comori.org
comori.org

Capitolul 8. Istoria internă a bisericii

Andrew Miller

Aici păşim încă odată pe un teren sigur. Avem privilegiul şi satisfacţia de a ne referi la scrierile sacre. S-a îngăduit ca multe dintre erorile, atât în doctrină cât şi în practică, care au tulburat şi rupt în bucăţi biserica mărturisitoare să apară înainte de a se fi încheiat Scriptura canonică. În înţelepciunea harului lui Dumnezeu, acestea au fost detectate şi expuse de apostolii inspiraţi. Dacă avem în minte aceasta, atunci nu vom fi surprinşi să întâlnim în istoria internă a bisericii multe lucruri total contrare Scripturii şi nu vom avea nici o dificultate în a le înţelege, fiind înarmaţi de apostoli cu cele necesare pentru aceasta. Iubirea de funcţii şi întâietate s-a manifestat în biserică de la început şi au fost adăugate multe rânduieli inventate de oameni. “Grăuntele de muştar” a devenit un copac mare – simbol al puterii politice pe pământ: acesta era şi este aspectul exterior al creştinătăţii, dar în interior este la lucru aluatul cu lucrarea lui rea “până dospeşte toată plămădeala”.

Cei care citesc cu atenţie Matei 13 şi alte pasaje din Faptele apostolilor şi din epistole cu privire la mărturia pentru numele lui Hristos ar trebui să-şi facă o idee foarte corectă atât cu privire la istoria timpurie a bisericii, cât şi la istoria ei ulterioară. Ea îmbrăţişează întreaga perioadă de la semănarea seminţei de către Fiul omului până la seceriş, deşi sub alegoria împărăţiei cerurilor. Aceasta este o mare uşurare pentru cuget şi ne pregăteşte pentru multe scene întunecate şi tulburătoare, pentru fapte rele comise în numele creştinismului. Vom cerceta acum câteva din aceste pasaje.

1. Domnul nostru binecuvântat, în parabola cu grâul şi neghina, a prezis ceea ce urma să se întâmple. “Împărăţia cerurilor,” spunea El, “se aseamănă cu un om care seamănă sămânţă bună în ogorul lui; dar, în timp ce oamenii dormeau, vrăjmaşul lui a venit şi a semănat neghină printre grâu şi a plecat”. Cu timpul, grâul a răsărit şi a rodit – aceasta este răspândirea rapidă a creştinismului pe pământ. Dar, citim că “atunci s-a arătat şi neghina” – aceştia sunt mărturisitori falşi ai numelui lui Hristos. Domnul Isus a semănat sămânţa bună. Satan, profitând de neglijenţa şi de slăbiciunea omului, a semănat neghina. Deci, ce este de făcut? Să fie neghina smulsă din rădăcină ca să nu mai fie în împărăţie? Domnul a spus: “Nu, ca nu cumva, adunând neghina, să smulgeţi şi grâul odată cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş” ( 13:24-30 ). Adică să fie lăsate până la sfârşitul veacului sau dispensaţiunii, când Domnul va veni în judecată.

Atunci unii pot să întrebe: “Adică Domnul doreşte ca grâul şi neghina să crească împreună în biserică?” Sigur că nu. Neghina nu trebuie să fie smulsă de pe câmp, ci acei oameni trebuie să fie excluşi din biserică atunci când se manifestă ca persoane rele. Biserica şi împărăţia sunt lucruri destul de deosebite unul de altul, deşi se poate spune că biserica este inclusă în împărăţie. Câmpul este lumea şi nu biserica. În hotarele împărăţiei sunt cuprinse multe lucruri care nu fac parte din biserica lui Dumnezeu. Hristos zideşte biserica, iar oamenii sunt aceia care extind hotarele creştinătăţii. Dacă expresia “împărăţia cerului” ar însemna acelaşi lucru ca “biserica lui Dumnezeu”, atunci nu ar trebui să se aplice nici un fel de disciplină. Dar apostolul, când le scria corintenilor, spunea direct: “acela care a făcut lucrul acesta să fie dat afară din mijlocul vostru” (1. Corinteni 5:2 ). Dar acela nu trebuia să fie eliminat din împărăţie, ceea ce se putea face numai luându-i viaţa.

Grâul şi neghina trebuie să crească împreună până la seceriş. Atunci, în providenţa Lui, Domnul se va ocupa personal de neghină, care va fi legată în snopi şi arsă în foc. Nimic nu poate fi mai clar decât învăţătura pe care o dă Domnul prin această parabolă. Neghina trebuie să fie exclusă de la masa Domnului dar nu smulsă de pe câmp. Biserica nu trebuia să aplice pedepse lumeşti pentru cei care încălcau disciplina ecleziastică. Dar vai! după cum o arată atât de clar lunga listă a martirilor, s-au întâmplat chiar lucrurile asupra cărora Domnul căuta să-i prevină pe ucenici prin acest cuvânt. S-au aplicat pedepse judiciare ca măsuri de disciplinare şi cei împotrivitori au fost predaţi puterii civile pentru a fi pedepsiţi cu sabia.

2. În capitolul 20 din Faptele apostolilor citim despre “lupi răpitori” care aveau să vină în biserică după plecarea apostolului. În epistola către Tesaloniceni - care se presupune a fi prima din epistolele inspirate ale apostolului – ni se spune că “taina fărădelegii” era deja la lucru şi că aveau să vină şi alte lucruri rele. Când le scria filipenilor, Pavel a spus, cu lacrimi, că mulţi “umblă ca vrăjmaşii crucii lui Hristos, al căror sfârşit este pieirea, al căror dumnezeu este pântecele, şi gloria lor este în ruşinea lor, care gândesc la cele pământeşti”. Mulţi se ziceau a fi creştini dar erau preocupaţi în principal de lucruri pământeşti. O asemenea stare a lucrurilor nu se putea să treacă neobservată de privirea spirituală a aceluia al cărui obiect era Hristos în glorie şi să fie în mod practic asemenea Lui în căile lui pe pământ.

În cea de-a doua epistolă către Timotei -  probabil ultima pe care a scris-o -, apostolul compară creştinătatea cu o “casă mare”, în care sunt tot felul de vase, din care “unele sunt spre onoare, altele spre dezonoare”. Aceasta este imaginea vizibilă a bisericii universale. Totuşi, creştinul nu poate părăsi aceasta, iar responsabilitatea individuală nu poate înceta vreodată. Însă creştinul trebuie să se despartă de tot ce este în dezacord cu numele Domnului. Aceste îndrumări sunt cât se poate de clare şi de preţioase pentru cel cu o gândire spirituală, indiferent de epocă. Creştinul nu trebuie să aibă nici un fel de legături cu ceea ce este fals. Acesta este modul în care el se poate curăţi de vasele pentru dezonoare. El trebuie să se despartă de tot ce nu este spre onoarea Domnului. Ioan şi ceilalţi apostoli spun aceleaşi lucruri şi dau aceleaşi îndrumări divine. Nu este necesar să urmărim mai departe acestea. Considerăm că am spus îndeajuns pentru a-l pregăti pe cititor pentru ceea ce ajungem să întâlnim în ceea ce se numeşte creştin.

Cei care au urmat imediat după apostoli

Acum se naşte o întrebare importantă, pe care au pus-o mulţi: “În ce epocă şi pe ce cale a ajuns clericalismul – sistemul clerului – să  prindă rădăcini atât de puternice în biserica mărturisitoare?” Pentru a da un răspuns complet ar trebui să scriem, în detaliu, întreaga istorie internă a bisericii. Componenţa şi caracterul bisericii s-au schimbat complet prin introducerea sistemului clerului, dar dezvoltarea şi organizarea acestuia a avut loc treptat. Au fost aduse argumente din Vechiul Testament, şi, în scurt timp, creştinismul a fost remodelat după tipare iudaice. În consecinţă, deosebirea dintre episcopi şi presbiteri, dintre un ordin preoţesc şi preoţia comună a tuturor credincioşilor şi înmulţirea funcţiilor în biserică au urmat rapid. Dar, oricât de dificil ar fi să urmărim acum evoluţia clericalismului, sinagoga a constituit un model pentru aceasta.

Pe tot parcursul Noului Testament aflăm că iudaismul era vrăjmaşul neobosit al creştinătăţii în toate privinţele. Pe de-o parte, el s-a străduit necontenit să-şi introducă în creştinism riturile şi ceremoniile, iar pe de altă parte să-i persecute până la moarte pe toţi cei care erau credincioşi lui Hristos şi principiilor adevărate ale bisericii lui Dumnezeu. Aceasta vedem în special din Faptele Apostolilor şi din epistole. Dar, când în biserici au încetat darurile extraordinare şi după ce nobilii apărători ai credinţei, în persoanele apostolilor, şi-au încheiat calea pe pământ, ne putem imagina uşor cum a biruit iudaismul. Pe lângă aceasta, bisericile de la început erau compuse în principal din oameni convertiţi din sinagoga iudaică, care mult timp au păstrat prejudecăţi iudaice.

Avem deci convingerea fermă că din iudaism a răsărit clericalismul. Din zilele apostolilor şi până acum, toată ţesătura şi principiile dominante ale clericalismului îşi au originea în iudaism. Filozofia şi heterodoxia au avut, fără-ndoială o contribuţie semnificativă în coruperea bisericii şi au făcut-o să se asocieze cu lumea, dar rânduielile clerului şi tot ce ţine de acestea provin din religia iudaică. Totuşi, este foarte probabil că mulţi din acea vreme, după cum tot mulţi şi de atunci încolo, au fost convinşi că creştinismul este o continuare a iudaismului şi nu ceva în contrast total cu iudaismul. Învăţătorii iudaizanţi afirmau cu îndrăzneală că creştinismul nu este nimic altceva decât un altoi pe trunchiul iudaismului. Dar, din toate epistolele, pe tot parcursul lor, aflăm că iudaismul era pământesc, iar creştinismul ceresc; că unul ţinea de vechea creaţie, iar celălalt de cea nouă; că legea a fost dată prin Moise, iar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Revenim la cei care au urmat imediat după apostoli.

Părinţii apostolici, cum sunt ei numiţi, printre care Clement, Policarp, Ignaţius şi Barnaba, au urmat imediat după apostoli. Ei auziseră învăţăturile lor, lucraseră împreună cu ei pentru evanghelie şi probabil fuseseră în relaţii apropiate cu ei. Dar, cu toate că s-au bucurat de privilegii deosebite ca discipoli ai apostolilor, foarte curând ei s-au abătut de la învăţăturile care le fuseseră încredinţate, mai ales în ceea ce priveşte guvernarea în biserică. Judecând după epistolele care le sunt atribuite, ei pare să fi uitat complet marele adevăr nou testamental cu privire la prezenţa Duhului Sfânt în adunare. Este cert că atât Ioan cât şi Pavel vorbesc mult despre prezenţa Lui, de faptul că Duhul Sfânt locuieşte în adunare, că este suveran şi are autoritate în biserică Ioan 13 - 16 , Faptele Apostolilor 2:1 , 1. Corinteni 12:14 , şi Efeseni 1 - 4 dau îndrumări şi învăţături clare cu privire la acest adevăr fundamental al bisericii lui Dumnezeu. Dacă acest adevăr ar fi fost păstrat, potrivit cu îndemnul apostolului: “străduiţi-vă să menţineţi” – deci nu să formaţi – “unitatea Duhului”, atunci clericalismul nu şi-ar fi găsit loc în creştinism.

Se pare că noii învăţători ai bisericii au uitat frumoasa simplitate a ordinii divine în biserică. Erau doar două rânduieli ca slujbe: bătrânii şi diaconii. Unii erau puşi să se ocupe de problemele temporare, iar ceilalţi de cele spirituale ale sfinţilor. Bătrân (presbiter) sau episcop înseamnă pur şi simplu supraveghetor, deci unul care supraveghează aspectele spirituale. Se poate ca episcopul să fie capabil să dea învăţătură sau nu, pentru că nu este vorba ca să fie rânduit ca învăţător, ci ca supraveghetor. Iar, în ceea ce priveşte instituţiile rânduite în mod divin, în Noul Testament găsim doar botezul şi masa Domnului. Nimic nu poate fi mai simplu, mai clar şi mai uşor de înţeles ca îndrumări date pentru o practică a credinţei, iar acestea nu lasă loc pentru înălţarea şi glorificarea omului în biserica lui Dumnezeu. Duhul Sfânt a venit jos pentru a conduce adunarea, potrivit cu Cuvântul Domnului şi cu promisiunea Tatălui, şi nici un creştin, indiferent cât de înzestrat cu daruri de la Dumnezeu, dacă crede aceasta, nu poate ocupa o poziţie de lider, prin care practic ar lua locul Duhului Sfânt. Dar, imediat ce a fost pierdut din vedere acest adevăr, oamenii au început să se lupte pentru o poziţie de autoritate, şi atunci, în mod firesc, Duhul Sfânt nu a mai avut locul cuvenit în adunare.

Abia a încetat să se mai facă auzită în biserică vocea inspiraţiei divine, că s-au şi înălţat vocile noilor învăţători, strigând tare şi cu patos pentru a reclama cele mai mari onoruri pentru episcop şi ca acestuia să i se acorde poziţia supremă. Nu s-a mai auzit atunci nici un cuvânt despre locul Duhului Sfânt în calitate de conducător suveran în biserică. Aceasta reiese în mod evident din epistolele lui Ignaţius, care se spune că au fost scrise prin anul 107 după Hristos. Cunoaştem faptul că multe nume mari au pus sub semnul întrebării autenticitatea lor şi, tot aşa, multe nume mari au susţinut că există suficiente dovezi pentru autenticitatea lor, dar dovezile de o parte şi de alta nu fac parte din obiectul scrierii noastre. Biserica Angliei le-a accceptat demult ca fiind autentice şi le consideră ca fiind baza şi argumentul final în favoarea antichităţii episcopatului. În cele ce urmează dăm câteva exemple din îndemnurile pe care le adresa el bisericilor.

Ignaţius, pe parcursul călătoriei sale de la Antiohia la Roma*, a scris şapte epistole: către efeseni, către magnezieni, către tralieni, către romani, către filadelfieni, către smirneeni şi către prietenul lui, Policarp. Fiind scrise în ajunul martiriului său şi cu mult patos şi vehemenţă, Ignaţius fiind fost discipol al Sf. Ioan, care a fost atunci şi episcop de Antiohia, probabil cel mai renumit episcop din creştinătate, epistolele lui au produs o puternică impresie asupra bisericilor, asta pe lângă funcţia, autoritatea şi puterea care au prezentat dintotdeauna mult farmec pentru natura umană.


* Journey and Martirdom of Ignatius, p. 246

Scriind bisericii din Efes, el spunea: “Să fim atenţi, fraţilor, să nu ne impotrivim episcopului, ca să nu ajungem sub judecata lui Dumnezeu... Este deci evident că se cuvine să privim la episcop aşa cum privim la Domnul Însuşi”. În epistola către magnezieni spunea: “vă îndemn să căutaţi să faceţi toate lucrurile într-un acord divin, episcopii voştri conducând în locul lui Dumnezeu; presbiterii voştri fiind în locul consiliului apostolilor, iar diaconii voştri, atât de scumpi mie, având în sarcină slujba pentru Isus Hristos”.

Asupra aceloraşi lucruri insistă şi în epistola către tralieni: “Cât timp sunteţi supuşi episcopului vostru ca lui Isus Hristos, voi păreţi a trăi nu în felul oamenilor, ci în acord cu Isus Hristos, care a murit pentru noi... Păziţi-vă de asemenea persoane, şi aşa veţi şi face dacă nu cumva v-aţi îngâmfat, ci continuaţi nedespărţiţi de Isus Hristos, Dumnezeul nostru, şi de episcopul vostru şi de poruncile apostolilor”. Trecând peste multe din epistolele lui către biserici, am mai adăuga un singur specimen din epistola lui către filadelfieni: “Cât timp am fost printre voi am strigat, am spus cu glas tare: «Puneţi-vă în slujba episcopului şi a presbiteriului şi a diaconilor». Unii consideră că am spus acestea prevăzând diviziunile care vor apărea  între voi. Dar El, pentru care eu sunt în lanţuri, îmi este martor că nu am aflat nimic de la vreun om, ci Duhul mi-a vorbit spunându-mi: «Nu faceţi nimic fără acordul episcopului; păstraţi-vă trupurile ca temple ale lui Dumnezeu, iubiţi unitatea, fugiţi de dezbinări, urmaţi pe Hristos a pe Acela care este de la Tatăl»”*.


* Cele de mai sus sunt extrase din Wake's Translation. Vedeţi şi "A Full and Faithful Analysis of the writings of Ignatius, Clement, Polycarp, and Hermas" – The Inquirer, vol. 2, p.317

În ultimul citat este extrem de evident că venerabilul părinte dorea să dea teoriilor sale greutatea inspiraţiei divine. Totuşi, oricât de neîntemeiată ar fi această idee, se cuvine să considerăm că el chiar credea ceea ce spunea şi că era un creştin devotat şi plin de zel religios – lucru de care nimeni nu se poate îndoi –, dar se înşela mult în această privinţă, ca şi în alte chestiuni. Ideea de bază în toate epistolele lui este supunerea perfectă a poporului faţă de conducătorii lor, sau a laicilor faţă de cler. El era, fără-ndoială, preocupat de bunul mers al bisericii, şi, temându-se de dezbinările la care se referă, probabil că a gândit o guvernare autoritară a conducătorilor ar fi mijlocul pentru a preveni introducerea şi progresul erorilor. “Străduiţi-vă,” spunea el, “să fiţi întemeiaţi în învăţătura Domnului nostru şi a spostolilor, împreună cu espiscopul vostru cel mai vrednic şi cu diaconii voştri evlavioşi. Fiţi supuşi episcopului vostru şi unii altora, cum Isus Hristos este supus Tatălui, potrivit cărnii; cum şi apostolii erau supuşi lui Hristos şi Tatălui şi Duhului Sfânt, ca să fie unitate între voi, atât în trup cât şi în duh”. Astfel, mitra a fost aşezată pe capul celui mai înalt demnitar, ea devenind de atunci obiectul ambiţiilor ecleziastice, şi nu de puţine ori motivul pentru cele mai rele conflicte, cu toate consecinţele lor demoralizante.

Clericalismul, slujirea şi responsabilitatea individuală

Se consideră că aceste epistole au fost scrise la numai câţiva ani după moartea Sf. Ioan şi că scriitorul trebuie să fi cunoscut îndeaproape gândurile lui şi că el a continuat să ducă mai departe punctele lui de vedere. De aceea se spune că episcopatul îşi are începutul odată cu creştinismul. Dar nu contează prea mult de cine anume su fost scrise epistolele, nici în ce perioadă, ci contează faptul că ele nu sunt Scriptura, iar cititorul trebuie să le aprecieze caracterul în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi a influenţei pe care au avut-o în istoria bisericii. Gândul Domnului cu privire la biserica Lui şi la responsabilitatea alor săi îl putem afla din cuvântul Lui şi nu din scrierile vreunui părinte, indiferent de antichitatea lui şi de vrednicia lui. Şi, odată ajunşi aici, ar fi bine, înainte de a trece mai departe, să punem înainte cititorului nostru câteva pasaje din Cuvânt, pe care ar face bine să le compare cu extrasele prezentate mai sus. Ele se referă la slujirea creştină şi la responsabilitatea individuală. Astfel aflăm că este o mare diferenţă între slujire şi funcţia oficială, între a fi preţuit pentru lucrarea făcută şi a fi preţuit doar pentru că deţii o anumită funcţie oficială.

În evanghelia Sf. Matei, de la versetul 45 din capitolul 24 până la versetul 31 din capitolul 25 ne sunt prezentate trei parabole, în care Domnul li s-a adresat ucenicilor pentru a le vorbi despre purtarea lor în absenţa Lui.

1. Subiectul primei parabole este responsabilitatea pentru slujirea în casă – adică în biserică. “A cărui casă suntem noi” (Evrei 3:6 ). Astfel, citim, “Cine este atunci robul credincios şi , pe care l-a pus stăpânul său peste servitorii săi, ca să le dea hrana la timp? Ferice de robul acela pe care stăpânul lui, când va veni, îl va găsi făcând aşa. Adevărat vă spun că îl va pune peste toată averea lui” ( 24:45-48 ).

Adevărata slujire este încredinţată de Domnul şi este numai de la El. Aceasta trebuie să reţinem pentru a putea aprecia ceea ce a avut loc pe terenul creştinismului. La Domnul contează mult fidelitatea sau infidelitatea în casa Lui. Ai săi sunt scumpi inimii Lui. Aceia care vor fi fost smeriţi şi credincioşi în timpul cât El este absent vor fi puşi să administreze toate lucrurile Lui la venirea Lui. Adevăratul slujitor al lui Hristos are a face direct cu Hristos; el nu este angajat al vreunui om sau al vreunei asociaţii de-a oamenilor. “Ferice de robul acela pe care stăpânul lui, când va veni, îl va găsi făcând aşa”.

Dar, dacă robul acela rău va zice în inima lui: «Stăpânul meu întârzie să vinăi», şi va începe să-i bată pe cei împreună-robi cu el şi va mânca şi va bea cu beţivii...” Aceasta este partea întunecată a tabloului. Caracterul slujirii este afectat mult de modul în care slujitorul susţine sau respinge adevărul despre venirea Domnului. În loc de slujire a casei cu devotament, având în inimă gândul la aprobarea stăpânului atunci când va veni, vedem aroganţă, tiranie şi caracter lumesc. La venirea Domnului, soarta unor asemenea oameni va fi mai rea decât cea a lumii. El “îi va rândui partea împreună cu ipocriţii” (Matei 24:48-51 ) - va avea partea lui Iuda, acolo unde va fi “plânsul şi scrâşnirea dinţilor”. Acestea sunt consecinţele groaznice ale neglijării venirii Domnului. Nu este numai o greşeală doctrinară sau o diferenţă de opinii cu privire la venirea Domnului, ci în acele manifestări este implicată “inima” lui şi voinţa lui.

În inima lui, el doreşte ca Domnul să fie departe, din vreme ce venirea Lui îi strică planurile şi pune capăt măreţiei lui lumeşti. Oare nu este aceasta o imagine foarte veridică a ceea ce s-a întâmplat? Şi ce lecţie solemnă este aceasta pentru cei care îşi asumă poziţii în slujirea în biserică! Numirea în funcţie de către suveran sau alegerea poporului nu vor fi suficiente în acea zi dacă ei nu vor fi fost şi aleşi de Domnul şi nu vor fi fost credincioşi în casa Lui.

2. În cea de-a doua parabolă, creştinii mărturisitori sunt reprezentaţi ca nişte fecioare care au ieşit să-l întâmpine pe mire şi să-i lumineze drumul spre casă. Aceasta era atitunea primilor creştini: ei ieşiseră din lume şi din iudaism pentru a-L întâmpina pe Mire. Dar ştim ce s-a întâmplat: El a zăbovit şi toate au adormit. “Dar la miezul nopţii a fost un strigăt: «Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!»” (v. Matei 25:1-13 ). Din primul secol până în secolul nostru nu se aude aproape deloc de venirea Domnului. Din când în când, ici-colo, se mai aude câte o voce slabă vorbind despre acest subiect, dar până la începutul secolului nostru* nu s-a auzit acel strigăt de la miezul nopţii. Acum avem multe broşuri şi multe volume pe această temă şi mulţi o predică în toate ţările de pe pământ. A trecut miezul nopţii şi se apropie dimineaţa.


* n.tr.) reamintim că este vorba de secolul al XIX-lea, când scria autorul

Redescoperirea adevărului despre venirea Domnului marchează o epocă deosebită în istoria bisericii, şi, ca orice trezire, aceasta a  fost lucrarea Duhului Sfânt, făcută prin instrumentele pe care le-a ales El şi cu mijloacele pe care El le-a considerat potrivite. Şi cât de mult se potriveşte cu îndelunga răbdare a Domnului faptul că este un timp între strigăt şi venirea Mirelui, eveniment care va arăta starea fiecăruia. Cinci din cele zece fecioare nu aveau untdelemn în candelele lor. Adică nu-L aveau pe Hristos şi nu aveau Duhul Sfânt locuind în ele, ci aveau doar candela reprezentând mărturia exterioară. Cât de grav este aceasta când privim la creştinătate! Cinci din fiecare zece mărturisitori nu sunt adevăraţi, aşa că lor li se va închide uşa pentru totdeauna. Cum  ar trebuia ca aceasta să ne însufleţească în eforturile pentru evanghelizare! Să folosim cu înţelepciune timpul care ne-a fost acordat între strigătul de la miezul nopţii şi venirea Mirelui!

3. În prima parabolă este vorba de slujire în casă, iar în cea de-a treia de slujire înafara casei, adică de evanghelizare. În cea de-a doua parabolă este vorba despre aşteptarea personală a venirii Domnului, credinciosul având ceea ce este necesar pentru a merge cu El la nunta Fiului Împăratului.

Este ca un om care, plecând din ţară, i-a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat averea lui; şi unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi îndată a plecat din ţarăMatei 25:14-30 ). Aici Domnul este prezentat părăsind lumea aceasta şi plecând înapoi în cer, şi, cât timp El este acolo, slujitorii Săi au de folosit în lucrare talanţii care le-au fost încredinţaţi.

Şi cel care primise cei cinci talanţi s-a dus, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. Tot astfel şi cel care primise cei doi a câştigat alţi doi”. Aici ne sunt prezentate principiile adevărate şi caracterul adevărat al slujirii creştine. Domnul Însuşi i-a chemat pe slujitori şi le-a dat talanţii, iar fiecare slujitotor este răspunzător înaintea Domnului pentru împlinirea chemării lui. Exercitarea darului, fie în casă, fie înafara casei, deşi este influenţată de mersul lumii şi trebuie să fie întotdeauna cu dragoste şi spre binecuvântare, nu este deloc dependentă de voinţa suveranului, nici a preotului, nici a poporului, ci depinde numai de Hristos, adevăratul Cap al bisericii. A schimba aceasta înseamnă a înlătura responsabilitatea faţă de Hristos şi a desfiinţa principiul fundamental al slujirii creştine.

Preoţia era caracteristica distinctivă a dispensaţiunii iudaice, iar slujirea potrivit voiei lui Dumnezeu caracterizează perioada creştină. De aici vine eşecul total al bisericii mărturisitoare când a căutat să imite iudaismul sub atât de multe aspecte, atât în ceea ce priveşte preoţia cât şi în ritualism. Dacă mai este nevoie de un ordin preoţesc şi de ritualuri şi ceremonii, atunci eficacitatea lucrării lui Hristos este pusă sub semnul întrebării. De fapt, chiar dacă nu în cuvinte explicite, aceasta subminează temelia creştinismului. Totul este lămurit de cuvântul lui Dumnezeu: “El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, de acum aşteptând până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi ca aşternut al picioarelor Lui. Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi... Iar unde este iertare de acestea, nu mai este jertfă pentru păcat” (Evrei 10:1-25 ).

Slujirea este deci o înaltă demnitate şi ceva vrednic de cel mai profund interes. Ea dă mărturie despre lucrarea, victoria şi gloria lui Isus, arătând că aceia care sunt pierduţi pot fi salvaţi. Este activitatea iubirii lui Dumnezeu care se manifestă faţă de o lume înstrăinată de El şi stricată, stăruind cu toată seriozitatea pe lângă suflete ca să se împace cu Dumnezeu. “Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării” (2. Corinteni 5:19-21 ). Preoţia iudaică menţinea poporul în legătură cu Dumnezeu, iar prin slujirea creştină este Dumnezeu, în har, prin slujitorii Săi, salvează sufletele de păcat şi distrugere şi le face să se apropie de El ca închinători fericiţi în locul preasfânt.

Revenind la parabola noastră, avem de remarcat în mod special ceva care arată suveranitatea şi înţelepciunea Domnului în legătură cu slujirea, şi anume că El a dat în mod diferit, fiecăruia potrivit cu capacităţile lui. Fiecare avea o capacitate naturală care îl făcea potrivit pentru slujba pentru care era angajat şi darurile erau date potrivit cu măsura darului lui Hristos pentru împlinirea lor. “El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători” (Efeseni 4:11 ). Slujitorul trebuie să aibă anumite aptitudini naturale pentru lucrare înafară de puterea Duhului lui Dumnezeu. Dacă Domnul îl cheamă pe cineva să predice evanghelia, atunci acela va avea şi anumite abilităţi naturale pentru aceasta. Apoi Domnul, prin Duhul Sfânt, va crea în inima lui o iubire reală pentru suflete, care este cel mai bun dar al unui evanghelist. Apoi el se cuvine să-şi înflăcăreze şi să-şi exercite darul potrivit cu capacitatea lui, spre binecuvântarea sufletelor şi gloria lui Dumnezeu.

Să ne aminitim că avem o responsabilitate pentru aceste două lucruri: pentru darul care ne-a fost dat prin har şi capacitatea prin care darul trebuie exercitat. Când Domnul va veni să le ceară socoteală slujitorilor Săi nu va fi suficient să spui: “Eu nu am fost educat pentru slujire sau nu am fost numit în funcţie”, ci atunci se va pune problema: “Am fost eu dependent de Domnul ca să pot fi folosit de El potrivit cu ceea ce a pregătit El pentru mine? Sau mi-am îngropat talantul în pământ?” Atunci se va cerceta fidelitatea sau infidelitatea faţă de El.

Ceea ce îl deosebeşte pe slujitorul credincios de cel necredincios este încrederea în stăpân. Cel necrdincios nu-L cunoştea pe Domnul şi acţiona motivat de teamă şi nu de dragoste, fapt pentru care a ascuns în pământ talantul. Cel credincios Îl cunoştea pe Domnul, avea încredere în El şi Îi slujea din dragoste, aşa că a fost răsplătit. Iubirea este unica sursă pentru slujirea lui Hristos, fie că este o slujire în biserică, fie în lumea de afară. Fie ca nicioadată să nu fim în situaţia de a ne scuza ca acel “rob rău şi leneş”, ci întotdeauna să contăm pe iubire, har şi pace şi pe puterea binecuvântatului nostru Mântuitor şi Domn.

Efectul noii ordini a clerului

Este drept să presupunem că aceia prin care noua ordine a lucrurilor a fost introdusă în biserică, aceea prin care a fost exclusă slujirea liberă a Duhului Sfânt prin membrele trupului, au avut pe inimă binele adunării. Este evident că, prin aranjamentele lui, Iganţius a urmărit să evite dezbinările. Dar, oricât de bune ar fi motivele noastre, în cel mai bun caz, intervenţia pentru a schimba ordinea lui Dumnezeu dă măsura deplină a nebuniei omeneşti. Aceasta a fost greşeala Evei, şi ştim cu toţii care au sunt consecinţele ei. Acesta a fost şi păcatul originar al bisericii, de unde a rezultat suferinţa acestor optesprezece secole.

Duhul Sfânt trimis din cer este unica putere pentru slujire, dar Domnului trebuie să I se acorde toată libertatea de a-i alege şi a-i angaja pe slujitorii Săi. Aranjamentele şi numirile omeneşti ştirbesc din libertatea Duhului şi sting Duhul. Numai el ştie unde există capacităţi şi unde şi cum să distribuie darurile. Cu privire la biserică, aşa cum era ea în zilele apostolilor, s-a spus: “Dar toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte cum vrea” ( 12 ). Şi, de asemenea, citim: “sunt deosebiri ale darurilor, însă este acelaşi Duh; şi sunt deosebiri ale slujbelor, şi acelaşi Domn; şi sunt deosebiri ale lucrărilor, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi. Dar fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul tuturor”. Aici totul este în mâini divine. Duhul Sfânt dă darul care trebuie să fie exercitat recunoscându-L pe Hristos ca Domn, şi atunci Dumnezeu dă eficacitate slujirii. Ce slujire, care îşi are sursa, puterea şi caracterul dat de Duhul, Domnul şi Dumnezeu! Cât de tristă este schimbarea care face ca slujirea să depindă de rege, de prelat sau de popor! Oare nu este apostazie? Dar, chiar aducând obiecţii împotriva numirilor omeneşti în slujbe, fie că aceia care sunt numiţi au calificări bune sau nu, noi dorim să susţinem cu toată seriozitatea slujirea cuvântului, atât pentru sfinţi cât şi pentru păcătoşi.

Dar, vai! nu peste mult timp biserica a descoperit că prin împiedicarea slujirii aşa cum a fost prezentată în cuvântul lui Dumnezeu nu poate evita apariţia diviziunilor, ereziilor şi a învăţătorilor falşi. Chiar şi în cel mai înzestrat cu daruri creştin se poate manifesta carnea, dar, atunci când Duhul lui Dumnezeu lucrează cu putere şi când este recunoscută autoritatea cuvântului, atunci remediul este la-ndemână şi răul va fi judecat cu smerenie şi cu fidelitate faţă de Hristos. Din acest moment – începutul celui de-al doilea secol, şi chiar înainte de aceasta – biserica a fost tulburată mult de erezii, şi, cu trecerea timpului, lucrurile nu s-au ameliorat deloc, ci întotdeauna s-au înrăutăţit.

Irineu, un creştin celebru, care i-a urmat lui Pothinus ca episcop de Lyon, în 177 d. Hr., ne-a lăsat multe informaţii cu privire la primele erezii. Se presupune că el a scris prin anul 183. Cartea lui, “Împotriva ereziilor”, se spune că ar cuprinde o apărare a credinţei sfinte catolice şi o examinare şi respingere a învăţăturilor false susţinute de cei mai de seamă eretici*.


* Irinaeus against Heresies, Clarke, Edimburgh

Originea deosebirii dintre cler şi laici

La început, creştinismul nu avea un ordin preoţesc deosebit, ci primii convertiţi Îl predicau pe Domnul Isus pretutindeni. Ei au fost primii care au răspândit vestea bună a mântuirii, chiar înainte ca apostolii să fi părăsit Ierusalimul (Fapte 8:4 ). Cu timpul, când cei convertiţi erau în număr suficient de mare ca să formeze o adunare, ei s-au strâns laolaltă în numele Domnului în prima zi a săptămânii pentru a frânge pâinea şi pentru a se zidi unii pe alţii în dragoste (Fapte 20:7 ). Când apostolul a avut ocazia de a vizita acele adunări, el a ales bătrâni care să supravegheze mica turmă; diaconii erau aleşi de adunare. Aceasta era toată organizarea primelor biserici. Dacă Domnul ridica un evanghelist şi suflete se întorceau la Dumnezeu, ei erau botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Aceasta era, desigur, ceva care avea loc înafara adunării, şi nu era un act al adunării. După o examinare de către cei spirituali a autenticităţii lucrării evanghelistului, cei convertiţi erau primiţi în comuniune.

Din această scurtă schiţă a ordinii divine în biserici se poate vedea că nu existau “clerul” şi laicii ca nişte categorii deosebite. Toţi aveau aceeaşi poziţie în ceea ce priveşte preoţia, închinarea şi apropierea de Dumnezeu. După cum spuneau apostolii Petru şi Ioan: “şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală şi o preoţie sfântă, ca să oferiţi jertfe spirituale primite de Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1. Petru 2:5 ). Astfel, întreaga adunare putea cânta: “A Lui, a Celui care ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Lui, a Lui fie gloria şi stăpânirea în veci de veci. Amin” ( 1:5-6 ). Pe atunci singura preoţie era preoţia comună a tuturor celor credincioşi. Cel mai umil servitor din palatul arhiepiscopului, dacă este spălat în sângele lui Hristos, este mai alb decât zăpada şi potrivit să intre în locul presfânt pentru a se închina dincolo de perdea.

Acum nu mai există închinare în curtea de afară. În Noul Testament nu mai există o separaţie a unei clase privilegiate. Deosebirea dintre cler şi laici a fost sugerată de iudaism, şi, în scurt timp, născocirile omeneşti au făcut ca aceasta să fie privit ca fiind ceva măreţ, iar ordinarea episcopală a stabilit deosebirea şi a făcut deosebirea şi mai accentuată. Treptat, episcopul şi-a asumat titlul de Pontif. Presbiterii, şi, treptat, şi diaconii, au devenit, ca şi episcopii, ordine sacre. Poziţia mediatorială şi de apropiere mai mare de Dumnezeu a fost asumată de casta preoţească, care şi-a asumat şi o poziţie de autoritate faţă de laici. În loc ca Dumnezeu să vorbească direct inimii şi conştiinţei prin Cuvântul Său şi ca inima şi conştiinţa să fie aduse direct în prezenţa Lui, înre om şi Dumnezeu se interpunea preoţia. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu a fost pierdut din vedere şi credinţa a ajuns să fie întemeiată pe opiniile oamenilor. Binecuvântatul Domn Isus ca Mare Preot şi Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni a fost practic dat laoparte şi înlocuit*.


* Una dintre cele mai mari autorităţi privind ordinarea episcopală este de părere că deosebirea dintre cler şi laici provine din Vechiul Testament: după cum marele preot primea slujba şi preoţii aveau poziţiile lor şi leviţii aveau slujbele lor deosebite, tot aşa şi laicii au obligaţiile lor faţă de alţi laici. El mai spune, de asemenea, că preoţia comună a tuturor credincioşilor este învăţătură din Noul Testament, dar că părinţii din vremurile de început au format biserica după modelul sistemulu iudaic – Gincham în Antiquity of the Christian Church, vol. 1, p. 42

Astfel, vai, vedem şi în biserică ceea ce este valabil cu privire la om de la Adam încoace: tot ce i-a fost încredinţat omului a eşuat. Din vremea în care responsabilitatea de a menţine biserica în calitate de stâlp şi temelie a adevărului i-a fost încredinţată omului au fost numai eşecuri. Totuşi, Cuvântul lui Dumnezeu rămâne acelaşi şi autoritatea Lui nu dă greş, binecuvântat fie numele Lui. Unul dintre obiectivele principale ale acestei scurte istorii este acela de a-i atrage cititorului atenţia la principiile şi ordinea în biserică aşa cum sunt prezentate în Noul Testament. “Dumnezeu este Duh, iar cei care I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr” (Ioan 4:24 ). Adică, noi trebuie să ne închinăm Lui şi să-I slujim potrivit cu adevărul şi sub îndrumarea şi având ungerea Duhului Sfânt dacă dorim să glorificăm numele Lui şi închinarea şi slujirea noastră să fie acceptate de El.

Aproape toţi scriitorii ecleziastici afirmă că nici Domnul Însuşi şi nici apostolii Săi nu au dat vreun fel rânduieli certe cu privire la ordinea şi guvernarea în biserică – că aceste lucruri au fost lăsate în seama înţelepciunii celor care deţineau funcţii şi a caracteristicilor vremilor. Cunoaştem care sunt consecinţele. Omul a căutat propria lui glorie. Simplitatea Noului Testament, calea smerită a Domnului şi a apostolilor Săi, zelul şi lepădare de sine a unui Pavel, toate acestea au fost neglijate, şi măreţia lumească a ajuns curând obiectivul ambiţiei clerului. O scurtă schiţă a funcţiei de episcop va pune în mod clar în lumină aceste lucruri, şi, nu ne-ndoim, va fi foarte interesantă pentru cititori.

Ce era un episcop în vremurile de la început?

Cel mai umil ţăran ştie despre măreţia şi faima lumească a unui episcop, dar se poate să nu ştie cum un slujitor al lui Hristos şi un succesor al pescarilor smeriţi din Galileea a ajuns la o asemenea demnitate. În zilele apostolilor şi ceva mai bine de o sută de ani după aceea, funcţia de episcop era una care cerea eforturi şi era o “lucrare bună”. El se îngrijea de o singură biserică, iar aceea era de obicei găzduită într-o casă privată. Pe atunci el nu “domnea peste moştenirea lui Dumnezeu”, ci era slujiorul dând învăţătură oamenilor şi îngrijindu-se personal de cei bolnavi şi săraci. Presbiterii, fără îndoială, ajutau în gestionarea problemelor bisericii în general, ca şi diaconii, dar episcopului îi revenea cea mai mare parte a lucrării. Totuşi el nu avea autoritatea de a decreta sau sancţiona ceva fără aprobarea presbiterilor şi a poporului. Pe atunci nu exista ideea ca în subordinea lui să fie un “cler inferior”. Şi, pe atunci, bisericile nu aveau nici un fel de venituri înafară de acelea oferite prin contribuţiile benevole ale poporului, fără îndoială, modeste, din care, după ajutorarea săracilor abia de mai rămânea ceva care să îi revină episcopului ca un fel de răsplată.

Dar, în acele timpuri de început, cei care aveau funcţii în biserică, cel mai probabil, continuau să-şi desfăşoare vechea meserie pentru a se întreţine pe ei înşişi şi familiile lor, ca mai înainte. Apostolul Pavel spunea că un episcop trebuie să fie “primitor de oaspeţi”, ceea ce el nu ar fi putut fi dacă venitul lui ar fi fost dependent de câştigul celor săraci. Până în anul 245 clerul nu a primit salariu şi nu i-a fost interzis să aibă meserii în lume. La sfârşitul secolului al doilea au apărut situaţii care au sfectat mult smerenia şi simplitatea originară a episcopilor şi au dus la coruperea castei preoţeşti. “Această schimbare a început,” spune Waddington, “spre sfârşitul celui de-al doilea secol şi este cert că în acea perioadă găsim primele reclamaţii cu privire la corupţia incipientă a clerului”. Din momentul în care interesele slujitorilor au ajuns să se deosebească întrucâtva de interesele creştinismului au început multe schimbări mari în rău. Vom nota câteva dintre aceste împrejurări, şi, mai întâi,

Originea diocezelor

Episcopii din oraşe erau, fie prin predicile lor, fie prin predicile altora – presbiteri, diaconi sau oameni din popor – aceia prin intermediul cărora se formau noi biserici în satele şi oraşele din vecinătate. Aceste adunări nou formate, în modul cel mai firesc, continuau sub protecţia bisericii din oraş, prin intermediul căreia au primit evanghelia, ajungând să se formeze ca biserici. Astfel s-au format treptat provincii ecleziastice, pe care grecii le-au numit mai apoi dioceze. Atunci episcopii oraşelor au pretins să aibă privilegiul de a numi în funcţii slujitori în bisericile rurale, iar aceia cărora ei le-au încredinţat instrucţiunile au fost numiţi episcopi zonali. Aceştia au format o nouă clasă, ceva ierarhic între episcopi şi presbiteri, fiind consideraţi inferiori episcopilor dar superiori presbiterilor. Astfel au apărut deosebiri şi diviziuni şi s-au înmulţit funcţiile.

Originea episcopului metropolitan

Bisericile astfel constituite s-au răspândit rapid în tot imperiul. În gestionarea problemelor interne, fiecare biserică era esenţial deosebită de celelalte, deşi era în comuniune spirituală cu toate celelalte şi era considerată ca fiind parte a unicei biserici a lui Dumnezeu. Dar, odată cu creşterea numărului de credincioşi şi cu extinderea bisericilor, au apărut diferenţe în doctrină şi cu privire la disciplină, care nu întotdeauna au putut fi rezolvate în interiorul adunărilor locale. Aceasta a făcut să se constituie consilii sau sinoduri, care erau compuse în principal din cei care erau angajaţi în slujire. Dar, când se strângeau laolaltă delegaţii bisericilor, s-a ajuns curând la concluzia că trebuia cineva să prezideze acele adunări. Dacă nu este recunoscută lucrarea suverană a Duhului Sfânt în biserică, atunci fără un preşedinte se ajunge la anarhie. În general era pus să prezideze episcopul capitalei provinciei, el căpătând titlul înalt de episcop metropolitan. La întoarcerea lui acasă îi era greu să lepede acele onoruri ocazionale, astfel încât curând a ajuns să pretindă a avea personal demnitatea permanentă de mitropolit.

Până atunci, episcopii şi presbiterii erau consideraţi ca având rang la fel de înalt, cei doi termeni fiind folosiţi ca sinonime, dar, de atunci, s-a ajuns ca episcopul să fie considerat ca investit cu puterea supremă pentru conducerea bisericii şi episcopii au fost hotărâţi să se menţină în acea poziţie de autoritate. Presbiterii au refuzat să accepte acea demnitate pe care şi-o asumaseră singuri episcopii şi au căutat să fie independenţi. Din aceasta s-a născut marea controversă dintre sistemele presbiterian şi episcopal, care a continuat până astăzi şi despre care vom spune mai mult în cele ce urmează. Consider că am spus destul pentru a-i prezenta cititorului începuturile multor lucruri care sunt încă înaintea noastră în biserica mărturisitoare. În ordinul consacrat al clerului vom găsi germenul din care au răsărit întreaga preoţie medievală, păcatul simoniei, legile celibatului şi corupţia groaznică a evului întunecat*.


* Pentru detalii vedeţi Neander, vo. 1, p. 259; Mosheim, vol. 1, p. 91; Bingham, vol.1

După ce am aruncat o privire peste ceea ce se petrecea în interiorul bisericii de la început, şi mai ales printre conducătorii ei, vom relua istoria generală de la moartea lui Marc Aureliu.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *