comori.org
comori.org

Capitolul 55. Domnia Elisabetei

Andrew Miller

În 1558, prinţesa Elisabeta, fiica Annei Boleyn, s-a suit pe tron, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. Aşezarea ei pe tron a schimbat totul. Groaza care se răspândise în toată ţara în timpul domniei sângeroasei Mary s-a risipit imediat. În ţară toate clopotele băteau de sărbătoare, s-au deschis închisorile şi au fost eliberaţi toţi cei pe care Mary îi ţinuse spre a fi arşi. Toate legile date de Mary pentru restaurarea papalităţii au fost abrogate şi a fost reintrodusă slujba engleză. Comportamentul ei faţă de reformă – marea problemă a epocii – a fost de aşa natură încât a spulberat orice speranţe de restaurare a autorităţii papale, cu toate că ea personal avea puternice înclinaţii spre ceremonii de felul celor romane, iar măsurile pe care le-a luat nu au înlăturat complet abuzurile, aşa cum ar fi dorit mulţi. Partida puritană a obiectat împotrica veşmintelor şi podoabelor prevăzute prin poruncă şi au considerat că acea carte de rugăciuni tot mai avea superstiţii. Aceasta a condus la o mare schismă în biserică şi la o controversă dureroasă, care a ţinut din primele zile ale Elisabetei până la restaurarea lui Charles al II-lea. Dar vom spune doar pe scurt cum a început aceasta.

Puritanii

“Printre primii,” spunea Marsden, “care au introdus în Anglia controversa care, în scurt timp, s-a maturizat ajungând la ceea ce se numeşte puritanism, a fost episcopul martir Hooper. El trăise un timp în străinătate şi fusese prieten cu Bullinger şi Gualter – doi lideri ai cauzei protestante în Germania şi Elveţia. Revenind din exil în zilele lui Edward al VI-lea, a fost apreciat pentru evalavia şi talentele lui şi a fost numit episcop de Gloucester. Dar conştiinţa îi era tulburată şi a avut un conflict lăuntric care nu a mai încetat de atunci. El era împotriva veşmintelor în care a avut loc ceremonia de investire în funcţia de episcop”. Hooper, împreună cu mulţi din cei care fuseseră în exil, ajunseseră să iubească stilul simplu de închinare din bisericile reformate de pe continent, ceea ce i-a făcut să se plângă că reforma în Anglia a rămas într-o stare nedesăvârşită, pentru că încă mai rămăseseră multe abuzuri, atât în închinare cât şi în disciplină.

Hooper a cerut să renunţe la scaunul episcopal sau să i se permită să capete funcţia fără ceremonialul obişnuit. Influenţat lui Peter Martyr şi Bucer, care pe atunci erau profesori de teologie la Oxford şi Cambridge, el a consimţit în cele din urmă să îmbrace veşmitele la ceremonia de consacrare în slujbă şi să predice în ele măcar o dată înaintea curţii regale. Nu se ştie dacă el a mai purtat ulterior acele veşminte. Controversa a început atunci, iar poziţia înaltă a lui Hooper şi elocinţa lui au menţinut-o. Unii dintre cei mai mari oameni ai Angliei din acea vreme au devenit adepţi ai reformei pentru care pledau puritanii. Mulţi au refuzat să fie consacraţi în veşmintele purtate de episcopii bisericii Romei, pe care ei le considerau semnul antihristului. Elisabeta, cu toate că era împotriva papalităţii, era totuşi hotărâtă să păstreze cât mai mult spectacol şi fast în ceremoniile religioase. De atunci partida curţii regale şi cea a puritanilor au devenit din ce în ce mai înverşunate una împotriva celeilalte. Regina e dat un ordin pentru a impune uniformitatea în toate ritualurile şi ceremoniile. A urmat un alt ordin, prin care se cerea uniformitatea veşmintelor, încălcarea căruia urma să fie sancţionată cu interdicţia de a predica şi cu destituirea din funcţie. S-a ajuns la o criză. Mulţi slujitori evlavioşi au fost daţi afară din biserici şi li s-a interzis să mai predice altundeva. Cum toate speranţele de a duce mai departe reforma fuseseră curmate, slujitorii suspendaţi s-au constituit într-o organizaţie deosebită de biserica Angliei, pe care ei o priveau ca fiind doar pe jumătate reformată. Elisabeta s-a înfuriat şi a ameninţat cu mânia ei regală, dar, în faţa persecuţiei, puritanii sau nonconformiştii – cum mai erau ei numiţi – s-au înmulţit rapid. Faimosul Thomas Cartwright, împreună cu alţi trei sute, şi-au lepădat într-o zi anteriele într-un colegiu*.


* Fiths of the World, vol. 2, p. 725

În timpul domniei casei Stuart, persecuţia a fost energică şi dură, iar puritanii, fără speranţe de a mai îndrepta lucrurile, au fugit în număr mare pe continent. După venirea pe tron a lui Charles I, Laud* a introdus noi ceremonii, care a adăugat şi cruzimi împotriva nonconformiştilor. Pe atunci singura lor speranţă părea a fi să emigreze. Un grup de puritani a ajuns pe coasta de vest a Altanticului şi a întemeiat aşezarea Noua Anglie. Această colonie a “Părinţilor Pelerini” a ajuns în scurt timp să capete mulţi adepţi, iar dorinţa de a emigra a fost atât de mare încât guvernul s-a alarmat văzând numărul mare de emigranţi şi, prin decret regal, opt nave cu emigranţi care doreau să ajungă în Noua Anglie au fost oprite pe Tamisa. La bordul lor erau slujitori renumiţi care fuseseră daţi afară din biserici şi oameni influenţi şi de rang înalt, printre care Oliver Cromwell, Hampden, Hesselrig, Lord Brook şi Lord Saye. Evenimentele care au urmat după debarcarea lor a fost atât de extraordinar încât suntem obligaţi să ne oprim pentru a medita asupra lor. Providenţa lui Dumenzeu, cea care schimbă lucrurile, s-a arătat în mod evident. Numai Unul ştie chiar de la-nceput care va fi sfârşitul, şi ferice de aceia care-şi pun încrederea în El. Omul nu cunoaşte viitorul şi nu poate lua măsuri de prevedere împotriva pericolului care se apropie. În 1642, la cinci ani după ce au fost oprite acele nave, din cauza asupririi lui Charles şi a căilor sale papistaşe, a început războiul care s-a încheiat cu răsturnarea lui de pe tron şi cu execuţia lui tragică, după care a fost întemeiat Commonwealth-ul sub protectoratul lui Cromwell.


* n.tr.) William Laud, arhiepiscop de Canterbury între 1633 şi 1645

Puritanismul propriu-zis s-a stins în perioada Commonwealth-ului. Cum veşmintele au fost abandonate de către toţi, controversa a dispărut. Dar puritanii din ultima perioadă au mers mai departe decât Hooper şi Cartwright cu ai lor, fiind nu numai împotriva formalismului şi veşmintelor, ci chiar împotriva constituţiei Bisericii Angliei, iar aceştia au devenit imediat două partide: Presbiterienii şi Independenţii.

Charles al II-lea şi James al II-lea

După restaurarea lui Charles al II-lea, clerul a fost restaurat împreună cu toate ceremoniile papistaşe. La 16 mai 1662 a fost emisă următoarea lege: “Toţi cei care nu au primit ordinarea episcopală trebuie să fie re-ordinaţi de către episcopi. Fiecare slujitor, până la următorul 24 august, trebuie să-şi declare adeziunea faţă de tot ce cuprinde Cartea de Rugăciuni, în caz contrar fiind sancţionat cu privarea de beneficiile funcţiei,” etc. “A sosit ziua cea grozavă. A fost mare nelinişte dacă reforma acea să reziste în Anglia sau să cadă. Dar harul lui Dumnezeu a triumfat, iar vrăjmaşul a fost înfrânt. Două mii de slujitori, în lco să se supună legii de uniformitate, şi-au abandonat mijloacele de subzistenţă şi şi-au părăsit parohiile. Aşa au fost excluşi cei mai credincioşi şi mai capabili slujitori ai bisericii anglicane, împinşi în mod ruşinos să trăiască în sărăcie şi prvocaţi în mod duşmănos” – Burnet.

Charles al II-lea a murit în 1685, iar fratele său, Ducele de York, s-a suit pe tron ca James al II-lea. Cu toate că era suspectat că ar fi fost papistaş, i s-a permis să fie încoronat în linişte şi pace, însă în scurt timp şi-a arătat adevărata fire şi adevăratele lui intenţii. Având în jurul său iezuiţi pe posturi de consilieri, a emis edict după edict cu scopul de a schimba legile şi instituţiile ţării şi a restaura pe deplin puterea papală. Unul dintre edicte, care s-a poruncit să fie citit în toate bisericile în timpul slujbei, a grăbit bătălia finală. Mai mulţi episcopi şi un mare număr de clerici au refuzat să-l citească. Şapte episcoi au fost chemaţi înaintea unei comisii ecleziastice şi trimişi în Turn de către notoriul judecător Jeffreys. Dar naţiunea ajunsese mult prea protestantă pentru a se supune mult timp unei asemenea tiranii. Episcopii au fst judecaţi la Westminster şi achitaţi. Palatul a răsunat de strigăte de bucurie şi mulţimea, alergând pe străzi, striga: “Nevinovat! Nevinovat!” Toată Londra a fost rapid cuprinsă de bucurie, iar James, agitat şi tulburat, a văzut în acel zgomot apropierea furtunii.

Purtarea nedemnă a lui Charles şi James şi cruzimile atroce ale lui Jeffreys în Anglia şi ale lui Claverhouse în Scoţia, au convins deplin toate partidele că, dacă era să păstreze măcar vreo rămăşiţă de libertate, trebuiau luate măsuri hotărâte. O majoritate a nobilimii a fost favorabilă venirii lui William, Prinţ de Orange, ginere al lui James, ca succesor la tron. Au trimis mesageri cu invitaţii la Haga, care l-au rugat să vină pentru a media între rege şi supuşii săi, şi, dacă avea să fie cazul, să recurgă la măsurile cele mai radicale. După ce a meditat la diferitele aspecte ale acelei mari întreprinderi şi s-a pregătit, a navigat sub pavilion englez şi cu motto-ul “Pentru religia protestantă şi libertăţile Angliei”, debarcând la Brixham, în Torbay, la 5 noiembrie 1688. Între timp, James a fugit, fiind conştient cât de mult erau împotriva lui mai toţi supuşii săi. Nu s-a opus aproape deloc.

Revoluţia din 1688

S-a întrunit o adunare naţională, tronul a fost declarat vacant prin abdicarea lui James, şi coroana a fost dată Prinţului şi Prinţesei de Orange, “Acesta a fost triumful,” spunea Wylie, “nu numai al protestantismului englez, ci al protestantismului din toată creştinătatea ... A avut loc o revigorare şi a legatarilor scoţieni, al căror steag zdrenţuit şi pătat de sânge a fost ţinut până la capăt în luptă de numai câţiva laici, lupta fiind încununată de victorie*”.


* History of Protestantism, vol. 3, p. 624; Universal History, vol. 6, p. 288

Aşa a fost marea revoluţie de la 1688, care a avut loc fără vărsare de sânge. Fuga nedemnă în Franţa a lui James şi a reginei sale a scutit guvernanţii de încurcături şi a facilitat un aranjamentele legale. Au fost adoptate de urgenţă legi care i-au eliberat pe protestanţi de oprimare şi care au asigurat libertăţile cetăţeneşti şi religioase ale poporului englez. William, care primise o educaţie calvinistă, era în favoarea dizidenţilor, dar mai mulţi episcopi şi numeroşi clerici luptau pentru drepturile divine ale regelui şi au refuzat să jure credinţă noului guvern, devenind o facţiune turbulentă, cunoscută ulterior sub numele de ne-juraţi*. În Irlanda catolică şi printre clanurile catolice din Highland-ul Scoţiei au fost facţiuni care favorabile casei Stuart.


* n.tr.) engl: non-jurors

În Irlanda, Tyrconnel a strâns o armată de catolici, şi lui i s-a alăturat James din Franţa cu o flotă de paisprezece nave, fiind sprijinit şi de regele Ludovic cu oameni, bani şi arme. Au avut loc mai multe bătălii pentru a supune ţara. Asediul Derry este unul dintre cele mai memorabile din istorie, dar cea mai renumită este bătălia de la Boyne, care a avut loc la 1 iulie 1690, cu care s-a încheiat conflictul. James, văzând cătotul era pierdut, a fugit în Franţa, unde s-a dedat unei vieţi ascetice, aproape monastice, care a făcut ca până şi prietenii săi catolici să-l ia în derâdere, ca un om care a abandonat trei regate pentru o mesă.

În Scoţia, Vicontele Dundee, notoriul Claverhouse, a reuşit să strângă o armată considerabilă de munteni pentru monarhul detronat. Armata engleză, sub comanda generalului Mackay, i-a întâmpinat pe Dundee şi clanurile sale la Killiecrankie, unde a avut loc o bătălie importantă. Bătălia a avut un rezultat nefavorabil pentru armata lui William, dar, prin moartea lui Claverhouse, cauza lui James a suferit o pierdere ireparabilă. Acesta a fost ucis când se ridica în scări îndemnându-şi oamenii să atace. Puterea care-i unea a dispărut, aşa că acele clanuri papistaşe au depus armele şi, treptat, s-au supus autorităţii lui William.

Succesiunea protestantă

Domnia lui William este vrednică de atenţia noastră pentru că el a aşezat tronul Regatului Unit pe o temelie protestantă. În Carta Drepturilor1 se prevedea “nu numa că nici o persoană în comuniune cu biserica Romei sau care este căsătorită cu o persoană catolică nu va avea coroana, ci şi că, în cazul când apostaziei unui suveran în favoarea papalităţii, poporul va fi dezlegat de jurământul de credinţă şi că îi va succeda următorul descendent, în cazul când acesta este protestant, exact ca şi cum regele sau regina care s-a împăcat cu biserica Romei sau s-a căsătorit cu o persoană catolică ar fi murit”, Această lege faimoasă a urmat imdiat după Actul de Reglementare2, în 1689.


1 n.tr.) engl: Bill of Rights

2 n.tr.) engl: Act of Settlement

Biserica, putem spune, este astăzi la fel cum era în vremea lui William. Episcopalienii sunt partida dominantă, care numără aderenţii familiei regale, cea mai mare parte a nobilimii şi cea mai mare parte a poporului. În aceeaşi perioadă s-a pus temelia şi pentru Biserica Presbiteriană din Scoţia printr-un act al Parlamentului Scoţiei, care ratifica “Mărturisirea de credinţă de la Westminster” drept crez al acelei biserici*.


* Mosheim, vol. 4, p. 279-378; Cunningham, vol. 2, p. 285; Universal History, vol. 6, p. 294

Libertatea neîngrădită de care se bucură supuşii britanici în a-şi exprima public opiniile fără oprelişti şi a se închina lui Dumnezeu după cum îi dictează conştiinţa lui, luminată de adevărul în Isus, a condus, în modul cel mai firesc, la apariţia a numeroase secte şi controverse cu privire la religia care trebuie perpetuuată. Multe dintre ele pot fi interesante pentru cei ce studiază istoria ecleziastică, dar noi deja am depăşit limitele pe care ni le-am propus şi nu vom face decât să notăm pe scurt numele celor mai importante persoane care s-au desprins, ai căror adepţi constituie acum diviziuni importante ale bisericii mărturisitoare, care ne sunt cunoscute.

Ebenezer Erskine

La începutul ei, Biserica Scoţiei nu îngăduia nici un fel de credinţe mai deosebite în interiorul ei. Vorbim despre cum nu era la început şi nu despre ceea ce, vai, a tulburat comuniunea ei mai târziu. Crezul ei mergea până la cele mai mici detalii, şi cea mai mică abatere era imediat marcată şi tratată strict conform acelui crez. Următoarele remarci ale istoricului Cunningham, care a fost şi slujitor al ei, le considerăm ca prezentând ceea ce a fost, dar nu şi ceea ce este în prezent. “Toţi slujitorii ei vorbesc exact aceleaşi lucruri. Fiecare prezintă o expresie perfectă a teologilor de la westminster. Independenţa intelectuală a scoţienilor rareori s-a manifestat în domeniul formelor credinţei. Cu toate că metafizica gândirii scoţiene s-a manifestat în sfere largi, totuşi cea a teologiei a mfost evitată cu multă grijă. Deşi au avut loc multe schisme, erezia nu şi-a putut înălţa capul... Dar, cu toată această minunată uniformitate a credinţei, jedecătorii bisericii au fost nevoiţi, în câteva cazuri, să trateze erezii”.

În 1732 s-a iscat o controversă pe tema numirii de slujitori în parohiile cu posturi rămase vacante. Adunarea a dat o lege că, dacă înfiinţarea unei parohii noi ţinea de presbiteriu, când patronul nu se folosea de dreptul lui, problema se transfera de la cei din parohie către bătrâni. Ebenezer Erskine, un om sibru şi duhovnicesc, dar energic şi care se bucura întotdeauna de popularitate în dezbaterile publice, s-a opus cu tărie acelei legi. El a susţinut alegerea liberă a slujitorilor de către membrii parohiei. “Cu ce anume,” a exclamat el, “o bucată de pământ îl face pe un om mai bun decât altul în chestiunile care ţin de împărăţia lui Hristos, care nu este din această lume? Trebuie să avem credinţa Domnului nostru Isus Hristos şi nu să ţinem cont de poziţiile oamenilor”. Mulţi dintre cei mai spirituali au simpatizat cu el şi i s-au alăturat. Acel caz a fost purtat de la un tribunal la altul, dar adunarea nu a vrut să cedeze şi nici protectorii nu au fost dispuşi să cedeze, astfel încât a avut loc şedinţa de judecată, pe care însă Domnul a folosit-o spre trezirea religiei şi răspândirea adevărului şi spre binecuvântarea multor suflete scumpe.

Acei câţiva secesionişti, în număr de patru sau cinci, s-au constituit imediat într-un presbiteriu şi au început să publice şi să predice separat de Biserica Oficială. Acesta a fost începutul mdoest al dezbinării bisericii, care acum se numeşte Biserica Presbiteriană Unită şi se estimează că ar avea cam o jumătate de milion de adepţi*.


* Cunningham, vol. 2; Thomson – History of the Secession Church; Fraser – Life of Ebenezer Erskine

John Wesley

În Anglia, nivelul spiritual era foarte scăzut în biserica oficială, cum era şi în Scoţia. Din vremea puritanilor fost reacţii puternice: poporul s-a scuturat de constrângerile puritanismului, sau, mai curând, s-a scuturat de creştinism, şi s-a întors la distracţii şi plăceri. În scurt timp s-au cufundat din nou în ignoranţa de mai înainte şi în preocupările lumeşti. Dar Domnul, în îndurarea Lui cea mare, pregătea în acel timp pe slujitorii Săi aleşi pentru revigorarea lucrării Sale, pentru răspândirea adevărului şi predicarea evangheliei, care avea să atingă inimile şi conştiinţele oamenilor din toate domeniile.

Samuel Wesley, tatăl celebrilor John şi Charles Wesley, era descendentul unor puritani, şi, căsătorindu-se cu fiica Dr. Annesley – unul dintre slujitorii care fuseseră daţi afară din biserică -, a avut o soţie dintr-o eminentă familie de nonconformişti. Când a avut loc revoluţia, Dl. Wesley a fost primul care a scris în favoarea marii schimbări naţionale şi şi-a dedicat reginei Mary acea lucrare, aceasta recompensându-l cu parohia Epworth din Lincolnshire. În iunie 1703, acolo s-a născut John, cel de-al doilea fiu al său, care a fost întemeietorul metodiştilor. După ce, la început a fost educat la şcoala Charterhouse, el a urmat cursuri la Christchurch, Oxford, unde, în 1727, i s-a alăturat fratele său Charles, cu câţiva ani mai tânăr decât el. Citind cărţi ca “Imitarea lui Hristos” a lui Thomas a Kempis şi “Reguli pentru a trăi cu sfinţenie şi a muri” a lui Jeremy Taylor, ei au ajuns să fie extrem de neliniştiţi în legătură cu mântuirea sufletelor lor, dar erau într-un întuneric ca de miez de noapte cu privire la evanghelie, la calea mântuirii prin credinţa în Domnul Isus Hristos. După ce au fost botezaţi şi au primit sacramentele ei credeau că vor putea fi mântuiţi numai persistând în lucrări bune până la sfârşitul zilelor lor. Au încercat aceasta, cum făcuseră mai înainte şi Luther şi Calvin, dar, departe de a se apropia de satisfacţie, ei ajungeau zi de zi din ce în ce mai nenorociţi. Dumnezeul oricărui har le-a atins inimile şi a produs acolo acel gol pe care nimic altceva decât cunoştinţa lui Hristos în Persoana Lui nu-l poate umple.

Fiind cu sufletul tulburat, fraţii Wesley împreună cu încă doi sau trei aveau întruniri particulare pe parcursul săptămânii, în care căutau să promoveze evlavia personală şi respectarea cu stricteţe a regulilor pe care le prevedea statutul universităţii. Stricteţea vieţii lor şi regularitatea obiceiurilor lor au atras asupra lor batjocora colegilor lor fără teamă de Dumnezeu, care i-au numit “rozători de Biblie”, “metodişti” şi “clubul sfânt”.

George Whitefield

Cam prin acea vreme, un tânăr din Gloucester la fel de serios şi de sincer ca şi ei, s-a alăturat micii comunităţi – George Whitefield. Descindea dintr-o familie respectabilă, dar tatăl său, care era negustor de vin, ajunsese să ţină localul Bell Inn la Gloucester. În 1714, acolo s-a născut cel care avea să fie marele predicator. Cu ceva timp înainte de a-i întâlni pe fraţii Wesley, el ajunsese săă fie foarte neliniştit în legătură cu chestiuni religioase, şi, ca şi ei, a fost foarte mult încurcat de Thomas a Kempis şi de “apelul solemn al Legii”. Dar, cum noi nu putem urmări în detalui profundele exerciţii spirituale prin care au trecut, nici ceea ce a urmat după acelea, vom mai adăuga doar că, nu peste mult timp, ei au fost conduşi de Duhul Sfânt în adevărurile clare ale scripturii, ajungând să cunoască evanghelia întâi pentru propria lor pace şi bucurie, dar şi pentru a o predica altora.

Fiind clerici ai Bisericii Angliei, ei au avut privilegiul de a predica în biserici această nouă evanghelie – iertarea imediată şi mântuirea prin credinţa în Hristos fără fapte omeneşti meritorii. Dar aşaceva era mult prea simplu şi prea scriptural pentru a putea fi tolerat, aşa că în scurt timp aproape toate amvoanele din Anglia le-au fost interzise. Daţi astfel afară, ei au fost nevoiţi să predice în aer liber, şi astfel au inaugurat predicarea în aer liber, care de atunci a ajuns să fie ceva oboşnuit. În Moorfields, la Kennington Common şi în alte asemenea locuri ei au predicat unui public de la oraş şi de la ţară, mulţimile numărând până la zece mii sau chiar douăzeci de mii. Prin harul lui Dumnezeu, aceşti “apostoli gemeni” ai Angliei – Wesley şi Whitefield - şi-au continuat lucrarea cu fidelitate până la sfârşitul carierei lor.

Se obişnuiseră să-i scoată pe englezi din adâncimile întunericului moral, conducând mii de suflete, atât în această ţară, cât şi în America, la picioarele lui Isus. Oameni din toate clasele sociale au recunoscut puterea apelurilor lor – mineri şi tâmplari, plugari şi filozofi şi mulţi nobili şi-au deschis inimile puterii adevărului. Dar faptele lor sunt consemnate în cer şi acolo vor dăinui în eternitate roadele muncii lor. Whitefield a murit în America în 1770, iar Wesley la Londra în 1791, la vârsta de optzeci şi opt de ani*.


* Pentru detalii vedeţI The Story of John Wesley, de Frances Bevan, Holness, 21, Paternoster Row; Life and Labours of George Whitefield, Partridge and Co., 9, Paternoster Row

Trezirea la Cambuslang

Secolul al optesprezecelea a fost o perioadă de mari treziri şi mişcări în diferite ţări, mişcări care au avut caracteristici diferite în fiecare loc. În primăvara anului 1742, la Cambuslang, Lancashire, în Scoţia, au început să apară simptome ciudate ale unei treziri religioase. Despre Dl. McCullogh, slujitorul parohiei, se spunea că era un om evlavios, dar nu avea cva care să-l facă un predicator remarcabil. Câţiva dintre credincioşii din parohia lui au început să-l caute la casa parohială având preocupări serioase cu privire starea sufletului lor. Era ceva complet nou şi neaşteptat. Dar, era în mod evident, o foame din ce în ce mai mare de cuvântul lui Dumnezeu, care a avut ca rezultat faptul că mai mulţi membri din parohie au semnat o petiţie pentru a avea încă o prelegere săptămânală înafară de slujbele din ziua sabatului. Într-o seară din februarie el a exclamat: “Cine a crezut ceea ce ni se vestise şi cui i s-a descoperit braţul Domnului?” Auzind aceasta, mai multe persoane din adunare au strigat tare din cauza păcatelor lor. De atunci asemenea scene au ajuns să fie obişnuite. Şi apoi oamenii au dorit să li se predice în fiecare seară. Au venit în ajutor şi alţi slujitori, şi, în jurul predicatorilor, de fiecare dată, s-au strâns mulţimi. Bărbaţi şi femei erau tulburaţi profund, îşi frângeau mâinile şi se băteau cu pumnii în piept, cu mintea agitată. Alţii, purtaţi de bucurie strigau: “A venit! Îl am şi nu-L voi lăsa să plece!” Iar alţii păreau a fi atât de umpluţi de Duhul Sfânt şi în culmea fericirii încât exclamau: “Eliberează acum, Doamne, pe robul Tău în pace, pentru că ochii mei au văzut mântuirea Ta”.

Ca întotdeauna când au loc asemenea lucrări minunate ale Duhului Sfânt, din toate părţile au venit mulţimi pentru a vedea lucrarea cea mare a Domnului. În luna august, când erau date sacramentele cinei, erau strânse laolaltă cam treizeci de mii de persoane şi paisprezece slujitori erau angajaţi în predicarea în aer liber şi în a da pâinea şi vinul la grup după grup de persoane în interiorul bisericii. George Whitefield era unul dintre acei slujitori şi era pus să predice seara. Cortul era lângă un pârâu, iar în faţa lui se ridica un taluz verde ca un amfiteatru. Pe la zece seara, Whitefield s-a ridicat pentru a adresa ultimul mesaj din acea zi. Era într-adevăr templul naturii, după cum remarcase un predicator, zidit de Dumnezeu Însuşi pentru ca o atât de mare mulţime să se strângă în el pentru închinare. Când vocea plină de pasiune i se înălţa deasupra marii mulţimi, îi răspundeau gemete şi oftări, şi în scurt timp zeci de mii de oameni erau în lacrimi.

Slujitorul, Dl. McCullogh, la nouă ani după aceea, vorbind despre acea cercetare plină de har, a trebuit să deplângă că mulţi au căzut mai târziu, dar tot mai spunea că sute de oameni s-au convertit cu adevărat.

La Kilsyth şi în alte locuri, lucrarea Duhului lui Dumnezeu a fost foarte asemănătoare. Vom da doar un extras scurt dintr-o scrisoare datata 16 mai 1742: “Domnul a tras o ploaie de săgeţi în inimile vrăjmaşilor Săi astăzi, nu spre nimicirea lor, ci pentru ca ei să cadă la picioarele Lui. A fost un mare strigăt al păcătoşilor treziţi astăzi. Douăzeci şi şapte au fost treziţi şi toţi au fost cuprinşi de o aşa de mare tulburare încât nu ne putem imagine, de felul celei menţionate în Fapte 2 . Apoi, alţii au fost duşi de prietenii lor, ale căror nume nu le cunosc. M-am ocupat de ei toată seara, ca şi Dl. Oughterson, pentru că am trimis după el. Lăudat fie Domnul! Şi rugaţi-vă mult pentru noi şi spuneţi tuturor să-L laude pentru îndurarea Lui faţă de noi şi fie ca El să stea mult timp cu noi în felul acesta*”.


* Schiţa de mai sus a lucrarii de la Cambuslang este extrasă din lucrarea lui Cunningham: History of the Scotch Church, vol. 2, p. 460. Pentru detalii amănunţite, prezentate pe larg, vedeţI Historical Recollection of Revivals, etc., a Dr. Gillies. Această carte relatează despre perioade remarcabile de success al evangheliei din primul secol până în secolul al XIX-lea

Şcolile duminicale

Se ştie în general că sistemul vast al şcolilor duminicale, care au avut rezultate benefice timp de aproape o sută de ani, a fost iniţiat de un tânăr din Gloucester. Robert Raikes, întemeietorul şcolilor duminicale, s-a născut în 1735. Tatăl lui era tipograf şi conducător al Goucester Journal, şi, după ce i-a dat fiului său o educaţie l-a format pentru meseria pe care o avea el, şi, după un timp, a fost succesorul lui. Viaţa lui nu a avut nimic deosebit de ceea ce era obişnuit la un întreprinzător harnic, cu excepţia unei bunăvoinţe plină de milă faţă de deţinuţii din închisoarea din Gloucester şi faţă de copii neglijaţi şi ignoranţi din oraşul său natal – fără acestea amintirea lui ar fi fost îngropată odată cu înmormântarea lui.

A fost impresionat de numărul mare de copii nenorociţi pe care i-a găsit pe străzi şi în suburbii, mai ales duminica, şi s-a hotărât să depună eforturi pentru a îmbunătăţi situaţia lor. Mai întâi a găsit trei sau patru femei cumsecade din cartier, care puteau să le citească copiilor, cu care a convenit să le dea un şiling pentru a lucra o zi, după care i-a atras pe copii pentru a veni la şcoală. A avut un mare succes: mulţi dintre copii nu numai că erau dornici să înveţe să citească, ci, primind în dar Noi Testamente, au început de bunăvoie să frecventeze locurile de închinare. La început a văzut că mulţi copii nu voiau să vină din cauza hainelor lor proaste, dar pe aceia i-a asigurat că în acea şcoală se cereau doar “mâini curate, feţe curate şi păr îngrjit”. Acea lucrare nouă a avut efecte pozitive atât de evidente încât, în scurt timp, în toate părţile au fost înfinţate şcoli duminicale, şi fiecare generaţie care a urmat a dezvoltat mai mult, sistemul de şcoli duminicale, cu rezultate binecuvântate.

Cel mai probabil, gândurile D-lui. Rikes nu mergeau dincolo de obiectele imediate ale bunăvoinţei sale, dar rezultatele în lucrarea Domnului nu depind de planurile noastre sau de ceea ce afişează omul. Omul credinţei se bazează pe Dumnezeu şi-şi poate permite să nu fie băgăreţ, nici ostentativ, ci să lucreze în linişte, lăsând în seama Lui consecinţele. Dl. Raikes este un fericit exemplu cu privire la ceea ce se poate face prin influenţa personală şi prin a te angaja în lucrarea pe care Stăpânul ţi-a pus-o înainte fără a mai aştepta aprobarea altora sau o introducere oficială în ceea ce fac alţii. Responsabilitatea individuală este principiul pentru slujitorul creştin autentic, şi el trebuie să fie atent să evite orice aranjamente sau cooperări care l-ar face să iasă de pe terenul credinţei.

Înainte de moartea lui, care a avut loc la 5 aprilie 1811, Dl. Rikes a avut satisfacţia de a vedea cum primele lui eforturi au devenit mijlocul de educare a copiilor celor săraci din tot regatul*.


* Knight – Dictionary of Biography

Misiuni în străinătate

Prin reforma din secolul al şaisprezecelea, după cum am văzut, lumina evangheliei s-a răspândit rapid printre naţiunile Europei, şi, în acea epocă, mulţi, înflăcăraţi cu un zel sfânt pentru a răspândi mai departe adevărul sfânt, au trimis misionari în străinătate. Printre primii care au trimis misionari au fost elveţienii, suedezii, olandezii şi moravii. Mulţi dintre ei s-au expus la mari suferinţe, şui, în unele situaţii, au avut foarte multe insuccese.

S-ar părea că Societatea Misionară Baptistă a fost organizaţia din această ţară care s-a implicat cel mai mult în lucrări misionare, şi, fără-ndoială, prin exemplul ei, a stimulat alte biserici să-şi asume responsabilităţile lor faţă de păgânii care erau în întuneric. În octombrie 1792, câţiva slujitori baptişti s-au strâns la Kettering, în Northamptonshire şi s-au asociat constituind Societatea pentru Răspândirea Evangheliei printre Păgâni. William Carey, care pe atunci era un slujitor baptist în Leicesterhire, a fost personajul principal care a pus în mişcare acea societate nou înfiinţată. El a fost trimis ulterior ca misionar în India şi a ajuns renumit pentru cunoştinţele de limbi orientale. La scurt timp după publicarea Noului Testament în limba bengaleză, tradus de Dl. Carey, Marchizul de Wellesley, guvernatorul general britanic, l-a numit în post de profesor de limba bengaleză şi limba sanscrită la colegiul nou înfiinţat de la Fort William. S-a scris mult despre lucrările domnilor Carey, Marshman şi Ward ân India, şi ele sunt în general cunoscute. Se spune că Dr. Carey a avut onoarea de a fi trezit zelul bisericii pentru lucrarea importantă a misiunilor în străinătate.

În 1795 s-a constituit Societatea Misionară de le Londra. Această instituţie pentru propagarea evangheliei printre păgâni era alcătuită din creştini din diferite denominaţiuni, iar motto-ul ei a fost răspândirea adevărului fără a ţine cont de deosebirile dintre denominaţiuni. Constituirea acestei societăţi la o scară atât de mare a fost salutată ca începutul unei noi epoci în biserica creştină. Ea şi-a îndreptat atenţia întâi spre insulele din mările sudului.

În 1799, Biserica Angliei a constituit Societatea Misionară a Bisericii, care a trimis o misiune în Susoo, în apropiere de Sierra Leone.

În 1796, la Edinburgh, s-a constituit Societatea Misionară Scoţiană, care şi-a început lucrările printr-o misiune în Foulah, în apropiere de Sierra Leone.

În 1812, cunoscuţii Judson, Newell şi Hull, împreună cu alţii, au pornit pe mare spre Calcutta, sub patronajul Consiliului American pentru Misiuni în Străinătate. Ei au lucrat în multe ţări din orient.

În 1786, mai mulţi slujitori wesleyeni au pornit din Noua Anglie ca misionari, navigând către Nova Scotia, dar, după ce au întâmpinat o serie de furtuni, căpitanul a schimbat cursul spre Indiile de Vest. Ajungând în Antigua şi găsind acolo locuitori prietenoşi, ei au hotărât să întemeieze o misiune în Indiile de Vest. Aşa au fost împrejurările prin care providenţa lui Dumnezeu, cea care schimbă lucrurile, i-a făcut pe metodişti să-şi îndrepte atenţia spre păgâni şi să adopte măsuri pentru răspândirea creştinismului printre ei*.    


* Pentru detalii amănunţite cu privire la istoria societăţilor misionare, începând de la reformă până în zilele noastre, vedeţi lucrarea Dr. Brown History, 3 vol. octavo

Cu siguranţă se cuvine să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru aceste societăţi, chiar dacă ele au avut numeroase defecte. Timp de mai mulţi ani ele au răspândit binecuvântările creştinismului printre multe triburi şi popoare unde domnea întunericul. Lumina şi viaţa evangheliei au fost transmise la milioane de oameni care erau în întunericul umbrei morţii. Înălţarea şi căderea imperiilor, marile victorii, descoperirea şi civilizarea unor ţări noi şi dezvoltarea artelor şi ştiinţelor sunt nesemnificative în comparaţie cu răspândirea în lume a evangheliei adevărului, cea care aduce “glorie lui Dumnezeu în cele preaînalte şi pe pământ bună plăcere în oameni” (Luca 2:14 ).

Fie ca Domnul să binecuvânteze mult atât ţara noastră cât şi misionile din străinătate şi să facă roditoare lucrările trudnice din şcolile duminicale pentru ca să fie glorificat Numele Lui şi multe suflete scumpe să fie mântuite!

Prin providenţa cea bună a lui Dumnezeu am ajuns în secolul al nouăsprezecelea, dar, înainte de a vorbi despre o lucrare nouă şi deosebită a Duhului lui Dumnezeu în prima parte a acestui secol, trebuie să ne referim la ultimele două biserici – Filadelfia şi Laodicea -, care ne prezintă gândul Domnului cu privire la starea bisericii mărturisitoare înainte ca ea să fie definitiv respinsă de El.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *