comori.org
comori.org

Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia

Andrew Miller

Reforma se stabilise în principalele trei cantoane: Zurich, Berna şi Basel. Exemplul acelor state puternice a influenţat o mare parte din Elveţia germană. În multe locuri unde cetăţenii simpatizau reforma, dar fuseseră nehotărâţi, a fost declarată cu îndrăzneală credinţa în învăţăturile cele noi. Schaffhausen, Sf. Gall, Bienne, Thorgau, Bremgarten, Tockenburg, Wesen şi alte regiuni mai puţin importante au ajuns să fie în întregime sau în parte reformate. Efectul dezbaterilor şi zelul acelor mari centre s-a simţit şi în Elveţia franceză, “la poalele munţilor Jura sau printre pădurile de pini din văile înalte, care până atunci arătaseră devotament absolut pontifului roman”.

Amestecul politicii cu chestiunile spirituale

Aici suntem nevoiţi să ne oprim pentru a atrage atenţia asupra marii greşeli obişnuite a protestantismului chiar de la început: aceea de a căuta protecţia autorităţilor seculare în loc de a mărturisi pur şi simplu adevărul încrezându-se numai în Dumnezeul cel viu. De îndată ce reformatorii au rupt-o cu Roma, ca şi când ar fi fost îngroziţi de puterea pe care aceasta o mai avea, ei şi-au întins mâinile spre guverne şi au căutat protecţia armatelor lor.

Este adevărat că Luther s-a opus folosirii forţei armelor pentru înaintarea adevărului şi a căutat ca evanghelia să triumfe prin fidelitatea prietenilor ei, dar, după cum am văzut, a fost de acord ca principii să preia controlul total al vieţii ecleziastice şi spirituale încă de la începutul perioadei reformei. Zwingli a mers încă şi mai departe pe această cale periculoasă: când au venit necazurile, iar pericolele pândeau nava reformei din cauza perfidiilor cantoanelor catolice, el a considerat că era datoria lui, ca republican sau ca patriot creştin, să cerceteze problemele federaţiei, să dea sfaturi senatului şi să aprobe chemarea la arme. Dar, după cum vom vedea, rezultatul final al acestor lucrări neconforme scripturii a fost moartea dezonorantă a ilustrului reformator şi o rană aproape fatală pe care a primit-o cauza reformei în Elveţia.

De când statele reformate şi-au asumat, sau, mai curând, au uzurpat funcţiile bisericii, norii au coborât aliniindu-se pentru furtună. Fără-ndoială dornici să întărească lucrarea cea bună în cantoanele lor şi s-o extindă, magistraţii Zurichului şi Bernei au publicat mai multe edicte prin care le interziceau supuşilor lor să participe la mesă şi să spună vorbe rele despre schimbările din ultima vreme şi poruncind o participare mai bună la slujbele evanghelice, şi, de asemenea, pentru purificarea morală, au emis o proclamaţie generală împotriva festivităţilor, a beţiei şi blasfemiei. Dar, în timp ce autorităţile civile impuneau religia lor prin edicte, Zwingli şi-a părăsit vocaţia lui sacră pentru a deveni un diplomat politic. De atunci, braţul cel puternic al providenţei care îl ocrotise pe marele reformator şi reforma elveţiană pare să se fi retras, iar consiliul din Zurich, deşi s-a lăudat un timp, a fost afectat de indecizie, slăbiciune şi nebunie.

Primul pas greşit – O Confederaţie

Influenţat, ba mai curând condus greşit de educaţia lui republicană, Zwingli a considerat că era potrivit ca reformatorii să constituie o ligă pentru apărarea reciprocă. Cum prevăzuse demult că mişcarea reformatoare avea în final să împartă în două tabere ţara lui iubită, el s-a considerat în totul îndreptăţit să promoveze o alianţă a statelor evanghelice. În anul 1527, el a propus ceea ce s-a numit o Co-cetăţenie creştină, în care toţi mărturisitorii evangheliei se uneau într-o confederaţie pentru reformă. Constanz a fost prima cetate care a aprobat alcătuirea noii ligi, ei urmându-i Berna, Sf. Gall, Mulhausen, Basel, Schaffhausen şi Strasbourg. “Dar Co-cetăţenia Creştină,” spunea D’Aubigne, “care putea fi sămânţa unei noi confederaţii, a provocat imediat reacţii împotriva lui Zwingli chiar şi din rândul partizanilor reformei”. Pastorul Zurichului a ajuns pe un teren periculor, care în scurt timp i-a adus sfârşitul. Fiind cetăţean, el se deprinsese să considere reconstrucţia ţării ca făcând parte din religia lui, iar biserica în care a crescut mânuise de secole două săbii. Până şi în zilele noastre suntem surprinşi în cât de mare măsură creştinii de pe continent sunt conduşi de ceea ce este naţional*.


* n.tr.) Poate veţi considera scuzabil spiritul parcă un pic prea britanic al autorului, dar oare aspectul naţional nu se aplică perfect la Biserica Ortodoxă Română chiar şi la inceputul secolului al XXI-lea? Şi, de asemenea, şi la cea Greacă?

Luther, care a fost un imperialist, s-a opus categoric politicii de a opune rezistenţă cu armele cărnii. “Creştinii,” spunea el, “nu se cuvine să i se opună Împăratului şi, dacă el le cere să moară, atunci ei trebuie să-şi dea viaţa”.

Cele cinci cantoane fac o alianţă cu Austria

Romano-catolicii, auzind de această nouă alianţă a protestanţilor, s-au alarmat şi au fost plini de indignare. Cele cinci cantoane, sau cantoanele pădurilor, Luzerne, Zug, Schweitz, Uri şi Unterwalden, au rămas cu fermitate fidele Romei. Păstorii din acei munţi, statornici în vechile lor obiceiuri, tradiţii şi în vechea religie, au fost întristaţi şi alarmaţi să afle de grozava răutate a ereticilor din câmpiile de jos. Preoţi şi călugări au venit în Oberland din acele locuri unde se desfăşura cu îndrăzneală neevlavia şi i-au incitat pe munteni prin poveştile lor cu privire la grozăviile care au avut loc. Aşa ceva nu poate fi suportat! Erezia aceasta urâcioasă trebuie nimicită prin foc şi sabie, au gândit ei arzând de nerăbdare să aprindă ruguri.

Cum ei nu cunoşteau mai nimic cu privire la ceea ce însemna reforma, ne putem uşor închipui ce sentimente s-au trezit în ei când mesager după mesager venea în fugă şi le spunea că altarele la care se închinaseră părinţii lor fuseseră sfărâmate, că imaginile au fost arse în pieţele publice, că mesa fusese abolită şi că sfinţii preoţi şi călugări erau trimişi în exil. Fiindu-le incitat zelul fanatic prin viclenia călugărilor, ei au ajuns să fie gata pentru orice fapte disperate şi numai superioritatea numerică şi forţa cantoanelor protestante i-a oprit să treacă imediat la acte violente. Şi episcopul de Constanz a făcut apel la ei printr-o scrisoare, implorându-i să acţioneze hotărât pentru că altfel întreaga Elveţie urma să îmbrăţişeze reforma.

Ce este de făcut? Aceasta era problema importantă în acele momente. Nu mai putem sta! A face o alianţă cu o putere străină fără consimţământul celorlalte cantoane ar fi o încălcare flagrantă a principiilor fundamentale ale Confederaţiei Helvete şi a alianţei frăţeşti. Totuşi trebuie să avem aliaţi, iar drepturile bisericii sunt mai importante decât fidelitatea faţă de naţiune. Cunoscând că Ferdinand, Arhiducele Austriei şi fratele lui Carol al V-lea, se remarca prin ura lui împotriva protestanţilor, ei s-au aliat cu acest principe pentru a extirpa reforma şi a menţine romano-catolicismul.

Era un act neconstituţional, nefiresc şi crud. Austria era vechiul asupritor şi duşmanul natural al naţiunii elveţiene şi ultimul loc în care un canton elveţian s-ar fi gândit să caute ajutor. “Uitaseră oare,” exclamă scriitorul modern, “jugul greu pe care Austria îl pusese odinioară asupra lor? Uitaseră ei preţul de sânge pe care l-au plătit părinţii lor pentru a sfărâma acel jug? Erau ei atunci dispuşi să cedeze drepturile pentru care se luptaseră la Morgarten şi Sempach? Da, erau gata să facă aşa ceva pentru că anitpatia religioasă era mai puternică decât aversiunea naţională. Groaza de protestantism i-a făcut să nu mai simtă ura faţă de inamicul lor tradiţional*.


* Wylie – History of Protestantism, vol. 2, p. 76

Alianţa era atât de contrară sentimentelor naţionale şi prejudecăţilor încât austriecilor le-a venit greu să creadă că era un act încheiat cu bună-credinţă. “Luaţi ostatici,” au spus muntenii, “scrieţi cu mâna voastră câteva din articolele tratatului, porunciţi şi noi ne vom supune!” Alianţa s-a închaiat la Waldshut, la 23 aprilie 1529, cu jurămîntul ambelor părţi. Actul hotăra: “orice încercare de a constitui secte noi în cele cinci cantoane va fi pedepsită cu moartea şi, în caz de urgenţă, Austria va trimite în Elveţia şase mii de ostaşi pedeştri şi patru mii de călăreţi împreună cu artileria necesară. La nevoie va fi instituită o blocadă împotriva cantoanelor reformate şi vor fi interceptate toate proviziile”.

Vestea despre aceste negocieri a stârnit nelinişte şi teamă până şi printre vrăjmaşii reformei: sprijinindu-se pe o putere străină ei se temeau că era compromisă independenţa Elveţiei, că în loc să aibă un aliat urmau să aibă un stăpân. Dar acele sentimente, ca prime reacţii ale patriotismului, au fost curând înăbuşite de ura împotriva zwinglienilor. Cetăţenii din Unterwalden şi Uri, în zelul lor fanatic, au arborat însemnele Austriei alături de propriile lor însemne şi şi-au împodobit pălăriile cu pene de păun, care erau semnele Austriei. Aceasta a dat naştere la următoarele versuri care exprimă sentimentul naţional:

Plângeţi elveţieni, plângeţi,
Că mândra pană de păun
Cu-al cantoanelor pădurii zimbru
Ca prieteni sunt aliaţi

Cele opt cantoane, care nu au fost incluse în alianţă, cu excepţia Freiburgului, s-au asociat şi au trimis împreună delegaţi confederaţilor de la munte în scopul unei reconcilieri, dar delegaţii au fost primiţi cu batjocori peste tot. Simţind că pot conta pe armata imperială, papistaşii au proferat toate insultele posibile împotriva învăţăturilor reformate şi a reformatorilor. “Nici o predică!” au strigat ei. “Să dea Dumnezeu ca această credinţă a voastră să fie îngropată pentru totdeauna!” Delegaţii care s-au retras uimiţi au fost şi mai şocaţi când, trecând pe lângă uşa casei ministrului, au văzut însemnele Zurichului, Bernei şi Strasbourgului agăţate într-un ştreang.

Cantoanele catolice le persecută pe cele reformate

Războiul părea inevitabil. Totul se îndrepta spre o ruptură inevitabilă. Muntenii au devenit violenţi. Pentru a apăra religia strămoşilor lor şi a exclude învăţăturile cele noi, ca supuşii lor să nu cumva să le primească, ei au început să-i amendeze, să-i arunce în închisoare şi să-i tortureze şi să-i omoare pe cei care mărturiseau credinţa reformată. Unul dintre aceste cazuri a fost atât de crud, încât a stârnit sentimentele omeneşti şi a provocat o criză.

Jakob Keiser, un pastor din cantonul Zurich şi tată de familie, în sâmbăta de 22 mai, era pe drum spre parohia Gaster, unde urma să predice duminica. Pe când mergea liniştit şi încrezător pe porţiunea din pădure a drumului, a fost apucat dintr-odată de şase oameni care stătuseră acolo pentru a-l surprinde şi a-l duce la Schweiz. A fost adus înaintea magistraţilor, judecat şi condamnat să fie ars de viu fără alt motiv decât acela de a fi slujitor evanghelic. Mustrarea adresată de Zurich, de al cărui teritoriu ţinea acuzatul, a fost tratată batjocoritor şi sentinţa barbară a fost executată. La auzul sentinţei, omul evlavios mai întâi a izbucnit în lacrimi, dar înainte de ceasul martiriului, harul lui Dumnezeu i-a redat curajul şi l-a umplut de bucurie, astfel încât a mers spre rug cu încredere, a mărturisit credinţa şi, cu ultima lui suflare, i-a mulţumit Domnului Isus din mijlocul flăcărilor că l-a socotit vrednic să moară pentru evanghelie. “Duceţi-vă,” le-a spus magistratul din Schweiz, cu un rânjet sarcastic, delegaţilor din Zurich, “şi spuneţi-le celor din Zurich cum ne-a mulţumit el nouă!” A fost o sfidare şi o provocare adresată celor din Zurich, pe care aceştia au înţeles-o.

Exasperaţi de acea purtare insultătoare, cei din Zurich au declarat război celor cinci cantoane. Dacă este de datoria magistraţilor să-l apere pe cel asuprit de asupritor, datoria slujitorului lui Hristos este însă aceea de a rămâne fidel chemării sale sacre şi de a lupta numai cu sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Dar, vai! istoria imparţială a consemnat trista abatere a marelui reformator de la preceptele pline de har ale Stăpânului, pentru care el s-ar fi cuvenit să fie un martor viu. Flăcările rugului pe care a fost ars fratele lui slujitor a aprins cele mai puternice pasiuni de cetăţean şi patriot, făcându-l să-şi înalţe glasul împotriva bigotismului şi intoleranţei cantoanelor din pădure, cu răsunet în toată confederaţia.

El a cerut autorităţilor să ia cele mai energice măsuri. În consiliu şi de la amvon el i-a îndemnat pe cetăţeni să ia armele, să fie fermi şi fără teamă. Identificându-se cu armata al cărei capelan era, el a exclamat: “Nu suntem însetaţi după sângele vreunui om, dar vom reteza aripile oligarhiei. Dacă ne abţinem, atunci adevărul evangheliei şi viaţa slujitorilor ei nu vor mai fi nicicând sigure printre noi. Trebuie să ne încredem numai în Dumnezeu, dar când cauza noastră este dreaptă trebuie şi să ştim cum s-o apărăm şi, asemenea lui Iosua şi Ghedeon, să vărsăm sânge pentru ţara noastră şi credinţa noastră”.

Dacă Zwingli ar fi fost un magistrat în consiliu sau un general al armatei, atunci apelurile lui ar fi fost potrivite şi de natură să inspire, dar el uitase că era un slujitor al Prinţului păcii şi că armele cu care se cuvenea să lupte el nu erau carnale, ci spirituale şi puternice fiind de la Dumnezeu. În acelaşi timp, se cuvine să ne amintim că el chema la luptă împotriva abuzurilor politice şi nu împotriva unei credinţe diferite. “În ceea ce priveşte mesa, ritualurile, idolii şi superstiţiile,” a spus el, “nimeni nu trebuie să fie forţat să abandoneze acestea, pentru că revine cuvântului lui Dumnezeu să spulbere cu suflarea lui puternică aceste lucruri zadarnice. Să propunem celor cinci cantoane să permită predicarea liberă a cuvântului lui Dumnezeu, să renunţe la alianţele lor rele şi să-i pedepsească pe cei care au făcut apel la forţe din străinătate*”.


* D’Aubigne, vol. 4, p. 477

Pregătiri militare

În acel timp cantoanele papistaşe nu au rămas inactive pentru că ştiau bine ce făcuseră şi la ce să se aştepte. Începuse războiul religios. Sunetul cornului de război a răsunat prin munţi şi văi şi peste tot oamenii s-au înarmat. Au trimis în grabă mesageri în Austria, dar Ferdinand era atacat de turci şi nu le-a putut da trupele promise. Cu toate acestea, strâns uniţi, la 8 iunie, oamenii celor cinci cantoane au mărşăluit sub marele stindard al Luzernei pentru a lupta împotriva reformatorilor. Zurich a înţeles că nu era nici o clipă de pierdut. La 9 iunie, patru mii de oameni bine înarmaţi au ieşit pe porţile Zurichului în întâmpinarea inamicului. Zidurile şi turnurile erau ticsite de spectatori veniţi pentru a vedea plecarea lor. Printre ei era şi Ana, soţia lui Zwingli. La nouă seara au ajuns la Kappel, un sat la frontiera dintre Zurich şi Zug. În zorii zilei de 10, luptătorii din Zurich au trimis un mesager cu declaraţia oficială de război şi de rupere a alianţei. Micul oraş Zug s-a umplut imediat de strigăte de alarmă. Marşul neaşteptat al celor din Zurich îi luase prin surprindere. Erau consternaţi. Bărbaţii s-au grăbit să-şi ia armurile, iar femeile şi copiii erau în lacrimi.

Dar, tocmai când prima parte a armatei Zurichului, alcătuită din două mii de oameni, era pe punctul de a trece frontiera, a apărut un călăreţ gonind la deal. Era Oelbi, landamann-ul Glarisului. “Opriţi!” a strigat el emoţionat. “Vin de la confederaţii noştri. Cele cinci cantoane sunt pregătite, dar am reuşit să-i conving să se oprească dacă vă opriţi şi voi. De aceea îi rog pe domnii mei şi pe tot poporul Zurichului, pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru siguranţa Confederaţiei, să se oprească din marş în acest moment. În câteva ore vor reveni. Sper ca, prin harul lui Dumnezeu, să obţin o pace onorabilă pentru ca să nu ajungă casele noastre să fie pline de văduve şi orfani*”.


* D’Aubigne, vol. 4, p. 480; Wylie, vol. 2, p. 82

Oelbi era considerat un om de onoare şi prieten al evangheliei; de aceea comandanţii din Zurich au oprit marşul. Mulţi au crezut că acea ambasadă era pentru pace, dar Zwingli a suspectat o înşelăciune. Neliniştit şi deloc în largul lui în tabără, Zwingli a considerat intervenţia lui Oelbi ca o viclenie a lui Satan. Cum nu au putut primi ajutor din Austria în acel moment, ei s-au prefăcut a dori pacea pentru a câştiga timp. Având ceva ca un fel de viziune profetică, Zwingli a venit la Oelbi, pe care-l cunoştea bine, şi i-a şoptit la ureche: “Ginere Amman, vei da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru această mijlocire. Adversarii noştri sunt la cheremul nostru şi de aceea vin la noi cu vorbe dulci, dar apoi vor veni pe neaşteptate asupra noastră şi nu va fi nimeni care să ne salveze”. Nici o altă profeţie nu s-a împlinit mai exact, după cum vom vedea curând. “Iubitul meu tată,” a răspuns Oelbi, “să lucrăm pentru bine şi să ne încredem în Dumnezeu că totul va fi bine”. Spunând acestea, el a mers la Zug, lăsându-l pe Zwingli pe gânduri şi anticipând lucruri negre şi groaznice în viitor. “Astăzi ei ne roagă şi imploră,” a spus el, “iar peste o lună, după ce noi vom fi lăsat armele, ne vor zdrobi”.

Tratatul de la Kappel

Delegaţii Zurichului şi cei ai romano-catolicilor, cu îndemnuri din partea cantoanelor neutre, au lucrat şaisprezece zile pentru a întocmi articolele unui acord de pace. În acel timp soldaţii ambelor armate s-au comportat cum nu se poate mai civilizat şi mai amical, părând să-şi amintească numai faptul că erau cu toţii elveţieni. În tabăra Zurichului, Zwingli sau un alt slujitor predica în fiecare zi. “Nu s-a auzit nici o injurie şi nici o ceartă; s-au făcut rugăciuni înainte şi după mese şi fiecare om a ascultat de ordinele superiorilor săi. Nu s-au jucat nici zaruri, nici jocuri de cărţi şi nici un fel de jocuri care ar fi putut duce la certuri, ci cântarea de psalmi şi imnuri naţionale şi exerciţiile fizice au fost mijloacele de recreere ale celor din Zurich. În cele din urmă, tratatul a fost semnat la 26 iuie 1529. După cum gândea Zwingli, aceasta a fost doar o amânare a furtunii. Războinicii şi-au strâns corturile şi s-au întors la casele lor”.

Condiţiile tratatului, deşi nu prevedeau tot ce ar fi dorit protestanţii, erau totuşi favorabile reformei, deşi nu în defavoarea catolicilor. S-a căzut de acord ca să fie anulată alianţa dintre cele cinci cantoane şi Austria şi ca tuturor supuşilor să li se dea dreptul la libertatea conştiinţei şi ca parohiile mai mici să hotărască prin vot majoritar ce religie să mărturisească. Poporul din Zurich, însă nu şi Zwingli, a fost încântat de succesul care încununase demonstraţia lor de forţă militară. Cei din Berna, care nu contribuiseră cu nimic la acea victorie fără vărsare de sânge, au ajuns să fie geloşi pe influenţa şi mai mare pe care o câştiga Zurichul, ceea ce a făcut ca, din nefericire, între aceste două state puternice să apară un duh de dezbinare, care a dus la marea catastrofă din 1531.

Confederaţia creştină a lui Zwingli

În acea perioadă, când mintea lui Zwingli era mult prea ocupată cu politica, el a căzut în cursa vrăjmaşului. Satan cunoştea punctul lui slab, aşa că l-a ispitit cu idei măreţe cu privire la unitatea întregii Elveţii şi a creştinătăţii reformate printr-o unitate a credinţei. Fără-ndoială, motivele lui au fost cele mai curate şi mai nobile. Meditând zi şi noapte cum să ducă mai departe reforma şi să biruie puterea grozavă care ţinuse atât de mult timp în robie naţiunile Europei, mintea i-a fost cucerită de ideea unei confederaţii sfinte a tuturor naţiunilor Europei. El avea în vedere întreaga creştinătate. Nici un alt om din timpul lui nu a avut o înţelegere atât de bună a situaţiilor politice, militare şi religioase. Dar, neînţelegând diferenţa dintre principiul legii, aplicabil în Vechiul Testament, şi cel al Harului din Noul Testament, el a considerat, cu toată sinceritatea, că era datoria statelor protestante să folosească puterea militară pentru a apăra evanghelia. “De ce să nu se unească toate puterile protestante într-o confederaţie sfântă,” spunea el, “în scopul de a zădărnici planurile Papei şi ale Împăratului pentru suprimarea prin violenţă a reformei*”.


* Wylie, vol. 2, p. 86

Acest formidabil plan al reformatorului l-a determinat să poarte multe negocieri, despre care nu considerăm că merită să vorbim, deoarece, dacă pentru un om de stat sunt o îndeletnicire onorabilă, pentru un slujitor creştin sunt lucruri reproşabile. Dar, indiferent care au fost planurile şi greşelile lui, singurul lui obiectiv era acela al răspândirii evangheliei curate în toată ţara lui. Pentru Zwingli, aceasta era ceva mai scump ca viaţa, iar Stăpânul ştie să aprecieze la slujitorul Său un motiv bun chiar dacă nu poate aproba lucrarea lui. Apoi, se afirmă clar că Zwingli nu a încetat nici o clipă lucrările lui pastorale şi că a fost prezent în toate situaţiile când datoria îl chema.

Cele cinci cantoane încalcă tratatul

Cantoanele papistaşe, înfuriate văzând înaintarea reformei şi cum ea se apropia de porţile lor, erau nerăbdătoare să găsească un pretext pentru a rupe tratatul de la Kappel. Şi nu le-a fost greu. De fapt ele nu l-au respectat nicicând. Ceea ce tratatul desemna ca fiind “libertatea conştiinţei”, sau ceea ce protestanţii începuseră să numească “drepturile conştiinţei”, era un concept pe care catolicii nu l-au recunoscut niciodată. Ei nu făceau nicio desosebire între supunerea religioasă şi supunerea faţă de autorităţile civile. Protestanţii şi catolicii nu au putut fi nicio clipă de acord asupra acestui aspect, care a ajuns principalul subiect disputat şi sursa a nenumărate controverse locale, care au sporit iritarea de la o zi la alta, determinându-i în final pe munteni să calce tratatul.

Cupa indignării catolicilor a ajuns în cele din urmă să se reverse. “Sânge! Sânge!” au strigat. Nimic altceva decât sângele creştinilor în viaţă nu putea ispăşi distrugerea idolilor muţi; nimic altceva decât rugurile pe care să ardă sfinţii lui Dumnezeu nu putea fi răsplata pentru cenuşa altarelor şi a imaginilor lor. O, Romă! Când te vei sătura de sângele răscumpăraţilor lui Dumnezeu? Setea ta este nepotolită, iar oceanele pe care le-ai vărasat nu au făcut decât să o înteţească! Pe tot parcursul domniei tale uzurpatoare, ori de câte ori s-a ivit vreo ocazie, am văzut setea ta de sânge. Dar ce va fi când domnia ta va lua sfârşit şi când nu vei mai putea vărsa sânge? Grozavul cuvânt “aminteşte-ţi” te va face să revezi trecutul şi să ai viziuni de sânge, viziuni ale beciurilor inchiziţiei şi ale făcărilor victimelor tale nevinovate şi neajutorate. Atunci totul se va fi schimbat. Victimele tale vor avea parte de binecuvântare curată şi nesfârşită, dar ce va fi cu tine în locul unde focul nu se stinge niciodată, unde viermele nu moare, unde viziunile trecutului se vor perinda necontenit înaintea sufletului tău fără odihnă şi unde nici măcar o picătură de apă rece nu ţi se va oferi pentru a răcori limba ta arsă? Te vom lăsa acolo cu roadele tale, cu mustrările de conştiinţă, cu mustrările celor pe care i-ai înşelat prin vrăjitoriile tale şi i-ai aruncat în nenorocirea eternă prin amăgirile tale.

Reaprinderea flăcărilor persecuţiei

Elveţia era împărţită în două tabere, şi prăpastia dintre ele se lărgea pe zi ce trece. Cantoanele pădurii, sprijinite de Împărat şi de fratele lui, Ferdinand, au reluat persecuţia împotriva protestanţilor cu mai multă furie ca niciodată şi s-au dedat la cele mai mari atrocităţi. Oriunde au putut găsi predicatori sau mărturisitori ai credinţei reformate, i-au aruncat în închisoare, le-au confiscat bunurile, le-au tăiat limba, i-au decapitat sau i-au ars de vii. Cei care au scăpat de intoleranţa lor, au implorat Zurichul să le asigure protecţia. În acea situaţie, Zwingli a considerat că era de datoria lui să ridice cantoanele confederate. S-a dus personal în multe locuri, s-a adresat unor mari adunări şi a făcut apel la tot ce putea stimula zelul poporului în apărarea evangheliei şi a libertăţii. “Aceştia sunt elveţieni,” spunea el, “pe care o facţiune încearcă să-i priveze de libertatea strămoşilor lor. Dacă ar fi nedrept să căutăm să-i forţăm pe adversarii noştri să desfiinţeze din mijlocul lor religia Romei, la fel de nedrept este ca ei să arunce în închisoare, să expulezeze şi să ia proprietăţile unor cetăţeni numai pentru că pe ei conştiinţa îi împiedică să îmbrăţişeze opiniile asupritorilor lor”.

La 5 septembrie 1530, cei mai de seamă slujitori din Zurich, Berna, Basel şi Strasbourg – Oecolampadius, Capito, Megander, Leo Iuda şi Myconius – s-au strâns la Zurich şi au adresat confederaţilor catolici o mustrare creştinească, care însă nu a fost luată în seamă. Într-o dietă generală care a avut loc anul următor în luna aprilie, la Baden, disputele au fost reluate cu şi mai multă violenţă. Rugăminţile adresate de cantoanele mediatoare pentru a înlătura orice duce la neînţelegeri au fost zadarnice. Partida papală, după ce făcuse toate pregătirile, era hotărâtă să pornească război deschis. Cei din Zurich, cu plângerile lor, au complicat lucrurile, ba chiar au cerut rezolvarea pe calea armelor, iar Zwingli a considerat că aceea ar fi fost cel mai bun mijloc de a-i determina pe munteni să accepte nişte condiţii rezonabile. Cei din Berna au fost mai temperaţi: deşi au recunoscut faptul că acele cinci cantoane au încălcat tratarul de la Kappel şi şi-au călcat în mod ruşinos promisiunile, au îndemnat la folosirea unor mijloace mai blânde.

Blocada

“Să închidem pieţele noastre pentru cele cinci cantoane,” au spus cei din Berna, “să nu le dăm grâu, nici vin, nici sare, nici oţel, şi aşa vom conferi autoritate prietenilor păcii care se află printre ei şi nu vom vărsa sânge nevinovat”. A fost adoptată această hotărâre, care a fost vestită public după cuviinţă şi apoi îndeplinită cu toată rigoarea. Cum acele cantoane erau situate în partea muntoasă a Elveţiei, măsura a fost extrem de dură deoarece, prin natura ţinutului lor, acei locuitori nu aveau alte produse în afară de cele de la turmele lor şi depindeau pentru aprovizioanarea zilnică de recoltele şi de pieţele de la câmpie. Dar acele pieţe erau închise şi toate drumurile spre oraşe erau blocate. Acel decret nemilos a avut consecinţe dezastruoase: pâinea, vinul şi sarea au dispărut dintr-odată din cabanele celor săraci. Foametea, cu însoţitorul ei obişnuit – boala -, răspândea groază şi moarte printre locuitorii acelor ţinuturi. Vaietele de jale care se ridicau din munţi au mişcat multe inimi şi împotriva interdicţiei s-au înălţat multe voci, atât din oraşele confederate cât şi dinafara Elveţiei, dar mai ales aceasta i-a adus la culmea indignării şi urii pe cei care sufereau.

Politica lui Zwingli

Cum rolul pe care l-a avut Zwingli în politica Zurichului în acea vreme a fost criticat aspru de mulţi istorici, şi cu multă severitate de D’Aubigne, cităm opinia lui Dean Waddington, care nu poate fi suspectat de simpatii republicane.

“Trebuie să menţionăm că Zwingli s-a exprimat cu toată hotărârea împotriva acelor măsuri. Fără-ndoială, şi el a susţinut principiul just, atât de constant afirmat de Luther, că atunci când are de luptat împotriva asupririi, cauza raţiunii şi a adevărului nu are vrăjmaş mai periculos decât sabia. El chiar s-a suit la amvon şi a predicat împotriva interdicţiei. El a susţinut că acele calomnii insultătoare ale papistaşilor trebuiau suferite cu îngăduinţă creştină şi că aceia care mărturiseau evanghelia trebuiau să dea un exemplu deosebit de virtute evanghelică. Dar, în acea situaţie, concetăţenii lui şi-au astupat urechile pentru a nu primi mustrările lui şi au urmat grăbiţi calea pe care-i conduceau patimile lor*”.


* History of Reformation, vol. 3, p. 236

Ca politică, Zwingli susţinea că, dacă trebuiau să pedepsească cele cinci cantoane ca făcătoare de rele, mijloacele care se arătau a fi cele mai violente erau totuşi cele mai sigure la care puteau recurge pentru a le aduce la supunere şi raţiune şi, în final, şi cele mai umane, pe când înfometarea întregii populaţii avea să umple ţara de suferinţe şi jale şi să stârnească indignarea. El a văzut clar că amânarea avea să se arate distrugătoare pentru Zurich. “Prin aceste măsuri,” spunea el, “le dăm celor cinci cantoane timp să se înarmeze şi să ne atace ele mai întâi. Să avem grijă ca nu cumva Împăratul să ne atace dintr-o parte, iar vechii noştri confederaţi din altă parte. Un război drept nu este contrar cuvântului lui Dumnezeu, dar este contrar cuvântului lui Dumnezeu să iei pâinea de la gura celor nevinovaţi la fel ca şi de la cei vinovaţi, strâmtorându-i prin foamete pe cei bolnavi, bătrâni, pe copii ca şi pe toţi cei care sunt profund afectaţi de nedreptatea vrăjmaşilor noştri. Trebuie să ne ferim ca nu cumva, prin aceste măsuri, să provocăm mânia celor săraci şi să ni-i facem duşmani pe mulţi care în prezent ne sunt prieteni şi fraţi*”. Dar, în pofida apelurilor sincere, adevărate şi puternice ale reformatorului, cantoanele, mai ales Berna, au rămas de neclintit.


* D’Aubigne, vol. 4, p. 536

Muntenii indignaţi, văzându-se înconjuraţi de o putere formidabilă şi rămaşi în munţii lor şi lângă lacurile lor doar cu lipsuri şi foamete, s-au hotărât să recurgă la violenţă. “Ei ne blochează drumurile,” spuneai ei, “dar noi ne vom croi drum cu săbiile”. Mai întâi au recurs la mijloacele religioase: au înălţat rugăciuni, au făcut pelerinaje, au repetat “tatăl nostru” şi au cântat imnuri. Războiul ar fi început imediat dacă amânarea nu ar fi fost în avantajul catolicilor: ei ştiau că protestanţii nu erau de acord între ei şi sperau că, amânând atacul, dezbinările dintre ei aveau să se agraveze.

În mai multe rânduri s-a încercat reconcilierea, dar zadarnic. Zurich şi Berna cereau ca să fie permisă predicarea cuvântului lui Dumnezeu nu numai în parohiile comune, ci şi în cele cinci cantoane. În acea situaţie cererea era exagerată şi, cum ei persistau în cererile lor, nu au reuşit decât să-i exaspereze pe catolicii mîndri şi inflexibili. “Nu,” au răspuns ei, “nu vom asculta propunerile voastre dacă nu ridicaţi mai întâi blocada”. Delegaţi din toate cantoanele au participat la cinci întruniri între 14 iunie şi 24 august, iar cantoanele neutre au continuat cu stăruinţele, fiind ajutate şi de ambasadori ai puterilor străine, până ce au epuizat toate resursele prudenţei şi omeniei. Dar tot nu au reuşit să determine părţile să facă măcar un pas spre reconciliere.

Situaţia reformatorului devenea zi de zi tot mai dureroasă şi mai încurcată. Nu e posibil să medităm la poziţia lui în acele momente fără a împărtăşi zbuciumul inimii sale zdrobite. Dar, vai! el se abătuse de la calea dreaptă a cuvântului lui Dumnezeu şi nu mai beneficia de îndrumarea divină. În acea situaţie încurcată, cum senatul nu putea face nicio mişcare fără el, el a permis ca sentimentele sale fireşti de cetăţean să ia locul celor ale creştinului şi reformatorului. Dar, indiferent cât de bine intenţionate vor fi fost serviciile lui, ele nu erau potrivite cu chemarea lui cea înaltă şi sfântă. Unirea anormală a bisericii cu statul – ceea ce a dus la coruperea creştinismului începând din epoca lui Constantin – producea încurcături în toate şi grăbea falimentul reformei. Fără îndoială, politica lui Zwingli urmărea să-i unească pe toţi, pe când cuvântul Domnului este acelaşi: “nu vă înjugaţi în mod nepotrivit cu cei necredincioşi” (2. Corinteni 6:14 ), iar dacă vom neglija acest principiu divin, valabil oricând pentru un creştin, va trebui să culegem roadele amare ale dezamăgirii şi dezastrului. Aşa s-a întâmplat şi cu acest mare om nobil: a amestecat reforma cu disputele politice şi a ajuns în situaţia de a nu mai putea scăpa de consecinţele grozave.

Poziţia Zurichului şi a reformaţilor

Zwingli era neliniştit, agitat şi dominat de presimţiri din cele mai negre cu privire la viitor. Vedea cum din toate părţile se apropia furtuna; cei care-i fuseseră prieteni s-au întors împotriva lui, iar vrăjmaşii lui au prins curaj văzând mersul lucrurilor şi îl atacau şi îl chinuiau, pentru că în Zurich erau încă mulţi a căror inimă ţinea mult la despotismul ereditar, deşi mărturisiseră oarece zel pentru principiile reformei. Partizanii călugărilor, susţinătorii serviciului militar pentru străini, deţinătorii de pensii şi nemulţumiţii din toate cetegoriile s-au unit arătând că Zwingli era răspunzător pentru toate suferinţele poporului. Văzând că acţiunile lui erau interpretate greşit şi că măsurile pe care le recomanda el erau respinse, a simţit că trebuia să se retragă din viaţa publică.

Magistraţii au ajuns atunci în încurcătură: atât Zurichul, cât şi reforma erau în pericol dacă Zwingli înceta să mai piloteze nava. Ei erau în aceeaşi barcă, pe apele agitate ale conflictului religios. Consiliul a trimis la el imediat o delegaţie de onoare, rugându-l să nu-i abandoneze în acele momente critice. El a petrecut trei zile şi trei nopţi în rugăciune, căutând cu toată ardoarea călăuzirea divină. În van au făcut delegaţii apel la toată duioşia prieteniei şi la patriotismul ardent; numai când i-au arătat că reforma avea să primească o lovitură teribilă dacă el părăsea Zurichul, Zwingli a cedat şi a consimţit să rămână pe postul lui.

Consimţind astfel să rămână conducător, el credea că avea să recâştige influenţa pe care o avusese mai înainte şi să readucă armonia şi pacea la Zurich, dar a suferit o crudă dezamăgire. Zi de zi ei deveneau din ce în ce mai puţin dispuşi să poarte războiul pe care ei fuseseră primii să-l ceară şi se identificau tot mai mult cu politica pasivă a Bernei. Dar, cum la Bremgarten era programată o conferinţă care tot mai mărturisea a avea ca obiectiv pacea, Zwingli însoţit de doi ecleziastici, a venit acolo în secret şi s-a străduit să-i convingă pe prietenii săi să ridice blocada, prezentându-le numeroasele rele pe care ea le produsese şi catastrofa fatală prin care se prefigura că urma să se încheie. Dar rugăminţile lui, deşi adresate cu lacrimi, dintr-o inimă zbuciumată, au fost zadarnice. Cu jale, şi-a luat un ultim bun rămas de la tânărul său prieten Bullinger, pastorul acelui oraş, lăsându-i în grijă biserica lui Dumnezeu care se clătina.

Declaraţia de război împotriva Zurichului

Pe tot parcursul negocierilor, cantoanele din pădure au rămas neînduplecate şi belicoase. Propunerile finale ale mediatorilor probabil că ar fi fost acceptate de protestanţi, dar au fost respinse în mod hotărât de catolici. Lucrurile au ajuns de aşa natură încât războiul era inevitabil. Odată ce au încheiat pregătirile, cele cinci cantoane au pornit la luptă la 6 octombrie 1531, ele fiind primele care au luat armele. Apărarea bisericii şi a Sfântului Scaun constituiau adevăratul motiv pentru care au pornit războiul, cu toate că blocada comercială era ceea ce-i afecta în modul cel mai evident. Căpeteniile erau strâns unite şi aveau tot sprijinul poporului plin de indignare împotriva celor care le luaseră hrana şi căutau să le ia şi religia. Credinţa lor comună şi suferinţele îi uniseră, într-un singur duh, făcându-i să fie deplin hotărâţi şi curajoşi în acţiunea lor. Dar la Zurich nu se dăduse alarma, ci oraşul dormea. Au fost ocupate toate trecătorile şi nu mai era posibilă nicio comunicare între Zurich şi cele cinci cantoane. “Grozava avalanşă,” spune istoricul nostru elveţian, “era pe cale să alunece de pe vârfurile îngheţate şi să se rostogolească asupra văilor chiar până la porţile Zurichului, nimicind totul în calea ei, şi încă fără vreun avertisment”

În speranţa de a-i dezbina pe reformaţi, catolicii nu au declarat război împotriva reformaţilor in corpore, ci numai împotriva Zurichului. Izabela pusese ochii pe sângele lui Zwingli: oricare altul putea scăpa, dar el trebuia să fie ucis, deoarece cât timp trăia el, sfânta mamă biserica nu putea avea pace în Elveţia. Bătălia avea să fie împotriva celui mai mare eretic. Astfel inspiraţi de demonul papal al războiului, războinicii de la munte s-au strâns în capelele lor, au ascultat mesa şi apoi, în număr de opt mii, au pornit în marş spre frontiera cu protestanţii. O armată papală de doisprezece mii de oameni a intrat în parohiile libere. Văzând bisericile pustii şi imaginile şi altarele sfărâmate, soldaţii s-au umplut de furie până la turbare şi s-au revărasat ca un torent prin toată ţara, aducând ororile războiului oriunde au ajuns. Cei de la ţară, îngroziţi, au alergat de la o cabană la alta cerând ajutor, dar nu au reuşit să-i facă să se ridice pe locuitorii Zurichului care au rămas ca vrăjiţi. În patru zile Zurichul a fost ruinat.

Orbirea consiliului din Zurich

Pe data de 9, consiliul s-a întrunit primind asigurări că războiul începuse deja. Numai un mic număr de membri s-au strâns şi, în loc să sune toaca sau să cheme poporul la arme, ei au trimis consilieri la Kappel şi Bremgarten pentru a evalua situaţia. Ei au spus: “Cele cinci cantoane fac zgomot ca să ne sperie şi să ne facă să ridicăm blocada”. Dar, în zorii zilei de 10, ei au fost treziţi de informaţii clare că inamicul trecuse frontiera şi luase Hytzkilch. Cu toate acestea, consiliul s-a trezit doar parţial şi ziua a fost irosită cu discursuri şi dezbateri îndelungate. La Kappel a fost trimisă în întâmpinarea invadatorilor o avangardă de şase sute de oameni cu artilerie, iar grosul armatei avea să vină mai târziu. La şapte seara a sunat toaca în toate cartierele.

A fost o noapte de groază, ca şi cum însăşi natura s-ar fi cutremurat la apropiata vărsare de sânge. “Soarele asfinţise după Albis,” spune Wylie, “iar oraşul, lacul şi cantonul au fost învăluite în întuneric şi, odată cu întunericul au venit fiorii de groază. Au sunat clopotele pentru chemare la arme. Abia începuseră să sune clopotele că a izbucnit o furtună care a măturat Zurichul şi ţinutul din jurul lui. Şuierul vântului, mugetul valurilor lacului, dangătele de clopot, apelurile oştii de strânsură şi cutremurul care a zguduit oraşul şi cantonul pe la ora nouă au făcut ca scena să fie de o grozăvie cum rar s-a mai văzut. În acea noapte puţini au închis ochii. În locuinţele din Zurich erau lacrimi, bocete şi despărţiri grăbite ale celor care simţeau că se îmbrăţişau probabil pentru ultima dată*”.


* History of Protestantism, vol. 2, p. 93, v. şi D’Aubigne, vol. 4, p. 568

Presimţirile rele ale poporului

Nopţii de groază i-a urmat o zi şi mai grozavă. Dimineaţa furtuna trecuse, dar zorile luminoase nu au putut risipi gândurile negre din inimile celor din Zurich. Sunetele trompetelor şi duruitul tobelor chemau oamenii la arme, dar au trecut mai multe ore până să se strângă câteva sute de soldaţi. “Nehotărârea consiliului,” spune Hess, “i-a făcut pe cetăţeni să fie nesiguri şi mai puţin supuşi, pentru că şovăielile guvernului fac ca oamenii să nu mai aibă nici n pic de încredere şi ordinele date în mod ezitant nu prea sunt ascultate”. În loc să fie o armată de patru mii de oameni care să se îndrepte spre Kappel, cum era decretul consiliului, la ora zece numai şapte sute se strânseseră sub arme, şi chiar şi aceia erau agitaţi şi în neorânduială, fără uniforme şi prost înarmaţi. La porunca consiliului şi potrivit obiceiului ţării sale, Zwingli însoţea armata în calitate de capelan. Cu inima zdrobită şi sângerândă, el şi-a îmbrăţişat pentru ultima dată pe pământ soţia iubită şi copiii. “Ştiu,” le-a spus el, “ce înseamnă asta, că totul este îndreptat împotriva mea şi că toate acestea se întâmplă pentru ca eu să mor”. El nu s-a amăgit nicio clipă cu privire la rezultatul expediţiei, dar a considerat că era datoria lui să asculte ordinele superiorilor săi fără a ridica obiecţiuni. Calm în mijlocul prietenilor săi care tremurau pentru viaţa lui, el s-a străduti să-i mângâie: “Cauza noastră este bună, dar este prost apărată. Aceasta va costa viaţa mea şi a altor oameni buni care doresc să readucă creştinismul la simplitatea lui iniţială şi să alinieze ţara noastră la acestea. Orice ar fi, Dumnezeu nu-i va părăsi pe slujitorii săi, ci va veni în ajutorul lor când totul va părea pierdut. Mă încred numai în Dumnezeu şi nu în oameni; mă supun voinţei Sale suverane”.

Bătălia de la Kappel

La amiază, sub drapelul atârnând al Zurichului, au ieşit pe porţi numai şapte sute de oameni. Iubitoarea Ana a fost văzută pe ziduri urmădindu-şi cu privirea soţul cât timp s-a mai putut zări. În acea armată sortită distrugerii mai avea şi un fiu, un frate şi un număr mare de rude şi mulţi prieteni apropiaţi, în legătură cu întoarcerea cărora nu prea avea speranţe. Şi ea împărtăşea presimţirile soţului ei şi, ca şi el, credea că pentru cauza cea sfântă a lui Dumnezeu şi pentru adevărul Lui se expuneau pericolului şi aveau să moară – era martiriu.

Au observat că Zwingli mergea în urma trupelor şi unii l-au auzit că se ruga. A călărit singur cu jale, rugându-se pentru binele bisericii lui Dumnezeu până ce a ajuns la Muntele Albis. Kappel este la numai trei leghe* de Zurich, dar drumul traversează Muntele Albis. S-au oprit pe culme propunându-şi să aştepte întăriri, dar bubuitul de tun din depărtare anunţa că bătălia începuse. Sunetul a trezit sentimentele lui Zwingli: “Nu auziţi bubuitul de tun jos? Se luptă la Kappel. Să ne grăbim să venim în ajutorul fraţilor noştri”. Cuvintele lui Zwingli au avut influenţă asupra căpeteniilor şi i-au umplut de entuziasm, aşa că au înaintat.


* n. tr.) o leghe este 5,55km, deci aproximativ 17km

Devreme, în dimineaţa acelei zile soldaţii celor cinci cantoane participaseră la serviciul divin, auziseră mesa şi ostia fusese oferită pentru păcatele poporului, iar armata de opt mii de oameni pornise în marş la ora nouă. Trupele trimise la Kappel au fost atacate de acea armată la ora unu, dar, cum nu cunoşteau mărimea forţelor atacatoare, s-au mulţumit să execute foc de artilerie constant. Peste două ore li s-au alăturat trupele din Zurich care purtau “steagul cel mare”.

Cum nu cunoşteau ce întăriri primise inamicul, catolicii nu s-au hazardat la un atac general. Artileria celor din Zurich era bine amplasată şi bine deservită, ceea ce i-a deconcertat pe catolici, care erau mai jos, într-o poziţie dezavantajoasă. La ora patru soarele se îndrepta rapid spre apus. În rândurile catolicilor s-au auzit murmure tot mai puternice din cauza lentorii comandanţilor lor. În timpul altercaţiei, un soldat viteaz şi experimentat din cantonul Uri, în fruntea a trei sute de voluntari, s-a strecurat în tăcere prin pădurea de pe flancul stâng al armatei Zurichului, unde aceştia neglijaseră să ocupe poziţii şi, văzând slăbiciunea armatei protestante, a hotărât să-i atace. Muntenii, aflând de acea neglijenţă, s-au suit pe deal la adăpostul copacilor şi au deschis focul asupra oamenilor din Zurich. Fiind la distanţă mică de ei, au primit ordinul să ochească pe alese pe cine să doboare. După ce şi-au descărcat armele, au ieşit în fugă din pădure, cu sabiile în mâini, atacându-i furibund pe oamenii buimăciţi din Zurich, cu strigătele: “Ereticilor! Distugători de imagini! V-am prins in sfârşit!”

Moartea lui Zwingli

Slăbiciunea pe care au arătat-o conducătorii din Zurich poate fi explicată numai prin orbirea judiciară: ei se depărtaseră mult de la calea cea îngustă a cuvântului lui Dumnezeu, aşa că El nu mai era cu ei. Biserica ajunsese una cu statul şi statul una cu biserica, iar acea armată era compusă din adunări cu slujitorii lor, în loc să fie compusă din ostaşi elveţieni. Un asemenea faliment nu se putea să nu fie judecat de Dumnezeu, care s-a folosit de catolici ca nuiaua care să aplice pedeapsa asupra copiilor pe care-i iubea. Dar, ce morală şi ce lecţie pentru creştinii din toate timpurile!

Văzându-se prinşi în cursă şi înconjuraţi, oamenii din Zurich au luptat cu disperare, dar fiind numai unul la opt au fost copleşiţi. Şi, pentru a crea o confuzie şi mai mare, nişte spioni ai inamicului s-au alăturat ariergărzii strigând că era trădare, ceea ce a provocat o fugă generală, iar cei care erau în primele rânduri au fost tăiaţi după ce au rămas singuri. Măcelul a fost mare. Ecourile bătăliei mai răsunau prin Alpi la căderea nopţii, care a încheiat acea scenă sângeroasă, în care peste cinci sute din floarea Zurichului au căzut în somnul morţii. “Cei mai înţelepţi dintre consilieri, cei mai buni creştini dintre cetăţeni şi cei mai destoinici pastori au căzut pe acel câmp de luptă”.

Cu ruşine şi cu durere trebuie să notăm că, în mod trist, printre cei ucişi erau şi douăzeci şi cinci de slujitori creştini care au mers în fruntea turmelor lor. În această privinţă nu avem niciun dubiu că bătălia de la Kappel este unică în istoria bătăliilor. Cu siguranţă aceasta a fost expresia clară a mâniei lui Dumnezeu împotriva amestecului necurat al bisericii cu lumea şi al teologilor cu politicienii, care s-a produs atât de mult în reforma eleveţiană.

Dar moartea lui Ulrich Zwingli a afectat Zurichul şi reforma elveţiană mai mult decât oricare alta. Abia începuse lupta, când, în timp ce se apleca pentru a da mângâiere unui muribund, el a fost rănit mortal la cap şi s-a prăbuşit. A încercat să se ridice, dar în trei rânduri a fost doborât în învălmăşeală primind şi alte răni. Nu şi-a scos sabia, dar şi-a înălţat glasul, care s-a auzit prin tot vacarmul, pentru a inspira şi încuraja trupele, căutând să împiedice confuzia. Epuizat, a zăcut cu mâinile împreunate pentru rugăciune şi unii l-au auzit spunând: “Vai, ce nenorocire! Ei bine, pot să-mi ucidă trupul, dar nu-mi pot atinge sufletul”. Acestea au fost ultimele lui cuvinte.

Însoţitorii taberei

Când catolicii au ajuns stăpâni pe câmpul de bătălie de la Kappel, însoţitorii taberei, cu torţe aprinse, au început jaful. Aplecându-se asupra trupurilor pentru a jefui, când dădeau peste câte unul care mai era conştient, spuneau: “Cheamă sfinţii şi mărturiseşte preoţilor noştri” şi, dacă omul refuza, era imediat lichidat ca un nemernic eretic, proferând injurii. Printre mormanele de oameni căzuţi era unul cu ochii ridicaţi spre cer şi mâinile ridicate. “Vrei un preot să te confesezi?” l-a întrebat unul dintre ucigaşi pe cel căzut. Luminându-i cu torţa faţa de muribund. Acesta a clătinat din cap. “Dacă nu poţi vorbi,” i-au spus ei, “atunci invocă pe mama lui Dumnezeu şi pe ceilalţi sfinţi să mijlocească pentru tine”. El a clătinat din nou din cap, rămânând cu privirea aţintită spre cer. “Şi ăsta este un eretic încăpăţânat,” au strigat ei. Dar un soldat, împins de curiozitate, i-a întors faţa spre un foc care fusese aprins în apropiere şi a exclamat: “Cred că este Zwingli!” Atunci, un oarecare căpitan Tockinger din Unterwalden, care tocmai venise în acel moment, auzind numele, şi-a scos sabia şi, rostind multe blesteme, i-a tăiat gâtul lui Zwingli, punând astfel capăt la ceea ce mai rămăsese din acea viaţă remarcabilă. Şi aşa s-a împlinit scriptura: “Toţi cei care iau sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26:52 ).

Noaptea a fost rece; asupra trupurilor a căzut o brumă albă groasă, ca pentru a le acoperi cu un giulgiu. A venit în final ziua, trupul lui Zwingli a fost identificat şi atunci s-a dezlănţuit toată ura vrăjmaşilor – mai ales a celor în serviciul străin. După ce au batjocorit în multe feluri trupul neînsufleţit, ei au ţinut în batjocoră un consiliu în care l-au condamnat să fie ars pentru trădare şi erezie. Călăul din Luzern a dus la îndeplinire sentinţa, iar fanaticii au împrăştiat cenuşa în cele patru vânturi.

Când câţiva răniţi au ajuns acasă şi au spus ce se întâmplase, situaţia de la Zurich a fost de nedescris. Dar nu vom insista mult asupra agitaţiei, confuziei şi durerii, ci vom aminti de acestea doar pentru a prezenta una dintre cele mai grav afectate persoane – Anna Zwingli. De acasă ea auzise repetate focuri de artilerie şi se temuse de tot ce putea fi mai rău. Ce ore de nelinişte! În final ştia totul: soţul ei, fiul ei, ginerele ei, fratele şi cumnatul ei, şi aproape toţi prietenii ei dragi zăceau pe dealul de la Kappel. Dar, cu toate că era femeie, soţie şi mamă, ea era o creştină adevărată şi s-a încredinţat pe sine şi copiii ei mici în grija lui Dumnezeu şi a căutat să se bucure, chiar în lacrimi, de faptul că atât de mulţi din cei pe care-i iubea primiseră cununa de martir.

Reflecţii asupra vieţii lui Zwingli

După cum am prezentat destul de deschis caracterul şi principiile marelui reformator elveţian, nu am avea prea multe lucruri de adăugat ca reflecţii, dar nu putem să ne luăm rămas bun de la această scenă tristă fără a aduce omagii celui pe care Dumnezeu l-a ridicat şi l-a folosit într-un mod atât de minunat şi fără a ne exprima profundul regret că un atât de însemnat luminător s-a abătut de la calea cea îngustă, şi, prin aceasta, a tras şi mulţi alţii după el.

Urmărind calea lui de la cocioaba de păstor din Valea Tockenburg, am văzut multe lucruri admirabile şi de imitat, pentru care posteritatea se cuvine să fie mereu recunoscătoare. El şi-a urmat cu statornicie şi neînfricat convingerile cu privire la învăţătura cuvântului lui Dumnezeu, în măsura în care a înţeles semnificaţiile spirituale şi aplicaţiile. Nicicând nu vom putea uita sau dispreţui poziţia pe care a luat-o cu nobleţe pentru autoritatea absolută a cuvântului lui Dumnezeu şi aceasta într-o vreme când acel cuvânt abia dacă era cunoscut şi nu era citit niciodată nici chiar de preoţi şi de călugări. În acele săli unde au avut loc dezbateri publice, când el punea pe masă înaintea lui Biblia ebraică şi Noul Testament în greacă, făcând apel la acele cărţi ca unicul standard pentru credinţă şi practică, Dumnezeu a fost glorificat, s-a arătat puterea Lui şi catolicii au fost făcuţi de ruşine şi s-au retras în întunericul superstiţiilor lor.

Zwingli, ca om proeminent al epocii sale, a fost triumfător. Lumina reformei a înaintat rapid şi părea a fi pe cale să lumineze fiecare munte şi vale a Elveţiei. Cu excepţia cantoanelor din pădure, toată ţara a primit adevărul, fie integral, fie parţial şi a trecut la dependenţa simplă de Dumnezeul cel viu şi de cuvântul harului Său, şi chiar şi Oberlandul s-ar fi supus curând noii credinţe. Dar din momentul în care Zwingli a început să sfătuiască Zurichul să-i pedepsească cu sabia pe persecutori, el a devenit politician. Deşi a rămas încă un creştin sincer şi un reformator, el a considerat că era datoria lui să se ocupe de cancelariile regilor, de consiliile poporului şi de mişcările armatelor. Aceasta a fost stânca de care s-a izbit nava reformei pe când naviga cu toate pânzele întinse, cu Zwingli la cârmă. Am văzut naufragiul, şi acesta trebuie să constituie un semnal pentru creştinii din orice vreme, dar, în loc să fie aşa, şi în zilele noastre sunt mulţi aşa numiţi slujitori reformaţi care laudă zelul lui Zwingli ca patriot şi politician şi argumentează că el a suferit din cauza mâniei necugetate a celorlalţi.

Este adevărat că el a protestat energic împotriva blocadei care a condus la război, dar el a fost primul care a sfătuit să se recurgă direct la arme, ceea ce este la fel de departe de duhul lui Hristos ca interdicţia comercială. Cele două lucruri care l-au determinat pe marele reformator să îndemne guvernul din Zurich să ia armele au fost calomniile şi persecuţiile papistaşilor. Dar ce spune Domnul nostru? “Ferice de voi când vă vor defăima şi vă vor persecuta, şi, minţind, vor spune împotriva voastră orice lucru rău, din cauza Mea” (Matei 5:11 ). Şi apoi: “Binecuvântaţi pe cei care vă persecută, şi nu blestemaţi” (Romani 12:14 ). Cunoscând mânia firească provocată de calomnii şi persecuţii, Domnul se apropie cu multă duioşie de cei asupriţi. “Nu vă răzbunaţi singuri, preaiubiţilor, ci daţi loc mâniei, pentru că este scris: «A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti,» spune Domnul. «Deci, dacă vrăjmaşului tău îi este foame, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; pentru că făcând aceasta vei îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui»” (Romani 12: 19-20 ).

Creştinul este mântuit prin har, stă prin har şi se cuvine să fie martor pentru har indiferent cum ar fi împrejurările. Marele reformator nu a înţeles niciodată cel din urmă aspect dintre acestea. Niciodată nu a înţeles adevărul despre despărţirea creştinului de lume prin moartea şi învierea lui Hristos, nici relaţia cerească a bisericii ca mireasa, soţia Mielului. Şi totuşi cuvântul lui Dumnezeu este destul de clar şi nu găsim scuze pentru ignoranţa noastră. Şi totuşi se cuvine să fim mai îngăduitori cu Zwingli decât cu mulţi slujitori ai evangheliei din zilele noastre, care au roluri importante în politica lumii. Abia ieşit din bezna papalităţii, care nu are alt argument în afară de sabie, şi format în societatea libertăţilor elveţiene şi cu istoria vechilor republici, el chiar de la început a crezut cu toată sinceritatea că se cuvenea să se împotrivească tiranilor şi că se cuvine ca creştinii să se unească cu guvernul pentru a li se opune. Cum după convertirea lui nu a înţeles chemarea cerească a creştinului şi caracterul lui ceresc, în temeiul acelor principii a devenit conducătorul partidei reformate.

Ne bucurăm văzând că D’Aubigne se arată de acord cu punctul de vedere pe care l-am exprimat, deoarece scria: “Văzând cum puterile se ridică împotriva reformei, Zwingli a conceput planul co-cetăţeniei sau al statului creştin care să unească toţi prietenii cuvântului lui Dumnezeu într-o sfântă alianţă puternică. Această fază politică a evoluţiei lui este pentru unii cea mai mare glorie a lui, dar noi nu ezităm să afirmăm că este de fapt cea mai mare greşeală a lui. Părăsind calea apostolilor, reformatorul s-a lăsat dus în rătăcire prin exemplul pervers al papalităţii. Biserica din primele zile nu s-a opus niciodată persecutorilor altfel decât prin dispoziţiile evangheliei păcii, iar credinţa a fost singura sabie cu care ea a învins toate puterile de pe pământ”. S-ar părea totuşi că şi Zwingli a avut oarece conflicte lăuntrice în această privinţă pentru că el spunea: “Fără-ndoială, nu prin putere omenească, ci numai prin puterea lui Dumnezeu poate fi susţinut cuvântul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu ne foloseşte pe noi, oamenii, pentru a-i ajuta pe alţi oameni. Să ne unim deci şi, de la izvoarele Rinului până la Strasbourg, să fim un singur popor şi o alianţă”.

Cu privire la marea lui capacitate intelectuală şi la lucrările lui teologice şi literare, vom permite altui martor competent să dea mărturie. Vorbind despre Zwingli, Dean Waddington spunea: “Când cercetăm numeroasele lucrări ingenioase şi elaborate, polemice, exegetice şi hermeneutice, pe care el le-a produs în ceva mai mult de doisprezece ani – în acei ani având şi o mie de alte probleme care-l distrăgeau -, lucrări care vor rămâne ca un memorial al unei mari erudiţii, al judecăţii sănătoase şi a temperamentului sincer şi plin de bunătate, calm, atent şi cu o credinţă vie, este o mare tristeţe că el a fost retezat înainte de vreme... În afară de mai multe interpretări scripturistice profunde şi juste, lucrările lui cuprind multe sentimente nobile, care izvorăsc dintr-un duh înalt. Înzestrat cu un spirit pătrunzător şi însufleţit de un zel sincer, dar temperat de prudenţă, ferm dar şi răbdător, aceste mari calităţi nu au fost stricate de niciun defect. El a arătat multă perseverenţă pentru a-şi atinge scopurile şi nici în scrierile lui, nici în acţiunile lui nu a fost condus de un duh de partidă şi nicicând nu a fost suspectat de motive nedemne*”.


* Hstory of Reformation, vol. 3, p. 242

Zwingli a murit înainte de vârsta de patruzeci şi opt de ani, fiind în toată puterea şi la maturitatea intelectuală. Având daruri atât de bogate şi de variate, ce ar fi putut face el pentru reforma din Elveţia, ba chiar din Europa, dacă s-ar fi limitat la a sluji cuvântul lui Dumnezeu? Dar dacă nu facem slujba pentru Dumnezeu în modul în care doreşte El, atunci el ne-o va lua şi o va da altuia. “Nimeni, slujind ca ostaş, nu se încurcă în treburile vieţii, ca să placă celui care l-a înrolat; şi, de asemenea, cel care se luptă la jocuri nu este încununat dacă nu se luptă după regulile jocului” (2. Timotei 2:4-5 ).

Tratatele de pace

Vestea cu privire la tratamentul nedemn la care au fost supuse rămăşiţele lui Zwingli a stârnit indignarea şi mânia Zurichului. Oraşul şi-a strâns forţele, şi cei din Berna s-au strâns şi ei pentru a-şi sprijini aliaţii. Armatele lor combinate erau o mare forţă, aşa că au trecut la ofensivă şi au invadat cantonul Zug, dar Domnul nu a fost cu ei şi ei au manifestat încă o dată incapacitatea sub toate formele. Fără a avea un plan coordonat pentrtu acţiunile lor, ei au pornit pripiţi şi dezbinaţi, insubordonarea fiind predominantă, în timp ce catolicii au fost disciplinaţi, uniţi şi hotărâţi. Victoria a fost uşoară şi completă.

Succesele care au depăşit cu mult aşteptările celor cinci cantoane le-au inspirat o încredere religioasă cu privire la sfinţenia cauzei lor, iar reformatorii, în urma nereuşitelor au ajuns descurajaţi şi dispuşi să negocieze pacea. Au fost reluate negocierile şi au fost întocmite şi semnate două tratate, de Zurich şi de Berna, la 16 şi respectiv 23 noiembrie, care anulau tratatul din 1529, dând avantaje hotărâtoare vrăjmaşilor reformei. Tratatele au o importanţă istorică deosebită, deoarece stabileau graniţa permanentă a reformei în Elveţia germană, şi de atunci nu au avut loc schimbări importante până în zilele noastre.

Se spune că Zwingli, când a pornit spre Kappel, având convingerea că nu avea să se mai întoarcă, l-a desemnat ca succesor al său pe tânărul Bullinger din Bremgarten, care, la puţin timp după aceea, a fost numit pastor şef şi profesor de teologie, ocupând aceste posturi timp de patruzeci de ani, cu o distincţie necontestată şi slujind mult bisericii lui Hristos. Acea toamnă a nenorocirilor a adus şi stingerea altuia dintre cei mai stăluciţi luminători ai reformei. Blândul şi învăţatul Oecolampadius, auzind de moartea prietenului său şi de necinstirea trupului lui, a murit la scurt timp după aceea cu inima zdrobită, la vârsta de patruzeci şi nouă de ani.

Când a văzut că se apropia clipa plecării sale, el şi-a strâns prietenii în jurul său şi i-a îndemnat în modul cel mai înduioşător să rămână fermi, de neclintit şi ocupaţi mereu în lucrarea Domnului pentru ca Dumnezeu să fie glorificat şi cauza cea binecuvântată a lui Hristos să strălucească şi mai mult prin curăţia lor. Aşa a adormit paşnicul Oecolampadius. Moartea lui a fost ca şi viaţa lui, plină de lumină şi pace. La Basel i-a urmat învăţatul şi evlaviosul Oswald Myconius*.


* D’Aubigne, vol. 4. p. 465-621; John Scott, vol. 3, p. 104-120, cu citate din Ruchat. Life of Zwingle - J.G. Hess; Waddington, vol. 3, p. 236-252; Wylie, vol. 3, p. 77-95

Reforma din Elveţia de limbă franceză a avut loc ceva mai târziu, în ea având un rol important Guillaume Farel şi Jean Calvin, dar acum vom reveni la Germania pentru a vedea ultimii ani şi sfârşitul marelui reformator german.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *