comori.org
comori.org

Capitolul 39. Respingerea din partea papei

Andrew Miller

La 13 iulie, la mai puţin de trei săptămâni după citirea mărturisirii protestante, teologii papei i-au prezentat Împăratului răspunsul lor. El se întindea pe două sute optzeci de pagini, iar stilul era atât de exagerat de violent încât Carol nu a permis ca el să fie citit în dietă. Împăratului i-a displăcut atât de mult încât a poruncit să fie elaborat un alt răspuns, mai scurt şi mai moderat. Documentul modificat pentru a fi adaptat la ceea ce considera Împăratul a fost citit integral în plenul dietei la 3 august. Primul text a fost conform sfaturilor papei, iar cel de-al doilea conform politicii lui Carol.

Contele Palatin, după ce a admis, la modul general, că în biserică s-au strecurat multe abuzuri, iar împăratul nu le apăra nicidecum, a transmis următorul mesaj: “Împăratul a apreciat ca fiind ortodixe articolele acestei respingeri, catolice şi conforme evangheliilor, şi, de aceea, el le cere prostestanţilor să renunţe la mărturisirea lor, care este respinsă, şi să adere la articolele care au fost prezentate, iar, dacă ei vor refuza, Împăratul va acţiona potrivit funcţiei sale şi va şti cum să se arate apărător al Bisericii Romei”.

Acele cuvinte nu puteau fi înţelese greşit de protestanţi. Ele răsuflau forţă şi violenţă. Aceea era clemenţa cu care se lăuda Împăratul. Fiecare partidă a rămas pe aceeaşi poziţie. Protestanţii şi-au întemeiat poziţia pe cuvântul lui Dumnezeu, iar catolicii pe cuvântul omului – al părinţilor, al papilor şi al conciliilor. Acestea au fost şi acestea vor fi întotdeauna caracteristicile esenţiale ale poziţiilor luate pe temei divin şi ale celor pe temeiuri omeneşti, ale religiei adevărate, respectiv ale celei false. Să admită, fie şi o singură dată, un standard mi jos sau un alt standard decât adevărul lui Dumnezeu, unde va ajunge atunci mărturisitorul? Se poate să nu ajungă niciodată la nivelul Romei, dare se va îndrepta spre acel nivel. Cei care iau adevărul curat al lui Dumnezeu ca singurul temei pentru credinţă şi practică – pentru umblare, închinare şi mărturie – pot ajunge deseori să se plângă de nereuşitele lor. Multe imperfecţiuni se găsesc şi în cele mai curate slujiri creştine, dar fiecare creştin trebuie să-şi pună problema: “Pot eu admite sau accepta un standard inferior faţă de ceea ce mi s-a descoperit din gândurile lui Dumnezeu prin cuvântul Său?” “Este scris” a fost poziţia infailibilă a Domnului nostru Însuşi în ziua când a fost ispitit şi prin acest cuvânt El l-a învins complet pe ispititor. Hristos este cea mai bună lecţie pentru creştin, după cum spune apostolul: “Dar voi nu l-aţi cunoscut astfel pe Hristos, dacă, în aevăr l-aţi auzit şi aţi fost învăţaţi de El, după cum este adevărul în Isus” (Efeseni 4:20-21 , conform KJV şi Darby). Şi acelaşi apostol dă pentru creştin o regulă şi mai simplă şi mai cuprinzătoare: “Pentru mine, a trăi este Hristos” (Filipeni 1:21 , vezi şi Galateni 2:20 şi 2. Corinteni 4:10 ).

Dar, să revenim la istoria noastră. Aceea era o respingere totală a învăţăturii îndreptăţirii prin credinţă, fără merite dobândite prin fapte bune. Şi, de asemenea, cu privire la căsătoria preoţilor, catolicii se mirau cum de puteau îndrăzni protestanţii să ceară aşaceva, pentru că din zilele apostolilor preoţii nu se căsătoreau. Cu privire la mesă, se afirma că este un sacrificiu pentru cei vii şi pentru cei morţi, că “Daniel profeţise demult că, atunci când va veni antihristul, avea să înceteze jertfa necurmată, dar aceasta nu a ajuns încă să se întâmple în Sfânta Biserică Catolică. Cu toate acestea, în acele locuri unde mesa era dispreţuită, altarele distruse şi statuile erau arse, acea profeţie se împlinea”. Aşa erau argumentele luminate ale învăţătorilor papei. De îndată ce făceau o referire la scriptură şi arătau că erau orbiţi de dumnezeul veacului acesta.

Aşa era dezminţirea la care Carol le-a propus principilor protestanţi să adere din respect faţă de autoritatea lui ca protector al integrităţii Bisericii Romei şi al unităţii religioase a imperiului.

Cererea unei copii a dezminţirii este refuzată

Johann, bunul Elector al Saxoniei, a răspuns în mod nobil în numele său şi al prietenilor săi că: “Ei, de dragul păcii, vor face orice pot face păstrând o conştiinţă curată, şi, dacă prin autoritatea scripturii vor fi convinşi că au comis vreo eroare, ei sutn gata să renunţe la acea eroare. Dar a cerut o copie a dezminţirii pentru ca să aibă timp s-o cerceteze şi să poată arăta ce puncte sunt nesatisfăcătoare pentru ei, lucru care ar fi în conformitate cu discuţiile deschise la care fuseseră învitaţi prin edictul de convocare”. Însă acea cerere rezonabilă a fost respinsă. Respingerea nu a fost publicată şi nici nu le-au fost înmânate protestanţilor copii ale ei. Dar ei au persistat în a cere o copie, iar Carol a fost de acord să le dea una, însă numai cu condiţia ca “protestanţii să nu dea răspunsuri ci să accepte repede ceea ce spune Împăratul şi să se supună hotărârii lui, să nu facă nici o transcriere a documnetului şi el să nu fie comunicat altor persoane deoarece Împăratul nu mai doreşte nici un fel de dezbateri”. În faţa unor asemenea condiţii, ei au refuzat şi au făcut apel la Dumnezeu şi la adevărul Său.

Fermitatea principilor l-a mâniat rău pe Împărat. Ei refuzau ceea ce le propunea el, până şi ceea ce el considera a fi o favoare, iar el eşuase complet, în pofida vicleniilor Romei, nereuşind nici să-i câştige, nici să-i dezbine. D’Aubigne spne: “Pe toate băncile acelei adunări din august s-a manifestat tulburare şi teamă. Acel răspuns al partidei evanghelice însemna război – era răzvrătire. Ducele George al Saxoniei şi principii Bavariei, toţi adepţi violenţi ai Romei, tremurau de indignare. A fost o mişcare bruscă şi violentă şi o explozie de murmure şi de ură*”.


* D’Aubigne, vol. 4, p. 277; John Scott, vol. 1, p. 53

Negocieri particulare

Atât de violentă a fost agitaţia produsă în dietă de faptul că protestanţii au respins propunerile Împăratului încât electorii de Meinz şi Brandenburg au intervenit cerându-i Împăratului să accepte medierea lor în vederea unor înţelegeri particulare amicale pentru rezolvarea disputei. Propunerea a fost acceptată şi au fost numiţi mediatori. Mediatorii erau în număr de şase – toţi vrăjmaşi îndârjiţi ai reformei – Electorul de Brandemburg, arhiepiscopul de Salzburg, episcopii de Strasbourg, Wurtzburg şi Bamberg şi Ducele George al Saxoniei. Disputa a fost abordată pe alte baze, dar o rezolvare paşnică a rămas ceva la fel de îndepărtat. Dacă ar fi fost lăsat Carol să procedeze conform propriilor sale convingeri, atunci nu ar fi avur greutăţi să ajungă la o înţelegere cu reformatorii pe o cale paşnică deoarece el dorea bani şi oameni din Germania nu se gândea la o politică de pustiire a ţării şi de exterminare a supuşilor săi numia din cauza că refuzau să dea ascultare papei. Înafară de aceasta, unii istorici spun că, cu cât privea mai îndeaproape principiile reformatorilor, cu atât mai mult acestea atingeau la el o coardă sensibilă. Şi este un fapt cert că propria lui soră, Maria, care era căsătorită cu Christiern, regele Danemarcei, era o prinţesă evlavioasă şi probabil era lutherană. Asemenea Margaretei pe lângă fratele ei, Francisc I, şi ea a pledat mult pe lângă Carol pentru protestanţi.

Dar Împăratul era în dificultate, fiind nevoit să joace rolul politicianului. El depusese cel mai solemn jurământ să apere Biserica Romei şi demnitatea pontificală, ceea ce-l obliga să-l satisfacă pe papă şi partida lui. Dar el s-a mişcat lent. De la Roma i-au fost trimise mesaje violente şi Campeggio şi-a reînnoit zelul. Legatul i-a spus: “Împăratul trebuie să încheie un tratat cu principii catolici ai Germaniei, şi, dacă aceşti rebeli rămân la fel de insensibili faţă de ameninţări ca şi faţă de promisiuni, dacă persistă cu încăpăţânare să-şi urmeze calea diabolică, atunci majestatea voastră trebuie să folosească focul şi sabia, să ia în stăpânire toate proprietăţile ereticilor şi să eradicheze definitiv aceste ciumi. Apoi să numească sfinţi inchizitori care să urmărească rămăşiţele reformei şi să procedeze cum au făcut în Spania împotriva maurilor”. Înafară de acestea, Universitatea de la Wittemberg trebuia excomunicată, cărţile eretice trebuiau să fie arse, iar cei care studiaseră acolo să fie declaraţi nedemni de favoarea papei şi a Împăratului. “Dar, mai înainte de toate,” i-a spus lui Carol vicleanul legat, “este necesar să se facă confiscări pe scară largă, deoarece, chiar dacă majestatea voastră se limitează doar la conducătorii partidei, şi aşa ar putea obţine mari sume de bani, care sunt absolut necesare pentru a putea purta războiul împotriva turcilor*”.


* Ranke – History of the Popes, vol. 1, p. 76

Acestea erau sfaturile pe care le dădea Roma şi aşa erau mediatorii ei. Îm prima conferinţă ei li s-au adresat protestanţilor în stilul caracteristic partidei lor, repetându-le cuvintele despre blândeţea Împăratului, despre dorinţa lui de a restabili unitatea şi de a corecta, împreună cu papa, nişte abuzuri care se strecuraseră în biserica creştină. “Dar,” a spus electorul de Brandenburg, “cât de contrare evangheliei sunt sentimentele voastre! Părăsiţi erorile voastre şi nu vă mai separaţi de biserică şi semnaţi neîntârziat desminţirea. Dacă refuzaţi, atunci, din vina voastră, multe suflete vor fi pierdute, va fi multă vărsare de sânge, multe ţinuturi vor fi pustiite şi va fu mare tulburare în tot imperiul!” Şi, întorcându-se spre Electorul Saxoniei, el a spus în cuvintele cele mai clare că “dacă nu va renunţa şi nu va anatemiza învăţăturile moderne pe care le îmbrăţişase, atunci, cu forţa armelor, Împăratul îi va lua demnităţile, proprietăţile şi viaţa şi că asupra supuşilor săi vor veni cu siguranţă nenorociri, chiar şi asupra soţiilor şi copiilor lor”. Principele, care ajunese bătrân şi neputincios, a fost pentru un moment foarte afectat de un limbaj atât de violent, dar şi-a revenit rapid şi a rămas la hotărârea lui. Principii au rămas fermi şi au arătat unanimitate deşi erau înconjuraţi de gărzile imperiale şi oraşul era aproape în stare de asediu.

Imediat după acea întrunire, landgraful de Hesse a părăsit Augsburgul. Plecarea lui nruscă a tulburat pe Împărat, pe principi şi întreaga dietă. Intenţiile lui nu erau cunoscute, dar el a lăsat prin cancelarul său o notă adresată Electorului, în care îl asigura de statornicia lui neclintită pentru cauza evangheliei şi de hotărârea lui ca mai curând să-şi verse sângele până la ultima picătură decât să abandoneze cauza. De asemenea, el îi îndemna pe aliaţii săi ca nicidecum să nu se abată de la cuvântul lui Dumnezeu. Teologii lui au rămas în dietă, fiind instruiţi să sprijine cu tărie cauza protestantă*.


* Waddington, vol. 3, p. 84

Philip, care era un om cu o judecată limpede şi rapidă, trebuie să fi înţeles că disputa ajunsese să fie mai periculoasă şi mai fără speranţă ca oricând, şi, sătul de insolenţa papistaşilor, a ajunsese să-i fie dor de casă. Rezultatul a arătat că el judecase bine: toată luna augst a fost irosită în întrevederi fără nici un efect. Deosebirile nu permiteau nici un aranjament; Biserica Romei nici nu se gândea la toleranţă, după cum nici protestanţii nu concepeau supunerea totală şi necondiţionată la ceea ce cereau catolicii. La sfârşitul lunii, controversa a fost din nou remisă Împăratului spre soluţionare, exact în acelaşi stadiu în care era când electorii o preluaseră din mâinile lui.

Dizolvarea dietei

Carol gândea, fără-ndoială, că influenţa lui persoanală avea să reuşească ceea ce nu reuşiseră teologii şi principii. Dar a suferit o cruntă dezamăgire deoarece, probabil, el nu a îneţeles niciodată adevărata antură a disputei, sau cel puţin nu a putut înţelege puterea conştiinţei luminate de cuvântul lui Dumnezeu. Pentru soldat acela era un cuvânt nou şi o putere nouă. El nu putea concepe o înţelegere altfel decât prin concesii făcute de ambele părţi sau prin supunerea deplină a uneia dintre ele, dar curând a trebuit să vadă cum conştiinţa este ceva care nu se înscrie în sfera în care are putere personalitatea lui şi sabia lui.

Văzând că întrevedereile particulare, în pofida ingeniozităţii diplomaţiei papale, s-au arătat a nu da nici un fel de rezultate, el a trimis convocări la şefii partidei protestante pentru data de 7 septembrie, ca să se întâlnească în camera lui de audienţe. Numai fratele lui şi un mic număr de consilieri de încredere au fost de faţă. După ce i-au fost prezentaţi principii şi delegaţii, prin vocea Contelui Palatin, el şi-a exprimat surpriza şi dezamăgirea faţă de purtarea lor: “Cum ei, care erau puţini la număr, au introdus noutăţi contrare celor mai vechi şi mai sfinte obieceiuri ale bisericii universale şi şi-au întocmit o religie specială de-a lor, deosebită de cea mărturisită de catolici, de el însuşi, de fratele lui şi de toţi principii şi de toate statele din imperiu, ba chiar în total dezacord cu toţi regii pământului şi cu strămoşii lor. Dar, cu toate acestea, dorind pacea, el se va folosi de influenţa lui pe lângă papă şi ceilalţi principi pentru a convoca un consiliu general de îndată ce se va ajunge la un acord în această privinţă, dar, până la acel consiliu, ei să urmeze aceeaşi religie pe care o mărturiseau toţi ceilalţi principi”. Protestanţii i-au răspuns refuzând în modul cel mai respectuos condiţiile lui. Ei “au negat că ridicaseră secte noi contrare sfintelor scripturi, i-au mulţumit pentru propunerea unui nou consiliu, dar l-au înştiinţat că nimic nu-i va putea determina să revină în bisericile lor la abuzurile pe care le-au condamnat în mărturisirea lor, şi, chiar dacă ei ar fi fost dispuşi să revină, nu i-ar putea forţa pe supuşii lor, care ajunseseră să fie prea luminaţi ca să le mai primească”.

Carol era în încurcătură: nu dorea războiul, dar cum ar fi putut să-l evite într-un mod onorabil? Nu putea înţelege deloc cum câţiva principi, care nu aveau multă putere, respingeau propunerile conciliante şi condescendente pe care le făcuse. Era datoria lor să respecte hotărârea majorităţii şi nu să-şi susţină cu arognaţă propria lor opinie împotriva celei a bisericii şi să opună propria lor înţelepciune celei a papei şi a tuturor celorlalţi principi ai creştinătăţii”. I-a rugat pe protestanţi să aibă o nouă întrevedere, sperând că în opt zile se va putea ajunge la o înţelegere, dar ei au refuzat să mai aibă încă o întrevedere, aceea fiind o amânare inutilă, şi, la 9 septembrie, au pus capăt oricărei comunicări cu Carol.

Decretul final

Împăratul a poruncit să fie constituit un comitet care să elaboreze un decret şi i-a cerut Electorului Saxoniei să mai stea încă patru zile pentru a auzi o schiţă a decretului. Cei însărcinaţi să elaboreze decretul erau electorii de Meinz şi Brandenburg, arhiepiescopul de Salzburg, episcopii de Strasbourg şi Spires, George, Ducele Saxoniei, Wilhelm, Ducele Bavariei şi Henry, Duce de Brunswick, toţi vrăjmaşi violenţi ai reformei.

La 22 septembrie, decretul le-a fost citit protestanţilor. Acesta afirma că mărturisirea Electorlui şi a tovarăşilor săi a fost auzită public şi anulată, că în întrevederile care au rumat principii au retractat unele părţi din învăţăturile lor, dar tot mai susţineau restul şi că li se dădea timp până la 15 aprilie anul viitor pentru a reveni la învăţătura bisericii, cel puţin până la o altă hotărâre a unui consiliu, şi că ei trebuiau să-şi facă cunoscută hotărârea până la sfârşitul acelei zile. Până atunci, li s-a poruncit să trăiască în pace, să nu permită nici o schimbare a religiei, să nu publice lucrări religioase noi şi să nu-i împiedice pe nici unul dintre supuşii lor să se întoarcă la vechea credinţă şi să se alăture celorlalţi principi ai imperiului pentru a-i suprima pe anabaptişti şi sacramentarieni, având asigurarea că, în nu mai mult de şase luni, Împăratul urma să convoace un nou consiliu care să aibă loc anul următor.

Tonul acestei hotărâri era extrem de moderat în comparaţie cu limbajul violent pe care l-am auzit atât de frecvent la partida papală, dar, indiferent care le va fi fost motivaţia, protestanţii au rămas fermi că: “Ei nu puteau niciodată admite că mărturisirea lor a fost anulată, ci, dimpotrivă, ei erau mai convinşi ca niciodată că ea era conformă cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce ei ar fi demonstrat deplin dacă le-ar fi fost dată o copie a respingerii”. Pontanus a prezentat atunci o “Apologie pentru mărturisire”, care fusese elaborat ca răspuns la respingerea ei, potrivit cu ceea ce-şi puteau aminti din conţinutul respingerii cei care o auziseră. După ce a spus că ei au repetat deseori că erau dispuşi să se dezică de orice opinie care nu se întemeia pe scriptură şi l-a asigurat pe Împărat de cea mai profundă loialitate a lor faţă de el şi de imperiu, ei au încheiat cerând o copie a decretului propus, ca ei să poată lua o hotărâre cu privire la respectarea lui înainte de a fi promulgat.

În dimineaţa zilei de 23 septembrie, Electorul a avut audienţa lui de despărţire, după care Împăratul a dat mâna cu principii şi le-a permis să plece.

Dieta şi-a continuat sesiunile încă o lună după plecarea principilor protestanţi, ocupându-se în principal cu cele necesare pentru războiul cu turcii. Decretul final a fost publicat la 19 noiembrie. După compararea mai multor rezumate cu privire la acest document, considerăm că cel al lui Waddington este cel mai clar şi mai simplu pentru cititorii moderni. Acesta este, după cum urmează:

“Cei care negau prezenţa reală a trupului erau proscrişi; se poruncea restaurarea vechilor sacramente, ritualuri şi ceremonii acolo unde fuseseră desfiinţate; tot aşa se poruncea degradarea preoţilor căsătoriţi şi nu se permitea punerea unor preoţi noi în vreun loc fără aprobarea episcopului. Trebuiau să fie readuse statuile care fuseseră înlăturate, trebuia să fie afirmată libertatea voinţei, iar doctrina opusp era interzisă ca fiind o ofensă împotriva lui Dumnezeu; tot aşa şi învăţătura cu privire la ăndreptăţirea numai prin credinţă; se insista asupra ascultării faţă de autorităţile civile; predicatorilor li se poruncea să îndemne oamenii să invoce sfinţii, să ţină sărbătorile, să participe la mesă, iar călugării să se supună regulilor ordinului lor; clerul să ducă o viaţă respectabilă şi cuviincioasă. Oricine îşi va permite să schimbe ceva în învăţătură sau închinare se expune unor pedepse. Mânăstirile distruse trebuie reconstruite şi veniturile lor să le fie restituite călugărilor. Decretul va fi pus în aplicare prin forţa militară oriunde nu va fi respectat de bunăvoie, iar statele imperiului îşi vor uni forţele cu cele ale Împăratului în acel scop. Cancelaria imperială urma să-i acuze pe răzvrătiţi, iar statele învecinate trebuiau execute sentinţele ei. Papa era solicitat ca, în nu mai mult de şase luni, să convoace un consiliu care să se întrunească în nu mai mult de un an de la data convocării”,

La două zile după citirea publică de decretului, Carol al V-lea a părăsit Augsburgul. După părerea lui D’Aubigne, el era foarte tulburat şi nu ştia cum să scape din labirintul în care ajunsese să fie prins. În calitate de şef al statulu, el intervenise în apărarea bisericii şi pentru suprimarea inamicilor ei, dar rezultatul a fost contrar. Dacă nu-şi punea în aplicare ameninţările, atunci demnitatea îi era compromisă şi autoritatea lui ajungea să fie dispreţuită… Conducătorul a două lumi şi-a văzut toată puterea pusă în încurcătură de câţiva creştini, iar acela care intrase în triumph în cetatea imperială a părăsit-o posomorât, tăcut şI deprimat. Cea mai mare putere de pe pământ a fost înfrântă în confruntarea cu puterea lui Dumnezeu*”.


* D’Aubigne, vol. 4, p. 132-340; Waddington, vol. 3, p. 43-113; Scott – Continuation, vol. 1, p. 1-90; Du Pin, vol. 3, p. 206

Reflecţii asupra dietei de la Augsburg

Studiul nu este sec şi neroditor şi timpul nu este pierdut dacă ajungem să-L cunoaştem mai bine pe Dumnezeu şi să ne familiarizăm cu căile Lui. Este cu adevărat îmbucurător şi spre zidirea sufletului să vedem cum mâna Lui îndrumă şi schimbă cele mai complicate probleme ale oamenilor. “Cine este înţelept va lua seama la aceste lucruri şi va înţelege îndurările Domnului” (Psalmul 107:43 ). “Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său” (Romani 8:28 ). Istoricii pot face largi dizertaţii privind cu uimire şi admiraţie rezultatele acelei dispute – triumful celor puţini la număr asupra celor mai mulţi şi al celor slabi asupra celor mai tari, dar, căutând să vorbim în mod imparţial despre fiecare combatant, dorim să avem privirile îndreptate în special asupra Celui care este “Cap peste toate, Adunării, care este trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi” (Efeseni 1:22-23 ).

Cititorul trebuie să fi observat că slujitorii pontificali, îndrumaţi de subtilul şi experimentatul Campeggio şi favorizaţi de Împărat, au eşuat complet în încercarea de a căpăta ascendent asupra principilor relativ mai simpli ai provinciilor. Viclenia, duplicitatea şi planurile lor rele s-au abătut asupra Electorului şi a aliaţilor săi ca valurile asupra stâncii, toate arătându-se neputincioase. Prin credinţă şi statornicie în cuvântul lui Dumnezeu, ei au rămas fermi în mijlocul patimilor aprinse şi al ameninţărilor vrăjmaşilor. Papa, Împăratul, nunţii şi principii, cu toată experienţa lor în diplomaţie au fost uimiţi de cât de puţin au putut realiza. “Zi după zi,” spune un observator apropiat, “planurile lor au fost dejucate şi vicleniile lor au fost zădărnicite de oameni fără abilităţi politice deosebite, de germani născuţi în provincii obscure, de supuşi ai unor principi mai mici, deloc versaţi în practicile de curte, neiniţiaţi în ale intrigilor. Zadarnic au făcut apel la igeniozitatea lor pentru a născoci ceva nou, care să reuşească unde mijloacele obişnuite au eşuat, pentru că au fost înfrânţi de aceeaşi perspicacitate şi circumspecţie”.

Meditând la cele care au avut loc în Dieta de la Ugsburg, nu se poate să nu ne amintim de Dieta de la Worms şi de marile schimbări care au avut loc pe parcursul celor nouă ani.

1. La Worms Luther a fost singurul reprezentant al reformei. Nici măcar un principe nu se declarase atunci în favoarea noilor învăţături. La Augsburg lucrurile stăteau cu totul altfel: în locul unui călugăr singur vedem o grupare numeroasă şi bine organizatp de principi, nobili şi teologi, toţi oameni cu greutate şi respectabili. Dar Roma nu a fost mai uimită şi mai umilită la dieta din urmă decât la cea dintâi. Nu a putut reduce la tăcere nici pe acel călugăr singur, nici mulţimea de principi. Aşa era puterea lui Dumnezeu pentru cuvântul Său. La sfârşit a emis un edict similar decretului de la Augsburg, pe care însă nu l-a putut executa. Ce ar putea fi mai convingător cu privire la forţa reformei şi la slăbiciunea inamicilor ei?

2. Efectele sau rezultatele dietei de la Augsburg au fost în mod evident favorabile protestanţilor. Principalul obiectiv al partidei papale era atunci să zdrobească şi să smulgă din rădăcini, cu ajutorul sabiei lui Carol, lăstarii reformei de pe pământul Germaniei, dar, în loc ca ei să-şi împlinească planurile satanici, protestantismul s-a întărit mult şi a ajuns să scape de reprezentările false. Purtarea calmă, sobră, respectoasă şi demnă a principilor i-au făcut pe mai mulţi dintre papistaşi să aibă o opinie mai bună despre ei, şi în final să li se alăture. “Printre cei mai de seamă convertiţi au fost Hermann, Arhiepiscopul de Koln, Contele Palatin Friedrich, Eric, Ducele de Brunswick, ducii de Mecklenburg şi de Pomerania, Joachim, Prinţul Elector de Brandemburg, care la scurt timp i-a urmat tatălui său şi George Ernest, fiul Prinţului Wilhelm de Hennenberg. Unele oraşe libere, care până atunci fuseseră de partea papei sau neutre s-au declarat în favoarea reformei, şi chiar şi Împăratul şi fratele lui au plecat de acolo cu mai puţină aversiune bigotă faţă de credinţa şi numele de protestant decât cea pe care o dobândiseră în urma lecţiilor primite de la consilierii lor ecleziastici”.

3. Multe adevăruri prezentate în acea adunare din august au rămas în mintea participanţilor în următoarele şase luni, ceea ce a fost un mare câştig. Mulţi demnitari, atât din biserică cât şi din stat au auzit pentru prima dată adevărul curat al lui Dumnezeu. Înafara marii mărturisiri de credinţă a bisericilor lutherane, alte două mărturisiri au fost prezentate în dietă: una trimisă de Zwingli, cealaltă numită Tetrapolitană, al cărei nume provine de la faptul că a fost semnată de delegaţii a patru cetăţi imperiale, Strasbourg, Constanz, Memmingen şi Lindau. Lui Bucer îi revine meritul de a fi elaborat mărturisirea tetrapolitană, după cum lui Melanchton îi revine meritul pentru cea lutherană. Dumnezeu a rânduit ca adevărul să fie stabilit prin trei mărturisiri, care erau aproape la fel în ceea ce priveşte adevărurile fundamentale ale cuvântului lui Dumnezeu, diferind numai cu privire la prezenţa trupească reală, adică la modul în care trupul şi sângele lui Hristos sunt prezente în euharistie.

4. Ar fi uşor să arătăm multe adevăruri binecuvântate ale cuvântului lui Dumnezeu care nu au fost menţionate în mărturisirile de credinţă, dar obiectivul nostru este acela de a arăta cu mulţumiri ceea ce Domnul le-a dat putere acelor oameni nobili să facă, cu atât de mult har. Adevărul lui Dumnezeu cu privire la biserică, trupul lui Hristos, şi la relaţiile ei cereşti, lucrările Duhului Sfânt; diferenţa dintre îndreptăţirea lui Dumnezeu şi cea a legii; faptul că cel credincios este una cu Hristos; speranţa în venirea Domnului pentru sfinţii Săi şi apoi împreună cu sfinţii Săi pentru a domni în gloria Lui milenială, în general nu erau cunoscute de reformatori, dacă nu le erau chiar complet necunoscute. Cu toate acestea, ei erau credincioşi în ceea ce cunoşteau şi au ţinut cu tărie la acele adevăruri în faţa tuturor pericolelor. Prin credinţă au câştigat victoria.
Sub aspect moral, istoria reformei s-a împlinit. Au mai fost ulterior conferinţe şi discuţii, alianţe, eşecuri şi războaie devastatoare, ca să nu mai vorbim de necontenite persecuţii şi martirii, dar adevărul eliberator al mântuirii prin credinţa în Domnul Isus Hristos, fără meritul faptelor bune a ajuns să prindă rădăcini adânci în spiritul european, astfel încât nici sabia imperiului, nici conspiraţiile papalităţii, nici puterile infernului nu vor putea să o înăbuşe.

Providenţa lui Dumnezeu în viaţa lui Carol

Nimic nu este mai interesant în legătură cu istoria reformei decât mâna providenţei care schimbă lucrurile în  ijlocul vrăjmaşilor ei. Persoana martorilor, scrierile şi mărturiile date de cei aleşi de Dumnezeu sunt păzite şi protejate prin mijloace din cele mai neobişnuite, la care nu ne-am fi gândit. Numai El putea face ca disputele monarhilor şi armatele turcilor să devină instrumente care să ajute înaintarea evangheliei păcii. Şi aşa a procedat El chiar de la început.

Imediat după promulgarea Edictului de la Worms împotriva reformatorilor a început războiul dintre Împărat şi Francisc, regele Franţei. “Indiferent de mult ar fi dorit Împăratul să pună capăt lucrării lui Luther,” spune Dr. Robertson, “el a fost deseori obligat, în perioada Dietei de la Worms, să se ocupe cu lucruri mult mai importante, care cereau atenţie imediată”. Principalul obiectiv al ambiţiilor sale era atunci să se opună puterii lui Francisc. Potrivit istoriei civile, atât Carol cât şi Francisc aveau pretenţii asupra Ducatului Milanului, pe care Ludovic al XII-lea l-a pierdut după ce îl cucerise. “Pentru o vreme Francisc a avut succes, dar, prin anul 1525, Carol l-a câştigat. Pe de altă parte, Carol mai avea pretenţii şi asupra regiunii Artois ca făcând parte din Ţările de Jos, în timp ce mai avea şi de apărat Navarra, pe care bunicul său, Ferdinand, o luase de la Franţa. Pe deasupra, Francisc mai pretindea şi a avea drepturi asupra Celor două Sicilii”. Aceasta explică de ce împăratul a zăbovit atât de mult începerea ostilităţilor împotriva germanilor. Iar certurile şi disputele dintre puterile europene le-au solicitat atenţia timp de mulţi ani, astfel încât reforma s-a putut răspândi mult, iar repetatele ameninţări ale puterilor papale au fost deturnate şi amânate.

Iarăşi, Edictul de la Augsburg a produs, în modul cel mai firesc, temeri tuturor membrilor alianţei protestante şi în toată germania. Toată ţara se aştepta la război civil imediat şi la nimicirea protestanţilor. Aşa se prezentau lucrurile, dar Dumnezeu a hotărât altfel. Atât inima lui Carol, cât mai ales situaţia lui, nu erau favorabile persecuţiilor. Din relaţiile pe care le-a avut cu protestanţii timp de aproape şase luni a aflat că ei nu erau nişte fanatici periculoşi sau vrăjmaşi interni, după cum înţelesese el anterior că ar fi fost. Trebuie că a fost foarte impresionat de corectitudinea şi justeţea cauzei lor, chiar dacă nu a putut înţelege libertăţile cetăţeneşti şi cele religioase pe care le reclamau ei. Şi el nu vedea nici un motic să-i pedepsească cum se cuvine unor rebeli numai pentru a-i face pe plac papei. Clement şi adepţii lui italieni au fost foarte dezamăgiţi că Împăratul nu şi-a asumat rolul de apărător al bisericii şi nu a pornit războiul împotriva ereticilor incorigibili. Potrivit providenţei lui Dumnezeu, aşaceva era imposibil chiar dacă şi Carol ar fi fost la fel de însetat de sânge cum era Clement.

Veşti din est l-au încurcat pe Împărat şi i-au scos pe protestanţi de sub presiune: Soliman invadase Ungaria în fruntea unei armate de o sută de mii de oameni cu scopul declarat de a-l detrona pe Ferdinand şi de a pune pe altcineva pe tronul lui. Asemenea ştiri au făcut ca gândurile Împăratului să se abată de la Germania. Îl vom părăsi pentru puţin timp spre a nota poziţia protestanţilor.

Liga de la Smalcald

Imediat după dizolvarea Dietei de la Augsburg şi decretul cel ameninţător, Electorul Saxoniei şi tovarăşii lui au adoptat măsuri care păreau de natură să prevină efectele acelui decret, pregătindu-se neîntârziat pentru tot ce putea fi mai rău. Groaza de calamităţile care se puteau abate asupra reformatorilor apăsa greu asupra cugetului slab al lui Melanchton, aducându-l la limita deznădejdii, dar Luther nu a fost nici încurcat, nici deznădăjduit. Prin srisorile lui din izolarea de la Coburg, el i-a mângâiat şi i-a încurajat pe prietenii săi. Convins că acea lucrare era lucrarea lui Dumnezeu, el i-a îndemnat pe principi să ţină cu tărie adevărul etern, încrezându-se în protecţia lui Dumnezeu şi să nu facă nici un fel de concesii vrăjmaşului în ceea ce priveşte evanghelia curată.

Încă din noiembrie 1530, landgraful de Hesse, mai impetuos decât ceilalţi, şi mai puţin opus învăţăturilor reformatorilor elveţieni cu privire la cina Domnului, a încheiat o alianţă pe şase ani cu cantoanele Zurich, Berna şi Basel şi cu oraşul Strasbourg. La 22 ale lunii următoare, landgraful şi alţi lideri protestanţi s-au întâlnit la Smalcald, în Saxonia Superioară, şi au pus bazele faimoasei ligi prin ceea ce în istorie este cunoscut sub numele “Articolele de la Smalcald”. Landgraful, care nicicând nu a renunţat la obiectivul său favorit, cel al unităţii, s-a străduit mult ca şi elveţienii să fie incluşi în confederaţie, dar Luther şi adepţii lui au refuzat categoric ca ei să fie admişi.

Statele protestante ale imperiului, prin această alianţă se constituiau într-o organizaţie de apărare reciprocă. Dar Luther şi alţi câţiva care scriseseră şi vorbiseră argumentând puternic împotriva oricărei confederaţii, fie ea şi pentru apărarea cauzei lor comune, au păstrat mari scrupule cu privire la alianţă. În legătură cu legalitatea ei au fost consultaţi atât juriştii cât şi teologii. Cei dintâi au afirmat că “erau anumite cazuri în care legea permitea rezistenţa faţă de autoritatea imperială, deoarece, în virtutea acordului dintre Împărat şi state, Împăratul se angajase să nu încalce legile imperiului şi drepturile şi libertăţile Bisericii Germane. Dar Împăratul încălcase acel acord, aşa că statele aveau dreptul să se alieze împotriva lui”. Luther le-a răspuns că el nu avea cunoştinţă de aşaceva, dar, cum a ajuns să fie convins că aşa stăteau lucrurile, el nu mai avea obiecţiuni, deoarece evanghelia nu anula în nici un caz instituţiile civile. Cu toate acestea, el nu putea aproba un război ofensiv. Aici putem onserva, în treacăt, că acesta este primul pas fatal al protestanţilor pe calea descendentă. De teama vrăjmaşului ei au părăsit terenul credinţei. Până şi Luther a căzut. În locul conştiinţei şi al cuvântului lui Dumnezeu, ei fac alianţe pentru a respinge forţa prin forţă.

În acel timp a apărut o problemă care nu era legată de religie, dar care le-a furnizat protestanţilor un motiv politic pentru a i se opune Împăratului. Carol, ale cărui planuri ambiţioase se extindeau pe măsură ce el avea mai multă putere, şi-a exprimat dorinţa ca fratele lui, Ferdinand, să fie ales Rege al romanilor. Ca urmare, Electorul a convocat colegiul electoral să se întrunească la Koln în acel scop. Electorul Saxoniei a refuzat să se prezinte, dar l-a insruit pe fiul său cel mai mare să se înfăţişeze acolo şi să “protesteze împotriva alegerii ca fiind informală, ilegală, contrară articolelor Bulei de Aur şi subversivă libertăţilor imperiului”. Dar protestul nu a fost luat în seamă. Electorii pe care Carol s-a străduit mult să-i câştige, l-au ales pe Ferdinand Rege al romanilor, el fiind încoronat peste câteva zile la Aix-la-Chapelle.

A doua întrunire de la Smalcald

La 29 martie 1531, protestanţii au deschis a doua adunare la Smalcald. Liga, deşi la început cuprindea doar electorii, principii protestanţi şi statele protestante, a fost extinsă spre a-i include şi pe aceia care, indiferent care vor fi fost sentimentele lor religioase, protestau împotriva alegerii lui Ferdinand. Au fost luate măsuri pentru includerea în confederaţie a regilor Franţei, Angliei şi Danemarcei ca şi a altor principi şi state. Ducii Bavariei şi alţii, care nu fuseseră prezenţi, s-au alăturat ligii. S-au făcut reguli pentru strângerea de provizii şi de soldaţi în caz de nevoie.

Carol caută să se împace cu protestanţii

Caracterul războinic al confederaţilor şi situaţia lui Carol în războiul cu turcii l-au făcut pe acesta din urmă să caute prietenia protestanţilor, mai curând decât să înceapă ostilităţile cu ei. El avea mare nevoie de ajutorul lor şi le-a ordonat să dea oameni şi bani, dar ei au refuzat să furnizeze contingentul lor dacă nu li se garanta pacea. Ei au răspuns, în modul cel mai rezonabil, că nu ar fi înţelept din partea lor să pună la dispoziţia persecutorilor tocmai mijloacele lor de apărare, şi, ca urmare, au cerut ca procedurile ostile ale cancelariei imperiale – consiliul executiv al imperiului – să îneteze. Carol a ajuns astfel în mare dificultate deoarece acea concesie echivala cu o abrogare a decretului de la Augsburg.

După diferite consultări, Electorul de Meinz şi Prinţul Palatin s-au interpus ca mediatori între cele două părţi. Ei s-au întâlnit la Schweinfurt şi mediatorii au propus următoarele articole: “Mărturisirea de la Augsburg, fără alte inovaţii şi fără legături cu zwinglienii sau anabaptiştii, să fie doctrina protestanţilor până la o decizie a unui consiliu, iar aceştia să nu încerce să răspândească acele învăţături în statele catolice, nici să nu tulbure jurisdicţia sau ceremoniile bisericii. Ei vor furniza mijloacele pentru războiul cu turcii şi se vor supune decretelor imperiale şi vor fi loiali Împăratului şi Regelui romanilor”. Protestanţii au obiectat în principal din cauza înălţării lui Ferdinand, ei refuzând să recunoască validitatea titlului său, şi, în aceasta, ei au fost sprijiniţi şi de unii principi catolici şi de regii Franţei şi Angliei.

Pacea de la Ratisbon

Protestanţii, ajunşi să fie conştienţi de puterea lor le-au răspuns mediatorilor: “Împăratul trebuie să proclame de atunci încolo o pace religioasă generală, că celor două partide li se va interzice să-şi aducă orice fel de insulte una celeilalte sau să provoace tulburări; Cancelaria Imperială să fie instruită să suspende executarea sentinţelor în chestiuni religioase. Dacă li se va acorda acestea, ei au promis să nu facă inovaţii în ceea ce priveşte confesiunea lor, să nu intervină în jurisdicţia ecleziastică în acele locuri în care ea era încă în vigoare, să dea ascultare cu mult zel Împăratului şi să furnizeze toate mijloacele posibile pentru războiul cu turcii”. După unele discuţii, când nu mai părea cu putinţă să se ajungă la un acord, conferinţa a fost amânată pentru 3 iunie 1532, la Nuremberg.

Între timp, turcii au înaintat spre Austria şi inima imperiului a ajuns să fie în pericol. Aşa stăteau lucrurile atunci când conferinţa şi-a reluat negocierile la timpul stabilit. Discuţiile şi dificultăţile au fost soluţionate rapid: “Argumentele diplomaţilor au fost retezate de înaintarea lui Soliman şi condiţiile protestanţilor au fost acceptate. Împăratul aştepta rezultatul la Ratisbon şi se pune că, atunci când, în cele din urmă, tratatul i-a fost adus, fără să-l cerceteze, l-a şi semnat,” la 2 august 1532.

Opinii ale istoricilor

Este de remarcat aici cum toţi istoricii atribuie acest mare triumf al reformatorilor intervenţiei directe al alui Dumnezeu. “Este adevărat că,” spune Waddington, “nu prin forţa fizică a protestanţilor, nici prin autoritatea morală a doctrinei lor, ci a fost numai prin puterea providenţială, care au transformat chiar armele necredincioşilor într-un instrument pentru trezirea evengheliei. Acesta a fost un avantaj esenţial. Edictele de la Worms şi Augsburg erau practic suspendate pentru o perioadă nedefinită”. Scultetus ne spune să admirăm “providenţa lui Dumnezeu care a făcut ca sultanul turc să fie instrumentul prin care să fie anulată, sau cel puţin suspendată, executarea decretelor de la Augsburg împotriva reformei”. Melanchton spunea: “Prin porunca tăcută a lui Dumnezeu, Împăratul a fost obligat, prin războiul cu turcii, să-şi abandoneze planurile împotriva germanilor. Câinii ling rănile lui Lazăr. Turcii îmblânzesc edictul de la Augsburg. Nicio altă spiţă de oameni nu a fost într-un pericol mai mare ca noi şi nici o partidă nu a fost subiectul unor mai mari animozităţi. Singurul ajutor a fost de la Dumnezeu”.

Iar mărturia istoricului secular, Dr. Robertson, are mai multă greutate decât cea a istoricilor ecleziastici, deoarece el spune: “în acest tratat se prevedea stabilirea păcii universale în Germania până la întrunirea unui consiliu general, pentru convocarea căruia Împăratul urma să facă eforturi în următoarele şase luni. Nimeni să nu fie molestat pentru motive religioase şi toate procedurile începute de Cancelaria Imperială împotriva protestanţilor erau sistate, iar sentinţele deja date erau anulate. De partea lor, protestanţii se angajau să-l sprijine pe Împărat cu toate forţele lor pentru a se opune invaziei turcilor. Astfel, prin fermitatea cu care au aderat la principiile lor, prin unanimitatea cu care şi-au susţinut drepturile şi prin abilitatea cu care s-au folosit de situaţia în care se afla Împăratul, protestanţii au obţinut nişte condiţii care erau aproape ca o tolerare a religiei lor: Carol a făcut toate concesiile, iar ei nici una şi nici chiar punctul lui favorit, cel al aporbării alegerii fratelui său, nu a fost menţionat. Iar protestanţii Germaniei, care până atunci fuseseră priviţi doar ca o sectă religioasă, au ajuns să fie consideraţi ca un partid politic destul de important*”.


* Waddington, vol. 3, p. 160; Johns Scott, vol. 1, p. 112; Robertson – Reign of Charles V, vol. 5, p. 391

În ce măsură importanţa politică dobândită a fost favorabilă intereselor creştinismului, aceasta este o altă chestiune, iar pentru a exprima opinia noastră cu privire la aceasta îi recomandăm cititorului să revadă ceea ce am prezentat cu privire la epistola cptre Sardes la începutul volumului. Nicidată nu trebuie ca aceeaşi persoană să fie şi politician şi teolog. Cetăţenia creştinului este în ceruri, iar în ceea ce priveşte poziţia lui pe pământ, ea este în principiu cea de străin şi călător (1. Petru 2:11 , Filipeni 3:20 ).

Principii s-au achitat de angajamentul lor faţă de Carol aducând pe câmpul de luptă forţe superioare numeric faţă de ceea ce se aşteptase. Armata imperială, prin recrutări noi, a ajuns la nouăzeci de mii de infanterie regulată şi treizeci de mii de cavalerişti, plus o mare mulţime de trupe neregulate. Împăratul personal a preluat comanda şi omenirea aştepta cu emoţie începutul bătăliei decisive dintre cei mai mari doi monarhi ai lumii. Peste jumătate de milion de oameni din toate naţiunile au stat faţă-n faţă pentru o vreme, pândindu-şi unii altora mişcările. Şi care a fost rezultatul? Marele sultan, Soliman Magnificul, cu trei sute de mii de oameni pare să fi ajuns lipsit de energie sau hotărâre sau să fi fost intimidat de acea aliniere de forţe, astfel încât şi-a retras rapid formidabila armată fără a o angaja în bătălie. Este remarcabil că, într-o epocă atât de războinică, aceasta a fost prima dată când Carol, care până atunci purtase lungi războaie şi câştigase multe victorii, a apărut în fruntea trupelor. “La această primă ieşire a lui sub arme,” spune biograful său, “era o mare onoare să se confrunte cu Soliman şi să-l oblige să se retragă, fapt care este de lăudat”.

Dar oare cine, gândim noi, poate să nu vadă în această victorie fără vărsare de sânge o mână mai puternică decât cea a Împăratului? Când turcii au ajuns să-l sperie pe Carol într-atât încât să se supună, lucrarea s-a împlinit şi Dumnezeu, Cel care îi conduce pe toţi, i-a trimis acasă. Imperiul trebuia să fie salvat de dragul reformei, Soliman făcuse mari pregătiri pentru acea campanie, dar, în mod inexplicabil pentru toţi, cu excepţia celor care au credinţă, totul s-a încheiat fără vreun eveniment deosebit. Carol s-a întors în Spania pentru a supraveghea mari pregătiri militare, iar reformatorii s-au întors la ocupaţiile lor paşnice. Biserica s-a odihnit după persecuţie şi perioada ei de pace s-a prelungit cu aproape cincisprezece ani.

Prin grija Domnului, care veghează, reforma a avut un mare triumf şi a prins rădăcini puternice în Germania. Acum ne vom îndrepta puţin atenţia spre mişcarea reformatoare în Elveţia.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *