comori.org
comori.org

Capitolul 40. Reforma în Elveţia

Andrew Miller

În studiul istoriei reformei în Germania şi în Elveţia, inima este înviorată văzând unitatea desăvârşită a lucrării Duhului în ambele ţări. Din punct de vedere naţional, politic şi social, aceste ţări erau mult diferite. Marele sistem monarhic al Germaniei era într-un contrast puternic cu cele treisprezece mici republici ale Elveţiei. În cea dintâi reforma a trebuit să lupte împotriva puterii imperiale, în cea de-a doua împotriva puterii democratice. Dar, în mod concertat, lucrarea Duhului Sfânt a început în ambele cam în acelaşi timp şi a avut aceleaşi adevăruri. Aceasta a fost în mod clar de la Dumnezeu şi demonstrează originea divină a reformei. “Am început să predic evanghelia,” spune Zwingli, “în anul de graţie 1516, adică atunci când în această ţară nu se auzise de numele lui Luther. Nu de la Luther am primit eu învăţătura lui Hristos, ci din Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă Luther îl predică pe Hristos, atunci el face ceea ce fac şi eu şi aceasta este totul”.

Din câte ştim, D’Aubigne este singurul istoric care remarcă acest fapt interesant sub aspectul lui divin. Şi, cum el a ajuns la odihnă şi la răsplătire, ne face în mod sincer plăcere să dăm mărturie despre evlavia istoricului care a putut astfel umbla cu Dumnezeu văzând numeroasele lui lucrări. Căile lui Dumnezeu în guvernare, ca şi cele în har contribuie la zidire dacă le studiem în comuniune cu El, dar până şi cele mai spirituale subiecte vor rămîne neroditoare dacă El nu umple gândurile noastre. Astfel, D’Aubigne scria: “Zwingli nu a comunicat deloc cu Luther. Fără-ndoială, a existat totuşi o legătură între aceşti doi mari oameni, dar nu trebuie să căutăm o legătură pe pământ, pentru că ea este sus. Cel care, din cer, i-a dat adevărul lui Luther, i l-a dat şi lui Zwingli. Lagătura care-i unea era Dumnezeu*”.  


* vol. 2, p. 382

Cu toate că reforma în ambele ţări – ca şi în alte state europene – a prezentat o izbitoare unitate rezultată dintr-un singur Duh, se pot distinge fără greutate unele caracteristici naţionale. În Germania, persoana lui Luther, cu statura lui spirituală impunătoare îi domină pe toţi ceilalţi reformatori. El a fost văzut, a fost auzit şi a ieşit în evidenţă peste tot şi cu orice ocazie. Nimic nu s-a putut face şi nimic nu s-a rezolvat fără el. El a fost şeful recunoscut al unui partid. În Elveţia însă nu a existat nici un asemenea lider, ci Dumnezeu a găsit plăcut să exerseze multe minţi în diferite cantoane în acelaşi timp. Mai multe persoane nobile, oarecum ca un fel de senat republican, s-au ridicat ca luptători pentru credinţă: Justus, Wittenbach, Zwingli, Leo Juda, Capito, Haller, Farel, Oecolampadius, Oswald Myconius şi Calvin. Dar, cu toate că nici unul dintre ei nu şi-a asumat rolul de conducător, numele lui Ulrich Zwingli se ridică deasupra tuturor celorlalţi.

Din vreme ce marea ramură a bisericii mărturisitoare, numită în mod obişnuit “bisericile reformate”, îşi are originea în reforma elveţiană, se cere să cercetăm aceasta cu atenţie, chiar dacă mai pe scurt. Cele mai cunoscute istorii ale bisericilor din această tară sunt cele ale lui Mosheim şi Milner, dar nu există nici o istorie a reformei din Elveţia. Mosheim, un teolog lutheran, aproape că o ignoră, iar Milner se limitează la a remarca în treacăt câţiva oameni proeminenţi. Dar, mai înainte de a încerca să urmărim istoria reformei, este bine să cunoaştem situaţia religioasă din Elveţia înainte de acea mare revoluţie morală.

Introducerea creştinismului în Elveţia

Creştinismul a fost introdus în ţara munţilor şi lacurilor în secolul al VII-lea de Sf. Gall, originar din Irlanda şi urmaş al marelui stareţ Columbanus. După moartea lui Gallus sau Sf. Gall, ucenicii săi şi alţi misionari din Irlanda, care au continuat să lucreze pentru convertirea elveţienilor, întemeind mânăstiri şi vestind evanghelia. S-a constituit o biserică elveţiană, strict roman-catolică din punct de vedere al caracteristicilor ei, care s-a supus puterii papale. Pe la jumătatea secolului al unsprezecelea, doi pustnici şi-au croit drum de la Sf. Gall până la o vale care dă la lacul Zurich. Treptat, valea a ajuns să se populeze în jurul chiliilor lor şi a fost construită o biserică la vreo şase sute de metri deasupra nivelului lacului, după care a fost construit satul Wildhaus. Administratorul sau magistratul parohiei spre sfârşitul secolului al cincisprezecelea era un om numit Zwingli, tatăl reformatorului. Astfel putem urmări cursul luminii adevărului din Irlanda pe continent şi în toată Europa şi în toată creştinătatea.

Poziţia Elveţiei în mijlocul munţilor şi în inima Europei a fost comparată cu aceea a unei şcoli militare, de la care naţiunile din jur au ajuns să se perfecţioneze în arta războiului. Reputaţia soldaţilor elveţieni ca oameni curajoşi şi rezistenţi a dus la crearea obiceiului dăunător de a se înrola în serviciul unor ţări străine. Deşi erau legaţi de munţii ţării lor natale şi de libertatea de acolo, atracţia aurului străinilor i-a făcut pe mulţi să părăsească păşunile alpine pentru a sluji străinilor. Această practică a devenit un mare rău pentru naţiune: agricultura a ajuns să fie neglijată, familiile au ajusn să fie lipsite de tată şi de fii, mii de oameni care au plecat nu s-au mai întors niciodată, iar cei care s-au întors au venit demoralizaţi, astfel încât vechea simplitate a poporului a ajuns să dispară treptat. Dar, este trist să o spunem – deşi este ceva consemnat de toţi cronicarii cunoscuţi – cel care a initiat această calamitate naţională a fost pontiful Romei. În conflicetele lui cu alte naţiuni, el a fost deseori nevoit să solicite celor din cantoane ajutorul pe care proprii săi supuşi refuzau să i-l acorde, fie de teamă, fie din infidelitate. Tezaurul apostolic furniza resursele pentru război, iar elveţienii cei săraci dar viteji au hotărât deseori soarta papalităţii pe câmpurile de luptă din nordul Italiei. Preoţii staţionaţi în diferite regiuni ale Elveţiei au primit instrucţiuni să pregătească poporul să dea ascultare papei sub această formă. “Muntenii erau amăgiţi cu învăţătura că era ceva sfânt să se încingă pentru bătălie şi era un martiriu glorios sa cadă servind biserica”. Dar elveţienii erau din ce în ce mai avari, astfel încât cei care ofereau mai mult pentru serviciile lor le şi obţineau. Aceasta l-a determinat pe papă să se arate foarte darnic în distribuirea indulgenţelor şi a altor beneficii, ceea ce a condus la corupţia morală şi degradarea preoţilor şi a poporului. De atunci, marele respect pe care biserica Elveţiei îl avea faţă de Scaunul episcopal al Romei a început să scadă rapid.

“La începutul secolului al şaisprezecelea, biserica Romei ajunsese să fie atât de puternică şi de măreaţă încât părea cu neputinţă să mai fie tulburată de ceva. Mai ales în Elveţia, nu părea să fie nici o speranţă să se producă vreo schimbare a religiei, atât din cauza alianţei strânse cu papa cât şi a ignoranţei extreme şi a corupţiei dominante. Dar tocmai în asemenea împrejurări găseşte Dumnezeu potrivit să lucreze, pentru ca toată gloria să-I fie dată numai Lui. Dreptatea Lui nu mai permitea ca El să mai tolereze grozavele excese şi dezordinea care domneau în bisericile Europei... Dumnezeu trebuie să aibă închinătorii săi adevpraţi, care se închină în duh şi în adevăr*”.


* Abraham Ruchat din Lausanne, citat de Scott, vol. 2, p. 328; Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 19

Aşa stăteau în general lucrurile când zorii unei noi zile au început a miji în văile Alpilor. Ulrich Zwingli a fost numit apostolul reformei elveţiene. Fără-ndoială, el a fost cel mai important instrument la începutul lucrării şi care a dus la înaintarea ei, deşi au mai fost şi alţii în câmpul de lucru înaintea lui. El avea o raţiune puternică şi limpede, o mare dragoste de adevăr, dorea să răspândească adevărul şi era însufleţit de un zel nobil pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru binele bisericii Lui. A greşit în mai multe privinţe, cum se întâmplă şi cu cei mai buni slujitori ai Domnului, dar poate fi pus alături de Calvin, printre cele mai ilustre nume din istoria ecleziastică.

Naşterea şi educaţia lui Zwingli

Familia Zwingli era o familie veche, respectabilă şi mult stimată în regiunea Toggenburg – un mic district cu munţi semeţi şi văi strâmte cu, păduri şi păşuni. Ulrich era al treilea fiu; şi avea cinci fraţi şi o soră. S-a născut în ziua de anul nou, în 1484, într-un sătuc puţin cunoscut de pe malul lacului Zurich, care, fiind aşezat în munţi, este numit Wildhaus.

Tatăl şi fii săi se ocupau în principal cu turmele şi cirezile lor – cele mai importante resurse ale districtului şi Ulrich se putea să nu iasă din cercul strâmt al Toggenburgului dacă din copilăria lui nu ar fi manifestat nişte caracteristici promiţătoare, care l-au determinat pe tatăl său să-l consacre bisericii. Înainte de a fi împlinit zece ani, el a fost dat în grija unchiului său, decanul de Wesen. Unchiul său i-a vorbit atât de mult tatălui său despre abilităţile copilului încât, cu aprobarea şi cu ajutorul lui, Ulrich a studiat la Basel, Berna, Viena şi apoi din nou la Basel. Datorită reuşitelor remarcabile în studiile sale şi a unor caracteristici promiţătoare, el a fost favoritul tuturor profesorilor pe care i-a avut. La Berna, dominicanii au remarcat vocea frumoasă a tânărului muntean şi văzând înţelegerea lui precoce, l-au determinat să locuiască în mânăstirea lor. Tatăl lui, când a auzit de acel pas şi-a exprimat energic dezacordul lui şi i-a poruncit fiului său să părăsească Berna şi să meargă la Viena. Tânărul neexperimentat a scăpat astfel de rigorile dintre zidurile monastice, care i-au provocat lui Luther atâtea suferinţe, ale căror efecte morale s-au răsfrânt asupra întregii sale vieţi.  

În timpul celei de-a doua şederi a lui Zwingli la Basel, el a studiat teologia având ca profesor pe celebrul Thomas Wittembach. De la acest teolog capabil, care nu le-a ascuns elevilor săi erorile bisericii Romei, Zwingli pare să fi învăţat ceea ce Luther a învăţat cam în acelaşi timp de la Staupitz: marea doctrină a îndreptăţirii prin credinţă. “Nu este departe ceasul,” spunea Wittembach, “în care teologia scolastică va fi părăsită şi vor fi revigorate vechile învăţături ale bisericii”. Pe tinerii serioşi care se strângeau în jurul său i-a asigurat că “moartea lui Hristos este singura răscumpărare a sufletelor lor”. Inima caldă a lui Zwingli a sorbit adevărul, şi, asemenea profesorului său şi a unora dintre colegii săi, s-a angajat în conflict*.


* D’Aubigne, vol. 2, p. 399; Waddington, vol. 2, p. 268; Faiths of the World, vol. 2, p. 20

Acolo a legat unele din cele mai strânse prietenii, care au continuat pe tot parcursul vieţii, pe care nici chiar moartea nu le-a rupt. Leo Juda, fiul unui preot alsacian şi Capito au fost cei mai intimi prieteni ai lui Ulrich. Ca muntenii în general şi asemenea lui Luther, Zwingli a fost şi muzician şi cânta la mai multe instrumente ; lăuta, harfa, vioara, flautul, ţambalul şi cornul de vânătoare îi erau cunoscute şi cânta la ele în ceasurile grele sau ca relaxare după studii dificile.

Zwingli, pastor la Glaris

După ce a încheiat cursurile de teologie şi şi-a luat titlul de Licenţiat în Arte, în anul 1506, a fost ales de comunitatea din Glaris pentru a le fi pastor. A stat acolo zece ani, îndeplinindu-şi cu conştiinciozitate îndatoririle profesionale în timp ce studia cu multă sârguinţă Sfintele Scripturi. S-ar părea că în acea perioadă el a dobândit cunoştinţele şi experienţa de care a avut nevoie în slujbele sale ulterioare pentru Domnul şi biserica Lui. “Un manuscris extrem de interesant,” spune unul dintre biografii săi, “se mai găseşte în biblioteca de la Zurich – o copie a tuturor epistolelor Sf. Pavel în greaca originală, cu numeroase adnotări făcute de cei mai de seamă dintre părinţi, pe care Zwingli a scris spre amintire”. La sfârşuitul manuscrisului este scris: “copiat de Ulrich Zwingli, 1514”. El i-a studiat şi pe clasicii latini şi culegeri din scrierile părinţilor, mai ales Origen, Ambrozie, Ieronim, Augustin şi Hrisostom, cu învăţături şi practici ale bisericii de la început. “Studiez scrierile învăţătorilor,” spunea el, “nu ca fiind autorităţi, ci cam aşa cum facem când întrebăm un prieten: cum înţelegi tu acest pasaj?” El cunoştea şi scrierile lui Wycliffe şi Huss, dar asemenea tuturor studenţilor de vârsta lui, devora scrierile lui Erasmus de îndată ce apăreau.

De atunci, abuzurile ecleziastice ale Romei începuseră să-i apară evidente, şi, când prezenta de la amvon Scripturile, el  expunea cu fidelitate şi fără teamă inovaţiile şi corupţia sistemului roman. Aceia au fost zorii reformei în Elveţia: Zwingli susţinea autoritatea absolută a Cuvântului lui Dumnezeu şi denunţa falsităţile Romei.

Pe când era angajat în asemenea lucrări, el a fost obligat să-şi părăsească îndatoririle cele mai sacre pentru a însoţi armata confederată într-o expediţie în Italia. Ameninţat de Francisc I, care se jurase să răzbune în Italia onoarea Franţei, papa, cuprins de teamă, a implorat cantoanele să-i vină în ajutor. Era un obicei în Elveţia ca Landamann, principalul magistrat al cantonului, şi pastorul parohiei să însoţească trupele pe câmpul de luptă în asemenea campanii. În anii 1513 şi 1515, Zwingli a fost obligat să urmeze stindardul parohiei sale în câmpiile Italiei. În prima din aceste expediţii, francezii au fost înfrânţi de confederaţi la Novara, iar călugării şi preoţii au proclamat de la amvoanele lor că elveţienii erau poporul lui Dumnezeu, care a răzbunat mireasa Domnului împotriva vrăjmaşilor ei, dar în cea de-a doua el a fost martor înfrângerii semnificative a compatrioţilor săi la Marignan. Istoria spune că acolo a pierit floarea tineretului elveţian, iar Zwingli, care nu a putut împiedica dezastrul, copleşit de sentimentele lui naţionale şi de patriotism, a luat o sabie şi s-a aruncat în luptă. Aceasta era ceva firesc în acele vremuri şi se considera a fi un act nobil, dar nu era ceva creştinesc. În acel moment el a uitat că, în calitate de slujitor al lui Hristos, el trebuia să lupte numai cu sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. “Pentru că armele luptei noastre nu sunt carnale, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raţionamente şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu şi înrobind orice gând ascultării de Hristos” (2. Corinteni 10:4-5 ).

Atunci Zwingli a simţit mai mult ca oricând necesitatea reformei atât în biserică cât şi în stat. El ajunsese să vadă consecinţele îndelungii practici a poporului său de a trimite soldaţi să lupte pentru alte naţiuni şi de a interveni pentru a soluţiona dispute care nu-i priveau pe ei. Văzând că atât de mulţi compatrioţi viteji şi-au pierdut viata în apărarea unui papă ambiţios şi fără credinţă, el s-a umplut de indignare. Şi-a ridicat vocea împotriva acelei practici, şi, prin intermediul lui, mai multe cantoane au abandonat acel obicei. Cât timp a fost in Italia, a văzut şi el, ca şi Luther, mândria şi luxul prelaţilor şi necumpătarea şi desfrâul călugărilor. Calea lui viitoare a fost astfel hotărâtă. S-a suit la amvon cu o hotărâre şi mai sfântă de a predica Cuvântul lui Dumnezeu şi mai clar şi mai complet, comparând o Scriptură cu alta. Curând, un nou duh de cercetare a ajuns să se facă simţit în munţii şi văile Elveţiei.

Unii istorici şi-au pus problema care dintre ei a s-a arătat mai întâi agresiv împotriva papalităţii: Zwingli sau aliaţii săi saxoni? Ambii par să fi primit adevărul cam în acelaşi timp, mai ales în ceea ce priveşte cunoştinţa despre mântuirea prin har, numai prin credinţă. Dar, ca reformator, Luther a fost în mod evident primul în domeniu. Când Zwingli predica evanghelia relativ în linişte, Luther înălţa public stindardul adevărului împotriva dominaţiei erorii şi-şi făcea auzită vocea în toate părţile creştinătăţii.

Zwingli la Einsidlen

În toamna anului 1516, Zwingli a primit o invitaţie de la guvernatorii mânăstirii benedictine Einsidlen, din cantonul Schweiz, pentru a fi pastor şi predicator în biserica Virgo Eremitana – “Fecioara Sihăstriei”. Se vede clar mâna Domnului în aducerea la Einsidlen a slujitorului său. Era marele sediu al superstiţiilor pentru întreaga Elveţie şi pentru mai toată creştinătatea. “Se poate spune că era” – spunea Ruchat – “Diana a efesenilor sau Loretto al Elveţiei”. Legende din cele mai miraculoase umplu istoria lui timpurie. Acolo reformatorul a putut vedea mai îndeaproape închinarea idolatră a Romei. Marea atracţie a locului era un chip al fecioarei, păstrat cu multă grijă în mânăstire, care se spunea că ar avea puterea de a face miracole. Mari mulţimi de pelerini curgeau în turme spre Einsidlen din toate părţile creştinătăţii pentru a aduce închinare şi a-şi oferi darurile.

Deasupra porţii acesti mânăstiri se află, gravată pe o tabletă susţinută de statuia unui înger, inscripţia blasfemiatoare: “Aici se poate obţine iertarea deplină a păcatelor”. Această amăgire aducea pelerini din toate părţile care voiau să câştige harul prin acel pelerinaj la sărbătoarea fecioarei. “Biserica, mânăstirea şi valea se umpleau de închinători. Dar mai ales la marea sărbătoare a «sfinţirii îngerilor» se înghesuiau mari mulţimi la acea mânăstire. Mii de persoane de ambele sexe urcau în şiruri lungi coastele muntelui care duceau la paraclis, cântând imnuri sau numărându-şi mătăniile. Aşa era atunci şi aşa este până şi astăzi ceea ce se desfăşoară la «Fecioara Sihăstriei». S-a estimat că nu mai puţin de o sută de mii de bieţi închinători amăgiţi vizitează an de an acest loc. Aşa este papalitatea până şi astăzi acolo unde ea este dominantă, şi chiar şi într-o ţară liberă, înconjurată de o populaţie luminată şi având în preajmă aşezăminte protestante*”.


* Scott, vol. 2, p. 344; D’Aubigne, vol. 2, p. 426

După ce am vorbit despre extraordinara sfinţenie a mânăstirii, cititorul va fi surprins să afle că stareţul, Conrad de Rechburg, era cel mai renumit vânător şi crescător de cai din întreaga ţară. El avea mare aversiune de superstiţii, aşa că prefera să se ocupe de armăsarul lui şi de câmp mai curând decât de mânăstire. Odată, când a fost îndemnat de vizitatorii mânăstirii să celebreze sacrificiul mesei, el a răspuns: “Dacă Isus Hristos este chiar prezent în ostie, atunci eu nu sunt vrednic să-L privesc, darămite să-L mai şi ofer Tatălui ca sacrificiu, iar dacă El nu este prezent, atunci vai de mine dacă dau poporului pâine ca obiect al închinării în locul lui Dumnezeu... Pot numai să strig împreună cu David: «Ai milă de mine, Dumnezeule, după bunătatea Ta ... şi nu intra la judecată cu slujitorul tău». Nu mai vreau să aud altceva”.

Administratorul lucrurilor pămâneşti ale mânăstirii, Baronul Geroldseck, era un altfel de om. El este prezentat ca având un caracter blând, o evlavie sinceră şi fiind un zelos sprijinitor al învăţăturii. El avea obiceiul de a invita învăţaţi la mânăstirea lui, şi, influenţat de renumele lui Zwingli pentru învăţătura şi evlavia lui, l-a invitat să accepte funcţia de preot al bisericii mânăstirii. În acea izolare, tânărul reformator s-a bucurat de odihnă, tihnă, de avantajul de a avea o bibliotecă şi de prieteni sinceri. Elocvenţa noului predicator şi caracterul guvernatorului au atras un număr de învăţaţi la Einsidlen. Curând el a ajuns să se bucure de încrederea lui Reuchlin şi Erasmus şi a legat unele dintre cele mai strânse şi mai afectuoase prietenii. Pe această pagină a istoriei sale întâlnim numele lui Francisc Zingk, Michael Sander, Johann Oexlin, Capito şi Hedio – oameni ale căror nume sunt renumite în istoria reformei. Dar, deşi îi plăcea mult să citească Scripturile, scrierile părinţilor, ale lui Reuchlin şi Erasmus, adevărata lui lucrare era reforma, şi, în măsura înţelegerii sale, el a urmărit aceasta cu toată sinceritatea.   

Zwingli şi reforma la Einsidlen

El a început cu administratorul. Zwingli i-a spus lui Geroldseck: “Studiaţi Scripturile, pentru că va veni o vreme când creştinii nu vor pune mult preţ nici pe Sf. Ieronim, nici pe vreun alt învăţător, ci numai pe Cuvântul lui Dumnezeu”. Acesta a acţionat potrivit cuvintelor profetice ale reformatorului şi le-a permis şi călugăriţelor din mînăstire să citească Biblia în limba populară. Şi atât de mare a fost stima şi afecţiunea acestuia faţă de Zwingli încât l-a urmat la Zurich şi a murit împreună cu el pe câmpul de bătălie de la Kappel, la 11 octombrie 1531. Şi stareţul vânător pare să fi profitat de pe urma slujirii noului predicator, el interzicând aproape toate rânduielile superstiţioase în mânăstirea lui. A murit în 1526 mărturisind că avea încredere numai în îndurarea lui Dumnezeu şi în nimic altceva. Predicarea credincioasă şi energică a lui Zwingli a atras mari mulţimi la biserica mânăstirii şi a produs impresie deosebită în mintea lor. El s-a străduit să-i depărteze de închinarea la chipuri şi să-i aducă la credinţa în Hristos, de la invenţiile şi tradiţiile oamenilor să-i aducă la învăţătura curată a evangheliei. “Căutaţi iertarea păcatelor voastre,” a strigat el, “nu la Fecioara binecuvântată, ci în meritele şi în mijlocirea Domnului Isus Hristos”.

Ceea ce a învăţat Luther în urma vizitei sale la Roma, Zwingli a învăţat prin şederea lui la Einsidlen. Duhul i s-a tulburat adânc atunci când a văzut miile de pelerini din cele mai îndepărate regiuni ale Europei venind pentru a dobândi iertarea prin aducerea de daruri sfintei patroane a sihăstriei. El nu a ezitat între conştiinţa lui şi interesele lui sau interesele mânăstirii, ci şi-a ridicat cu curaj vocea împotriva acelei amăgiri. A lovit răul chiar la rădăcină proclamând mântuirea fără plată, numai prin credinţa în Hristos, fără merite câştigate prin pelerinaje, indulgenţe, jurăminte şi penitenţe. El s-a adresat mulţimilor în baza a două mari adevăruri: acela că Dumnezeu este sursa mântuirii şi că El este acelaşi în orice loc. “Nu vă închipuiţi,” a spus el de la amvon, “că Dumnezeu este în acest templu mai mult decât în vreo altă parte a creaţiei. El este la fel de gata să asculte rugăciunile pe care le faceţi în casele voastre ca şi pe acelea de la Einsidlen. Pot oare lungile pelerinaje, darurile, imaginile, invocarea Fcioarei sau a sfinţilor să vă asigure harul lui Dumnezeu? La ce foloseşte mulţimea de cuvinte cu care îmbrăcăm noi rugăciunile noastre? Ce eficacitate pot avea gluga, capul ras, haina lungă sau pantofii brodaţi? ... Dumnezeu priveşte la inimă, dar, vai! Inimile noastre sunt departe de El”.

În acelaşi timp el predica învăţătura împăcării prin credinţa în jertfa nespus de scumpă adusă o singură dată la Calvar. “Suntem deci ambasadori pentru Hristos, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El” (2. Corinteni 5:20-21 ).

Efectul predicilor lui Zwingli

Prietenii plini de admiraţie ar fi reprezentat într-o formă înfrumuseţată discursurile lui Zwingli, dar efectele lor, potrivit consemnărilor din acea vreme, arată marea putere pe care acestea au avut-o asupra mulţimilor de pelerini. “O vorbire atât de neobişnuită a produs impresii greu de descris. Admiraţia şi indignarea se zugrăveau alternativ pe feţe atunci când predica Zwingli, şi, când oratorul încheia cuvântarea, un murmur confuz trăda emoţiile adânci pe care le trezise. Expresiile lor erau la început reţinute datorită sfinţeniei locului, dar de îndată ce se puteau manifesta liber, unii conduşi de prejudecăţi sau de interese personale se declarau împotriva acelei învăţături noi, iar alţii simţeau cum asupra lor se revărsa o lumină nouă şi aplaudau ceea ce auziseră ... Se spune că mulţi au fost aduşi la Isus, care le-a fost predicat cu toată solemnitatea ca singurul Mântuitor al celor pierduţi; şi mulţi s-au întors cu lumânările şi cu darurile pe care le aduseseră spre a le oferi Fecioarei. Marele motto al predicatorului pentru pelerini: «Numai Hristos mântuieşte şi El mântuieşte oriunde» a rămas în mintea multora şi mulţi l-au adus acasă. Deseori, grupuri întregi, uimite de asemenea veşti, se întorceau fără a-şi duce la capăt pelerinajul şi numărul închinătorilor la Maria scădea de la o zi la alta*”.


* Scott, vol. 2, p. 348; D’Aubigne, vol. 2, p. 428

Dar, cu toate că Zwingli ataca fără a face nici un fel de compromisuri superstiţiile mulţimii din jurul lui, totuşi ortodoxia lui nu ajunsese încă să fie suspectată de partida papală. Ei au văzut ce putere avea un asemenea om într-un stat republican, aşa că au plănuit să-l câştige de partea lor. Doar îl câştigaseră pe Erasmus prin pensii şi onoruri. De ce să nu-l câştige şi pe Zwingli? În afară de aceasta, curtea de la Roma era destul de versată în ale politicii pentru a îngădui libertăţi considerabile unor oameni deosebiţi, cu condiţia însă ca ei să recunoască supremaţia pontifului. Cam prin 1518 Zwingli a fost flatat prin aprecierile Papei Leon al X-lea, care i-a trimsi o diplomă, făcându-l capelan al Sfântului Scaun. Timp de doi ani el a primit o pensie de la Roma. Atât lui Luther cât şi lui Zwingli le-a trebuit mult timp pentru a ajunge la concluzia că Biserica Romei nu putea fi reformată, că era coruptă de la rădăcină până la frunze şi că vocea lui Dumnezeu către poporul său spunea: “Ieşiţi din ea, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi păcatelor ei şi să nu primiţi din plăgile ei” (Apocalipsa 18:4 , vezi şi Isaia 1:16-17 şi Romani 12:9 ). Atunci când un creştin este într-o poziţie ecleziastica falsă, primul lucru pe care trebuie să-l facă este să părăsească acea poziţie, încrezându-se în Domnul pentru a primi lumină şi îndrumare mai departe.

Zwingli se mută la Zurich

După ce a stat la Einsidlen aproape trei ani, Zwingli a primit o invitaţie de la primarul şi preotul catedralei bisericii din Zurich să fie predicatorul şi pastorul lor. În timpul şederii sale la Einsidlen el ajunsese să fie cunoscut multor persoane importante şi să aibă mai mulţi prieteni, dintre care cel mai apropiat era Oswald Myconius, învăţător la şcoala publică din Zurich, renumit pentru evlavia, învăţătura şi inteligenţa lui. Răspunzând la acea chemare şi la rugăminţile lui Myconius, Zwingli a mers la Zurich pentru a discuta chestiunea şi a evalua bine punând-o înaintea Domnului. Unii dintre preoţi, temându-se de efectele pe care le-ar fi produs spiritul inovator al unui predicator atât de îndrăzneţ au avut obiecţii faţă de numirea lui, dar venirea lui în persoană şi reputaţia lui au lucrat în favoarea lui. Era un om cu maniere din cele mai plăcute, cu o înfăţişare deosebit de agreabilă, blând şi moderat în comportamentul lui, plăcut în conversaţii şi renumit în toată ţara pentru elocvenţa, seriozitatea şi prevederea lui. A fost ales cu o mare majoritate şi s-a mutat la Zurich.

În prima zi a anului 1519, la a treizeci şi cincea aniversare a lui, Zwingli a intrat în noua lui funcţie. Stăpânul divin îl pregătise pe slujitorul său pentru domeniul lui principal de lucru în timpul şederii la sihăstrie. Cel care a ales Universitatea de la Wittemberg pentru reformatorul saxon a ales catedrala bisericii din Zurich pentru elveţian. Domnul conducea toate lucrurile spre binele bisericii Sale şi spre înaintarea reformei. Oraşul Zurich era considerat conducător al Confedereţiei. Acolo reformatorul a fost în comuniune cu cei mai inteligenţi şi energici oameni din Elveţia şi cu toate cantoanele care s-au grupat în jurul acelui stat vechi şi mai puternic. Stilul nou şi convingător al predicilor lui Zwingli a atras mari mulţimi la biserică şi a produs o impresie puternică asupra lor. La scurt timp după sosirea lui, administratorul i-a amintit că el trebuia să facă tot posibilul pentru a determina strângerea veniturilor parohiei, îndemnându-i pe credincioşi, atât de la amvon cât şi de la confesional să-şi plătească zeciuielile şi dările, ca prin darurile lor să-şi arate afecţiunea faţă de biserică. Dar Zwingli era liber faţă de duhul preoţilor rapaci şi şi-a îndreptat eforturile în altă direcţie.

Zwingli şi evanghelia

Înainte de a fi acceptat acea funcţie el a cerut să nu fie constrâns să-şi limiteze predicile la citirea publică a unor lecţii sau a unor anumite pasaje potrivite pentru sărbătorile din diferite duminici ale anului, ci să i se permită să explice fiecare parte a Bibliei. El înţelesese că obiceiul de a predica an de an numai din câteva texte desprinse din context limitează cunoştinţele poporului cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu. El a început cu Evanghelia Sf. Matei. “Viaţa lui Hristos,” a spus el înaintea consiliului bisericesc, “a fost mult prea mult timp ascunsă poporului. Voi predica din întreaga Evanghelie a Sf. Matei, capitol după capitol, potrivit inspiraţiei Duhului Sfânt, fără comentarii ale oamenilor, inspirându-mă numai din Scriptură, cercetând-o în profunzime şi căutând o mai bună înţelegere prin rugăciune continuă şi sinceră. Pentru gloria lui Dumnezeu spre lauda Fiului Său, spre mîntuirea sufletelor şi spre zidirea adevăratei credinţe îmi voi dedica slujba”. Aşa a abandonat Zwingli, cu multă nobleţe, utilizarea unor mici fragmente din evanghelii care constituiseră un fel de manual al predicatorilor papali încă de pe vremea lui Carol cel Mare.

Un limbaj atât de nou, de îndrăzneţ, dar şi în mod evident potrivit pentru un slujitor al Noului Testament a produs o impresie profundă asupra colegiului de ecleziastici. “Acest mod de a predica,” au exclamat unii, “este o inovaţie, iar o inovaţie duce la altă inovaţie, si unde vom ajunge oare?” “Nu este un mod nou de a predica,” a răspuns Zwingli, “ci este vechiul obicei. Amintiţi-vă de predicile lui Hrisostom despre Sf. Matei şi ale lui Augustin despre Sf. Ioan”. Spre deosebire de Luther, el nu i-a şocat pe oameni prin replici furtunoase, ci a fost blând şi plin de curtenie în relaţiile lui cu mai marii bisericii. Dar de la amvon – care era domeniul lui – el a proclamat vestea cea bună a mîntuirii cu glas tare şi din toată inima şi a tunat împotriva abuzurilor vremii. Peste tot el a susţinut necesitatea de a adera fără rezerve numai la Cuvântul scris al lui Dumnezeu, ca unicul standard pentru credinţă şi datorie. Şi atât de mare impresie a produs el asupra celor din Zurich încât în mai puţin de un an de la stabilirea lui acolo, Consiliul Suprem a publicat un edict care-i îndemna pe toţi predicatorii şi pe toţi cei care se ocupau de suflete să nu dea nici un fel de învăţături care nu pot fi susţinute prin Scripturi şi să lase la o parte “învăţăturile şi rânduielile oamenilor”.

Ca un Ioan Botezătorul, el a chemat, în modul cel mai solemn, la pocăinţă toate categoriile de oameni. El a atacat erorile predominante şi viciile poporului – lenea, necumpătarea, luxul, asuprirea celor săraci şi serviciul militar pentru străini. “De la amvon el nu a cruţat pe nimeni,” spunea Myconius, “nici pe Papă, nici pe prelaţi, nici pe Împărat, nici regi, duci, principi, seniori şi nici chiar pe confederaţi înşişi. Nicicând nu mai auziseră ei pe cineva care să vorbească cu atâta autoritate. Toată puterea lui era de la Dumnezeu şi în El era tot ce-i încânta inima şi aşa îndemna el tot oraşul Zurich să se încreadă numai în El”. Lucrările lui au avut succese din cele mai încurajaroare. Spre sfârşitul primului an putea aprecia că aproape două mii de persoane îmbrăţişau opiniile lui şi mărturiseau că se convertiseră la evanghelia pe care o predica el. Ne oprim la atât, pentru că Dumnezeu este acela care judecă inimile. Dar ce momente pentru Zurich şi pentru sufletele oamenilor! Domnul, care este Cap peste toate lucrurile bisericii, îl sprijinea şi îl proteja pe slujitorul său şi Duhul lui lucra în inimile şi în conştiinţele oamenilor.

Aşa era principalul instrument în lucrarea reformatoare din Elveţia. El respingea erorile sistemului papal şi experimenta puterea adevărului numai prin intermediul Noului Testament, pe care îl folosea cu rugăciuni fierbinţi pentru a fi învăţat de Duhul Sfânt. Dn zorii zilei până la ora zece obişnuia să citească, să scrie şi să traducă. După prânz îi asculta pe cei care-i cereau sfatul, apoi mergea să-şi viziteze turma. Îşi relua studiile după amiază, făcea o scurtă plimbare după cină, apoi scria scrisori, ceea ce-i ocupa deseori timpul până la miezul nopţii. Întotdeauna el lucra în picioare şi niciodată nu îngăduia să fie deranjat de cineva decât dacă era o problemă importantă*”.


* D’Aubigne, vol. 2, p. 450; Scott, vol. 2, p. 355; Universal History, vol. 7, p. 73

Zwingli şi vânzarea indulgenţelor

În luna august a anului 1518, bula Papei Leon al X-lea pentru vânzarea indulgenţelor în toată creştinătatea a fost publicată în Elveţia. Bernardin Samson, un călugăr franciscan de la Milano, căruia papa îi dăduse acea misiune, a trecut Alpii împreună cu mulţimea lui de asistenţi şi a executat acel trafic care-i fusese încredinţat de “Sfinţia Sa” cu aceleaşi pretenţii blasfemiatoare şi cu aceeaşi neruşinare zgomotoasă ca Tetzel în Germania. Zwingli era pe atunci pastor la Sihăstrie şi a mărturisit fără teamă împotriva imposturii şi a purtării lui Samson. Din cauza opoziţiei reformatorului, Samson nu prea a avut succes în Cantonul Schweiz. De acolo el a mers în cantoanele Zug, Lucerne şi Unterwalden, unde a găsit mulţi cumpărători, dar în general oameni săraci, care nu puteau da mai mult de câţiva bănuţi pentru o indulgenţă. Aceea nu a fost lada de bani pe care o aştepta Samson, aşa că s-a pregătit să meargă mai departe. “După ce au traversat” – spune istoricul din Geneva, a cărui dragoste pentru pământurile natale l-a făcut să nu scape vreo ocazie să vorbească despre grandoarea lor, fapt scuzabil, - “munţii rodnici şi văile bogate dimprejurul zăpezilor Oberlandului expunând marfa romană în cele mai frumoase regiuni ale Elveţiei, au ajuns în vecinătatea Bernei”.

Acolo Samson a fost întâmpinat cu ceva reţineri, dar în final a reuşit să fie primit. El a intrat în oraş cu un alai splendid, cu stindarde cu armele papei şi ale cantoanelor. Şi-a aşezat prăvălia în biserica Sf. Vincent şi a început să-şi strige indulgenţele al căror preţ varia de la câţiva bănuţi până la suma de cinci sute de ducaţi. “Aici avem,” le spunea el bogaţilor, “indulgenţe pe pergament la preţ de o coroană. Acolo,” le spunea el săracilor, “sunt absoluţiuni pe hârtie obişnuită pentru doi baţi” – trei la jumătate de ban. Aşa de neruşinată era şarlatania pe care şi-o permiteau emisarii Bisericii Romei, având chiar acea misiune de la papă, să profite de ignoranţa închinătorilor ei creduli.

De la Baden, unde negoţul lui a fost ridiculizat, el a pătruns în dioceza episcopului de Constanz. Acţionând numai în temeiul autorităţii bulelor pontificale, el a omis să-i prezinte episcopului credenţialele sale sau să-i ceară permisiunea. Episcopul a fost ofensat de o asemenea purtare şi imediat l-a îndrumat pe Zwingli, pastorul principal de la Zurich, şi pe alţi pastori din dioceza lui să-l dea afară pe acel străin din bisericile lor. Episcopului nu i-a părut rău că a putut găsi un motiv bun pentru a-l respinge pe intrus deoarece îl privea ca pe unul care călca drepturile episcopului, ale preotului de parohie şi ale confesorului deoarece, prin acel comerţ, le reducea veniturile.

Dând ascultare acelui mandat, Heinrich Bullinger, preot de ţară la Baumgarten şi tată al ilustrului reformator cu acelaşi nume, a refuzat să-l primească pe agentul papei. După o altercaţie severă care s-a încheiat cu excomunicarea preotului, Samson s-a îndreptat spre Zurich. Pe atunci Zwingli, cum văzuse că vrăjmaşul se apropia, se angajase în ultimele două luni în a stârni indignarea poporului împotriva indulgenţelor papei. El cunoştea din tot sufletul său şi pe baza autorităţii Scripturii cât de dulce era iertarea lui Dumnezeu prin jertfa scumă a lui Hristos. Asemenea lui Luther, deseori el tremura pentru că se simţea păcătos, dar prin harul Domnului Isus a fost eliberat de toate temerile. El spunea: “Când Satan vrea să mă înspăimânte strigând: «Nu ai făcut aceasta sau aceea din poruncile lui Dumnezeu», imediat vocea cea blândă a evangheliei mă mângâie spunând: «Tu nu poţi face aceea şi cu siguranţă nu poţi face nimic – Hristos a făcut totul desăvârşit». Da, când inima-mi este tulburată din cauza că mă simt neajutorat şi simt slăbiciunea cărnii mele, duhul îmi este înviorat când aud vestea cea bună: «Hristos este sfinţenia ta! Hristos este îndreptăţirea ta! Hristos este mântuirea ta! Tu nu eşti nimic şi nu poţi nimic! Hristos este alfa şi omega; Hristos este cel dintâi şi cel de pe urmă; Hristos este totul şi El poate face totul. Toate lucrurile create te vor amăgi şi te vor lăsa, dar Hristos, Cel sfânt şi drept, te va primi şi te va îndreptăţi...» Da!” exclama reformatorul luminat, cel fericit şi smerit, dar ferm. “Da! Hristos este îndreptăţirea noastră, a tuturor celor care vor fi vreodată îndreptăţiţi înaintea tronului lui Dumnezeu”.

Cunoscând adevărurile care eliberează sufletul, bucurându-se de ele şi proclamându-le, cei din Zurich erau gata să-i închidă porţile impostorului. Când acesta a ajuns în suburbii, o delegaţie desemnată i-a ieşit înainte în afara zidurilor cetăţii spre a-l informa că i se va permite să se retragă în pace cu condiţia de a revoca excomunicarea lui Bullinger. Legatul, văzând cât de puternice erau sentimentele împotriva lui, le-a dat grabnic ascultare şi s-a retras. A plecat încet cu carul tras de trei cai, încărcat cu banii pe care cu minciunile lui îi storsese de la cei săraci, şi, întorcându-se spre Italia a trecut înapoi munţii. Dieta i-a adresat imediat papei o mustrare dură în care denunţa purtarea dezonorantă a legatului şi-i recomanda sfinţiei sale să-l recheme. Leon le-a răspuns după vreo două luni, în aprilie 1519, cu blândeţe şi atenţie. Fără-ndoială că experienţa pe care o avusese cu revoluţia saxonilor l-au făcut să spere că prin concesii potrivite va putea evita o a doua revoluţie în cantoanele elveţiene.

“Dieta Helvetică,” spune D’Aubigne, “s-a arătat şi mai hotărâtă decât cea germană. Şi aceasta deoarece din ea nu făceau parte nici episcopi şi nici cardnali. De aceea şi papa, care nu avea acei suporteri, a acţionat mai cu blândeţe faţă de Elveţia decât faţă de Germania. Dar chestiunea indulgenţelor, care a avut un rol atât de important în reforma din Germania, a fost doar un episod în cea din Elveţia”.

Apropierea furtunii

Zelul lui Zwingli în a-i ataca şi expulza pe vânzătorii de indulgenţe din dioceza episcopului de Constanz a fost apreciat mult de prelat, iar Johann Faber, vicarul său, care era pe atunci prieten apropiat al lui Zwingli, i-a scris cu multă amabilitate şi stimă, îndemnându-l să “urmărească cu hotărâre ceea ce începuse atât de bine şi promiţându-i sprijinul episcopului”. Încurajat de asemenea laude şi având speranţa că episcopul era dispus să contribuie la înaintarea lucrării atât de scumpe inimii sale, el l-a invitat, atât în mod public cât şi particular, să-l sprijine în răspândirea adevărului evanghelic şi să permită pedicarea liberă a Evanghelie în toată dioceza lui. “Nu m-am dat în lături,” spunea Zwingli, “să-i scriu pentru a-l îndemna să aibă în vedere lumina Evangheliei, pe care o vedea izbucnind astfel încât nici o putere omenească n-o putea opri sau suprima”. Dar nu peste mult timp reformatorul a descoperit că a avut loc o schimbare în gândirea episcopului şi a vicarului său după ce vânzătorul de indulgenţe părăsise ţara. “Ei,” adăuga el, “care mai înainte m-au incitat prin îndemnuri, nu au găsit potrivit să-mi dea alt răspuns în afară de aceste documente publice şi oficiale, cu toate că vicarul mă asigurase în mod expres mai înainte, atât prin viu grai cât şi în scris, că episcopul lui nu mai putea suporta insolenţa şi aroganţa nedreaptă a Pontifului roman”.

Johann Faber, cel pe care la Augsburg l-am văzut alături de Eck şi Cochlaeus, a rupt-o de atunci cu Zwingli, devenind unul dintre cei mai perseverenţi vrăjmaşi ai reformei. De la începutul lucrării sale la Zurich, reformatorul lucrase neobosit pentru a da învăţătură poporului cu privire la sensul, scopul şi caracterul evangheliei şi pentru a-i convinge cât de important este să fie conduşi în îndeplinirea îndatoririlor lor religioase numai de adevărurile Scripturii. “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate, ca omul lui Dumnezeu să fie deplin pregătit pentru orice lucrare bună” (2. Timotei 3:16-17 ). Nu există vreo “lucrare bună” în legătură cu îndeplinirea căreia Scriptura să nu ne dea nici un fel de informaţie. Zwingli a trebuit să descopere curând că asemenea concepţii şi învăţături nu puteau fi aprobate de demnitarii papei. Dar, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, de atunci încolo el şi-a pus toate speranţele pe o bază mai sigură. Antonio Pucci, nunţiul papal, s-a străduit zadarnic să-l seducă. “El a vorbit cu mine în trei rânduri,” spunea Zwingli, “şi mi-a făcut multe promisiuni minunate, dar i-am spus că de atunci încolo eu mă voi dedica, prin harul divin, predicării Cuvântului ca mijloc eficient de a scutura puterea papală”.

Astfel pregătit, el a renunţat în 1520 la pensia pe care o primise de la Roma pentru a achiziţiona cărţi în calitate de capelan al Sfântului Scaun. “Înainte,” spunea el, “consideram că-mi pot permite să mă bucur de dărnicia papei atâta timp cât pot păstra cu o conştiinţă curată şi cu evlavie religia şi învăţăturile lui, dar după ce cunoştinţa Fiului a crescut în mine, am renunţat pentru totdeauna atât la pontif cât şi la darurile lui”.

Pe atunci s-a manifestat influenţa predicilor lui Zwingli asupra minţii oamenilor şi influenţa prezenţei lui la Zurich. Multe dintre ceremoniile Bisericii Romei au fost dispreţuite şi au încetat. Postul Paştelui, care până atunci fusese ţinut cu cea mai mare stricteţe, a ajuns să fie neglijat de orăşeni. Autorităţile civile s-au alarmat, şi, la plângerile unor preoţi, mai multe persoane au fost aruncate în închisoare. Poporul susţinea că, în libertatea lor creştină, nu mai făceau deosebire între mâncăruri. Episcopul de Constanz, auzind de situaţia instabilă, a dat imediat un edict împotriva inovaţiilor şi a inovatorilor, îndemnând prin agenţii săi poporul să rămână statornic în fidelitatea faţă de biserică, cel puţin până la o hotărâre a unui consiliu – exact formularea obişnuită. Călugării, care printr-un edict al senatului primiseră ordinul să predice numai Cuvântul lui Dumnezeu, au ajuns în încurcătură pentru că mulţi dintre ei nu-l citiseră niciodată. Acel decret a fost semnalul pentru cea mai violentă opoziţie a tuturor ordinelor călugăreşti şi a preoţilor. Au început să se ţeasă intrigi împotriva pastorului principal de la Zurich şi viaţa îi era ameninţată. Uneori s-a considerat necesar să pună patrule pe stradă pentru a-i proteja pe reformator şi pe prietenii lui.

Zwingli vedea cum norii de furtună se adunau din toate părţile şi ştia bine împotriva cui avea să se dezlănţuie furtuna. Dar aceasta nu a făcut decât să-i sporească zelul şi l-a determinat să scrie pamflete în apărarea adevărului şi a prietenilor săi şi să le răspândească prin ţară. Principiile reformei s-au răspândit atât de mult în Elveţia încât Erasmus, într-o scrisoare din 1522, adresată preşedintelui tribunalului din Mechelen, spunea că “spiritul reformei s-a răspândit atât de larg în Confederaţia Helvetă încât erau două sute de mii de oameni care erau scârbiţi de Scaunul de la Roma şi în mare parte erau adepţi ai lui Luther”.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *