii, când mâncau de pe altar, exprimau părtăşia lor cu sistemul israelit al închinării înaintea Domnului. Păgânii, când mâncau jertfele de pe altarele păgâne, exprimau părtăşia lor cu sistemul păgân al închinării, şi anume închinarea adusă demonilor.
În opoziţie cu acestea, creştinul, prin participarea sa exterioară la pâine, la Masa Domnului exprimă părtăşia sa cu Domnul, cu moartea Sa şi cu mădularele Trupului lui Hristos. Şi acesta este de fapt locul central, adevărata închinare creştină. De multe ori poate exista situaţia când credincioşii nu se strâng ca mădulare ale Trupului lui Hristos în jurul acestei Mese; atunci în acel loc nu este o exprimare a Adunării lui Dumnezeu. Însă cu privire la aceste aspecte şi la consecinţele care rezultă din ele, doresc să vorbesc pe scurt. În primul rând, din acest context este de remarcat că Duhul Sfânt foloseşte două expresii diferite pentru „a fi părtaşi“ şi „a fi în părtăşie“. Prima, metecho = „a fi părtaşi“, înseamnă totdeauna ceva ce este în afara mea şi la care eu am parte pătrunzând din afară. Aşa suntem noi toţi, „părtaşi“ la o pâine, sau „luăm parte“ dintr-o pâine (versetul 17), tot aşa cum păgânii erau „părtaşi“ la masa demonilor (versetul 21).
Al doilea cuvânt este koinoneo şi înseamnă participare colectivă, părtăşie intimă. În afară de „părtăşia în sângelui lui Hristos“ şi „părtăşia trupului lui Hristos“ din versetul 16, acest cuvânt important se mai întâlneşte, de exemplu, în 1. Ioan 1:3 : „Şi părtăşia noastră este chiar cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos“.
Un exemplu pentru cele două cuvinte întâlnite este un verset în Evrei 2:14 : „Astfel, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El a luat parte la ele ...“. În textul original, pentru „părtaşi“ este folosit koinoneo = a avea părtăşie, iar pentru „a lua parte“ este folosit metecho = a lua parte în exterior. Noi, oamenii, dacă pot spune aşa, avem „părtăşie“ cu carnea şi sângele, noi nu am fost niciodată altceva decât carne şi sânge, aceasta este fiinţa noastră. Despre Domnul Isus se spune însă că El „a luat parte“ la aceste elemente. El a devenit om cu adevărat, a fost, fără îndoială, în totul asemenea fraţilor Săi (Evrei 2:17 ), însă El a pătruns din afară în această stare. Cu câtă grijă se exprimă Duhul Sfânt când este vorba de Persoana Fiului lui Dumnezeu şi de venirea Sa ca Om!
Cu aceste cunoştinţe, putem acum să înţelegem mai bine că participarea noastră exterioară la lucrurile Sale exprimă identificare cu ele, părtăşie cu ele. Dacă aceasta este sau nu intenţia noastră, Dumnezeu aşa vede şi ar trebui pur şi simplu să ne însuşim punctul Său de vedere, altfel nu vom vedea lucrurile aşa cum le vede El, iar aceasta este totdeauna foarte grav. Participarea noastră exterioară, la Masa Domnului sau la o altă masă, care probabil se bazează pe principiul despărţirii sau al independenţei sau chiar pe învăţătura rea, Dumnezeu o vede ca identificare, ca părtăşie cu sistemul sau principiul care stăpâneşte acolo, fie bun, fie rău. Este deosebit de serios că prin participarea noastră exterioară la un lucru putem să ajungem în părtăşie cu ceva rău, pe care noi înşine nu-l practicăm!
Ne-am gândit vreodată la aceasta? Întâmplările următoare pot să ilustreze acestea. Îmi amintesc cum tatăl meu îmi povestea despre un frate în Domnul, cu mult timp înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Atunci era un partid politic interzis, care luase de curând fiinţă şi lucra în ascuns. Fratele amintit mai dorea, din motive şi astăzi neînţelese pentru mine, să participe la unele din adunările acelui partid interzis, care aveau loc noaptea, mai curând din curiozitate decât din convingere. Fraţii din adunarea locală l-au atenţionat foarte serios şi în mod repetat că acesta nu este locul său, el nu are ce căuta acolo şi că nu trebuie să se amestece în lucrurile lor. Însă el nu s-a abţinut şi într-o noapte a mers acolo. Tocmai în noaptea aceea a avut loc o razie şi fratele nostru împreună cu restul participanţilor a fost dus sub escortă. El s-a apărat cu înverşunare, spunând că nu aparţine acestora, ci a vrut numai să vadă însă toate acestea nu i-au folosit la nimic, el a fost luat ca unul dintre ai lor: în ochii autorităţilor el s-a făcut una cu ceilalţi.
De ne-ar păzi Domnul, să nu aducem principii rele în legătură cu El şi cu Masa Sa! „Nu puteţi să luaţi parte la Masa Domnului şi la masa demonilor“ Este în zadar să te scuzi că inima nu participă la ceea ce se petrece în exterior. Gândurile lui Dumnezeu sunt altele şi noi ar trebui să învăţăm să vedem lucrurile în felul lui Dumnezeu.
Bătrânul apostol Ioan, în a doua sa scrisoare, îi aminteşte alesei doamne că dacă cineva nu aduce învăţătura lui Hristos, acesta să nu fie primit în casă şi nici salutat. „Căci cine îl salută“, continuă el, „ia parte la lucrările lui rele“ (versetul 11). Nu este remarcabil că şi aici, pentru „ia parte“, se foloseşte cuvântul koinoneo?
Numai un salut formal (forma de salut întrebuinţat aici este aceeaşi ca şi aceea, de exemplu, din Faptele Apostolilor 23:26 ), într-un loc nedrept, poate conduce la părtăşie cu lucrurile rele.
Cât de serioasă este şi acea voce pe care Ioan o aude din cer cu privire la „Babilon“: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei“ (Apocalipsa 18:4 )! Şi aici cuvântul „părtaşi“ este traducerea cuvântului grecesc koinoneo întărită prin particula „la“. Aceasta ne arată din nou că participarea exterioară la ceva rău înseamnă părtăşie cu răul. De aceea, Dumnezeu cere să se curăţească de ceea ce este împotriva Lui. Dacă noi vrem ca înaintea lui Dumnezeu, să nu fim în părtăşie cu răul, trebuie să ne despărţim de acesta, să rămânem deoparte. Aceasta apare aspru şi fără dragoste, însă dragostea adevărată faţă de Domnul nostru credincios, care ne-a legat aşa de intim de El şi unii de alţii, şi adevărata înţelepciune, în aceste timpuri rele, ne va conduce să evadăm chiar din aparenta părtăşie cu răul sau chiar numai din lucrurile dubioase.
Ceea ce am văzut aici se află, în orice caz, în totală opoziţie cu multele osteneli din creştinism, care doresc să unească unul de altul ceea ce este aşa de diferit, întocmai ca focul şi apa, binele şi răul. Eu, de exemplu, nu pot merge într-o biserică evanghelică care se ţine pe baza unor reuniuni potrivnice lui Dumnezeu, pe principiul ecumenismului. De ce nu pot să merg acolo? Pentru că niciodată nu vom putea să îndepărtăm ce este fals, să schimbăm ce este rău, prin amestecarea cu aceştia (Hagai 2:12-13 ). Eu nu mă pot uni în lucrarea Evangheliei cu aceia care înlocuiesc acest principiu, pentru că ei nu urmează în adevăr intenţiile lui Dumnezeu. Intenţia lui Dumnezeu nu este numai salvarea din păcate, ci şi ca poporul Său să fie o mărturie despre Hristos şi un Trup, care este Adunarea Sa. Domnul să ne ajute ca, privind dincolo de aspectele exterioare, să recunoaştem ce sisteme şi puteri se ascund înapoia formelor şi înapoia faptelor; şi El să ne ajute să rămânem despărţiţi de ceea ce nu-şi găseşte izvorul în El, ca astfel să nu fim „părtaşi păcatelor lor“!
Noi cei mulţi suntem un Trup
Când apostolul, în 1. Corinteni 10:16 , vorbeşte despre „părtăşia trupului lui Hristos“ şi adaugă în versetul 17: „Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur Trup, căci toţi luăm parte la acea singură pâine“, este clar că el nu înţelege acelaşi lucru prin „trup“ în ambele versete. Nu este lipsit de importanţă să facem această diferenţiere.
„Trupul lui Hristos“ în versetul 16 înseamnă trupul sau corpul Domnului Isus, aşa cum în acelaşi verset este vorba de sângele Său. Pâinea, pe care noi o frângem, este deci simbolul părtăşiei noastre cu trupul Domnului pe care El l-a dat pentru noi, aşa cum paharul, din care noi bem, este simbolul părtăşiei cu sângele Său, pe care El l-a vărsat pentru noi. Să observăm şi schimbarea expresiei din „Hristos“ în „Domnul“. Când apostolul vorbeşte de responsabilitatea noastră, foloseşte expresia „Domnul“: El este Domnul Mesei Sale, toate drepturile Îi aparţin; „sau vrem să provocăm pe Domnul la gelozie?“ (citeşte în versetul 22). Şi în capitolul 11:20-34, este numit nu mai puţin de şapte ori „Domnul“. Când însă apostolul vorbeşte despre părtăşie, nu mai spune „Domnul“, ci „Hristos“ - sângele lui Hristos, Trupul lui Hristos.
Desigur, dacă Hristos n-ar fi Domnul, nu ar fi nici „Masa“ şi nici creştinismul. Însă „Domnul“ nu este numele în care noi, creştinii, avem părtăşie cu El. Dacă deci fiecare credincios în parte are părtăşie cu trupul lui Hristos în felul acesta, toţi sunt legaţi unul cu altul şi alcătuiesc împreună un Trup, în Hristos. Despre aceasta vorbeşte versetul 17: „Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur Trup, căci toţi luăm parte la acea singură pâine“. Când apostolul, prin faptul că se include şi pe el, vorbeşte despre „noi cei mulţi“ şi despre „noi toţi“, prin aceasta el nu înţelege adunarea locală din Corint, ci totalitatea credincioşilor care trăiesc pe pământ; „căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur Trup“, găsim în 1. Corinteni 12:13 . El se exprimă într-un mod asemănător în Romani 12 , versetul 5: „... tot aşa şi noi, fiind mulţi, suntem un singur Trup, în Hristos, şi fiecare în parte mădulare unii altora“. Când însă el se referă la expresia locală a Trupului lui Hristos, atunci lasă deoparte numărul şi articolul dinaintea „trupului“ şi spune „voi“, ca în 1. Corinteni 12:27 : „Voi sunteţi Trupul lui Hristos“. Corintenii nu erau Trupul lui Hristos, ci numai expresia sau imaginea acestuia în Corint. Acest adevăr l-am privit deja.
Privilegii şi responsabilităţi
Aşa cum am văzut, la frângerea pâinii noi mărturisim oricât de puţin am fi conştienţi că suntem parte a unui Trup şi suntem strâns legaţi cu toţi ceilalţi credincioşi adevăraţi. Nu înseamnă că prin aceasta s-ar alcătui Trupul, dar este recunoscută existenţa sa şi unitatea sa este făcută cunoscut în mod practic; căci există numai o Masă a Domnului, oricât de multe ar fi locurile în care copiii lui Dumnezeu se strâng pentru Numele Domnului Isus. Apostolul în Efes şi sfinţii din Corint erau mădulare ale unui Trup. Ei recunoşteau această învăţătură şi practică şi o făceau cunoscut săptămână după săptămână, când frângeau pâinea, pentru a-şi aduce aminte de Domnul Isus. Cât de preţios, că în decăderea care a pătruns şi cu toată stricarea mărturiei creştine cu privire la gândurile lui Dumnezeu, nu s-a schimbat nimic, iar noi astăzi putem să ne strângem pe acelaşi principiu, al unui Trup! Desigur, noi nu suntem Adunarea, însă de fiecare dată când frângem pâinea, mărturisim că suntem un Trup cu toate celelalte mădulare - noi cei mulţi.
Altceva, un alt organism, Sfânta Scriptură nu recunoaşte. Ce deosebit de binecuvântat şi mângâietor este să te ştii legat cu „toţi sfinţii“ în unitatea Trupului lui Hristos, oriunde te-ai găsi, să ştii că dragostea Sa este dăruită pentru toţi credincioşii şi că El îi hrăneşte şi îi îngrijeşte!
De acest Trup - şi aceasta este o responsabilitate nu ne putem dezice; nu ne putem despărţi prin anumite explicaţii de independenţă, de responsabilităţile care sunt legate de acesta. Orice întemeiere pe o denumire este judecată prin acest adevăr, căci nu este decât un Trup, şi când noi frângem pâinea împreună, mărturisim aceasta. De aceea, să nu ne dăm nici un nume care să ne deosebească de ceilalţi copii ai lui Dumnezeu; Scriptura ne arată o mulţime de nume pentru ai Săi: „sfinţi“, „ucenici“, „creştini“, „copii ai lui Dumnezeu“, „mădulare ale Trupului Său“, „fraţi“. Aceste denumiri cuprind pe toţi credincioşii şi la aceasta trebuie săi rămânem.
Dar există şi o altă parte. Dacă noi toţi suntem un Trup, atunci nu putem fi independenţi cu privire la comportarea şi învăţătura acelora cu care, în fiecare primă zi a săptămânii, mărturisim că suntem una. Este pur şi simplu de neînţeles că noi, ca unii care avem părtăşie cu sângele şi trupul Său, fără grijă şi lipsiţi de preocupare, ne putem face una cu comportarea şi învăţătura care detestă pe Domnul!
Când este înţeles adevărul despre un Trup, se va recunoaşte clar că porunca Domnului nu este numai o despărţire personală de orice fel de rău (2. Timotei 2:19 ; 1. Corinteni 11:28 ), ci şi o grijă comună cu privire la păstrarea curăţiei Mesei Domnului, care include – dacă este nevoie - şi disciplinarea (1. Corinteni 5: 2, 13 ), „pedeapsa dată de cei mulţi“ (2. Corinteni 2:6 ).
Desigur, are loc, aşa cum am văzut, „legarea“ şi „dezlegarea“, potrivit cu Matei 18:18 , făcută de adunare, ca organism local, care totuşi - aşa învăţăm din alte locuri din Sfânta Scriptură - se face pentru şi în unitatea Trupului.
Scriptura ne arată în multe locuri din Vechiul şi din Noul Testament o responsabilitate comună, adică responsabilitatea colectivităţii de a păstra sfinţenia care se cuvine casei lui Dumnezeu. Responsabilitatea fiecăruia, pentru starea întregului, merge mână în mână. Dacă acum citez un loc din cartea Numeri, doresc să remarcăm că formele de necurăţie amintite, de care trebuia să se păzească atunci israeliţii aflaţi sub lege, sunt pentru noi, astăzi, imagini despre lucruri deosebit de importante, care sunt diverse forme de păcat. Deosebit de clar este aceasta în exemplul leprosului. În Vechiul Testament el este totdeauna o imagine a păcatului care lucrează în ai Săi. „Şi Domnul a vorbit lui Moise, spunând: Porunceşte fiilor lui Israel să izgonească din tabără pe orice lepros şi pe oricine are o scurgere sau este întinat prin atingerea de un mort. Fie bărbaţi, fie femei, să-i scoateţi afară din tabără; să-i scoateţi afară ca să nu întineze tabăra în mijlocul căreia Eu locuiesc.« Şi fiii lui Israel au făcut aşa şi i-au scos afară din tabără; aşa cum Domnul îi poruncise lui Moise, aşa au făcut fiii lui Israel “ (Numeri 5:1-4 ).
Întregul popor Israel era responsabil de starea poporului, de sfinţenia taberei. Nu era numai treaba preoţilor şi a leviţilor, ci fiecare din popor era răspunzător nu numai pentru sine, ci pentru starea întregului popor. Şi citim astfel că Domnul a poruncit că fiilor lui Israel să dea afară pe orice lepros etc. şi fiii lui Israel aşa au făcut. Pe ce era întemeiată această responsabilitate colectivă pentru păstrarea curăţiei taberei lui Israel? Răspunsul este fericit: pentru că Domnul locuia acolo! - „în mijlocul căreia locuiesc“. Responsabilitatea noastră cu privire la întreg îşi găseşte temelia în această responsabilitate preţioasă, pentru faptul că Dumnezeu locuieşte acolo, iar unde locuieşte El, trebuie să domnească sfinţenia. Cât de simplu este aceasta! Şi totuşi, ceea ce tratăm acum nu este înţeles de mulţi copii ai lui Dumnezeu sau este desconsiderat. Dacă cineva în Israel auzea cum un altul blestema Numele Domnului, atunci el nu putea spune simplu, aşa cum mulţi în creştinism o fac astăzi: „Aceasta nu mă priveşte! Sunt eu păzitorul fratelui meu? El singur trebuie să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce face“. Să ascultăm ce porunceşte Dumnezeu lui Moise: „Scoate din tabără pe cel ce a hulit; şi toţi cei ce l-au auzit să-şi pună mâinile pe capul lui şi toată adunarea să-l ucidă cu pietre“ (Levitic 24:14 ).
Dacă în mijlocul lui Israel avea loc o faptă, cel care era martor la aceasta nu putea să fugă de responsabilitatea sa, ci noi citim: „Întâi mâna martorilor să se ridice asupra lui ca să-l omoare şi apoi mâna întregului popor. Să scoţi astfel răul din mijlocul tău“ (Deuteronom 17:7 ).
Că noi astăzi, în timpul harului, nu trebuie să omorâm pe nimeni este clar; dar principiul a rămas acelaşi: fiecare în parte este responsabil de starea întregului, răul trebuie dat afară din mijlocul credincioşilor, prin ei înşişi, pentru că Dumnezeu locuieşte acolo. Dacă tu vezi fratele sau sora păcătuind, în învăţătură sau în comportare, eşti răspunzător să salvezi pe fratele sau sora ta, cu care mărturiseşti în fiecare duminică că eşti una şi să păstrezi întreaga grupare într-o stare potrivită Domnului. Nu trebuie să-ţi fie indiferent cum umblu eu.
Pe de altă parte întreaga adunare din Corint era responsabilă de a da afară răul din mijlocul ei (citeşte în 1. Corinteni 5:2, 7 ). Şi locurile următoare arată acelaşi principiu: „Vă rugăm de asemenea, fraţilor; să mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială“ (citeşte în 1. Tesaloniceni 5:14 ). „Şi dacă cineva n-ascultă ce spunem noi în această epistolă, pe acela să vi-l însemnaţi şi să n-aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-I fie ruşine “ (citeşte în 2. Tesaloniceni 3:14 ).
Nu spune că tu eşti prea slab ca să umbli după aceste principii. Dacă ai dragoste, atunci vei avea şi curaj: „Cel drept îndrăzneşte ca un leu tânăr“ (citeşte în Proverbe 28:1 ).
Admiterea la Masa Domnului
Cine are loc la Masa Domnului? În principiu, orice credincios, dacă nu este sub disciplină, dacă umblarea şi legăturile sale sunt curate şi dacă nu menţine învăţături rele. Cât de importantă este curăţia în legăturile noastre, am văzut deja amănunţit mai înainte. La sfârşitul capitolului doresc să revin încă o dată la acest aspect.
Frângerea pâinii a fost rânduită pentru copiii lui Dumnezeu. Numai lor le-a fost dat să ia parte la Masa Domnului, aşa cum rezultă foarte clar din expresia „noi cei mulţi suntem un Trup“. Căci a mânca din pâine şi a bea din pahar nu dă viaţă, ci este numai pentru aceia care au viaţa veşnică. Însă a mânca „carnea Fiului lui Dumnezeu“ şi a bea „sângele Său“ conduce la viaţă veşnică (Ioan 6:53-54 ). Mulţi au adus acest loc din Evanghelia după Ioan în legătură cu frângerea pâinii, însă Ioan nu vorbeşte nicidecum despre aceasta, ci despre faptul că cineva care se face, prin credinţă, unii cu Hristosul cel mort, cu moartea Fiului lui Dumnezeu, are viaţa veşnică.
Şi nici botezul cu apă nu dă intrare la acest privilegiu, cu toate că nimeni care nu a fost botezat nu trebuie să ia parte la aceasta. Dacă nici măcar nu s-a făcut o mărturisire exterioară că este creştin, cum poate să ia parte la cercul intim al părtăşiei? Dar este un dezastru că în cea mai mare parte a creştinismului, a fi botezat este privit ca o îndreptăţire directă de a participa la frângerea pâinii şi cele două lucruri sunt legate direct unul de altul. Botezul - spre deosebire de admiterea la Masa Domnului, pe care Adunarea o permite sau nu nu este nicidecum o problemă a Adunării. Botezul are a face numai cu aspectul exterior al mărturisirii creştine, Masa Domnului însă este un aspect al părtăşiei creştine adevărate. Botezul conduce în împărăţie; la Masa Domnului se dă expresie unităţii Trupului lui Hristos.
Se pare că la începutul mărturiei creştine pe pământ, credincioşii nu erau cercetaţi cu privire la autenticitatea vieţii şi a umblării lor. Pentru un timp, când totul era încă proaspăt, când Domnul intervenea zilnic pentru Adunare (Faptele Apostolilor 2:47 ) şi veghea să nu pătrundă nimic rău în rândul credincioşilor (Faptele Apostolilor 5:13 ), aceasta nici nu era necesară. Ei „au primit Cuvântul“ şi aceasta era de ajuns. Însă această stare a prospeţimii nu a durat mult timp şi a fost necesar să fie cercetaţi cei care doreau să fie admişi la părtăşie şi să se convingă dacă conştiinţa lor şi starea lor duhovnicească corespundea gândurilor lui Dumnezeu. Curând Simon, vrăjitorul, a încercat să se amestece printre credincioşi, dar apostolul Petru l-a dat pe faţă la scurt timp: „banii tăi să meargă cu tine la pieire, pentru că tu ai gândit că darurile lui Dumnezeu se obţin prin bani! Tu nu ai nici parte şi nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 8:20-21 ). Aici era cineva care a fost deja botezat (versetul 13), dar a cărui inimă nu era dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta, se poate vedea că acest caz confirmă ceea ce am spus deja: faptul că cineva care este botezat nu este nicidecum îndreptăţit prin aceasta să participe la Masa Domnului.
Acelaşi lucru îl vedem la Saul din Tars. În drumul său spre Damasc, prin apariţia Domnului cel slăvit, el a fost aruncat la pământ şi a fost condus la credinţa în Acela pe care el L-a prigonit până atunci în ai Săi. Un ucenic simplu, Anania, l-a botezat (citeşte în Faptele Apostolilor 9:18 ). Când însă, după trei ani, el a venit la Ierusalim şi acolo a vrut să se alăture fraţilor, ei s-au temut de el, căci nu credeau că el este un ucenic. Era nevoie de mărturia altuia, de a lui Barnaba, ca astfel el să fie admis în rândul fraţilor de la Ierusalim. După aceea citim cuvintele: „Şi el se ducea şi venea împreună cu ei şi vorbea cu îndrăzneală în Numele Domnului“ (capitolul 9:26-28).
Aici avem de învăţat un principiu foarte important: nimeni nu poate fi primit în părtăşie pe baza propriei sale responsabilităţi, pe baza propriei sale mărturii. Se poate ca cineva să aibă o părere excepţională despre sine însuşi şi să aibă o părere josnică despre obligaţiile altora, dacă el crede că pe baza mărturiei bune, pe care el o are despre sine, poate să fie admis în cercul intim al părtăşiei. În orice caz, să nu acceptăm nici o plângere nerăbdătoare, întrucât el trebuie să aştepte puţin şi că trebuie să se lase judecat de alţii. Aceasta trebuie să o înţeleagă toţi cei care doresc să fie primiţi. Şi când Apolo, un elocvent rob al lui Dumnezeu, „care era puternic în Scripturi“, a dorit să călătorească din Efes spre Antiohia, unde era necunoscut, el însuşi avea nevoie de o scrisoare de recomandare, şi astfel „fraţii au scris ucenicilor să-l primească“ (capitolul 18:27). La acest mod de comportare trebuie să nu renunţăm nici noi! Toate acestea să le înţelegem bine, căci numai pe baza mărturiei altcuiva cu privire la autenticitatea creştinismului propriu, poate un credincios să fie recomandat şi primit.
Pe de altă parte, Adunarea are datoria sfântă să cerceteze cu dragoste şi grijă pe oricine are dorinţa să fie admis la privilegiile casei lui Dumnezeu. Aşa cum odinioară, pe vremea lui Neemia, păzitorii vegheau porţile Ierusalimului (Neemia 7:1-3 ), ca vrăjmaşul să nu intre prin ele, tot aşa şi astăzi trebuie păzită intrarea şi ieşirea Adunării. Este o greşeală să socoteşti că „porţile“ Adunării stau deschise pentru oricine. Copiii lui Dumnezeu trebuie să fie nechibzuiţi şi indiferenţi faţă de slava Domnului, dacă gândesc astfel. Noi trebuie să avem grijă ca nimeni să nu intre înăuntru, care nu are locul lui acolo, şi ca nimeni să nu stea afară, dacă Domnul vrea să-l aibe înăuntru. Dacă Domnul, în scrisoarea către Efes, trebuie să dojenească, El recunoaşte totuşi clar: „ai pus la încercare pe cei care zic că sunt apostoli şi nu sunt şi i-ai găsit mincinoşi“ (Apocalipsa 2:2 ). Acolo se mai găsea încă ordinea dorită de Dumnezeu! Ei au cercetat mărturia altora şi nu au primit pe nimeni numai pe baza propriei lor mărturii. Unii îşi revendicau chiar dreptul de a fi apostoli, însă credincioşii de acolo i-au pus la încercare şi i-au găsit mincinoşi. Ei cercetau pe toţi cei care veneau la ei ca „creştini“. Ei se comportau după cuvintele apostolului Ioan: „Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu“ (1. Ioan 4:1 ). Şi noi astăzi nu avem o altă unitate de măsură, nici un alt mijloc de ajutor.
Creştinii, se spune deseori, nu au nici un drept de a se ridica mai presus de alţii să-i judece, pentru că Hristos a spus: să nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi (citeşte în Matei 7:1 ). Însă cine gândeşte aşa, greşeşte. Într-adevăr, trebuie mai întâi să scoţi „bârna“ din ochii proprii - şi apoi? Să laşi „paiul“ în ochiul fratelui? Nu! Ci „atunci vei vedea clar să scoţi paiul din ochiul fratelui tău“. Puţin mai târziu, Domnul Isus adaugă un principiu important: „Aşa că după roadele lor îi veţi recunoaşte. Nu oricine-Mi zice: Doamne, Doamne!« va intra în împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu care este în ceruri“ (versetele 20 şi 21).
Nu este misiunea noastră să judecăm motivele lăuntrice. Cu privire la acestea ne atenţionează Domnul în versetul 1. Numai Dumnezeu poate privi în inimă. Însă este datoria noastră clară, de a verifica mărturia creştină. Aceasta însă trebuie să o facem pe baza „roadelor“, adică pe baza a ceea ce semenul nostru arată în viaţa sa exterioară despre sine şi în ceea ce vine de pe buzele sale. „Rob rău, te voi judeca după cuvintele tale!“ (Luca 19:22 ), este şi pentru comportarea noastră o dovadă. „Căci din cuvintele tale vei fi îndreptăţit şi din cuvintele tale vei fi condamnat“ (Matei 12:37 ).
Chiar dacă „cărarea Bisericii este îngustă“, aşa cum a exprimat odată un scriitor binecuvântat, pe de altă parte, creştinul trebuie să fie atenţionat cu privire la duhul de sectă. Ceea ce trebuie verificat este dacă mărturia lui Hristos este autentică şi dacă umblarea şi învăţătura sunt în concordanţă cu acest „nume bun“.
Dacă este prezentă viaţa dumnezeiască şi dacă cineva nu este în legătură cu răul moral sau doctrinar, dacă conştiinţa este „sinceră înaintea lui Dumnezeu“, cine are atunci dreptul să reţină această persoană de la Masa Domnului?
Cât de bătrân trebuie să fii ca să ai voie să participi la Masa Domnului? Scriptura nu ne dă nici o informaţie exactă în această privinţă, dar nu găsim niciunde în Scriptură că la aceasta iau parte copiii. Însă la 16-17 ani, nimeni nu mai este copil. Dacă este prezentă o anumită maturitate duhovnicească şi un suflet se bucură de o pace reală cu Dumnezeu (Romani 5:1 ), cine dintre noi ar putea spune că persoana este prea tânără?
Şi înţelegerea a ceea ce se cuvine făcut este în întregime de dorit. Câteodată se cuvine o oarecare privire în comportarea duhovnicească a aceluia care doreşte să fie primit. Însă numai mărimea înţelegerii nu trebuie să fie în nici un caz condiţia acceptării. Însă apostolul vorbeşte despre Masa Domnului „ca unor oameni cu judecată“, care pot să judece ce spune el (citeşte în 1. Corinteni 10:15 ) şi în mod sigur aceştia nu erau copii.
De aceea, legătura strânsă dintre botez şi admiterea la Masa Domnului este foarte gravă. Căci copiii credincioşi pot fi botezaţi, fără reţinere, la o anumită vârstă, însă participarea lor la frângerea pâinii la această vârstă nu este biblică. Participarea la Masa Domnului nu depinde numai de faptul că cineva este sau nu născut din nou. Aceasta se afirmă deseori, însă nu este adevărat. Sunt îngrădiri şi una dintre acestea este când cineva este încă prea tânăr.
Nici un moment nu trebuie să dăm loc gândului că ar fi masa „noastră“, ca şi cum noi am putea găsi, potrivit judecăţii şi părerii noastre, cine trebuie să participe la aceasta şi cine nu trebuie. De exemplu, cine ne-ar da nouă dreptul să lăsăm pe un credincios, care s-a anunţat că vrea să participe la Masa Domnului, ca mai întâi să aştepte un an sau doi, ca să vedem dacă se cuvine să participe? Confirmarea este în totalitate o condiţie obligatorie când este vorba de „slujbă“ (1. Timotei 3:1-13 ).
Însă cu privire la primirea la Masa Domnului, în niciun caz nu trebuie să ne lăsăm conduşi de gândul punerii la probă. A făcut Domnul Isus aşa cu noi, atunci când am venit la El? Ne-a lăsat să aşteptăm un timp? Desigur, sunt necesare atenţia, precauţia şi claritatea pentru a evita o comportare grăbită, însă acel frumos verset din Romani 15 descrie aşa de gingaş duhul în care trebuie să ne manifestăm în această problemă: „Aşadar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu “ (versetul 7).
De ce Domnul nu a vorbit El Însuşi despre Masa Sa?
Cu privire la importanţa acestui adevăr, la unii s-ar pune întrebarea, de ce Domnul Isus nu a vorbit la instituirea Cinei despre partea Mesei Sale. Răspunsul pare să fie: „Mai am multe să vă spun, dar voi nu le puteţi purta acum. Când însă va veni Duhul adevărului, El vă va conduce în tot adevărul“ (Ioan 16:12-13 ). Înainte de înfăptuirea lucrării de împăcare, înainte ca Domnul Isus să fi plecat la cer ca Cel înviat şi de acolo să trimită jos făgăduinţa Tatălui, pe Duhul Sfânt, nu putea să fie nici o învăţătură despre Adunare ca Trup al lui Hristos. Da, a fost plăcerea lui Dumnezeu ca abia după câţiva ani de la alcătuirea Trupului lui Hristos (prin botezul cu Duhul Sfânt în acea zi de Rusalii din Faptele Apostolilor 2 ) să dăruiască învăţătura cu privire la Hristos şi Adunarea Sa, printr-un „vas ales“, un bărbat care în acele zile nici nu era măcar convertit: Pavel, ca slujitor al Adunării trebuia să întregească Cuvântul lui Dumnezeu (Coloseni 1:25 ). „Întregire“ nu înseamnă că Pavel a scris ca fiind ultimul, ci faptul că el a adăugat canonului Noului Testament acea parte care i-a fost descoperită lui şi numai lui taina despre Hristos şi Adunare. De aceea, Dumnezeu a dat numai prin el învăţătura cu privire la Masa şi Cina Domnului. Niciunul din ceilalţi apostoli şi profeţi ai Noului Testament nu a fost chemat la aceasta.
Noi ar trebui deci să ne ferim de gândurile greşite care pretind că, dacă nu a fost dată încă învăţătura cu privire la un lucru, acel lucru nu ar exista încă. În timpul care este descris în primele douăsprezece capitole din Faptele Apostolilor, nu era nicio învăţătură cu privire la Adunare, la Biserică; ea însăşi exista şi Duhul Sfânt lucra în ea şi prin ea şi o înmulţea prin mângâierile Sale. Frângerea pâinii se făcea chiar de la început, deja în capitolul 2 al Faptelor Apostolilor, însă învăţătura cu privire la aceasta a venit câţiva ani mai târziu. Aşa era potrivit gândurilor Domnului.
Fără clericalism
Deseori s-a întrebat ce înseamnă cuvintele „paharul binecuvântărilor, pe care îl binecuvântăm“ şi „pâinea pe care o frângem“? În ce măsură binecuvântăm noi paharul? Şi în expresia a doua, apostolul se referă cumva la faptul că noi prin mâncarea din pâine, frângem ceva?
Să începem cu ultima: nu se înţelege frângerea pâinii atunci când mâncăm, ci, frângerea pâinii, în principiu, pe care o face un frate. Totuşi noi o facem. După părerea mea, acest noi este foarte plăcut. Ne arată totuşi într-un mod simplu că cei adunaţi sunt o unitate, o familie, iar diferenţierile de clasă nu au nici un rol. Binecuvântarea (rostirea mulţumirii) şi frângerea pâinii sunt acţiuni comune, deşi numai unul este purtătorul de cuvânt al celorlalţi. Clericalismul nu are nici un loc în Adunarea lui Dumnezeu, la Masa Domnului. Ea Îi aparţine Lui şi El este prezent acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Său. Noi toţi suntem invitaţi, suntem fraţi. Şi cine îndrăzneşte să prezideze, când El Însuşi este prezent acolo? Oh! Să fim oaspeţii Săi în prezenţa Sa şi să Îl adorăm pe Tatăl în duh şi adevăr - acesta este un privilegiu enorm şi cu el dorim să ne preocupăm acum.
Adorarea în duh şi adevăr
Am amintit deja că Masa Domnului este punctul central al adorării creştine. Oamenii vorbesc despre „serviciul divin“ şi înţeleg prin aceasta predica. Dar serviciul divin nu este nici ţinerea sau ascultarea unei predici, nici îndreptarea spre Dumnezeu a rugăciunilor şi cererilor. Adorarea însă este adevărata slujbă dumnezeiască şi cea mai înaltă expresie a ei se găseşte la frângerea pâinii. Aceasta va deveni mai clar când la sfârşitul acestui capitol, vom privi modelele Vechiului Testament sub denumirea Masa Domnului în Vechiul Testament.
Când Dumnezeu ne prezintă Cuvântul Său cel sfânt, prin robii Săi, atunci El ne slujeşte, nu noi Îi slujim, iar când Îi aducem adorare, noi Îi slujim şi aceasta este adevărata slujire dumnezeiască. Să facem deosebirea clară între slujirea Cuvântului şi adorare: slujire este a aduce pe Hristos înaintea oamenilor; adorare este a aduce pe Hristos înaintea lui Dumnezeu. Slujirea Cuvântului se îndreaptă de la Dumnezeu spre oameni, adorarea este îndreptată totdeauna de la oameni spre Dumnezeu.
Adorarea creştină, caracterul ei, este mai mult decât poate sugera cuvântul grecesc pentru „adorare“: „omagiere“, „veneraţie prin căderea la picioare.“ În multe locuri ale Vechiului şi chiar ale Noului Testament, înţelesul despre „aderare“ nu este mai mult decât acest sens. De exemplu, când au venit magii din Orient şi au văzut „pe Copilaş şi pe Maria, mama Lui“, „au căzut cu faţa la pământ şi s-au închinat înaintea Lui“ (Matei 2:11 ). Însă aceasta nu este nici pe departe ceea ce noi înţelegem prin adorarea creştină. Adorarea creştină nu este numai „veneraţie prin căderea la picioare“, ci revărsarea inimii umplute de mulţumire a celor răscumpăraţi, care sunt copleşiţi de ceea ce Dumnezeu este în Sine Însuşi şi de ceea ce El a descoperit despre Sine, în Fiul Său. Adorarea creştină înseamnă să te închini în duh şi adevăr.
Găsim aceasta în cuvintele Domnului, pe care El le-a rostit către femeia din Samaria: „»Femeie«, i-a zis Isus, »crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi vor adora pe Tatăl în duh şi în adevăr; căci şi Tatăl caută astfel de adoratori. Dumnezeu este Duh; şi cine Îl adoră pe El, trebuie să-L adore în duh şi în adevăr«“ (Ioan 4:21-24 ).
Spre deosebire de samariteni, iudeii ştiau cui se închinau, pentru că ei se închinau la ceea ce cunoşteau Dumnezeul Cel viu, în măsura în care El era cunoscut în Israel. Însă nu erau „închinători adevăraţi“: cei mai mulţi dintre ei erau necredincioşi şi nu aveau relaţii de viaţă cu Dumnezeu. Corespunzător cu aceasta era şi închinarea lor în exterior, o manifestare rituală. Însă a venit ora închinării adevărate, în care adoratorii adevăraţi, şi anume copiii lui Dumnezeu, adevăraţii credincioşi, vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr. Astfel de adoratori caută Tatăl - o realitate nespus de fericită!
Numai copiii pot adora pe Tatăl ! Aceasta este ceea ce dragostea Tatălui caută şi astăzi. Însă, pentru că Dumnezeu este Duh, această adorare trebuie să aibă loc în duh şi în adevăr.
A adora în duh înseamnă mai mult decât a avea Duhul lui Dumnezeu şi a fi călăuzit de El, oricât ar fi de mare acest privilegiu în sine. Desigur, nu poţi să aduci adorare în duh şi adevăr, dacă nu ai Duhul Sfânt locuind în tine. Tot aşa de sigur este că Duhul Sfânt conduce la adorare şi în adorare. Adorarea în duh este în contrast cu închinarea ceremonială, rituală, exterioară, „carnală“: ea are loc potrivit naturii lui Dumnezeu şi în puterea acelei părtăşii pe care o dă Duhul lui Dumnezeu.
A adora în adevăr înseamnă să te închini corespunzător descoperirii lui Dumnezeu, pe care El a făcut-o cu privire la Sine în Isus Hristos, în mod deosebit la crucea de pe Golgota. De aceea adorarea adevărată nu poate fi despărţită de jertfa desăvârşită a lui Hristos pentru Dumnezeu şi de aceea adorarea este legată într-un mod deosebit de Masa Domnului, la care noi, ca mădulare ale Trupului Său, vestim moartea Sa. Prin aceasta nu trebuie să se spună că nu ar fi posibil să aduci adorare personal şi acasă. Însă această adorare nu se poate ridica la înălţimea atinsă când Domnul Isus a cântă lauda lui Dumnezeu în mijlocul Adunării. Credinciosul singur nu este în stare să se închine lui Dumnezeu în mod potrivit cu ceea ce El a descoperit despre Sine. Se presupune că în El este o aptitudine care Îl aşază la o oarecare înălţime cu Dumnezeu. În plus, binecuvântările care ne dau bucurie sunt comune.
De aceea, cea mai înaltă formă a adorării creştine propriu-zise este adorarea comună în Adunare. Această adorare comună va fi partea noastră fericită şi în cer, căci citim: „Şi bătrânii s-au aruncat jos şi s-au închinat“ (Apocalipsa 5:14 ).
Desigur, pot exista adorări comune ale Adunării şi în afara frângerii pâinii. Autorul a trăit de mai multe ori momente când, cu prilejul unui studiu al Cuvântului, întreaga adunare a fost condusă la adorare, când un frate s-a sculat, a rostit o mulţumire, când Persoana Domnului Isus a fost prezentată privirii noastre; adunarea a rămas în picioare şi a urmat mulţumire după mulţumire. Totuşi locul propriu-zis al adorării este Masa Domnului, unde El Însuşi este în mijloc şi intonează lauda, iar noi avem în mâini jertfa lui Hristos şi, conduşi de Duhul Sfânt, rostim înaintea lui Dumnezeu ceea ce simţim despre El.
În felul acesta, la Masa Domnului, Adunarea lui Dumnezeu îşi găseşte propria reprezentare pe pământ. Căci, pe de o parte acolo se vesteşte într-un mod excepţional adevărul despre un Trup şi, pe de altă parte, adorarea creştină în duh şi în adevăr îşi găseşte expresia ei cea mai înaltă. S-ar putea ca într-un anumit loc să fie credincioşi care doresc să se strângă împreună pentru rugăciune sau pentru studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă acolo nu are loc încă frângerea pâinii pe principiul Trupului, atunci nu are loc nici o prezentare a Adunării lui Dumnezeu.
Masa Domnului în Vechiul Testament
Pînă acum nu am spus nimic despre expresia Masa Domnului. Apostolul Pavel o foloseşte ca ceva de la sine înţeles, ca şi cum ar porni de la premisa că oricine o cunoaşte. De fapt este o aluzie la Maleahi 1:7 şi 1:12, unde este numit altarul arderii de tot, şi la profetul Ezechiel 41:22 şi 44:16, unde este denumit altarul tămâierii.
Dacă apostolul nu face nici o deosebire între cele două întrebuinţări ale acestor expresii, este tocmai pentru că ambele imagini - altarul arderii de tot şi altarul tămâierii - exprimă învăţătura sa şi slujesc ca temelie pentru aceasta. Căci ar trebui mereu să ne aducem aminte că „tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră“ (Romani 15:4 ).
În orice caz, un lucru rezultă deja din utilizarea expresiei Masa Domnului în Vechiul şi în Noul Testament: prin aceasta, Duhul Sfânt, în 1. Corinteni 10 , nu înţelege numai o masă a binecuvântărilor, despre care, de exemplu, vorbeşte David în Psalmul 23 , când spune: „Tu îmi pregăteşti o masă în faţa vrăjmaşilor mei“ (versetul 5). Se aude câteodată această interpretare, însă eu o consider nepotrivită cu gândurile Sfintei Scripturi cu privire la Masa Domnului. Dincolo de aceasta se ascunde mai mult încercarea Satanei de a răpi unul dintre cele mai mari privilegii ale copiilor lui Dumnezeu aici pe pământ: adevărul din creştinism că „este un Trup şi un Duh“, care este prezentat simbolic într-un mod cunoscut de Scriptură.
Pe altarul arderii de tot se aduceau lui Dumnezeu jertfe de animale, care, aşa cum am văzut mai înainte, vorbeau simbolic despre jertfa lui Hristos. În aceasta consta valoarea lor. Însă în 1. Corinteni 10 , unde predomină gândul părtăşiei, fără îndoială, apostolul se referă în versetul 18, prin cuvintele „cei ce mănâncă jertfele, nu sunt ei în părtăşie cu altarul?“, la o jertfă deosebită, jertfa de mulţumire şi pentru vină din Levitic 3 şi 7. Caracteristic acestor jertfe era că oricine era curat avea voie să mănânce din carnea acestor jertfe (Levitic 7:19 ).
Ce plăcut şi folositor spre adorare devine totul, când ne gândim că această jertfă era mâncarea (literal pâinea) unei jertfe mistuite de foc înaintea Domnului (citeşte în Levitic 3:11 ; 21:6 )! Cu alte cuvinte, ceea ce era mâncarea Domnului Însuşi era şi desfătarea israeliţilor. Poate un alt tablou să arate mai clar ce este părtăşia? Să te bucuri de aceeaşi parte de care Se bucură Dumnezeu! Şi nu este aceasta tocmai ceea ce noi, creştinii, trăim la Masa Domnului? Noi avem - simbolic - jertfa lui Hristos în mâini şi cugetăm la El şi la minunata Sa jertfă, iar pe deasupra, ştim că în ochii lui Dumnezeu are o valoare deosebită. Ce parte fericită să ai părtăşie cu Dumnezeu cu privire la Fiul Său! Acesta este caracterul adevăratei adorări creştine. „Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos“ (1. Ioan 1:3 ).
În legea jertfei de multumire din Levitic 7:19-21 găsim trei „condiţii“ importante, pe care noi le-am tratat deja amănunţit. Prin respectarea lor, jertfa era plăcută lui Dumnezeu.
Versetul 19 arată că locul putea să fie murdărit: „carnea care a fost atinsă de ceva necurat nu trebuie mâncată“. Câte „locuri“ religioase se găsesc în creştinism, care sunt murdărite prin practici sau învăţături greşite! Cine vrea să fie credincios Domnului, trebuie să le părăsească. Acesta va fi obiectul ultimului capitol al acestei cărţi.
Versetul 20 arată clar că s-ar putea întâlni necurăţia personală: „găsindu-se în stare de necurăţie“. Fiecare credincios în parte este dator „să se curăţească pe sine însuşi“ (1. Ioan 3:3 ) prin judecata de sine şi aşa să participe la Masa Domnului, într-un chip vrednic. Cu aceasta ne vom ocupa în capitolul următor.
Versetul 21 atenţionează cu privire la legăturile necurate: „când cineva se va atinge de ceva necurat“. Prin contact cu răul se ajunge în părtăşie cu răul – un principiu al lui Dumnezeu, care a făcut obiectul acestui capitol şi pe care, sper, l-am reţinut deja în inimă. Încă o dată atenţionarea către noi toţi: să ne depărtăm de legăturile necurate! Ele pot să ne facă incapabili să ne apropiem şi să slujim lui Dumnezeu într-un chip plăcut. În Vechiul Testament, un asemenea suflet trebuia „să fie nimicit din poporul Său“. Cât de serios ia Dumnezeu aceste lucruri!
În ceea ce priveşte altarul tămâierii, unele locuri din Vechiul Testament arată că el simbolizează în primul rând gândul adorării. Tămâierea era adevărata slujbă preoţească (1. Cronici 6:49 ; 23:13 ) şi privilegiul seminţiei lui Levi; ea este descrisă în Deuteronom 33:10 , astfel: „Ei pun tămâie sub nările Tale şi ardere- de-tot pe altarul Tău“. Dacă ne aducem aminte că tămâierea în Exod 30:34-38 este un model impresionant al mirosului plăcut care se revarsă din Persoana şi din lucrarea lui Hristos, Mântuitorul nostru, atunci nu ne va fi greu să înţelegem vorbirea figurată a lui Solomon din Proverbe 27:9 : „Untdelemnul şi parfumul înveselesc inima“ - desigur inima lui Dumnezeu. Dumnezeu are plăcere de rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui (Evrei 13:15 ). El Se bucură când noi venim înaintea Lui cu ceea ce vorbeşte despre Fiul Său. Nu este privilegiul nostru deosebit ca, la Masa Domnului, ca o preoţie sfântă (1. Petru 2:5 ), să aducem „tămâie“ sub nările Sale? Privindu-L pe Domnul Isus pe cruce, nu intonăm noi pe drept şi cu inimile umplute de mulţumire un cântec de adorare binecuvântat, în următoarele versuri?
Ce am putea să-Ţi aducem pentru aceasta?
Dumnezeule, ce tămâie primeşti Tu?
O, lasă-ne să-Ţi cântăm despre Isus,
Numai El Te poate bucura!
Însă cât de mulţi copii iubiţi ai lui Dumnezeu se găsesc, din nefericire, legaţi de anumite interpretări şi forme de organizare omenească, în situaţia că nu au ocupat încă această poziţie dumnezeiască, nu au trăit încă niciodată o asemenea adorare, o asemenea acţiune a Duhului; care nu au experimentat deloc ce înseamnă când Domnul Isus cântă în mijlocul Adunării; care nu au găsit niciodată fericirea care constă în a te uita pe tine şi a fi preocupat, în adorare, numai cu Acela care este „mai frumos decât fiii oamenilor“! Adorarea în duh şi adevăr - o preocupare mai sublimă, drag prieten, nu ne poate da Dumnezeu nici măcar în cer!
„A Lui să fie slava în Adunare în Hristos Isus, din neam în neam şi în veci de veci! Amin.“