comori.org
comori.org

Capitolul 42. Rezultatul dezbaterilor

Andrew Miller

Autorităţile, cu toate că au fost convinse că nici mesa, nici folosirea imaginilor nu este justificată prin cuvântul lui Dumnezeu, nu au considerat ca fiind de folos să interzică prin lege nici una din acestea, cel puţin pentru moment. În mod înţelept, Zwingli a recomandat multă precauţie şi moderaţie. “Dumnezeu ştie,” a spus el consiliului, “că eu urmăresc să zidesc şi nu să dărâm. Ştiu că sunt suflete timide, cu care se cuvine să ne împăcăm. Poporul în general nu este suficient de luminat pentru a primi în unanimitate asemenea schimbări”. Magistraţii, urmând sfatul lui, au permis fiecărui slujitor să spună mesa sau să renunţe la ea, după cum credea el de cuviinţă, rezervându-şi dreptul de a rândui în viitor ceea ce vor considera că este potrivit.

În timpul acestei amânări, prietenii reformei au adresat consiliului o petiţie pentru aliberarea persoanelor care au fost închise pentru distrugerea crucifixului. Toţi au fost eliberaţi, cu excepţia lui Hottinger, care, pentru că avusese rol de conducător în acele tulburări, a fost expulzat pentru doi ani din cantonul Zurich. Acea sentinţă uşoară, contrară intenţiilor celor care au pronunţat-o, a fost la scurt timp urnmată de o moarte crudă şi violentă.

Primul martir al reformei elveţiene

Odată cu înaintarea reformei, a crescut şi furia adversarilor ei. La dieta de la Lucerne, din ianuarie 1524, au fost reprezentate toate cantoanele cu excepţia Zurich şi Achaffhausen. Clerul prezent acolo s-a străduit să instige consiliul împotriva noilor învăţături şi a acelora care le promulgau. Alarmat de gânduri la consecinţele pe care le puteau avea schimbările de la Zurich, clerul se hotărâse să nu mai fie spectator tăcut. Prin influenţa partizanilor Romei a fost dat un edict care interzicea celor din popor “să predice sau să repete orice învăţătură nouă sau lutherană, atât în particularcât şi în public, şi să discute sau să dezbată asemenea lucruri în taverne sau la sărbători, şi că orice legi ar fi dat arhiepiscoul de Constanz, acelea trebuiau respectate, şi oricine, bărbat sau femeie, bătrân sau tânăr, care ar fi văzut sau auzit vreo faptă sau vreo predică contrară acestui edict avea obligaţia de a informa imediat autprităţile”. Astfel, prin viclenia lui Satan, a fost întinsă cursa pentru a-i prinde pe reformatori, şi, cum consiliul era naţional, aceasta a avut efect în toată elveţia. Hottinger a fost primul dintre cei prinşi.

Când a fost expulzat din Zurich, el a mers în comuna Baden, unde a trăit din munca lui. Nici nu a căutat ocazii pentru a vorbi despre religia lui, dar nici nu a evitat ocaziile care se iveau. Când a fost întrebat care erau învăţăturile cele noi pe care le predicau pastorii de la Zurich, el a vorbit deschis despre acel subiect. El a fost pândit şi cineva a reclamat că ar fi spus: “Hristos a fost jertfit o singură dată pentru toţi creştinii şi prin această jertfă unică, după cum spune Sf. Pavel, El i-a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi. De aceea, mesa nu este un sacrificiu, iar invocarea sfinţilor şi închinarea la imagini sunt contrare cuvântului lui Dumnezeu”. Aceasta a fost mai mult decât suficient pentru a-l condamna pe omul care nu bănuia nimic. A fost denunţat guvernatorului pentru neevlavia lui şi, la scurt timp după aceea, a fost arestat. Când a fost interogat el nu şi-a ascuns convingerile şi a mărturisit că era gata să justifice ceea ce afirma. A fost condamnat de tribunal pentru că încălcase legea dată de puterea suverană, care interzicea discuţii pe tema religiei. A fost atunci dus la Lucerne, unde a fost condamnat de reprezentanţii celor şapte cantoane, sentiinţa fiind să fie decapitat.

Când i s-a adus la cunoştinţă sentinţa, el a răspuns calm: “Facă-se voia Domnului! Fie ca el să-i ierte pe toţi cei care au contribuit la moartea mea ...” “Ajunge!” a spus unul dintre judecători “Noi nu suntem aici pentru a asculta predici; vei vorbi altădată”. “Trebuie să i se taia capul imediat,” a spus un altul dintre judecători, “şi doar dacă îşi va recăpăta capul vom fi şi noi de religia lui”. “Şi lui Isus I s-a spus: «Să se coboare de pe cruce şi vom crede în El»”. Un călugăr i-a pus un crucifix înaintea buzelor, dar el l-a îndepărtat spunând: “Noi prin credinţă trebuie să-l primim pe Hristos în inimă”. A fost întărit mult de Domnul pe drumul spre locul de execuţie. Mulţi l-au urmat cu lacrimi. “Nu mă plângeţi,” a spus el, “pentru că sunt pe calea către fericirea eternă”. A predicat poporului evanghelia aşa cum o putea face unul atât de aproape de sfârşitul vieţii, implorându-i să privească la Domnul Isus Hristos, singurul în care este iertarea şi mântuirea. “Îm mâinile Tale îmi încredinţez duhul, Domnul şi Mântuitorul meu Isus Hristos”. Peste câteva clipe a ajuns absent din trup şi împreună cu Domnul.

Liniştea, curajul şi înţelepciunea pe care Hottinger le-a arătat înaintea judecătorilor şi în drum spre eşafod îi dau un loc important printre aceia care au murit pentru cauza reformei. Cum calm şi cu fermitate, în ultimele clipe el s-a rugat ca îndurarea lui Dumnezeu să se manifeste în favoarea judecătorilor lui, ca să li se deschidă ochii să vadă adevărul. Apoi, întorcându-se spre popor, a spus: “Dacă am făcut rău cuiva dintre voi, să mă ierte aşa cum i-am iertat eu pe vrăjmaşii mei. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să susţină credinţa mea până în ultima clipă, pentru că după ce va fi executată sentinţa rugăciunile voastre nu-mi vor mia fi de nici un folos*”.


* Hess, p. 168

Sângele lui Hottinger aprinde zelul papistaşilor

Consiliul Zurichului a protestat faţă de condamnarea nedreaptă a unuia dintre cetăţenii săi, dar, în loc să dea ascultare acelei mustrări, zelul pentru persecuţie s-a aprins şi mai mult după execuţia lui Hottinger, pentru că abia de se răcise sângele acelui om nevinovat că dieta a luat hotărâri să depună eforturi şi mai susţinute pentru a zdrobi reforma. Ei au luat imediat hotărârea să o delegaţie trimită la Zurich, unde era scaunul nelegiuirii, pentru a face apel la cetăţeni să renunţe la opiniile lor.

Potrivit acelei hotărâri, la 21 martie 1524 a fost trimisă o delegaţie la Zurich, în care erau delegaţi din toate cantoanele reprezentate la Lucerne, cu excepţia Schaffhausen. Delegaţii, în mesajul cel mai oficial, deplângeau faptul că unitatea vechii credinţe creştine se sfărâma şi că nefericitele schimbări introduse în ultima vreme produceau durere universală deoarece minunata stabilitate a bisericii şi statului, transmise din vechime, erau tulburate în mod violent. “Confederaţi ai Zurichului,” spuneau delegaţii, “alăturaţi-vă eforturilor noastre ca să înăbuşim credinţa cea nouă. Ar fi fost bine ca acest rău în creştere să fi fost oprit de la început. Dacă, după exemplul strămoşilor noştri, am apărat onoarea lui Dumnezeu, a binecuvântatei Fecioare şi a tuturor sfinţilor, chiar cu preţul vieţilor şi averilor noastre, este pentru că roadele învăţăturilor noi ale lui Luther apar peste tot sub forma ameninţărilor poporului, care se arată gata să se răzvrătească”. Delegaţii au adresat acest apel cetăţenilor Zurichului rugându-i să-i destituie pe Zwingli şi Leo Iuda, instrumentele prin care s-a transmis în Elveţia acea molimă. Ei au admis că erau abuzuri în sistemul ecleziastic. “Cu toţii sunt apăsaţi de papă şi de mulţimea lui de cardinali, episcopi şi agenţi ai lor, care, prin uzurpare, simonie şi indulgenţe au secătuit avuţia ţării. Erau dispuşi să colaboreze sub orice formă pentru a corecta asemenea rele, dar statele reunite nu mai puteau suferi inovaţiile care erau protejate şi încurajate de Senatul Zurichului”.

Aşa au vorbit adversarii reformei. Şi ce răspuns să dea consiliului unor discursuri atât de frumoase din partea unei majorităţi a Confederaţiei Helvete? Răspunsul a fost dat pe loc, cu fermitate şi nobleţe. Moartea lui Hottinger nu-i descurajase, ci mai curând le stârnise indignarea împotriva statelor care comiseseră crima.

Răspunsul Cantonului Zurich către Lucerne

“Nu putem face nici un fel de concesii,” au răspuns cei din Zurich, “cu privire la cuvântul lui Dumnezeu. În ultimii cinci ani am ascultat învăţăturile sfinte ale slujitorilor noştri: la început învăţătura lor ni se părea a fi nouă pentru că nu mai auzisem nimic de acest fel până atunci, dar atunci când am înţeles clar că ea avea scopul de a-l prezenta pe Isus Hristos ca autor şi desăvârşitor al mântuirii noastre, care a murit pe cruce ca Mântuitor al omenirii şi Şi-a vărsat sângele Lui scump pentru a ne curăţi păcatele, pe El care este acum singurul apărător şi mijlocitor între Dumnezeu şi om; când am auzit un mesaj atât de salutar, nu am putut să nu-l primim cu cea mai mare bunăvoinţă”. După ceva timp, ei au trecut să dea răspuns delegaţilor prezentând abuzurile Bisericii Romei, afirmând că toate binecuvântările pentru sufletele lor şi armonia în state vor izvorî din ascultarea faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Au reafirmat că singura armă pentru a birui puterea, abuzurile şi rapacitatea papistaşilor era predicarea cuvântului curat al lui Dumnezeu.

Cât de interesant trebuie să fie pentru cititorul creştin din zilele noastre să vadă oameni de stat, războinici şi partide politice din acel timp făcând referiri la cuvântul lui Dumnezeu în mod atât de deschis şi cu atât de multă credinţă! Acela era singurul lor standard şi singura regulă pentru practica lor. În zilele noastre, parcă prea se consideră implicit că toţi sunt călăuziţi în mod tainic de cuvântul lui Dumnezeu şi nu se fac referiri la el în adunările noastre publice. În încheiere Senatul a spus: “Nimic nu dorim mai mult decât să domine pacea universală şi noi nu încălcăm în nici o privinţă legile noastre, nici tratatele şi alianţele noastre. Dar ân această chestiune care ţine de siguranţa noastră eternă, nu putem proceda altfel decât aşa cum şi facem, decât dacă ne va convinge cineva că greşim. De aceea vă îndemnăm din nou, cum am mai făcut-o, ca, dacă găsiţi că învăţătura noastră este contrară scripturii, să ne indicaţi aceasta şi să ne-o dovediţi. Dar trebuie să vă rugăm să nu întârziaţi după sfârşitul lunii mai: până atunci vom aştepta un răspuns de la voi şi de la episcopii voştri şi de la universitatea de la Basel”.

Căderea idolilor

Timpul hotărât a trecut, iar cantoanele romano-catolice nu au dat nici un răspuns. Ca urmare, consiliul Zurichului a trecut la lucrarea reformatoare. Decretul pentru demolarea imaginilor a fost emis în ianuarie, dar autorităţile nu s-au grăbit să-l pună în aplicare. Nimic nu este mai demn de admiraţie în acest moment al istoriei noastre ca răbdarea şi modul ponderat în care magistraţii au condus lucrurile în această privinţă. Ei au amânat sperând ca lucrarea să se facă într-un acord general, de către tot poporul, şi nu prin violenţă.

La cererea celor trei pastori – Zwingli, Leo Iuda şi Englehardt -, consiliul a publicat un ordin ca, din vreme ce numai lui Dumnezeu I se cuvine închinarea, imaginile să fie înlăturate din toate bisericile din canton şi podoabele lor să fie vândute, banii fiind daţi pentru săraci. Consiliul interzicea persoanelor particulare să distrugă vreo imagine fără a avea acordul autorităţilor, cu excepţia acelora care sunt proprietatea lor personală, şi fiecare biserică urma să distrugă imaginile după o metodă prescrisă, iar aceia care ridicaseră imagini în biserici trebuiau să le înlăture până la o anumită dată, altfel acele imagini urmând să fie distruse de autoritatea publică. Prin aceste măsuri prudente şi oderate, care au fost adoptate la sfatul lui Zwingli, tulburările au putut fi evitate şi lucrarea s-a desfăşurat cu hotărârea unanimă a cetăţenilor.

Funcţionarii desemnaţi pentru această lucrare au fost doisprezece consilieri, cei trei pastori, arhitectul oraşului, pietrari, dulgheri şi alte ajutoare necesare. Ei au intrat în numeroasele biserici, şi, închizând uşile, au dat jos crucile, au ras frescele de pe pereţi, au văruit pereţii, au ars picturile şi au făcut ţăndări sau au distrus altfel orice idol pentru ca nu cumva să mai poată deveni din nou obiect de închinare idolatră. Bisericile de la ţară, urmând exemplul capitalei, au arătat şi mai mult zel în distrugerea vechilor lor decoraţii şi obiecte la care se închinaseră până nu demult. Zwingli vorbeşte oarecum glumeţ despre faimoasa statuie de piatră a Fecioarei la călugăriţele din Altenbach, care fusese venerată şi avea renume de a fi miraculoasă. Călugării afirmaseră că ea nu va putea fi niciodată luată de acolo, sau, cel puţin, nu se va putea să nu mai fie venerată. Ea a fost în repetate rânduri mutată şi fixată bine în alt loc, ba a fost chiar şi pusă sub lacăt, dar întotdeauna apărea în dimineaţa următoare în locul unde fusese mai înainte. Dar, vai! statuia nu a reuşit să facă ceea ce preziseseră călugării, ci s-a lăsat dusă şi nu a mai revenit în vechiul ei loc. Astfel, idolul a pierdut încrederea de care se bucura în popor.

“Mă bucur,” exclama Zwingli, “şi îi îndemn pe toţi ceilalţi să se bucure împreună cu mine că această culme a imposturii nelegiuite a fost în sfârşit înlăturată dinaintea ochilor oamenilor, pentru că, odată ce s-a făcut aceasta, toate celelalte născociri ale papalităţii vor fi desfiinţate mai uşor. A lui Dumnezeu, prin a cărui putere şi prin al cărui har am împlinit toate acestea, fie lauda şi gloria în veci! Amin”.

Reforma elveţiană şi cea germană

În faţa unor atât de mari lucrări ale Duhului lui Dumnezeu este bine să ne oprim un moment pentru a privi diferenţele dintre cei doi mari lideri ai reformei, caracterul principiilor lor, acţiunile lor şi rezultatele acestora. Diferenţa ne-a captivat deseori, şi uneori am menţionat-o, şi, din vreme ce d’Aubigne, apărătorul fierbinte al lui Luther, a remarcat diferenţa la care ne referim, putem să atragem atenţia asupra ei cu mai multă libertate.

Ceea ce a dominat gândirea lui Zwingli şi învăţătura şi faptele lui ca reformator a fost respectul suprem faţă de sfintele scripturi. El a susţinut cu îndrăzneală că trebuiau desfiinţate toate rânduielile religioase care nu se puteau găsi în cuvântul lui Dumnezeu şi care nu puteau fi dovedite prin el. Bblia ebraică şi Noul Testament în greacă stăteau pe masă înaintea lui în sala unde purta discuţii şi el nu admitea nici un alt standard înafară de acestea. Luther aborda religia pe baza unor principii diferite: el dorea să păstreze în biserică tot ce nu era în mod direct şi exres contrar scripturilor. Aceasta nu este deloc un principiu sănătos, deoarece se poate să fie dificil să dovedeşti că anumite lucruri sut în mod expres interzise în cuvântul lui Dumnezeu, ba se poate să fie chiar şi mai dificil să dovedim că în scriptură sunt măcar menţionate anumite lucruri. Adevărul este ceva bine definit şi pozitiv, pe când acea dogmă este flexibilă şi nesigură.

Până şi D’Aubigne recunoaşte că Luther s-a ridicat împotriva celoc care su sfărâmat cu violenţă imaginile din bisericile din Wittemberg, în timp ce idolii din templele din Zurich au fost doborâţi sub îndrumarea lui Zwingli. Reformatorul german a dorit să rămână unit cu Biserica Romei şi s-ar fi mulţumit să o poată curăţi de tot ceea ce era contrar cuvântului lui Dumnezeu, pe când reformatorul de la Zurich a ieşit complet din evul mediu, socotind că nimic din toate cele inventate după zilele apostolilor nu are autoritate absolută, ideea lui de reformă fiind aceea de a restabili simplitatea bisericii primare. Deci, Zwingli era un reformator mai complet în gândirea lui.

Creştinismul primar a fost transforrmat încă de la început prin îndreptăţirea de sine a iudaismului şi prin păgânismul grecilor, ajungându-se în final la confuzia romano-catolicismului. Elementul iudaic este predominant în acea parte a doctrinei catolice care se referă la om: mîntuirea prin fapte care îl fac pe om să capete merite şi negoţul mântuirii sufletelor oamenilor, cum s-a făcut ărin indulgenţe. Elementul păgân este predominant îndeosebi în cele cu privire la Dumnezeu: de la nenunăraţii dumnezei falşi ai papalităţii, lunga domnie a imaginilor, simbolurilor şi ceremoniilor, până la detronarea infinit binecuvântatului Dumnezeu cel plin de har. “Reformatorul german proclama marea doctrină a îndreptăţirii prin credinţă, şi prin aceasta a rănit mortal îndreptăţirea de sine a Romei. Reformatorul din Elveţia a făcut, fără doar şi poate, acelaşi lucru, şi incapacitatea omului de a se mântui singur constituie temelia lucrării tuturor reformatorilor. Dar Zwingli a făcut şi mai mult: a stabilit suveranitatea supremă, universală şi exclusivă a lui Dumnezeu, dând o lovitură de moarte închinării păgâne a Romei*”.


* D’Aubigne, vol. 3, p. 356-359

Căsătoria lui Zwingli

Din numeroasele noutăţi introduse atunci, nici una nu a scandalizat mai mult partida papală ca aceea a căsătoriei clerului: aceea sfida toată disciplina ecleziastică, această sfidare venind chiar de la aceia care se aştepta să fie apărătorii acelei discipline. A trăi ca şi când ai fi fost căsătorit era ceva care era trecut cu vederea de autorităţile ecleziastice, chiar dacă nu era aprobat, dar căsătoria era un păcat de moarte. Dar Duhul lui Dumnezeu lucra, şi ochii multor oameni au fost deschişi pentru a vedea adevărul. Unul dintre pastorii din oraşul Strasbourg, care trăise ca mulţi alţii în acel timp, a ajuns să înţeleagă aceasta şi s-a căsătorit imediat. Din vreme ce căsătoria a fost publică, episcopul nu s-a putut face că nu vede şi a produs mari tulburări atât în biserică cât şi în senat. Dar trecuse vremea când episcopul putea conduce toate lucrurile după voia lui: mulţi aprobau noua învăţătură şi au urmat exemplul pastorului, iar magistraţii au refuzat să se amestece în problemă.

În aprilie 1524, Zwingli s-a folosit şi el de privilegiul pe care-l ceruse deseori pentru toată preoţimea. Căsătoria lui cu Anna Reinhart, văduva lui Johan Meyer, senior de Weiningen, din comuna Baden, a fost anunţată public, dând prin aceasta un exmplu bun pentru farţii săi. Numai doi din mai mulţi copii i-au supravieţuit: Ulrich, care a ajuns canonic şi arhidiacon la Zurich, şi Regula, care era căsătorită cu Rudolph Gaulter, un teolog renumit. Anul următor, Luther s-a căsătorit cu Catherina von Bora. Aceste evenimente au fost prilej pentru mari calomnii, dar cum Zwingli nu fusese călugăr şi nici mireasa lui nu fusese călugăriţă, scandalul nu a fost atât de imens ca în cazul lui Luther şi Catherina.

Înaintarea reformei

Domnul a binecuvântat mult lucrările reformatorilor din Zurich în acel timp şi a oprit mâna vrăjmaşilor lor cruzi. Cuvântul Domnului avea locul cuvenit în inimile lor, şi, prin intermediul lor, şi în inimile poporului. Şi Dumnezeu binecuvântează negreşit oamenii sau naţiunea care preţuiesc cuvântul Lui. Aceasta este cea mai sigură cale spre cele mai bogate binecuvântări, pentru că El spune şi acum: “Pe cei care Mă onorează îi voi onora” (1. Samuel 2:30 ).

Doborârea imaginilor a fost urmată imediat de dizolvarea a două dintre cele mai importante instituţii religioase din Zurich. Prima dintre acestea a fost o veche şi bogată abaţie, întemeiată de rege, numită Frauen-Munster, care primea doamne de neam ales. Ea se deistingea nu numai prin marea ei vechime ci şi prin numeroasele imunităţi şi privilegii şi că avea proprietăţi care-i asigurau mari venituri. Această extraordinară societate de femei exercita dreptul suveran de a bate toată moneda în circulaţie şi de a numi persoanele care prezidau tribunalele. Stareţa a cedat de bunăvoie toate drepturile şi proprietăţile instituţiei, încredinţându-le în mâinile guvernului, în schimbul unui acord ca fondurile să fie folosite în scopuri avlavioase şi caritabile. Stareţa, Catherine Cimmern, s-a retras cu o pensie onorabilă, şi, la scurt timp după aceea, s-a căsătorit. Ca urmare a acestei schimbări, în 1526, oraşul Zurich a bătut pentru prima dată monedă în nume propriu şi a înfiinţat tribunale.

Şi consiliul canonicilor, în care era membru şi Zwingli, după un aranjament cu guvernul privind veniturile lor, a urmat exemplul bogatelor călugăriţe. Puţinii călugări care au mai rămas din cele trei ordine au fost strânşi cu toţii într-o singură mânăstire, cei tineri pentru a învăţa câte o meserie utilă, iar cei bătrâni pentru a-şi sfârşi zilele în pace.

Vestea despre aceste triumfuri ale cuvântului lui Dumnezeu s-a răspândit rapid prin munţii şi văile Elveţiei. Cantoanele romano-catolice erau exasperate. Faptele au fost denaturate şi s-au răspândit zvonuri false. Au fost convocate diete fără a se aduce la cunoştinţa senatului din Zurich şi delegaţii cantoanelor s-au angajat să nu permită niciodată noile opinii în Elveţia.

În acel timp pontifii nu au rămas spectatori indiferenţi. Clement al VII-lea a adresat o scrisoare Republicii Helvete în general, salutând-o cu un respect deosebit şi multă bunăvoinţă. El s-a adresat tuturor în termenii cei mai măgulitori, atât clericilor cât şi laicilor, care se făceau eforturi pentru a sprijini credinţa catolică. Zelul lor era “mult mai glorios decât toate victoriile şi realizările militare ale ţării lor”. Apoi i-a îndemnat să persevereze în mersul lor vrednic de laudă până ce vor fi nimicit doctrinele lutherane de pe pământul Elveţiei.

Mişcaţi de acea scrisoare meşteşugită şi iritaţi de ceea ce se întâmpla la Zurich, cele zece cantoane care nu mărturiseau credinţa reformată s-au adunat la Zug în luna iulie, de unde au trimis o delegaţie la Zurich, Schaffhausen şi Appenzel. Delegaţii aveau misiunea de a înştiinţa acele state de hotărârea fermă a dietei de a zdrobi noile învăţături şi de a-i urmări pe adepţii lor, începând cu confiscarea averilor şi a decăderea din rang şi megând până la a le lua viaţa. Zurich nu se putea să nu fie profund emoţionat de asemenea ameninţări, dar a avut răspunsul obişnuit: “În chestiuni care ţin de credinţă trebuie să ascultăm numai de cuvântul lui Dumnezeu”. Primind un asemenea răspuns, cantoanele catolice s-au umplut de furie. Lucerne, Uri, Schweiz, Zug, Unterwalden şi Freiburg au declarat celor din Zurich că aceştia nu vor mai sta în dietă împreună cu ei dacă nu vor renunţa la dogmele lor noi. Unitatea federaţiei a fost sfărâmată de partizanii Romei, şi, în pofida jurămintelor şi alianţelor, ei erau hotărâţi să oprească înaintarea adevărului recurgând la sabie şi la persecuţie.

Armele de luptă ale Romei

Problemele luau un aspect mai ameninţător. La scurt timp după aceea a avut loc un eveniment care a dus la agravarea neînţelegerilor dintre confederaţi şi a dat Romei ocazia de a arăta ce arme era gata să folosească în lupta pentru vechea credinţă.

Satul Stemheim, situat la frontiera cu Thurgau ţinea de Zurich în toate mai puţin jurisdicţia penală, de care se ocupa guvernatorul din Thurgau. Acest sat avea o capelă dedicata Sf. Ana, care era împodobită prin darurile pelerinilor. Dar, cu toate marile avantaje pentru locuitori, aceştia erau înclinaţi să părăsească practicile lor idolatre şi câştigurile şi să îmbrăţişeze principiile reformei. Stamheim era pe atunci condus de un vice-guvernator numit Johann Writh, un om demn şi un reformator serios. El avea doi fii tineri care erau preoţi, pe nume Johann şi Adrian, care fuseseră numiţi acolo de Consiliul din Zurich pentru a da învăţătură poporului. Plini de evlavie şi de curaj şi zeloşi predicatori ai evangheliei, ei i-au învăţat pe cetăţeni că onorurile aduse “patroanei sfinte a satului” Îl dezonorau pe Dumnezeu şi erau contrare cuvântului Său. Primind edictul Consiliului din Zurich cu privire la imagini, ei au ars icoanele care atestau miracolele Sf. Ana şi au înlăturat imaginile care fuseseră amplasate în locurile publice din Stamheim.

Pentru moment, opinia populară a fost în favoarea reformei, dar încă mai erau mulţi care tot se mai agăţau cu tenacitate de idolatrie şi au murmurat din adâncul sufletului cerând să fie vărsat sângele celor care au distrus idolii. Nişte asemenea oameni şi-au prezentat plângerile înaintea marelui guvernator din Thurgau, pe nume Joseph Amberg. Acel om nenorocit a fost pentru un timp atras de opiniile lui Zwingli, dar pentru a obţine voturile concetăţenilor săi, care erau toţi catolici zeloşi, el a promis să folosească toată puterea lui pentru a suprima din Thurgau acea sectă nouă. I-ar fi arestat şi aruncat în închisoare pe autorii ofensei, dar Stamheim nu intra în jurisdicţia lui. El nu a căutat deloc să-şi ascundă ura violentă împotriva lui Writh şi a fiilor săi, nici gândul de a se răzbuna pentru dezonorarea imaginilor.

Arestarea ilegală a lui Oexlin

Geniul cel rău al Romei i-a venit în ajutor lui Amberg: văzând că minţile oamenilor erau tulburate şi că exista o predispoziţie spre tulburări şi violenţă, el a întins o cursă fatală. Oexlin, un mare prieten al lui Zwingli, şi principalul apostol al reformei în Thurgau, a fost arestat în speranţa de a opri înaintarea reformei. La 7 iulie 1524, la miezul nopţii, învăţatul şi evlaviosul preot din Burg a fost luat de soldaţii guvernatorului, care nu au ţinut cont de poziţia şi de privilegiile lui, nici de strigătele lui. Auzind zarva, locuitorii au ieşit pe străzi şi satul a ajuns rapid scena unei răzmeriţe, dar pastorul lor nu a putut fi salvat şi soldaţii au plecat cu el în noaptea neagră. Potrivit obiceiului vremii, a fost bătută toaca – acel semnal de alarmă -, şi locuitorii satelor învecinate au ieşit întrebându-se unii pe alţii ce s-a întâmplat.

Când Johann Wriths şi fiii săi au auzit că prietenul şi fratele lor fusese luat prin violenţă şi dus, s-au grăbit să se alăture urmăritorilor. Dar au ajuns prea târziu, deoarece soldaţii, auzind alarma, s-au grăbit mai tare şi au trecut rapid dincolo de râul Thus. I-a fost adresată lui Amberg o cerere pentru eliberarea lui Oexlin pe cauţiune, dar aceasta a fost respinsă. Din nefericire, câteva suflete turbulente, cum se întâmplă să participe în mod obişnuit la asemenea tulburări, au ajuns la manifestări necontrolate. Ei au cerut ceva de băut de la o mânăstire din Ittingen, şi, nefiind mulţumiţi de ceea ce li s-a dat, ei au trecut la jaf şi au băut peste măsură. Writh şi fiii săi au făcut tot ce au putut pentru a-i ţine în frâu, dar nu au reuşit. Poporul a crezut că deţinuţii au încurajat tirania lui Amberg şi că ei au determinat ca răzbunarea să se abată asupra călugărilor din Ittingen. În timp ce delicvenţii chefuiau în pivniţele mânăstirii a izbucnit un incendiu care a ars până-n temelii toată mânăstirea.

Familia Writh acuzată pe nedrept

Aceasta a fost deajuns pentru a odferi motive adversarilor: marele guvernator a prezentat evenimentul fatal învinuindu-i pe locuitorii din Stein şi Steinheim şi mai ales pe guvernatorul Writh şi pe fiii săi, pe care i-a acuzat că au făcut să fie bătută toaca şi că ar fi fost autorii violenţelor comise la Ittingen, că ar fi profanat ostia şi ar fi ars mânăstirea.

La câteve zile după aceea, reprezentanţii cantoanelor s-au strâns la Zug, şi atât de mare a fost indignarea lor încât au pornit imediat în marş cu steaguri la Stein şi Steinheim pentru a-i ucide cu sabia pe cei de acolo. “Cine este vinovat,” au spus reprezentanţii Zurichului cu multă chibzuinţă, “acela trebuie să fie pedepsit, dar potrivit cu legile juste şi nu prin violenţă”. Ei au prezentat delagaţilor cantoanelor şi că marele guvernator provocase tulburarea încălcând privilegiile oraşului Stein prin arestarea ilegală a lui Oexlin. În acelaşi timp, Consiliul din Zurich l-a trimis pe unul dintre membrii săi la Stenheim (care era sub jurisdicţia lor) însoţit de o escortă de soldaţi, pentru a-i lua pe acuzaţi. Msi mulţi s-au pus la adăpost prin fugă, dar Writh şi fiii săi, care se întorseseră înainte ca să fi ars mânăstirea, din vreme ce trăiau în pace la Astamheim, nu au vrut să fugă, contând pe nevinovăţia lor şi că guvernul lor va face dreptate. Când au venit soldaţii, guvernatorul cel demn le-a spus: “Domnii mei de la Zurich ar fi putut să nu facă acest efort. Dacă ar fi trimis chiar şi un copil, m-aş fi supus chemării lor”. Cei trei Writh, împreună cu prietenul lor, Burhard Ruteman, guvernatorul Nussbaum – un om cu acelaşi duh -, au fost luaţi prizonieri şi duşi la Zurich. După ce au stat închişi o săptămână, ei au fost luaţi la cercetare. Au recunoscut că ieşiseră când a sunat toaca şi că merseseră după mulţime la Ittingen, dar au dovedit că , în loc să-i incite pe ţărani la dezordine, ei se străduiseră să-i potolească şi că s-au întors acasă de îndată ce marele guvernator a refuzat să-l elibereze pe Oexlin. Nu au putut fi aduse nici un fel de dovezi împotriva lor; ei au acţionat numai conform principiilor republicane ale ţării lor când au ieşit la sunetul de toacă. După o cercetare completă, au fost declaraţi nevinovaţi.

Adunarea de la Baden

Rezultatul procedurilor a fost comunicat cantoanelor care s-au strâns atunci la Baden şi nu s-au arătat satisfăcute. Setea de sânge a Izabelei s-a înteţit şi mai tare când a simţit că prada îi este la-ndemână, aşa că ea a hotărât să-şi întindă braţul pentru a o apuca. Contrar obieciurilor statornicite în confederaţie, ea a cerut ca prizonierii să fie predaţi pentru a fi judecaţi la Baden. Cei din Zurich au refuzat pe baza dreptului lor de a-şi judeca supuşii lor şi deoarece dieta nu avea drepturi asupra acuzaţilor. La auzul acelor cereri, delegaţii s-au cutremurat de furie. “Com face noi înşine dreptate” au exclamat ei, “dacă acuzaţii nu ne sunt predaţi imediat, atunci trupele noastre vor merge la Zurich pentru a-i lua prin forţa armelor”. Cunoscând că erau sentimente puternice împotriva celor din Zurich din cauza lui Zwingli şi a reformei, de teama unui război civil, Senatul a şovăit.

Ce moment nefericit pentru onoarea Zurichului! “A ceda în faţa ameninţărilor,” spunea Zwingli, “renunţând la drepturi atunci când viaţa unuia dintre supuşi este în joc, este o slăbiciune criminală, care nu poate decât să aibă consecinţele cele mai fatale. Dacă persoanele acuzate ar fi vinovate, atunci nu aş avea deloc dorinţa de a le salva de sabia dreptăţii, dar din vreme ce acele persoane au fost dovedite nevinovate la judecată, de ce să fie ele date pe mâna unui tribunal care este dinainte hotărât să-şi verse asupra capetelor lor toată furia împotriva reformei?” Tot oraşul era în clocot; opiniile erau împărţite. În cele din urmă s-a ajuns la ceea ce era considerat a fi o cale de mijloc: prizonierii aveau să fie predaţi dietei cu condiţia ca ei să fie cercetaţi numai cu privire la ceea ce s-a întâmplat la Ittingen şi nu în chestiuni de credinţă. Dieta a fost de acord cu aceasta, şi, la 18 august, vinerea, cei trei Writh şi prietenul lor, însoţiţi de membri ai consiliului statului şi de mai mulţi oameni înarmaţi, au părăsit Zurich.

Istoricul spune: “În oraş se simţea o adâncă îngrijorare în legătură cu perspectivele celor doi tineri şi a tovarăşilor lor mai în vârstă. La trecerea lor se auzeau numai gemete. Ce procesiune de jale! a exclamat cineva. Dumnezeu ne va pedepsi pentru că i-am predat, a strigat un altul. Să-L rugăm să dea har acestor sărmani prizonieri şi să le întărească credinţa”. Toate bisericile erau pline. Zwingli şi alţii şi-au ridicat glasurile, şi chiar ne putem întreba cine oare nu a scăldat în lacrimi acele prime roade pentru Dumnezeu ale reformei din Elveţia?

Familia Writh şi Rutemann condamnaţi pe nedrept

Când au ajuns la Baden, prizonierii au fost aruncaţi în temniţă. O cercetare formală a început ziua următoare. Primul a fost scos pentru cercetare guvernatorul Writh. Catolicii, acţionând în virtutea vechiului lor motto, că “nu este bine să ţii promisiuni faţă de eretici”, l-au interogat imediat pe guvernator cu privire la înlăturarea imaginilor de la Stamheim şi la alte chestiuni în legătură cu religia. Delegaţii de la Zurich au protestat, reamintindu-le că dieta încălca flagrant condiţiile stabilite în care prizonierii au compărut înaintea lor, dar mustrările au fost zadarnice. Cei din Zurich au fost luaţi în derâdere cu apelurile lor. Prizonierii au fost supuşi la torturi cu speranţa de a stoarce de la ei ceva mărturisiri care să dea o aparentă justeţe sentinţei care era deja hotărâtă.

Cele mai crude torturi i-au fost aplicate tatălui, fără a ţine cont de caracterul lui sau de vârsta lui. Dar el a persistat declarându-şi nevinovăţia în legătură cu jaful şi incendierea de la Ittingen. De dimineaţa până la amiază ei au aplicat tratamente crude asupra bătrânului. Strigătele lui către Dumnezeu pentru a-l susţine şi a-l mângâia au atras doar blasfemii din partea torţionarilor. “Unde este Hristos al tău acum?” a spus unul dintre reprezentanţi, “roagă-l pe el să te scape”. Fiul său curajos, Johann, a fost tratat în mod şi mai barbar, dar nimic nu l-a clintit de la statornicia lui în Hristos. S-ar părea că el a triumfat în suferinţe şi a fost glorificat prin crucea lui. Adrian a fost ameninţat că îi vor fi tăiate venele una după alta dacă nu-şi va mărturisi vinovăţia, dar el a mărturisit numai că predicase evanghelia lui Hristos şi că se căsătorise. Când s-au plictisit să-i tot tortureze, i-au trimis pe acei martori credincioşi înapoi în temniţa pestilenţială cu trupurile aproape sfârtecate, dar tari în convingerea cu privire la nevinovăţia lor şi susţinuţi de prezenţa şi puterea Domnului şi Stăpânului lor, Isus Hristos.

Hanna Writh, soţia guvernatorului şi mama celor doi tineri preoţi, s-a grăbit să meargă la Baden, purtând în braţe pruncul ei, pentru a-i implora pe judecători să arate milă. Cu râuri de lacrimi ea a implorat îndurare pentru soţul şi fiii ei, invocând familia ei numeroasă şi serviciile pe care soţul ei le adusese în trecut statului şi ţării. Dar totul a fost zadarnic. Rugăminţile ei, pe care numai o soţie şi o mamă le poate adesa astfel, în loc să-i înmoaie pe judecători, i-a iritat şi mai mult, arătând că ura satanică împotriva adevărului era adevărata cauză a cruzimii lor. Unul dintre judecători, delegatul cantonului Zug, prin providenţa lui Dumnezeu, a dat cea mai minunată mărtutie cu privire la caracterul lui Writh şi la cât de josnici erau judecătorii săi. “Îl ştii pe guvernatorul Writh?” l-a întrebat pe judecător un prieten al soţiei disperate. “Da,” a răspuns acesta, “În două rânduri am fost guvernator de Thurgau şi nicicând nu am cunoscut un om mai nevinovat, mai drept şi mai ărimitor ca Johann Writh. Casa lui era deschisă pentru toţi cei care aveau nevoie de ajutor. De fapt, casa lui era ca un fel de mânăstire, han şi spital şi nu-mi pot imagina ce demon l-a putut atrage în acea tulburare. Dacă el ar fi jefuit, ar fi furat sau chiar ar fi ucis, atunci aş fi făcut orice pentru a obţine graţierea lui, dar cum el a ars imaginea binecuvântatei Sf. Ana, mama Fecioarei, trebuie să moară şi nu se poate să aibă parte de îndurare”. Tribunalul s-a dizolvat, delegaţii s-au întors fiecare în cantonul lui, iar prizonierii în celulele lor şi nu au mai avut întrunire timp de o lună.

Martiriul Writhilor şi al lui Rutemann

Au trecut în sfârşit patru săptămâni de groază, după care delegaţii s-au strâns pentru a delibera sentinţa. Ca o solemnă mascaradă de justiţie, cu uşile închise, s-a hotărât moartea pentru guvernatorul Writh şi fiul său Johann – care era cel mai tare în credinţă şi care îi îndrumase pe ceilalţi, şi, de asemenea, pentru guvernatorul Rutemann. Adrian, poate pentru a colora cruzimea şi nedreptatea sentinţei, a fost redat mamei sale cu pretenţia de a fi o manifestare a îndurării.

Ofiţerii au mers în turn pentru a-i aduce pe prizonieri în curte. La auzul sentinţei, Adrian a izbucnit în lacrimi. Tatăl său l-a îmbrăţişat un scurt timp, cerându-i să promită că nicicând nu va încerca în vreun fel să răzbune moartea lor. “Frate”, i-a spus Johann lui Adrian, “crucea lui Hristos trebuie întotdeauna să urmeze după cuvântul Lui. Deci, nu plânge, frate, ci prinde din nou curaj şi predică evanghelia lui Hristos şi fii statornic pentru cauza lui Hristos. Eu pot să-I mulţimesc astăzi Domnului că m-a onorat prin chemarea de a suferi şi a muri pentru adevărul Său, binecuvântat fie numele Lui în veci! Facă-se voia Lui ce sfântă!”

Au fost conduşi la eşafod. Suferinţele prin care trecuseră pe parcursul îndelungii detenţii în acea temniţă nesănătoasă şi din cauza torturilor care le fuseseră aplicate făceau ca moartea să fie binevenită, ca aducătoare de pace. Dar acel fiu nobil, care era plin de cea mai tandră grijă în legătură cu neliniştile tatălui său, a căutat, cum ştia el mai bine, să-l mângâie şi să-l susţină, fapt care se cuvine să fie amintit cu admiraţie şi recunoştinţă pentru totdeauna. Toţi spectatorii au vărsat râuri de lacrimi când el şi-a îmbrăţişat tatăl şi şi-a luat adio de la el pe eşafod. “Multiubitul meu tată, de acum înainte nu-mi vei mai fi tată şi eu nu-ţi voi mai fi fiu. Suntem fraţi în Hristos Isus, pentru iubirea căruia vom muri. Dar mergem la Acela care este Tatăl nostru şi Tatăl tuturor celor credincioşi, şi în prezenţa Lui ne vom bucura de viaţa eternă. Să nu ne temem de nimic”. “Amin,” a răspuns tatăl, “Dumnezeu fie slăvit, mult iubitul meu fiu şi frate în Hristos”. Guvernatorul Ruteman s-a rugat în tăcere.

Toţi trei au îngenuncheat împreună în numele Domnului Isus Hristos, şi, după câteva clipe, capetele lor au căzut pe eşafod, iar sufletele lor fericite au mers acasă la odihnă în paradisul lui Dumnezeu.

Mulţimea a înălţat plângeri cu glas tare. Cei doi guvernatori au lăsat înnurmă douăzeci şi doi de copii şi patruzeci şi cinci de nepoţi. Hanna crescuse în teama de Domnul o familie numeroasă şi era foarte respectată în toată regiunea pentru virtuţile ei, dar ea încă nu golise până la fund cupa necazului. Ea a fost condamnată să plătească douăsprezece coroane călăului care-i decapitase soţul şi fiul. Cititorul să reţină barbaria elaborată, nimicnicia şi laşitatea persecutorilor, şi cruzimea care găseşte plăcere să chinuie şi mai mult inima deja zdrobită a unei femei. “Suflete al meu, nu intra la sfatul lor! Gloria mea, nu te uni cu adunarea lor!” (v. Geneza 49:6 ).  

Adrian Writh a fost eliberat însă cu porunca de a mărturisi public crima sa la einsidlen, dar el a fugit la Zurich, unde a găsit adăpost, după care a devenit pastor la Altorf şi a ajuns să fie tatăl celebrului Rudolph sau Ralph, Hospinian, autorul Istoriei sacramentariene. Oexlin a fost eliberat după ce a fost torturat la Luzerne. Şi el s-a refugiat în cantonul Zurich şi a devenit pastor acolo*.


* Pentru mai multe detalii, vedeţi Life of Zwingle, de Hess, p. 178-194; D’aubigne, vol. 2, cap. 5, Scott, p. 494-501

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *