Din vremea lui John Wycliffe, marele reformator englez, Domnul a păstrat în Anglia o rămăşiţă de martori pentru adevăr care au mărturisit şi împotriva învăţăturilor şi superstiţiilor Romei. I-am găsit pe descendenţii lolarzilor, sau urmaşii lui Wycliffe, în districtele din vestul Scoţiei, care au fost gata să primească învăţăturile teologilor de pe continent. Aşa a fost şi în Anglia. În clasele sociale inferioare erau mulţi, foarte mulţi, care încă mai ţineau învăţăturile pe care le primiseră de la marele lor conducător, dar ei erau obligaţi să se ascundă şi să aibă adunări secrete. “Trăiau în anonimat până ce persecuţia îi scotea la lumină şi-i ducea în cer”. Cel mai slab murmur de dezaprobare faţă de Sfânta Mamă Biserica era pedepsit cu cea mai mare asprime. De exemplu, la Coventry, în 1519, au fost arşi pe rug şase bărbaţi şi o femeie numai pentru că îi învăţau, în limba poporului, pe copii rugăciunea tatăl nostru, cele zece porunci şi crezul apostolilor.
Asemenea evenimente se produceau zilnic în Anglia cu puţin timp înainte de reformă. Preoţii, cum spunea apostolul, erau “lupi îngrozitori, care nu cruţă turma”. Richard Hun, un negustor cinstit din Londra, cu toate că rămăsese în comuniunea Romei, studia cu mult sârg Biblia şi era cu adevărat un om evlavios. La moartea unuia dintre copiii săi, preotul i-a cerut o taxă exorbitantă, pe care el a refuzat să o plătească, fapt pentru care a fost citat să se înfăţişeze înaintea tribunalului legatului papal. Însufleţit de duhul care-i caracteriza pe compatrioţii săi, el s-a simţit indignat că un englez era chemat spre a fi judecat de un tribunal stăin şi a emis o acuzaţie împotriva preotului pe baza legii Praemunire*. O asemenea îndrăzneală, care era ceva extraordinar în acel timp, a înfuriat la maxim clerul. “Asemenea cutezanţă,” su spus ei, “trebuie pedepsită sever, altfel orice laic va îndrăzni să se opună preotului”. Hun a fost acuzat de erezie şi aruncat în Turnul lolarzilor de la St. Paul, unde a fost ţinut cu o bandă de fier în jurul gâtului, de care era legat un lanţ greu, încât abia de se putea târâ pe duşumea.
* n.tr.) Legea a fost emisă de Parlamentul Angliei în 1392 în scopul limitării abuzurilor bisericii romano-catolice
Când a fost adus înaintea judecătorilor nu a putut fi adusă nici o dovadă de erezie, ba chiar au observat că şi în închisoare avusese mătăniile la el. Persecutorii săi erau în mare încurcătură: dacă-l eliberau, atunci ei s-ar fi recunoscut înfrânţi, şi cine i-ar mai fi putut opri pe reformatori dacă cineva se putea opune cu atâta succes preoţimii? Au fost trimişi trei agenţi pentru a-i scoate din încurcătură pe sfinţii părinţi. La miezul nopţii, clopotarul, care era unul dintre ei, i-a condus pe ceilalţi la celula lui Hun. Au venit asupra lui şi l-au strangulat, după care i-au pus centura în jurul gâtului şi i-au agăţat trupul neînsufleţit de un inel din perete: aşa l-a găsit dimineaţa temnicerul. “Preoţii l-au ucis,” s-a spus în toată Londra, şi poporul a cerut să se facă o cercetare a trupului. Cum asupra trupului s-au găsit semne de violenţă şi în celulă erau urme de sânge, juriul a ajuns la concluzia că fusese asasinat. Şi nu numai atât, ci doi din cei trei criminali, având mari mustrări de conştiinţă, şi-au mărturisit vina. Preoţii au ajuns atunci într-o încurcătură mai mare ca niciodată. Ce să mai facă? Aceea ar fi fost o lovitură gravă dacă nu ar fi găsit un mijloc de a se justifica. U cercetat casa lui Hun şi au găsit o Biblie: era traducerea lui Wycliffe. Atât a fost îndeajuns: a fost condamnat ca eretic şi trupul i-a fost ars la Smithfield. Dar aceasta mai curând le-a expus vinovăţia în loc să o acopere. Cazul a fost cercetat de Parlament, Hun a fost îndreptăţit, preoţii au fost acuzaţi de crimă, iar bunurile lui au fost restituite familiei sale. Dar, prin influenţa lui Wolsey, criminalii nu au fost pedepsiţi.
Martiriul lui John Brown
Cu toate că în cazul lui Hun clerul nu a avut noroc şi s-a expus ruşinii şi oprobiului public, ei nu au fost câtuşi de puţin descurajaţi de la a recurge la măsuri crude de persecuţie. În acea epocă au fost mulţi care au suferit şi mulţi martiri, conform martirologului nostru englez.
În primăvara anului 1517 – anul în care Luther a bătut în cuie tezele sale pe uşa bisericii – John Brown din Ashford, un creştin inteligent, s-a întâmplat să stea alături de un preot într-o barcă ce traversa râul la Gravesend. “Ştii cine sunt?” l-a întrebat cu multă trufie preotul. “Nu, domnule,” i-a răspuns Brown. “Atunci trebuie să ştii că sunt un preot; eşti prea aproape de mine”. “Într-adevăr, domnule! Sunteţi un paroh, vicar sau capelan?” “Nu, sunt un preot al sufletelor, care caântă mesa sufletelor”. “Dacă aşa faceţi, domnule, atunci bine faceţi,” i-a răspuns Brown, “dar îmi puteţi spune unde găsiţi un suflet când începeţi mesa?” “Nu pot”, i-a răspuns preotul. “Cum adică?” a continuat Brown, “Nu ştiţi unde găsiţi sufletul, nici unde-l lăsaţi, dar odată ce aţi spus mesa l-aţi salvat?” “Du-te,” i-a răspuns supărat preotul, “eşti un eretic, iar eu ţi-o voi plăti”.
De îndată ce a coborât la Gravesend, preotul a mers la Canterbury şi l-a denunţat pe Brown arhiepiscopului. La trei zile după acea conversaţie, când Brown cina cu familia lui, au venit ofiţerii lui Warham şi l-au luat cu forţa din casa lui, l-au legat pe un cal şi l-au dus repede. Ţipetele sfâşietoare ale soţiei sale şi ale copiilor au fost zadarnice pentru că ofiţerii primatului erau prea obişnuiţi cu asemenea lacrimi pentru ca să li se mai facă milă. Brown a fost aruncat în temniţă, unde a stat patruzeci de zile, timp în care familia lui nu a ştiut unde era, nici ce se întâmplase cu el. În cele din urmă, el a fost adus înaintea tribunalului arhiepiscopului de Canterbury şi al episcopului de Rochester. I s-a cerut să retracteze “blasfemia”. “Hristos S-a jertfit o singură dată,” a spus Brown, “pentru a purta păcatele multora, şi prin sacrificiul Lui suntem mântuiţi, nu prin ceea ce repetă preoţii”. La acest răspuns, arhiepiecopul a făcut un semn călăilor, care i-au scos imediat din picioare încălţările şi ciorapii şi i-au pus creştinului evlavios tălpile pe o tigaie cu cărbuni aprinşi. Acea cruzime nemiloasă era o încălcare flagrantă a legii engleze, care interzicea ca vreun supus al coroanei să fie torturat, dar clerul se considera deasupra legilor. “Mărturiseşte eficacitatea mesei!” au trigat către cel chinuit cei doi episcopi. “Dacă-L tăgăduiesc pe pământ pe Domnul mei, atunci El mă va tăgădui înaintea Tatălui său în ceruri,” a răspuns el. Carnea i-a fost arsă până la os, dar John Brown a rămas ferm şi neclintit. Episcopii, simţindu-se slabi în prezenţa puterii divine, au poruncit ca el să fie ars de viu – ultimul lucru pe care-l mai putea face cruzimea omenească.
Martirul a fost dus înapoi la Ashford, servitorul familiei s-a întâmplat să fie afară şi să-l vadă primul când venea, şi atunci a alergat în casă exclamând: “L-am văzut! L-am văzut!” Sărmana lui soţie s-a grăbit sp-l vadă. El era atât de strâns legat în lanţuri încât abia de-şi putea întoarce capul atunci când vorbea cu soţia lui. Ea a stat jos alături de el: trăsăturile feţei îi erau schimbate în urma suferinţei; lacrimile şi necazul ei rămân de nedescris. I-a mulţumit Domnului că l-a susţinut sub tortură şi că i-a dat putere să-L mărturisească pe Domnul Isus cel binecuvântat, şi a îndemnat-o pe soţia sa, Elisabeta, să continue să-L iubească pe Domnul, pentru că El este bun, şi să crească copiii pentru El.
Cum a doua zi era Duminica Cincizecimii, el a fost scos din butuci şi legat pe rug. Soţia lui şi fiica lui, Alice, şi unul dintre copii lui, împreună cu câţiva prieteni, s-au strâns în jurul rugului pentru a primi binecucântarea lui de rămas bun. A cântat o cântare în timp ce flăcările jucau în jurul lui, şi, când a simţit că focul era gata să-şi desăvârşească lucrarea, a rostit ultima rugăciune către Domnul şi Stăpânul său: “Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez Duhul,” adăugând, “Tu m-ai răscumpărat, Dumnezeul adevărului”. Martirul a rămas tăcut, dar strigăte puternice au sfâşiat cerul. Soţia şi fiica lui păreau să-şi fi pierdut minţile. Spectatorii au fost profund mişcaţi şi au simpatizat cu familia în nenorocire şi i-au privit cu mânie şi indignare pe călăi. “Haideţi,” a spus Chilton, un ofiţer brutal, “să-i aruncăm în foc pe copiii ereticului, ca nu cumva şi ei să devină eretici. Spunând acestea, s-a repezit la Alice, dar fata a fugit ţipând de frică şi a scăpat de zdrahon*”.
* Pentru detalii vedeţI Foxe – Book of Martyrs, vol. 2, ed. Folio, p. 7-14
Aşa erau slujitorii arhiepiscopului şi aşa scene sfâşietoare aveau loc în Anglia până la vremea lui Luther şi a lui Henry al VIII-lea, de care ne vom ocupa în cele ce urmează.
Henry al VIII-lea
Din cauza pretenţiilor familiilor York şi Lancaster, timp de mulţi ani a fost un conflict dur pentru tronul Angliei. Lupta facţiunilor opuse ale nobilimii este cunoscută în istorie sub numele “Războiul rozelor” şi ea a izbucnit cam pe când Guttenberg şi-a pus în funcţiune presa tipografică. Războiul a împiedicat mult răspândirea paşnică a literaturii şi dezvoltarea artelor. Acest război civil a afectat profund ţara toate domeniile. Comerţul a scăzut, ignoranţa era predominantă şi adevărata evlavie era ceva rar, ea întâlnindu-se numai printre lolarzii cei dispreţuiţi şi persecutaţi*.
* Universal History, vol. 6, p. 27
Aşa stăteau lucrurile în 1509, când Henry al VIII-lea s-a suit pe tron, unind în persoana lui pretenţiile caselor rivale York şi Lancastern beneficiind de supunerea amândoura. Totul părea favorabil tânărului monarh şi dădea speranţe în legătură cu o domnie paşnică şi plăcută poporului. Tatăl său, Henry al VII-lea, îndemeiase cu succes dinastia Tudor şi-i lăsase un popor care era în pace şi cu o trezorerie plină cu valori care, la preţurile din zilele noastre, ar fi de aproximativ zece sau douăsprezece milioane de lire aur. Era tânăr – în vârstă de aproximativ optesprezece ani -, se spunea că era “cu statură impunătoare, deosebit de chipeş şi cu o sănătate şi o stare de spirit înfloritoare”. Era direct şi deschis, şi, fiind deosebit de înzestrat pentru exerciţiile bărbăteşti la modă în acea epocă, a devenit idolul naţiunii. Căsătoria şi încoronarea lui au fost urmate de o mulţime de petreceri şi distracţii din cele mai costisitoare, care au redus rapid comorile acumulate de tatăl său cel econom.
Lui Henry îi plăcea şi literatura şi era încântat să fie în compania învăţaţilor şi să le ofere patronajul său. Cum tatăl său îl destinase bisericii şi îl educase în acel scop, mintea lui ageră în mod natural s-a dezvoltat mult prin educaţie, aşa că din punct de vedere intelectual el îi depăşea de departe pe principii de vârsta lui. Studiul literaturii clasice redescoperite era deja cultivat de câtva timp în Anglia. Nu era vorba de reformă, dar acel studiu expunea ignoranţa clerului şi pregătea mintea poporului pentru schimbarea care avea să vină. Preoţii au ajuns atunci să fie şi contra învăţaţilor, cum erau şi contra ereticilor. Ei strigau împotriva invenţiei tiparului, a hârtiei şi a introducerii unor cuvinte atât de păgâne ca “substantiv” şi “adverb”: toate erau de la Satan şi surse de erezie – dar regele îi favoriza pe cei mai iluştri învăţaţi, aşa că nu le era uşor să-i asasineze sau să-i ardă ca pe bietul Hun sau Brown.
Dintre toţi învăţaţii care erau atunci în Anglia cel mai mult îl urau pe Erasmus. După cum am văzut deja pe parcursul istoriei noastre, acesta nu putea suferi lăcomia şi ignoranţa călugărilor. Deseori a lansat împotriva lor cele mai abile împunsături şi cea mai aspră satiră. Unele dintre sarcasmele lui inteligente au fost împotriva episcopului de St. Asaph, aşa că, cu toate că era favorit la curte, trebuia să fie exilat dacă nu putea fi ars. Episcopii s-au pus de acord să lucreze în acel sens. Erasmus, văzând ce intenţii aveau ei, după cum îi era caracterul, a părăsit ţara. Acel eveniment a fost însă întors, prin providenţa divină, spre a aduce o binecuvântare deosebită: Erasmus a mers direct la Basel şi a publicat Noul Testament în greacă şi latină. Imediat au fost trimise copii la Londra, Oxford şi Cambridge, unde au fost primite cu mult entuziasm. Preoţii gândiseă că puteau menţine întunericul alungându-l pe literat, dar plecarea lui a fost mijlocul prin care Angliei i-a fost redată lumina adevărului etern – evanghelia curată a Domnului Isus Hristos. Luther îşi afişase tezele şi sfintele scripturi circulau prin Anglia. Astfel, reforma s-a înfăptuit în principal prin cuvântul lui Dumnezeu. Era descoperită Persoana şi gloria lui Hristos ca Mântuitor al păcătoşilor, mântuirea prin credinţa în sângele Lui scump şi unitatea cu El prin Duhul Sfânt care locuieşte în credincioşi.
“În Anglia, probabil în mai mare măsură decât pe continent, reforma s-a produs prin cuvântul lui Dumnezeu,” spunea D’Aubigne, “În Anglia nu apar mari personalităţi cum am întâlnit ăn Germania, Elveţia şi Franţa – ca Luther, Zwingli şi Calvin -, ci sfânta scriptură a circulat larg. Ceea ce a adus lumină în Insuslele Britanice după anul 1517, şi pe o scară mult mai largă după 1526, a fost cuvântul - puterea invizibilă a Dumnezeului cel viu. Religia rasei anglo-saxone cerea mai mult ca oricare alta ca oracolele lui Dumnezeu să circule în toată lumea şi această caracteristică o distinge conferindu-i în mod special un caracter Biblic*”.
* History of the Reformation, vol. 5, p. 199
Thomas Wolsey
Tocmai când totul părea să ducă la înaintarea rapidă a reformei, în scenă a intrat un preot puternic – Thomas Wolsey -, care pentru un timp a împiedicat avansul ei.
Acest om remarcabil era, potrivit tradiţiei, fiul unui măcelar bogat din Ipswich şi s-a născut în 1471. S-ar părea că el fusese încă de la o vârstă fragedă destinat bisericii. A fost educat la Colegiul Magdalena de la Oxford. Cam pe la 1500, prin influenţa lui Fox, episcop de Winchester, el a fost numit capelan al lui Henry al VII-lea. Sârguinţa şi capacitatea de a lucra de care a dat dovadă au atras curând atenţiabătrânului rege, care l-a răsplătit dându-i funcţia de decan de Lincoln. A avut la fel de mult succes în a câştiga favoarea fiului său, Henry al VIII-lea. Cu toate că era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât stăpânul său cel nou, el s-a adaptat tinereţii acestuia, cu toate înclinaţiile lui. Nu era un preot ascet şi dur, şi se spune că viciul nu era niciodată suprimat prin prezenţa lui. Era atât de deştept, de adaptabil şi de lipsit de scrupule încât putea fi vesel sau sobru, după cum era mai de folos pentru ambiţiile sale. Treptat, el a câştigat o asemenea influenţă asupra minţii lui Henry încât a ajuns să fie conducătorul ţării. A câştigat rapid bogăţii, onoruri şi funcţii ecleziastice şi laice. A fost făcut episcop de Tournay şi, în 1514, a primit şi scaunele episcopale ale Lincolnului şi Yorkului, după care, în anul următor, a primit şi pălăria de cardinal şi funcţia de lord cancelar*.
* n.tr.) aproximativ echivalentul funcţiei de prim-ministru, şef al guvernului
Averea lui imensă, pe care a acumulat-o din surse atât de variate, atât din ţară cât şi de peste hotare, i-a permis să rămână în acea poziţie înaltă afişând un fast regal. “Ori de câte ori apărea în public, doi preoţi, dintre cei mai înalţi şi mai chipeşi purtau înaintea lui cruci de argint, una care era însemnul demnităţii de arhiepiscop, cealaltă a celei de legat papal. Şambelani, gentlemeni, paji, ofiţeri, capelani, corişti, funcţionari, paharnici, bucătari şi alţi servitori – peste cinci sute de persoane -, printre care nouă sau zece lorzi şi cei mai respectabili oameni din ţară umpleau palatul său. De regulă purta un veşmânt roşu, de catifea şi mătase, împodobit cu perle şi pietre preţioase”. Cu toată pompa şi măreţia, el avea o mare capacitate de a conduce afacerile şi se înălţa şi dobândea mai multe funcţii. El patrona învăţătura, simpatiza cu înclinaţiile literare ale lui Henry, iar în chestiunile de stat era un consilier cu cunoştinţe profunde. La curtea Angliei, prin ambiţiile lui, el da deseori direcţia*.
* D’Aubigne, vol. 5, p. 184; Wylie, vol. 3, p. 355; Universal History, vol. 6, p. 32
Aşa a îngăduit Domnul, ca Biserica Romei, mama curvelor, să se prezinte prin intermediul omului care guverna biserica şi statul şi era împodobită cu toată gloria lumească de care ne spune Apocalipsa 17 . Era un fel de papalitate în Anglia care dorea doar coroana triplă, iar poporul englez a fost martor al gloriei pe care o preţuia papalitatea înainte ca aceasta să dispară din ţară.
Începutul reformei
Înălţarea unui asemenea prinţ al Romei, care avea în politica internă şi externă un rol chiar mai important decât Henry însuşi, nu era deloc favorabilă reformei. Preoţii, căpătând îndrăzneală ca urmare a acelor manifestări ale puterii, erau hotărâţi să se opună învăţaţilor şi reformatorilor, dar era prea târziu pentru a mai avea un efect semnificativ, cu toate că pe atunci erezia mai era încă pedepsită sever. Sosiseră zorii reformei: minţile oamenilor erau agitate, papalitate îşi pierduse puterea tradiţională asupra conştiinţelor şi a sentimentelor poporului, iar Noul Testament, pe care Erasmul îl dăduse Angliei, făcea o lucrare mai mare decât toţi învăţătorii din ţară. Acum au apărut nume atât de dragi inimii oricărui creştin şi atât de faimoase în istoria Angliei.
Thomas Bilney, un student la Trinity College, Cambridge, auzindu-i pe câţiva prieteni că vorbeau despre Noul Testament al lui Erasmus, s-a grăbit să obţină o copie. Era strict interzis de catolici, dar se vindea în secret. Bilney a deschis cartea despre care i se spusese că ar fi fost sursa tuturor ereziilor, şi privirea i s-a oprit asupra următoarelor cuvinte: “Vrednic de încredere este cuvântul şi demn de toată primirea, că Hristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” ( 1 .15). “Cum?!” a exclamat el, “Sf. Pavel era cel dintâi dintre păcătoşi, dar, cu toate acestea, era sigur că era mântuit!” Duhul Sâfnt a aruncat o luminp divină asupra paginii sacre, descoperindu-i pe Hristos şi mântuirea sufletului, astfel încât el a început imediat să predice altora. A fost un instrument binecuvântat în mâinile lui Dumnezeu, aducând pe mulţi la cunoştinţa lui Hristos, printre care şi celebrul Hugh Latimer.
William Tyndale, de pe valea Severnului – cel care mai târziu a tradus în limba engleză Biblia – era pe atunci student la Oxford. El avea o reputaţie de tânăr cu virtuţi deosebite şi de om cu un caracter fără pată şi de iubitor al literaturii sacre. A obţinut cartea care atrăgea atât de mult atenţia, şi Dumnezeu a folosit aceasta pentru convertirea lui. Aproape imediat, el a început să ţină prelegeri publice despre evanghelia lui Hristos şi despre calea mântuirii prin credinţa în El, dar cum Oxfordul încă nu era în stare să îndure aşaceva, el a plecat şi i s-a alăturat evanghelistului Bilney, la Cambridge.
John Fryth, de la Sevenoaks, s-a distins printre studenţii de la colegiul regal prin capacitatea lui de a înţelege rapid şi printr-o viaţă de om integru. A ajuns să-L cunoască pe Hristos prin intermediul lui Tyndale, şi aceşti trei tineri studenţi, emancipaţi complet de sub jugul Romei numei prin cuvântul lui Dumnezeu, au fost printre primii predicatori ai învăţăturilor reformei şi în final L-au onorat pe Dumnezeu primind coroana de martir. Tyndale a avut în special pe inimă să traducă sfintele scripturi în limba engleză, dar negăsind în Anglia condiţii potrivite pentru aceastp lucrare, el s-a retras pe continent, unde, stabilit la Antwerp, a publicat prin 1527 o traducere a Noului Testament.
Lucrările lui Luther ajung în Anglia
Chiar în acel timp când Duhul lui Dumnezeu lucra într-un mod atât de evident în universităţi, scrierile lui Luther au ajuns în regat şi au circulat mult în popor. S-a vorbit mult despre poziţia nobilă pe care acel călugăr o luase în Dieta de la Worms, şi aceasta a trezit un interes deosebit pentru scrierile lui. Clerul a fost tulburat mult şi episcopii s-au întrunit într-un consiliu pentru a discuta ce era de făcut. Bula Papei Leo împotriva lui Luther a fost trimisă în Anglia, iar Wolsey a emis şi el o bulă împotriva lui. Bula lui Leo, care cuprindea o descriere a opiniilor perverse ale lui Luther a fost bătută în cuie de uşa bisericii, iar cea a lui Wolsey a fost citită cu glas tare în timpul mesei. Cardinalul a transmis episcopilor ordinul de a confisca toate cărţile eretice şi cele care cuprindeau erorile lui Martin Luther şi a înştiinţat toate bisericile că orice persoană care avea asemenea cărţi şi nu le preda în maximum cincisprezece zile avea să fie excomunicată. Dar aceasta nu a fost tot, ci cardinalul legat, cu mare pompă, a mers la Sf. Paul şi a ars public cărţile marelui eretic.
Acele măsuri de a publica aşanumitele erori ale lui Luther afişându-le la uşile catedralelor şi bisericilor, după cum spun mai mulţi, a avut în principal rezultatul de a face mai cunoscute lucrările lui şi de a trezi interesul poporului englez, care dormita de un timp, pregătindu-l pentru mărturisirea fără teamă a învăţăturilor reformei. Episcopii se sfătuiseră să oprească înaintarea evangheliei, dar, ca şi în multe alte cazuri, eforturile adversarilor nu au avut alt efect decât acela de a accelera lucrarea cea mare şi mânia neputincioasă a oamenilor a produs în final laudă pentru Dumnezeu.
Henry şi Luther
Când scrierile lui Luther atrăgeau atât de mult atenţia, regele a ieşit la înaintare ca un luptător pentru biserică, angajându-se în polemică. Pe atunci Henry era un vrăjmaş bigot al principiilor reformei şi era plin de furie împotriva lui Luther pentru că acesta îl trata cu dispreţ pe autorul său favorit – Thomas Aquinas. Dar Luther nu s-a temut deloc de adversarul său regal şi nu a fost câtuşi de puţin convins de logica lui de rege, aşa că i-a răspuns curând în stilul său caracteristic, arătând clar că, în apărarea principiilor reformei, el nu ţinea cont de poziţiile oamenilor.
Căsătoriile regelui
În aceste momente, în schimbările minunate care au avut loc, nu este dificil să vedem mâna providenţei divine care răstoarnă lucrurile, şi, de asemnea, putem vedea cât de puţin demn de încredere este chiar şi mai mare om. Acelaşi viteaz Henry, care arătase atât de mult zel pentru Sfântul Scaun de la Roma şi care fusese răsplătit cu titlul de “Cel mai creştin rege şi apărător al credinţei”, etc., a ajuns la scurt timp după aceea să nege autoritatea papei, să renunţe la supremaţia lui şi să-şi scoată regatul de sub jurisdicţia papală. Aceeaşi politică duplicitară care l-a făcut pe Henry să-şi schimbe opiniile a dus şi la căderea lui Wolsey. Roma la piedut atât pe Henry cât şi pe Wolsey, iar reforma a câştigat mult, chiar dacă în mod indirect. Dar evenimentele care au dus la aceste rezultate au fost atât de detaliat relatate de toţi istoricii noştri încât putem presupune că cititorul le cunoaşte deja.
Conflictul dintre rege şi papă s-a declanşat în legătură cu căsătoriile regale. Arthur, fiul cel mai mare al lui Henry al VII-lea, se căsătorise cu Caterina, fiica lui Ferdinand şi a Isabellei, şi a murit la şase luni după căsătorie fără a avea urmaşi. Socrul cel rapace şi doritor de bani, pentru a păstra în continuare avantajele alianţei cu Spania şi a păstra şi dota de două sute de mii de ducaţi, i-a propus Caterinei să se căsătorească cu Henry, cel de-al doilea fiu al său, pe atunci Prinţ de Wales. Unii dintre episcopi s-au opus căsătoriei, ca fiind contrară legilor lui Dumnezeu, pe când alţii au fost în favoarea ei, dar pentru a ajunge la o decizie au apelat la Iulius al II-lea. Căsătoria a avut loc la scurt timp după urcarea pe tron a lui Henry. Timp de şaptesprezece ani nu s-a pus nicidecum în discuţie validitatea acelei căsătorii. Din cei cinci copii pe care i-au avut – trei fii şi două fiice – numai Mary a supravieţuit copilăriei.
Unul dintre motivele sugerate pentru îndoielile pe care le-a avut regele cu privire la validitatea căsătoriei a fost pierderea copiilor. S-ar părea că începuse să creadă că era judecata lui Dumnezeu pentru că se căsătorise cu văduva fratelui său. Dar mult mai mulţi cred că la originea îndoielilor sale era pasiunea pentru Anne Boleyn. Marea problemă cu privire la divorţ a ajuns să fie discutată în anul 1527, şi în scurt timp a ajuns să fie ceea ce a determinat schimbări importante atât în biserică cât şi în stat şi în întreaga naţiune. S-a apelat la papă pentru a pronunţa nulă căsătoria lui Henry cu Catherine şi ca regele să capete dispensa pentru a se căsători din nou. Papa a ajuns atunci într-o mare încurcătură: dacă ar fi declarat nulă căsătoria cuplului regal, atunci, prin aceea, ar fi afirmat înaintea întregii creştinătăţi că predecesorul său cel infailibil, Iulius al II-lea, greşise decalrând-o validă. Cu toate acestea, vicleanul papă era dornic să şi-l facă dator pe regele Angliei şi nu i-ar fi venit greu să dea drept corect divorţul, însă armatele puernicului Carol – nepotul Caterinei – erau în Italia, şi ar fi fost indignat dacă mătuşa lui ar fi fost repudiată.
Interesele încurcate au condus la cele mai ruşinoase scheme şi intrigi din partea curţii papale, în care jocul dublu al lui Wolsey – căruia Carol îi promisese tiara dacă ar fi împiedicat divorţul – a fost descoperit de rege, ceea ce a făcut ca Wolsey să cadă în disgraţie şi să aibă un sfârşit nedemn. Timp de şapte ani, prin diplomaţia lui, papa l-a făcut pe impetuosul Henry să aştepte, fapt care, pe de altă parte, arată cât de mare importanţă avea cuvântul papei chiar în mintea unui monarh absolut. Adus la exasperare, Henry a hotărât să-şi facă singur dreptate şi a desfiinţat complet puterea papală în Anglia. “În 1534, fără a întâmpina opoziţie semnificativă, a fost emis un act al parlamentului care punea capăt autorităţii papale ca şi diferitelor taxe care până atunci fuseseră plătite de laici sau de clerici Scaunului episcopal al Romei*”.
* Marsden – Dictionary of Churches, p. 213; Miss Strickland – Queens of England, vol. 4; Fuller - - Church History of Britain, vol. 2; Universal History, vol. 6, cap. 4; Burnet – History of Reformation, vol. 1, part 1
Începutul persecuţiei
Regele, în mod înţelept, a cerut clerului superior să aprobe schimbările pe care el le introducea în constituţia ecleziastică a Angliei. Episcopii au fost foarte încurcaţi. “Dacă-l recunoaşte pe rege în calitate de cap suprem al bisericii Angliei,” au spus ei, “atunci îl negăm pe papă”, dar au fost obligaţi să se supunp legilor regelui, altfel atrăgându-şi ura lui. Pentru a ispăşi supunerea lor laşă faţă de Henry şi că l-au sacrificat pe papă, ei au hotărât reaprindă focurile persecuţiei, care nu prea arseseră mai deloc în ultimii ani ai domniei lui Wolsey. Predicatorii evanghelici deveneau din ce în ce mai numeroşi, lutheranismul câştiga rapid teren, aşa că liderii trebuiau să fie arşi.
“Înălţimea voastră,” i-au spus regelui episcopii, “aţi apărat odată biserica cu pana dumneavoastră pe când eraţi numai un membru al ei, dar acum când sunteţi capul ei suprem, majestatea voastră trebuie să-i zdrobească pe vrăjmaşii ei, astfel încât meritele voastre să întreacă laudele”. Înainte de a reda răspunsul lui Henry la această linguşire perfidă este necesar să spunem că, cu toate că modificările introduse de rege desfiinţaseră autoritatea papală în Anglia, ele nu făcuseră nimic în sensul de a da libertate reformatorilor persecutaţi. Pe atunci Henry nu avea nici o intenţie de a duce mai departe reforma, cu toate că măsurile pe care le luase au fost folosite de Dumnezeu pentru a ajuta înaintarea marii mişcări. Legea care recunoştea supremaţia regelui declara că “prin aceasta nu intenţiona să difere de la articolele catolice ale credinţei creştine sau în alte privinţe să se abată de la ceea ce scripturile şi cuvântul lui Dumnezeu declară că este necesar pentru mântuire”.
Cum Henry o rupsese cu papa şi nu putea avea încredere în fidelitatea clerului, el a simţit că era necesar să se apropie mai mult de ei, şi, cum era extrem de încântat de titlul de “Apărător al credinţei,” el a consimţit să-i dea pe mâna preoţilor pe discipolii ereticului Luther. Astfel, s-a ajuns la o înţelegere între rege şi cler cum cu greu se poate găsi pe paginile istoriei alta mai infamă. Regele le-a dat autoritate să-i întemniţeze şi să-i ardă pe reformatori, cu condiţia ca preoţii să-l ajute să păstreze puterea pe care o uzurpase papa. Aceasta a fost suficient: preoţii ar fi fost de acord cu orice, ar fi jurat orice, numai să li se dea autoritatea de a-i arde pe eretici. Episcopii au început imediat să-i vâneze pe prietenii evangheliei, pe sfinţii lui Dumnezeu.
Regretăm că, din lipsă de spaţiu, nu putem da mai multe detalii cu privire la martirii din acea perioadă, dar acestea pot fi găsite în multe istorii*, şi suntem sigur că acestea sunt consemnate în cer, şi, dacă cititorul crede evanghelia, credinţă care pe atunci era numită erezie, îi va întâlni în dimineaţa primei învieri. Aceasta este speranţa sigură a tuturor credincioşilor. “Pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi, cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul” (1. Tesaloniceni 4:16-17 ). Nimic nu poate fi mai clar ca aceste cuvinte alem adevărului etern. Biserica, aceea care este trupul Său, este completă, Domnul Însuşi va veni să o ia; ea aude vocea Lui, fie că este în gropile mormintelor, fie că este în viaţă pe pământ, şi se înalţă în carele ei de nori; El o întâlneşte în aer şi o conduce la casa unde sunt multe locaşuri – în casa iubirii, care a pregătit-o pentru mireasa inimii Sale. Printre miile de mii de oşti ale cerului, în acea zi va străluci puternic oastea nobilă a martirilor. Totul va fi perfect, după cum Hristos Însuşi este perfect, şi bucuria va fi bucuria comună a tuturor, pentru că toţi vor fi asemenea lui Hristos, vor fi reflexia desăvârşită a gloriei Lui. Închisorile, rugurile şi camerele unde au zăcut bolnavi vor fi uitate în acea zi, rămânând ca despre acelea să se vorbească doar în legătură cu harul care ne-a permis să-L glorificăm pe El într-o oarecare măsură. Nu va fi o masă în care nu se vor deosebi unul de altul, pentru că fiecare îl va cunoaşte pe celălalt, iar legăturile care s-au format prin Duhul Sfânt mai înainte, când erau pe pământ, vor rămâne pentru totdeauna. Aşa este viitorul strălucit şi binecuvântat pe care-l aşteptăm, pe care-l dorim, pentru care ne rugăm, dar ştim că El este prea credincios pentru ca să vină înainte de timpul potrivit. Şi acesta este viitorul tuturor celor care cred în Isus, atât al celor mai slabi cât şi al celor mai puternici. Toţi cei care vin acum la Isus sunt primiţi: El nu respinge pe nimeni. El deplânge că: “Nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţa”, “Pe acela care vine la Mine nicidecum nu-l voi da afară” (v. Ioan 5:40 ; 6:37 ).
* Foxe – Book of Martyrs, vol. 2, ed. folio; Strype – Memorials of the Reformation; D’Aubigne – Luther, vol. 5; Calvin, vol. 4
Numele lui Bilney, Byfielf, Tewkesbury, Barnes, Bainham, Fryth, şi mulţi alţii care au suferit martiriul în acea epocă au ajuns să fie cunoscute ca primii reformatori din Anglia. Pentru orice om cinstit era dificil să scape de persecuţie în acea epocă. Reformatorii sufereau ca eretici, iar mulţi papistaşi ca trădători. Cei care refuzau să depună jurămîntul de supremaţie erau condamnaţi ca pentru înaltă trădare. Bătrânul Dr. Fisher, episcop de Rochester, la aproape optzeci de ani, Sir Thomas More, fost lord cancelar, numit şi Erasmus al Angliei, au fost condamnaţi şi executaţi în anul 1534 pentru că au refuzat să-i recunoască lui Henry calitatea de cap suprem al bisericii. Tiranul cel crud şi răzbunător nu a ţinut cont nici de vârstă, nici de învăţătură, nici de virtuţi, nici de serviciile aduse. În acel timp când eşafodurile şi rugurile se înmulţeau rapid în ţară, una dintre domnişoarele din suita reginei Ana a atras atenţia regelui şi i-a stârnit pasiunile. Cum nu se găsea nici un temei pentru a divorţa de Anne Boleyn, el s-a hotărât, după cum a spus cineva, să-şi elibereze calea cu securea pentru o nouă căsătorie cu Jane Seymour. Pretinzând că are bănuieli cu privire la fidelitatea ei, monstrul a aruncat-o în Turn. I-a fost refuzată până şi asistenţa unui avocat la proces şi a fost scoasă vinovată de judecători care erau obligaţi să se plece înaintea tiraniei stăpânului lor. Frumoasa, şi, după cum mulţi spun, virtuoasa Anne Boleyn, a fost decapitată la 19 mai 1536, iar Henry şi Jane Seymour s-au căsătorit a doua zi.
Desfiinţarea mânăstirilor
Henry a fost excomunicat de papă, iar supuşii săi au fost absolviţi de la jurământul de credinţă faţă de el. Carol al V-lea putea să invadeze regatul lui şi să răzbune cauza mătuşii sale regale – Caterina. Dacă ar fi avut loc o rebeliune papistaşă, atunci toţi călugării s-ar fi strâns sub steagul revoltei. Regele a acţionat în temeiul unor asemenea considerente şi temeri pentru a desfiinţa mânăstirile şi a-şi însuşi bogăţiile lor înainte de a veni pericolul. Primul său ministru, Sir Thomas Cromwell, un om energic şi favorabil reformei, a primit de la stăpânul său autoritatea pentru a constitui o comisie pentru a cerceta mânăstirile de călugări şi de călugăriţe şi universităţile din regat şi a întocmi un raport cu privire la situaţia şi statutul lor. Rezultatul a fost extraordinar: în loc de ascultare, sărăcie şi milă, pentru care acele case religioase trebuiau să fie exemple, ele nu numai că se scăldau în bogăţii, ci se şi înălţau deasupra legilor ţării, iar în ceea ce priveşte practicile lor, lăsăm istoriile originale să vorbească despre ele. Episcopul Burnet spunea: “Am văzut un extras dintr-o parte a acestui raport, cu privire la o sută patruzeci şi patru de case, care cuprinde urâciuni pe măsura celor din Sodoma*”.
* History of the Reformation, partea 1, cartea 3, p. 334
Regele şi parlamentul, auzind raportul întocmit de membrii comisiei, au hotărât să desfiinţeze mânăstirile. Mânăstirile mari şi cele mici ajunseseră să fie în număr de şase sute petruzeci şi cinci, iar terenurile lor erau evalutate ca reprezentând cam o cincime din regat – “cel puţin o cincime din pământurile Angliei era în mâinile călugărilor”. Înafara avuţiei imense care revenea coroanei, din desfiinţarea mânăstirilor regele a obţinut racla cea bogată a lui Thomas a Becket de la Canterbury, iar numele lui ca sfânt a fost şters din calendar. Călugării şi călugăriţele au ajuns pe drumuri să se descurce pe cont propriu, ceea ce a produs tulburări în ţară. Cranmer şi Latimer au pledat ca acele proprietăţi confiscate să fie consacrate pentru întemeierea de spitale pentru cei bolnavi şi săraci şi pentru instituţii care să cultive învîţătura, dar regele şi curtenii săi nu erau dispuşi să lase mare lucru pentru asemenea scopuri. După cum spuna Tyndale: “Măsurile nu au fost luate cu o inimă curată şi din dragoste faţă de adevăr, ci pentru a se răzbuna şi pentru a mânca din carnea curvei şi a suge măduva oaselor ei”.
Cele şase articole
În pofida aparentei reforme, Henry era, în inima lui, un mare catolic: păstra învăţăturile Romei în timp ce desfiinţa autoritatea pontifului roman pe teritoriul regatului său. Sub influenţa lui Gardiner şi Bonner, doi papistaşi bigoţi, regele a trecut prin parlament şase articole, care în mod obişnuit sunt numite “Legea sângeroasă”. Aceasta îi condamna pe toţi cei care se opuneau învăţăturii transsubstanţierii, confesiunii auriculare, jurămintelor de castitate şi meselor private şi pe toţi cei care erau pentru căsătoria clerului şi pentru a da potirul laicilor. Acel crez era în esenţă romano-catolic. Cranmer s-a folosit de toată influenţa lui, riscând să atragă asupră-şi mânia regelui, dar nu a reuşit să împiedice darea acelei legi. Latimer, care ajunsese episcop de Worcester, a fost aruncat în închisoare, şi la scurt timp i-au urmat mulţi alţii. Închisorile Londrei gemeau de tot felul de persoane suspectate de erezie. Papistaşii erau spânzuraţi pentru că negau supremaţia regelui, iar femei şi copii erau trimişi la rug în mare număr pentru că negau transsubstanţierea. Au fost instituiţi delegaţi care să pună în aplicare legea, şi cine mai putea scăpa atunci? Cine era un papistaş cinstit nega supremaţia regelui, iar cine era un protestant cinstit nega prezenţa reală a lui Hristos în sacramente. Nu se poate cunoaşte nici azi numărul exact al celor care au fost executaţi sub domnia lui Henry al VIII-lea. Unii spun că ar fi fost şaptezeci şi două de mii*.
* Wylie – History of Protestantism, vol. 3, p. 401
Adevărata sursă a reformei
Cunoaştem că sunt scriitori care consideră că reforma în Anglia se datorează legilor date de rege, dar noi considerăm că ei fac o mare greşeală. Mişcarea cea puternică avea un izvor mult mai curat decât inima de ucigaş a lui Henry. El a fost un catolic până la sfârşit şi a dat mari sume de bani pentru a se face slujbe pentru odihna sufletului său. Lucrarea a fost în mod evident de la Dumnezeu şi a fost făcută prin intermediul evangheliştilor şi a cuvântului Său.
Am văzut că învăţaţii Angliei aveau Noul Testament în greacă şi latină, dar oamenii din popor, dacă nu aveau traducerea lui Wycliffe, trebuiau să primească învăţătură de la predicatori ca Bilney, Latimer şi alţii. William Tyndale a fost omul ales de Dumnezeu care a tradus din greacă în engleză la Antwerp şi a trimis în Anglia mii de exemplare ale Noului Testament al său, ascunse pe navele care intrau în porturi. Uneori acestea erau confiscate şi arse, dar multe nu erau descoperite şi circulau larg. În 1535 a apărut Biblia în întregime tradusă în engleza acelui timp de Tyndale ajutat şi de Miles Coverdale. Aceasta a fost dedicată regelui, fiind prima ediţie a scripturilor publicată cu autorizaţia regelui. Probabil sub influenţa lui Cranmer, Henry a poruncit să se lase libertate pentru vânzarea Bibliei şi ca orice parohie din ţară să aibă o copie în latină şi una în engleză, care să fie legată cu un lanţ de un stâlp sau de un pupitru de la cor, pentru ca orice om să aibă acces la ea şi să o citească. “Mă bucur,” îi scria Cranmer lui Cromwell, “să văd că acum a venit în Anglia această zi a reformei, din vreme ce lumina cuvântului lui Dumnezeu străluceşte nestânjenită de vreun nor”.
Anglia se scuturase de tirania Romei, desfiinţase sistemul monastic şi restabilise autoritatea scripturii. Cu toate acestea, reforma nu a înaintat prea mult în restul vieţii lui Henry. Urzeala tradiţiilor romane se destrămase şi, prin faptul că Biblia a fost redată poporului, a fost pusă temelia pentru edificiul cel nou, dar mai trebuia multă răbdare, multă trudă şi suferinţă până la încheierea construcţiei.
Domnia lui Edward al VI-lea
La moartea lui Henry, în 1547, reforma engleză a căpătat un cu totul alt aspect. Edward al VI-lea, copilul celei de-a treia soţii a lui Henry, Jane Seymour, a fost recunoscut rege al Angliei la 28 ianuarie 1547, când avea doar nouă ani. A fost încoronat în luna februarie, când prietenii evangheliei au fost eliberaţi din închisoare şi legea celor “şase articole” a fost abolită. Mulţi s-au întors din exil şi în rândurile reformatorilor au venit mulţi recruţi. Când procesiunea era pe cale de a se pune în mişcare dispre Westminster Abbey spre palat, înaintea regelui au mers trei săbii, ca simboluri ale celor trei regate ale sale. Văzând aceasta, regele a remarcat: “Mai lipseşte încă una”. Unul dintre nobilii săi a întrebat ce era aceea, iar el a răspuns: “Biblia,” adăugând, “ – acea carte este sabia Duhului şi este mai bună decât acelea. Aceasta se cuvine să ne guverneze şi fără ea nu suntem nimic. Cel care guvernează fără ea nu se cuvine să se numească slujitor al lui Dumnezeu, nici rege”. A fost adusă Biblia şi a fost purtată cu respect în procesiune.
Se spune că Edward avea daruri native deosebite, prin care se ridica multe deasupra vârstei copilăriei. Tatăl său, în mod înţelept, îi rânduise învăţători evlavioşi, care ereu prieteni ai evangheliei. S-au păstrat încă multe scrisori în latină şi în franceză scrise de acel prinş precoce încă înainte de vârsta de zece ani. Catherine Parr, cea de-a şasea soţie a tatălui său, care se spune că era o doamnă deosebit de virtuoasă şi de inteligentă, a vegheat asupra educaţiei lui.
În timpul domniei lui Edward a fost încurajatp mult răspândirea Bibliei în engleză. Cu toate că domnia lui a durat numai puţin peste şapte ani, au fost publicate nu mai puţin de unsprezece ediţii ale Bibliei şi şase ale Noului Testament. Au fost introduse mai multe înbunătăţiri în desfăşurarea slujbei: imaginile au fost înlăturate din biserici, nu s-au mai făcut rugăciuni pentru morţi, confesiunea auriculară şi transsubstanţierea au fost declarata nescripturale, clerului i s-a permis să se căsătorească şi s-a poruncit ca slujba să fie în limba engleză în loc de latină. În cadrul unei adunări s-a căzut de acord asupra articolelor de credinţă, în număr de patruzeci şi două. În timpul domniei Elisabetei, acestea au fost reduse la treizeci şi nouă, care au continuat. În urma mai multor revizuiri, să fie menţinute ca standardul bisericii Angliei. Liturghia a fost revizuită işi re-revizuită, în principal de către Cranmer şi Ridley - după ce s-au consultat cu Bucer şi Martirul -, acestea fiind cunoscute sub numele “Prima şi a doua carte a lui Edward al VI-lea” şi fiind ratificată după cuviinţă de rege şi de parlament şi intrând în folosinţă în 1552. Aceasta este în general Cartea de Rugăciune folosită în prezent.
În timp ce aceste lucrări reformatoare se desfăşurau cu toată forţa, evlaviosul rege Edward a murit la vârsta de şaisprezece ani, la 6 iulie 1553, şi moartea lui timpurie a făcut ca un întuneric grozav să înconjoare reforma din Anglia. Ultima sa rugăciune a fost: “Doamne, Dumnezeul meu, binecuvântează poporul meu şi salvează moştenirea Ta; Doamne, Dumnezeule, salvează poporul tău cel ales al Angliei, apără această ţară de papalitate şi păstrează religia Ta curată, ca poporul meu să laude numele Tău cel sfânt, pentru Isus Hristos Te rog”. În timpul scurtei sale domnii reforma s-a împământenit şi protestantismul a fost adoptat în toate aspectele esenţiale în care îl găsim astăzi. “În 1547, când Henry al VIII-lea era coborât în mormânt, Angtlia era aproape un câmp de ruine, peste tot găsindu-se resturi din vechiul material, pe care loviturile grozave ale regelui îl făcuseră bucăţi, şi, înainte ca aceste obstacole să poată fi înlăturate – acele maxime tradiţionale să fie desfiinţate, să fie smulse din rădăcină prejudecăţi inveterate şi să se risipească ignoranţa tuturor claselor sociale – pentru a putea începe construirea edificiului cel nou, s-a spus că mai trebuia să treacă încă o generaţie*”. Cu toate acestea, lucrările s-au desfăşurat cu o asemenea rapiditate încât vechea credinţă, care a fost ţinută ca sfântă timp de o mie de ani, a dispărut pentru totdeauna în numai şase ani.
* History of Protestantism, vol. 3, p. 418; Faiths of the World, vol. 1, p. 825; Marsden – Churcehs, p. 227
Domnia Mariei
Prinţesa Mary s-a suit pe tron în iulie 1553. De la mama ei, Caterina de Aragon, moştenise o ură neîmpăcată contra religiei protestante şi un puternic ataşament faţă de credinţa romano-catolică. Primul lucru pe care l-a făcut a fost că a abrogat legile date de tatăl ei în favoarea reformei şi împotriva papei şi a închinării papistaşe. Gardiner şi Bonner au fost eliberaţi din Turn, iar liderii reformei – Cranmer, Hooper, Coverdale, Rogers şi alţii au fost trimişi să ocupe locurile rămase libere în închisori. Între timp, cardinalul Pole a venit din Italia având puteri depline din partea Papei pentru a trage regatul Angliei în ţeapa Romei. A început persecuţia şi toţi se temeau de cumplita furtună. “O mie de reformatori,” spunea Marsden, “inclusiv cinci episcopi, mulţi nobili, cincizeci de demnitari ai bisericii şi alţii care aveau o poziţie în societate de natură să-i facă indezirabili, s-au grăbit să plece, fugind mai ales la Geneva, Basel şi Zurich, unde religia reformată era stabilită oficial”. 1555 a fost desemnat anul rugurilor şi sângelui.
Roger, vicar al Sf. Mormânt, care fusese tovarăş al lui Tyndale şi Coverdale la traducerea scripturilor, a fost primul care a suferit. Pe când era condus spre Smithfield şi-a văzut soţia în mulţime aşteptând să-l vadă. Ea avea un copil în braţe şi alţi zece în jurul ei. Şi-a putut lua adio de la ea numai aruncându-i o privire cu credinţă şi dragoste. Când a ajuns la rug i s-a oferit iertarea cu condiţia să-şi nege credinţa. “Ceea ce am predicat,” a spus el cu fermitate, “voi pecetlui cu sângele meu”, “Eşti un eretic,” i-a spus şeriful. “Aceea se va arăta în ziua din urmă,” a răspuns martirul. Au pus foc şi flăcările s-au ridicat în jurul lui, iar el, cu mâinile înălţate spre cer, a suferit cu un calm perfect chinul până ce s-a prăbuşit în foc. Aşa a murit Rogers, primul martir al persecuţiei Mariei.
Hooper, care a fost episcop de Gloucester, a fost ars de viu în faţa propriei sale catedrale. Era într-o zi de piaţă şi, pentru a fi martori la ultimele clipe ale celui pe care-l iubeau mult, se adunase o mulţime de nu mai puţin de şapte mii de oameni. Vrăjmaşii, temându-se de puterea elocvenţei sale, i-au interzis să vorbească ameninţând că-i vor tăia limba. Dar se spune că blândeţea şi seninătatea neobişnuită a înfăţişării sale şi curajul cu care a suferit chinurile prelungite şi groaznice au dat o mărturie mai nobilă pentru cauza lui decât ar fi putut-o face orice cuvinte. El era cufundat în rugăciune şi probabil cea mai mare parte dintre cei şapte mii era în lacrimi. “Fără să mai vorbim despre evalvia lui,” spune un alt istoric, “şi de cauza pentru care a suferit, el a fost un specimen nobil al caracterului englez sincer, un om de o onestitate transparentă, cu un curaj neînfricat, cu o fermitate de neclintit şi cu afecţiuni calde şi cu o inimă iubitoare”. Ultimele lui cuvinte au fost: “Doamne Isuse, primeşte Duhul meu”. În numai câteva zile după moartea lui Hooper, la Coventry a fost ars Saunders, la Hadleigh Dr. Taylor, în Suffolk Ferrar – episcopul de St. David la Carmarthen, în Ţara Galilor. Toţi aceştia au fost clerici.
În toate regiunile Angliei au fost aprinse ruguri pentru a răspândi groaza în rândurile poporului şi a-i determina, prin aceste grozave exemple, să nu se alăture reformatorilor. Dar efectul a fost exact contrar: oamenii au putut vedea contrastul dintre tratamentul blând aplicat papistaşilor în timpul domniei lui Edward şi cruzimile aplicate unor oameni nevinovaţi în timpul domniei Mariei. Aşa de barbar cum era atunci poporul şi cu o educaţie catolică, a fost totuşi şocat peste măsură de duritatea curţii Mariei, mai ales când consiliul ei a dat ordin şerifilor din diferitele comunităţi să stoarcă de la martiri promisiunea ca să nu ţină nici o cuvântare, sub ameninţarea că le vor tăia limba. Astfel, rudele şi prietenii au fost lipsiţi de dreptul de a auzi cuvintele sacre ale celor care mureau. Până şi cei mai rigizi papistaşi s-au declarat ruşinaţi de acele măsuri crude când au văzut ce efect aveau ele asupra naţiunii. Respectul superstiţios a fost atunci înlocuit de o ură nestinsă împotriva bisericii care încuraja asemenea atrocităţi. Inimile a zeci de mii de oameni din popor au fost mişcate de simpatie pentru a trece de partea celor oprimaţi. În vara acelui an de groază, Bradford, diacon* la Sf. Pavel, a fost ars la Smithfield împreună cu un ucenic, un flăcău de nouăsprezece ani şi mulţi alţii ale căror nume nu le cunoaştem. Dar trebuie să remarcăm trei nume cunoscute şi onorate din martiriologia Angliei.
* n.tr.) engl. prebendary – o funcţie administrativă specifică în catedralele anglicane
Ridley, Latimer şi Cranmer
După ce au fost cercetaţi de către delegaţii reginei, la Oxford, sub acuzaţia de erezie, ei au fost condamnaţi să fie arşi ca eretici încăpăţânaţi. Ei erau vechi slujitori ai lui Hristos, bătrâni, învăţaţi şi foarte respectaţi. Latimer avea optzeci şi patru de ani şi a fost unul dintre cei mai elocvenţi predicatori ai Angliei. Au fost trimişi înapoi în închisoare, unde au fost ţinuţi aproape douăsprezece luni, sentinţa de moarte planând asupra lor. În octombrie 1555 s-a dat ordinul pentru executarea lui Ridley şi Latimer. Ei au fost duşi la şanţul oraşului, în dreptul colegiului Balliol. După ce au petrecut câteva clipe în rugăciune, au fost legaţi de rug. Întâi au dat foc lemnelor din jurul lui Ridley. Bătrânul Latimer i s-a adresat tovarăşului său cu cuvinte care şi-au păstrat prospeţimea până şi la trei secole după ce au fost rostite prima dată: “Curaj, jupâne Ridley, şi fii bărbat. Astăzi vom aprine o asemenea lumânare, care, prin harul lui Dumnezeu, am credinţa că nu va fi stinsă niciodată”. Amândoi s-au plecat ca pentru a îmbrăţişa flăcările – carul de foc ce avea să-i ducă în cer - şi sufletele lor au plecat curând pentru a fi pentru totdeauna cu Domnul. În pace, ei s-au odihnit în iubirea eternă aceşti trei sute de ani, şi acolo se vor odihni până în dimineaţa primei învieri, când ţărâna răscumpăraţilor lui Dumnezeu va fi înviată şi trupurile lor vor fi schimbate pentru a fi asemenea trupului glorios al lui Hristos, “potrivit lucrării prin care El poate să-Şi supună toate lucrurile”.
Cranmer a mai rămas înn închisoare. Cum el avusese un rol important sub doi regi – Henry şi Edward -, şi în biserică şi în stat, trebuia să fie silit să bea drojdiile celei mai amare umilinţe. Şi mai şi votase în favoarea divorţului, ceea ce, în ochii Mariei, era un păcat de neiertat. A fost vizitat de partida romano-catolică şi tratat cu curtoazie. Ei au pretins s avea dorinţa ca el să mai trăiască pentru a sluji în viitor şi i-au sugerat că s-ar putea să capete o slujbă liniştită undeva la ţară. Duhul său blând, vârsta şi lipsa de curaj l-au făcut să cedeze, şi astfel a căzut în mod ruşinos înaintea vicleniilor şi a semnat actul de supunere care i-a fost prezentat. Catolicii au exultat la unilinţa victimei lor şi au avut speranţa că aceea avea să fie o rană de moarte dată reformei, dar Mary şi cardinalul Pole nici nu gândeau să-l ierte, ci au trimis la Oxford instrucţiuni secrete pentru a pregăti execuţia lui. În dimineaţa zilei de 21 martie 1556, venerabilul arhiepiscop, în veşminte sărăcăcioase, a fost condus în procesiune până la biserica St. Mary. Între timp, harul făcuse o lucrare profundă în inima lui Cranmer: el se pocăise cu adevărat, sufletul i-a fost restaurat şi era în totul pregătit să facă o curajoasă mărturisire de credinţă. A fost aşezat pe o platformă ridicată în faţa amvonului. Dr. Cole a ţinut o predică, după cum era obiceiul în asemenea situaţii. “El,” spunea Foxe, “era fostul arhiepiscop metropolitan şi primatul Angliei, fost consilier al regelui, şi era atunci într-o cămaşă simplă şi zdrenţuită, sărăcăcios îmbrăcat, având pe cap o pălărie pătrată veche. Expus dispreţului tuturor, el era o mustrare nu numai pentru nenorocirea lui ci şi pentru starea lor. De peste douăzeci de ori lacrimile au şiroit abundent pe faţa lui părintească”.
Martiriul lui Cranmer
După ce a încheiat predica, Dr. Cole i-a cerut ca, printr-o mărturisire publică, să înlăture orice suspiciune de erezie. “Voi face aceasta,” a spus Cranmer, “şi încă de bunăvoie”. S-a ridicat şi s-a adresat marii adunări declarând cât de scârbit era de învăţăturile romano-catolice şi exprimându-şi aderenţa fermă la credinţa protestantă. “Acum,” a spus el, “am ajuns la marea problemă care-mi tulbură conştiinţa mai mult decât orice altceva am făcut în toată viaţa mea. Pentru că mâna mea a făcut răul de a scrie contrar inimii mele, mâna mea va fi pedepsită prima pentru că, atunci când voi ajunge la foc, ea va fi arsă prima”. Abia de-a apucat să rostească acele cuvinte că preoţii, plini de furie că au auzit o mărturisire diferită de ceea ce se aşteptau ei, l-au târât repede la rug. Rugul era ridicat în acelaşi loc unde fusese şi pentru Latimer şi Ridley. De îndată ce flăcările s-au apropiat de el, îndreptându-şi mîna spre flăcările cele mai puternice, el a exclamat: “Mână nevrednică!” şi şi-a ţinut acolo mîna până ce a fost consumată, repetând “Mână nevrednică!” Fermitatea lui i-a uimit pe persecutori. În mijlocul flăcărilor a rămas la fel e neclintit ca rugul de care era legat. Ultimele sale cuvinte au fost cele familiare pentru atâţia martiri, cele rostite de primul şi cel mai nobil dintre martiri: “Doamne Isuse, primeşte duhul meu”. Peste câteva clipe, sufletul său fericit, eliberat de toate grijile şi necazurile, s-a alăturat tovarăşilor săi în paradisul lui Dumnezeu, fiind “absent din trup şi prezent cu Domnul” (v. 2. Corinteni 5:8 ).
Într-un interval de trei ani (din 1555 până în 1558), potrivit istoricilor vremii, două sute optzeci şi patru de martiri au suferit prin foc, iar mulţi au pierit în închisori de foame şi rele tratamente. “În toată Anglia,” spunea cineva, “de la comitatele din est până la Ţara Galilor şi din nord până la Canalul Mânecii au fost aprinse acele focuri nefaste. Indiferent de sex sau vârstă sau de starea socială, de la băiatul de opt ani până la bătrânul de optzeci de ani, oameni au fost târâţi la rug spre a fi arşi, uneori câte unul singur, alteori în grupuri de zeci de persoane. Cu numai două zile înainte de moartea reginei, cinci martiri au fost arşi pe un rug la Canterbury”. Ştirea despre moartea ei a umplut ţara de bucurie. Se spune că atunci au fost aprinse focuri de bucurie şi că oamenii au pus mese pe străzi, aducând pâine şi vin şi că au mâncat şi au băut şi s-au veselit. Astfel s-a împlinit zicala regelui înţelept: “Când celui drept îi merge bine, cetatea se bucură, iar atunci când piere cel rău sunt strigăte de bucurie” (Proverbe 11:10-11 ). Lumea, cu toată vrăjmăşia caracteristică a inimii ei, dă mărturie despre evlavia consecventă atât la principi cât şi la cei din popor, şi ce mărturie împotriva răutăţii este atunci când moartea uni conducător rău ajunge să fie o bucurie naţională! Aşa a fost la moartea Mariei: au fost strigăte de bucurie în toată ţara. Aşa a fost şi bucuria Romei la moartea lui Nero şi cea a Franţei la moartea lui Robespierre. Şi aşa va fi în final, când Dumnezeu va judeca curva şi va răzbuna sângele sfinţilor săi vărsat de mâna ei: cerul se va bucura şi va striga tare aleluia (v. Apocalipsa 18:20 ).
În aceeaşi zi în care Mary şi-a dat duhul, la 17 noiembrie 1558, a murit şi cardinalul Pole, consilierul ei vinovat. Sistemul Izabelei, care s-a menţinut cu un mare preţ de sânge, a căzut odată cu aceştia doi şi nu a mai fost restaurat niciodată. Zelul Mariei pentru Roma a fost alimentat spre fanatism prin căsătoria ei cu Filip al II-lea al Spaniei şi de cei trei consilieri ai săi – bigotul Gardiner, brutalul Bonner şi sângerosul Pole -, astfel încât ea a crezut că arderea supuşilor ei protestanţi era voia lui Dumnezeu. Când ea se plângea de inima rece a lui Filip, care rareori a vizitat-o, Pole a asigurat-o că faptul că soţul ei s-a înstrăinat de ea era din cauza că Dunezeu era mâniat pe ea pentru îngăduinţa ei faţă de amaleciţi. Atunci mai erau sacrificaţi încă câţiva pentru a-l aduce la ea pe bigotul mohorât, dar Filip tot nu venea, fapt care, asociat cu altele, prin îndurarea lui Dumnezeu faţă de naţiunea în necaz, a grăbit moartea ei, care a avut loc când era în vârstă de numai patruzeci şi trei de ani şi în al şaselea an de domnie*.
* Pentru detalii amănunţite vedeţi Foxe – Book of Martyrs; Froude – History of England; Fuller – Church History; Burnet – History of the Reformation; Wylie – History of Protestantism