comori.org
comori.org

Capitolul 37. Controversa sacramentală

Andrew Miller

Învăţătura cu privire la prezenţa reală a lui Hristos în euharistie a fost stabilită oficial în biserica romano-catolică de la al patrulea Conciliu de la Lateran, în anul 1215. Timp de trei sute de ani mesa şi transsubstanţierea au fost principalele întărituri ale Romei şi cele mai mari blasfemii ale ei. Ideea prezenţei corporale a lui Hristos în cina cea sfântă îi dădea o aură de sacră importanţă, stimula imaginaţia poporului şi atrăgea afecţiunea lui. Aceasta era la originea multor ceremonii şi superstiţii şi aducea clerului multă bogăţie şi-l făcea să aibă multă influenţă. Se spunea că pâinea sfinţită făcea cele mai mari miracole, atât printre cei vii cât şi pentru morţi. Astfel, această învăţătură devenise piatra unghiulară a edificiului papal.

Luther, când a fost preot şi călugăr, a crezut cu tărie în această taină a fărădelegii şi niciodată, pe tot parcursul carierei sale, nu a ajuns să fie eliberat de acea amăgire. Transsubstanţierea sau transformarea pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Hristos în urma ceremonialului preoţesc al consacrării era atunci, cum continuă să fie şi azi, doctrina oficială a bisericii Romei, iar cei care o pun la-ndoială sunt denunţaţi ca necredincioşi.

Ca reformator, Luther a renunţat la termenul de transsubstanţiere şi a adoptat, pe cât posibil, termenul şi mai inexplicabil de consubstanţiere. El a denunţat ideea papală că, prin consacrare, pâinea şi vinul încetau să mai fie pâine şi vin, fiind transformate în trupul şi sângele lui Hristos, dar, concepţia lui ciudată era că pâinea şi vinul rămâneau exact ceea ce erau mai înainte – tot pâine şi vin -, dar, în pâine şi în vin era prezentă şi substanţa materială a trupului omenesc al lui Hristos. Putem afirma cu toată libertatea că nici o altă născocire a omului nu a egalat vreodată doctrina papală în absurditate, inconsistenţă şi contradicţii ireconciliabile. “Mâinile preotului” – spunea pontiful Urban într-un mare conciliu roman - “sunt înălţate la o demnitate care nu îi este dată nici unuia dintre îngeri, aceea de a-L crea pe Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor şi a-L da pentru mântuirea întregii lumi. Această prerogativă, care-l înalţă pe papă mai presus de îngeri, face ca supunerea pontifilor faţă de regi să fie ceva detestabil”. La toate acestea, sfântul sinod a răspuns în unanimitate: Amin. Cu siguranţă acesta este cel mai puternic test pentru credulitatea omenească şi cea mai înaltă balsfemie a omului*.


* v. Edgar – Variations of Popery, p. 384

Concepţiile de început ale lui Zwingli

Ulrich Zwingli, marele reformator elveţian, având o autoritate comparabilă cu a lui Luther, cu privire la prezenţa reală a lui Hristos în cina sfântă, avea concepţii cu totul diferite atât de învăţătura Romei cât şi de reformatorii saxoni. De mult timp elveţienii au avut opinii diferite şi de cele ale Romei şi de cele ale saxonilor. De la începutul carierei sale creştine, atenţia lui Zwingli a fost atrasă de simplitatea Scripturii când vorbeşte despre cina Domnului. El a citit în Cuvântul lui Dumnezeu că Hristos a părăsit lumea şi S-a dus la Tatăl, în cer, şi că această masă era ceva care ţinea de credinţa şi de speranţa ucenicilor Săi. Această învăţătură o găsim în mod clar în Faptele apostolilor: “Şi pe când priveau ei ţintă spre cer în timp ce El se ducea, au stat lângă ei şi doi bărbaţi în veşminte albe, care au şi spus: «Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi priviţi la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi în cer, aşa va veni, în felul în care L-aţi văzut mergând spre cer»” (Fapte 1:10-11 ). Astfel, vedem cum Domnul S-a înălţat personal, în trup, în mod vizibil, şi la fel va şi reveni – dar aceasta nu va avea loc până va lua sfârşit dispensaţiunea actuală sau perioada bisericii. “Isus Hristos, pe care Cerul trebuie să-l primească până la timpuri de restabilire a tuturor lucrurilor” (Fapte 3:21 ).

Cuvintele Domnului nostru binecuvântat: “Acesta este trupul Meu” şi “acesta este sângele Meu”, Zwingli susţinea că aveau un sens figurat, fără a avea alt sens decât acela că pâinea sacramentală şi vinul erau doar simboluri ale trupului lui Hristos şi că acea rânduială sau instituţie o comemorare a morţii Sale pentru noi. “Faceţi aceasta în amintirea Mea... Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El” (1. Corinteni 11:22-28 ).  

De mulţi ani Zwingli avea acele opinii personale cu privire la cina Domnului, dar, cunoscând cât de dominată este mintea poporului neştiutor şi superstiţios de vechile doctrine ale bisericii, nu le-a mărturisit public. Dar, având credinţa că urma să vină timpul pentru vestirea publică a adevărului şi anticipând împotrivirea pe care urma să o întâmpine, el s-a străduit să răspândească adevărul în mod personal şi să-şi întărească poziţia. Pe această temă le-a trimis scrisori multor învăţaţi din Europa cu scopul de a-i influenţa să cerceteze Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă ei nu erau de acord cu concepţiile reformatorului elveţian. Dar, în timp ce Zwingli aştepta în linişte venirea momentului pentru a vorbi cu glas tare, un altul, care avea mai mult zel decât înţelepciune, a scris un pamflet împotriva învăţăturii lui Luther cu privire la cina Domnului iscând furtuna controversei, care a bântuit cu violenţă timp de patru ani.

Karlstadt, Luther şi Zwingli

Andreas Bodenstein, mai bine cunoscut sub numele Dr. Karlstadt*, a pornit atacul. Acest om avea reputaţia de a fi capabil şi învăţat şi era devotat cauzei reformei, dar concepţiile lui erau extremiste în această privinţă şi avea un duh nestăpânit, ceea ce a făcut ca el să ia măsuri radicale şi revoluţionare. El dorea ca, dintr-odată, să fie distruse toate chipurile şi să fie desfiinţate toate ritualurile papalităţii. L-am mai întâlnit anterior. El a fost unul dintre primii şi dintre cei mai apropiati prieteni ai lui Luther, dar el respinsese noţiunea lui privind prezenţa reală în euharistie, ceea ce, în ochii lui Luther era un păcat de neiertat. El a şi aprobat şi încurajat prea mult excesele anabaptiştilor, a asa-numiţilor “profeţi cereşti”, ceea ce a fost o aparentă îndreptăţire pentru ca Luther să condamne acea concepţie despre sacramente odată cu anabaptiştii. Dar aceasta era foarte nedrept, din vreme ce Zwingli şi adepţii săi erau la fel de opuşi fanatismului aşa-numiţilor profeţi ca şi Luther şi cei care erau alături de el.


* n.tr.) Andreas Rudolph Bodenstein von Karlstadt (1486 - 1541)

Pentru a respinge concepţiile Dr. Karlstadt, Luther a scris în 1525 un pamflet împotriva profeţilor, în care spune: “Dr. Karsltadt s-a depărtat de noi şi a devenit unul dintre cei mai îndârjiţi vrăjmaşi ai noştri, Deşi regret profund acest scandal, totuşi mă bucur că Satan şi-a arătat copita despicată şi că va fi făcut de ruşine de aceşti profeţi cereşti, care demult au pândit şi au murmurat pe la spate, dar niciodată nu s-au arătat pe faţă până ce nu i-am momit cu un gulden: acesta mi-a fost atunci, prin harul lui Dumnezeu, prezentat mult prea clar ca să mai am regrete. Dar toată infamia complotului nu a fost încă dată pe faţă, pentru că încă mai este ascuns ceea ce suspectam demult. Ştiu, de asemenea, că Dr. Karlstadt clocea demult această erezie pe care până acum nu a avut curajul s-o răspândească”.

Zwingli a fost atunci convins că perioada în care trebuia să tacă se încheiase. Deşi simpatiza concepţiile lui Karlstadt cu privire la euharistie, el avea obiecţii serioase împotriva stilului său şi a instabilităţii manifestate de el.

În 1525, Zwingli a publicat un tratat important “cu privire la religia adevărată şi cea falsă”. În această carte el prezintă clar şi complet concepţiile lui cu privire la euharistie, dar şi condamnă spiritul răzvrătit al anabaptiştilor şi erorile papistaşilor în legătură cu subiectul controversat. Curând, printr-un pamflet “împotriva noii erori cu privire la sacramente”, a apărut un adversar, căruia Zwingli i-a răspuns în acelaşi an, 1525, folosindu-se de ocazie pentru a le aminti adversarilor săi lutherani că s-ar cuveni să aibe o abordare mai puţin personală şi mai raţională şi mai scripturistică în argumentele pe care le aduceau. În scrierile elveţianului se arăta o blândeţe şi un respect care le erau complet străine saxonilor. Până chiar şi Melanchton a ajuns uneori să fie o reflexie a spiritului violent al maestrului său.

Oecolampadius, prietenul apropiat al lui Zwingli, predica în acel timp, la Basel, învăţătura simplă a Noului Testament cu privire la cina Domnului. Dar văzând că adversarii lui îl asociau cu Dr. Karlstadt, el a publicat o scriere şi şi-a apărat concepţiile. Acea carte a avut un mare efect: fiind scrisă într-un spirit creştin, plină de raţionamente coerente şi cu argumente din cele mai corecte, atât din Scriptura cât şi din cei mai eminenţi părinţi, mulţi au fost atraşi de noile opinii. Însuşi Erasmus a fost aproape convertit de acea carte şi scria: “A apărut o nouă dogmă, că în euharistie nu este nimic altceva decât pâine şi vin. A combate aceasta este ceva extrem de dificil, pentru că Johannes Oecolampadius a adus atâtea dovezi şi argumente în sprijinul ei încât până şi cei mai aleşi pot fi seduşi de ea”.

Foarte curând a apărut un răspuns violent semnat de paisprezece teologi germani, însoţit de o prefaţă scrisă de Luther. Zwingli a fost profund ofensat şi s-a plâns de insultele aduse unui frate reformator de către reformatorii germani. “În zilele acestea nu am văzut nimic mai puţin lăudabil decât acest răspuns” – scria el – “atât din cauza călcării Sfintei Scripturi cât şi din cauza mândriei nemăsurate şi a insolenţei. Oecolampadius, cel mai blând dintre oameni, un model de evlavie şi învăţătură, tocmai el, de la care cei mai mulţi dintre ei au învăţat ceea ce ştiu despre literatură, este tratat de ei într-un mod atât de infam, ca de nişte fii nerecunoscători, încât nu ni se aduc mustrări ci chiar blesteme*”.  


* Waddington, vol. 2, p. 3476-370

Controversa a continuat şi Luther a fost întristat şi uimit să afle că atât de mulţi oameni învăţaţi şi evlavioşi susţineau concepţiile lui Zwingli şi că mulţi despre care avusese aprecieri din cele mai înalte erau favorabili noilor opinii. Aceasta era fiere şi pelin pentru duhul lui Luther, umplându-l de o durere şi supărare de nedescris. În scrisorile şi scrierile lui, el s-a exprimat în termenii cei mai necugetaţi şi mai imprudenţi. El i-a numit “Absalomii lui, conjuraţii sacramentarieni, în comparaţie cu nebunia cărora papistaşii sunt adversari blânzi – instrumente satnice ale ispitei”. Adepţii lui Luther au urmat conform tonului dat de maestrul lor, care a transferat acestei controverse toată vehemenţa şi încăpăţânarea firii lui. Din 1525 până în 1529 Luther a scris atât de violent împotriva elveţianului şi atât de puţin împotriva papistaşilor, încât Erasmus a spus sarcastic: “lutheranii se întorc repede în sânul bisericii”.

Convocarea la Marburg

Aşa erau învăţătorii creştini şi aşa erau sentimentele lor, pe care landgraful cu simţ politic a căutat neostenit să-i reconcilieze. Acest gând este cu adevărat umilitor şi aruncă o umbră întunecată asupra caracterului lui Luther. Philip, cu îndemnurile lui pacificatoare, a arătat mai mult spirit creştin cu această ocazie, ca şi în altele anterioare, decât marele reformator, deşi se poate ca aceasta să nu fi fost din motive creştine. Dar noi nu judecăm motivele pentru că există Acela care va judeca secretele oamenilor (1. Corinteni 4:5 ).

Relaţia dintre această dispută şi mişcările politice din Germania au făcut ca ea să prezinte un interes deosebit pentru conducătorii protestanţi. Aceasta era marea piedică în calea unităţii lor, şi ce ar fi putut face ei în faţa unor adversari atât de puternici ca Roma şi Împăratul dacă nu erau uniţi? Teologii papali urmăriseră cu o satisfacţie răutăcioasă evoluţia şi ascuţirea acestei ruşinoase disensiuni şi căutau, cu toată abilitatea lor, să profite de ea. Landgraful era, în mod evident, mult mai întristat de această dezbinare decât teologii de la Wittemberg, şi a ajuns să hotărască să convoace, neîntârziat, o conferinţă, pentru ca, dacă se poate, să reconcilieze diferitele partide. Reformatorii germani şi elveţieni erau de acord cu privire la adevărurile fundamantale ale revelaţiei, singurul punct în care existau diferenţe fiind modul în care Hristos este prezent în pâinea şi vinul sfintei euharistii. S-ar părea că Philip considera că problema era mai mult decât o dispută legată de cuvinte, din vreme ce el spunea: “Lutheranii nici nu vor să audă de o alianţă cu zwinglienii, deci să punem capăt contradicţiilor care-i separă pe aceştia de Luther”. Ca urmare, el a convocat cei mai importanţi teologi din Saxonia, Elveţia şi de la Strasbourg să se strângă la Marburg în toamna anului 1529.

Zwingli a acceptat cu bucurie acea invitaţie şi s-a pregătit să se înfăţişeze la timpul stabilit, dar Luther, care în general era atât de îndrăzneţ şi neînfricat, după cum am văzut deja în repetate rânduri, a arătat că nu dorea să se întâlnească cu Zwingli şi că încerca, prin cele mai nedemne mijloace, să evite să se întâlnească cu el. În final, repetatele rugăminţi ale landgrafului au biruit. Astfel, Luther i-a scris lui Philip:

“Am primit poruncile voastre de a merge la Marburg pentru a avea o dezbatere cu Oecolampadius şi partida lui pe teme controversei sacramentale, cu scopul de a ajunge la pace şi unitate. Deşi am slabe speranţe să se ajungă la o asemenea unitate, cum nu pot totuşi să nu apreciez zelul dumneavoastră în acest scop, nu voi refuza să mă angajez în această lucrare fără speranţă, şi, pentru noi, poate chiar periculoasă, deoarece nu doresc să dau ocazia adversarilor noştri să spună că ei ar fi mai înclinaţi decât mine spre a ajunge la un acord. Ştiu foarte clar că nu voi face în favoarea lor nici o concesie nedemnă... Şi dacă ei nu vor ceda înaintea noastră, atunci toate eforturile dumneavoastră vor fi fost zadarnice”. Scrisorile lui particulare exprimă aceleaşi opinii şi sunt pătrunse de acelaşi spirit. Întreaga chestiune era discutată şi hotărâtă definitiv în mintea lui Luther chair înainte de a fi pornit în călătorie. Cu toate acestea, cugetul lui era departe de a fi împăcat. El era sigur că victoria avea să-i fie adjudecată elveţianului. Această convingere este dovedită deplin de următoarele propoziţii:

1. Luther a scris pentru a spune despre sine şi Melanchton că ei vor participa la conferinţă cu condiţia ca “câţiva papistaşi cinstiţi să fie prezenţi ca martori împotriva acelor viitori Thrasos* şi sfinţi care caută glorie deşartă... Dacă nu sunt nişte judecători imparţiali, zwinglienii au multe şanse să se laude că au câştigat victoria”. Este o etapă ciudată în istoria teologilor saxoni, care prezintă un pas înapoi faţă de principiile reformei, mai ales în cazul autorului “Captivităţii babiloneene” şi al denunţătorului Antihristului. Uitase oare Luther că papistaşii erau mai angajaţi pentru prezenţa reală mai mult decât orice altă partidă a creştinătăţii? Dar, cu toate acestea, el i-a propus ca judecători imparţiali. Ce schimbare, cel puţin pentru moment, la acel mare om! Cum ne-am putea explica aceasta? Luther nu se mai plasa pe terenul sigur al Cuvântului lui Dumnezeu, ci pe terenul înşelător al unei superstiţii absurde. Nu mai putea avea sentimentul prezenţei divine, nici al aprobării divine. Şi atunci nu este de mirare că manifesta o asemenea slăbiciune şi inconsistenţă. În loc să se încreadă în Dumnezeul cel viu că va face de ruşine papi şi împăraţi, el s-a îndreptat, în mod trist, spre vechii lui vrăjmaşi, ca la ei să găsească prietenie şi refugiu în dezbaterea care avea să aibă loc. Ce lecţie solemnă pentru toţi creştinii! Fie ca, în orice vreme, Cuvântul scris să fie resursa noastră şi refugiul nostru. Nu mai trebuie decât să adăugăm că Philip era mult prea anti-papal pentru a băga în seamă propunerea lui Luther, care a căzut, spre ruşinea pe care istoricii imparţiali o atribuie autorilor ei.


* n.tr.) Personaj mitologic grec, folosit ca personificare a îndrăznelii, dar şi a insolenţei

2. Într-o scrisoare care îi este, în general, atribuită lui Melanchton, adresată Prinţului Elector la data de 14 mai, el merge şi mai departe: “Rog prinţul să refuze să ne permită să facem călătoria la Marburg, pentru ca să avem această scuză”. “Dar Electorul,” spune d’Aubigne, “nu era să se preteze la asemenea lucruri josnice, aşa că reformatorii de la Wittemberg s-au văzut nevoiţi să dea curs cererii landgrafului”.

3. A mai fost făcută încă o propunere care arată şi mai bine teama şi presimţirile negre ale teologilor saxoni: “Zwingli să nu fie printre teologii din Elveţia care aveau să fie chemaţi pentru dezbatere”. Dar nici această propunere nu a fost primită pentru că invitaţiile fuseseră trimise şi Philip era deja prea ofensat de încăpăţânarea lui Luther pentru a mai da ascultare cererilor lui. Aceste mici detalii sunt vrednice să fie consemnate pentru a arăta diferenţa între situaţia când acelaşi om se baza pe adevărul lui Dumnezeu şi acea în care lupta pentru dogma absurdă a consubstanţierii. În primul caz el a rezistat prin credinţă şi harul i-a dat curajul moral, statornicia şi nobleţea de a suferi, dar în cel de-al doilea îl vedem arătând cele mai jalnice semne de slăbiciune, neîncredere şi disimulare. Prezenţa lui Dumnezeu este aceea care constituie diferenţa, după cum cânta poetul:

E Dumnezeu cu mine? Toţi să se ridice-mpotriva mea;
Îl chem pe Hristos, Mântuitorul, şi oşti vrăjmaşe vor dezerta.
Prieten mi-e Domnul Atotputernic şi mă iubeşte Dumnezeu!
Ce vrăjmaş, de-ar veni ca un potop, mi-ar putea face rău?
O ştiu, o cred şi neînfricat mărturisesc
Că mă iubeşte cel preaînalt, atotputernic, Dumnezeu
Şi mi-e alături pretutindeni şi mereu,
El domină bătălia cruntă şi furtuna când valurile vuiesc.

Conferinţa de la Marburg

Senatul de la Zurich a refuzat să-i permită lui Zwingli să meargă la Marburg ca nu cumva să i se întâmple ceva rău, dar el a simţit că, pentru binele bisericii, era necesar să fie prezent la conferinţă, deci trebuia să meargă acolo. Ca urmare, s-a pregătit pentru călătorie şi a pornit noaptea, însoţit de un singur prieten – Rodolphe Collin, profesor de greacă. Pentru Senat, el a lăsat următorul bilet: “Dacă plec fără a vă fi informat nu este pentru că dispreţuiesc autoritatea voastră, înţeleptilor domni, ci deoarece, cunoscând iubirea voastră pentru mine, prevăd că teama voastră v-ar determina să mă împiedicaţi să plec”. Au ajuns cu bine la Basel, unde li s-a alăturat Oecolampadius, iar la Strasbourg li s-au alăturat Bucer, Hedio şi Sturn. Grupul a ajuns la Marburg la 29 septembrie. Luther şi prietenii lui au ajuns la 30. Ambele partide l-au primit curtenitor pe Philip şi au stat la masa lui în castel.

Landgraful, nefiind în necunoştinţă cu privire la resentimentele pe care controversa le generase între conducătorii partidelor, a propus în mod înţelept, ca înainte de conferinţa publică, teologii să aibă o întrevedere particulară în scopul de a netezi calea pentru reconciliere şi unitate. Cunoscând temperamentul oamenilor, el l-a îndrumat pe Luther să discute cu Oecolampadius şi pe Melanchton cu Zwingli. Dar teologii saxoni au adus atâtea acuzaţii de învăţătură falsă împotriva elveţienilor încât nu s-a avansat deloc spre unitate şi problema a devenit şi mai complicată. Dezbaterea publică a fost stabilită pentru data de 2 octombrie 1529.

Conferinţa generală a avut loc într-un apartament al castelului, în prezenţa landgrafului şi a celor mai importanţi slujitori ai săi, oameni politici şi ai religiei, delegaţi din Saxonia, Zurich, Strasbourg şi Basel şi nu puţini învăţaţi străini. Cei patru teologi – Luther, Zwingli, Melanchton şi Oecolampadius - au stat la o masă. Pe când se aşezau ei la masă, luând o cretă, Luther a scris, cu litere mari, pe faţa de masă de catifea: HOC EST CORPUS MEUM – “Acesta este trupul Meu”. Dorea să aibă necontenit cuvintele acestea înaintea lui pentru ca să nu-i scadă încrederea şi adversarii lui să fie daţi de ruşine. “Da.” A spus el, “acestea sunt cuvintele lui Hristos şi ele sunt stânca de pe care nici un adversar nu mă va clinti”.

Toate părţile fiind prezente, cancelarul de Hesse a deschis conferinţa. El a explicat obiectivul ei şi i-a îndemnat pe participanţii la dezbatere să arate moderaţie creştină pentru restabilirea unităţii. Atunci, Luther, în loc să treacă imediat la problema euharistiei, a insistat asupra înţelegerii mai înainte a altor principii ale credinţei, cum ar fi divinitatea lui Hristos, păcatul originar, îndreptăţirea prin credinţă etc. Învăţătorii saxoni mărturiseau că îi considerau pe cei elveţieni ca având învăţături nesănătoase asupra acestora, ca şi a altor subiecte. Nu avem pretenţia de a şti care era obiectivul lui Luther când a căutat să lărgească tema dezbateii, dar elveţienii au răspuns că scrierile lor aduceau suficiente dovezi că în acele privinţe nu existau nici un fel de diferenţe.

Landgraful, care prezida întrunirea, şi-a dat consimţământul, aşa ca Luther s-a văzut nevoit să renunţe la planul lui, dar a fost în mod vădit supărat şi s-a simţit stânjenit spunând: “Mărturisesc că mă deosebesc de adversarii mei în opiniile cu privire la cina Domnului şi că întotdeauna mă voi deosebi de ei. Hristos a spus: «Acesta este trupul Meu». Să-mi demonstreze ei că un trup nu este un trup. Resping raţionamentele, bunul simţ, argumentele carnale şi dovezile matematice. Dumnezeu este deasupra matematicii. Avem Cuvântul lui Dumnezeu şi trebuie să ne închinăm şi să facem ce spune”. Aşa a început el această celebră dezbatere. Impetuosul şi încăpăţânatul saxon scrisese acel text pe catifea şi îl arăta cu degetul spunând: “Nici un raţionament nu mă va determina să părăsesc sensul literal al acestor cuvinte şi nu voi da ascultare nici bunului simţ, nici raţiunii atunci când am înaintea mea Cuvântul lui Dumnezeu”. Şi trebuie să remarcăm că toate acestea au fost spuse chiar înainte să fi început deliberările sau să fi fost prezentat măcar un argument. Acestă declaraţie, asociată cu binecunoscuta încăpăţânare a autorului ei, era îndeajuns pentru a zdrobi orice speranţă într-o încheiere satisfăcătoare a conferinţei.

Dar elveţienii, în pofida stilului de abordare cu mână forte al lui Luther, nu au refuzat dezbaterea. Fără-ndoială, ei îi cunoşteau stilul şi nu le păsa de afirmaţiile arogante şi probabil nici nu prea credeau că se va converti. “Nu puteţi nega,” a spus Oecolampadius, “că sunt simboluri în Cuvântul lui Dumnezeu, ca aceea că Ioan este Ilie, Hristos este stânca, Eu sunt adevărata viţă”. Luther a admis că în Biblie sunt simboluri, dar a negat că acea expresie era cu sens simbolic.

Oecolampadius i-a mai amintit lui Luther că Domnul binecuvântat a spus în Ioan 6 : “Duhul este cel care dă viaţă, carnea nu foloseşete la nimic” (Ioan 6:63 ). “Deci Hristos, care le-a spus celor din Capernaum că nu foloseşte la nimic carnea, prin acele cuvinte a respins mâncarea în sens literal a trupului. De aceea el nu a dat aşa ceva atunci când a instituit cina”.

“Resping,” a spus Luther, “cea de-a doua propoziţie. Este o mâncare în sens material a cărnii lui Hristos şi o mâncare a ei în sens spiritual. Despre mâncarea în sens material a spus Hristos că nu foloseşte la nimic”.

Oecolampadius a făcut aluzie că acele cuvinte ar încheia disputa. A admis că trebuie să mâncăm în sens spiritual, şi că, dacă aşa este cazul, atunci nu mâncăm în sens material, deoarece mâncarea în sens material nu este de nici un folos.

“Nu trebuie să ne punem problema cu privire la folos,” a răspuns Luther, “ci tot ce porunceşte Dumnezeu devine duh şi viaţă. Dacă la poruca Domnului ridicăm un pai, chiar prin acea acţiune facem o lucrare spirituală. Trebuie să fim atenţi la Cel care vorbeşte şi nu la ceea ce spune. Dumnezeu vorbeşte şi atunci viermii ascultă. Dumnezeu porunceşte, atunci lumea să asculte! Şi să cădem la pământ împreună şi să sărutăm cu smerenie Cuvântul”.

În trecere, merită să observăm că, în Ioan 6 , nu avem nici un temei să presupunem că ar fi vorba de euharistie, care a fost instituită abia la câtva timp după aceea. În acest pasaj, întruparea, moartea şi înălţarea sunt adevărurile fundamentale pe care Domnul le descoperea iudeilor ca fiind singurele mijloace de a avea viaţa eternă şi toate binecuvântările spirituale. “El Însuşi viaţa eternă, care era cu Tatăl înainte de toate lumile, S-a întrupat nu numai pentru a-L revela pe Tatăl şi a fi modelul desăvârşit de ascultare ca om, ci mai ales pentru a muri pentru noi, în har, rezolvând problema păcatului şi glorificându-L pe Dumnezeu în mod absolut, cu tot preţul imens, prin moartea de pe cruce. Dacă bobul de grâu nu moare (după cum ne-a învăţat El însuşi), rămâne singur, iar murind aduce mult rod. Moartea lui nu este privită aici ca o jertfă adusă lui Dumnezeu, cum apare deseori în alte locuri, ci este prezentat modul în care cel credincios asimilează aceasta, care ajunge să fie parte integrantă a fiinţei sale... Numai El este viaţa, şi totuşi este aşa nu trăind ci murind pentru noi, pentru ca noi să avem viaţa în El şi împreună cu El, ca rod al răscumpărării făcute de El, să avem viaţa eterna în prezent, pe care o vom avea deplin numai în puterea învierii – acea viaţă care a putut fi văzută şi testată în El, omul înălţat acolo unde era mai înainte fiind Dumnezeu, viaţa care va fi văzută în noi în ziua din urmă, fiind arătată împreună cu El în glorie”*.


* v. Bible Treasury, vol. 10, p. 357

“Isus coborât din cer, omorât şi apoi înălţat unde era mai înainte, constituie învăţătura acestui capitol. Coborât din cer şi apoi omorât, El este hrana credinţei în timpul absenţei Sale de pe pământ (fiind înălţat în cer). Ne hrănim cu moartea Lui pentru a rămâne din punct de vedere spiritual în El şi pentru ca El să rămână în noi”*.


* J.N. Darby – Synopsys, vol. 3, p. 471

Să revenim la Marburg. Tocmai în acel moment Zwingli a intervenit în discuţie şi a apăsat şi a tulburat mult duhul lui Luther prin raţionamentele lui bazate pe Scriptură, ştiinţe, simţuri, etc. Dar în primul rând s-a bazat pe Scriptura. După ce a citat un număr de pasaje în care semnul este descris chiar prin lucrul pe care îl simbolizează, el a adus în discuţie textul cu care începuse Oecolampadius în acea dimineaţă, şi anume Ioan 6 , din care a tras concluzia că, din declaraţia Domnului – carnea nu foloseşte la nimic – rezultă că şi cuvintele cu privire la euharistie trebuie explicate în mod asemănător.

Luther: Hristos, când a spus despre carne că nu foloseşte la nimic se referea nu la carnea Lui, ci la a noastră.
Zwingli: Sufletul se hrăneşte cu Duhul şi nu cu carne.
Luther: Cu gura noastră noi mâncăm trupul; nu sufletul este acela care îl mănâncă, ci, cu sufletul îl mâncam spiritual.
Zwingli: Atunci, trupul lui Hristos este o hrană trupească şi nu una spirituală
Luther: Eşti cârcotaş.
Zwingli: Nu, ci tu spui lucruri contradictorii.
Luther: Dacă Dumnezeu mi-ar da mere pădureţe, atunci s-ar cuveni ca eu să le mănânc în mod spiritual. În euharistie gura primeşte trupul lui Hristos şi sufletul crede cuvintele Lui.

În limbajul lui Luther era o mare încurcătură şi contradicţie, ca şi cum cele patru cuvinte nu trebuiau luate nici în sens figurat, nici literal şi părea că el dorea să dea învăţătura că acele cuvinte trebuiau interpretate în ambele sensuri. Zwingli a înţeles că se ajunsese la o absurditate şi că nu se putea ajunge la nimic bun mergând în continuare pe aceeaşi linie. Printr-o vedere mai largă asupra scripturilor el a susţinut că pâinea şi vinul sfintei euharistii nu sunt, ele în sine, trupul şi sângele Domnului Isus, ci doar simboluri ce reprezintă acel trup şi acel sânge.

Cu toate acestea, Luther a rămas neclintit. “Acesta este trupul Meu,” repeta el arătând cu degetul la cuvintele scrise înaintea lui. “«Acesta este trupul meu,» şi nici diavolul însuşi nu mă va abate de la aceasta, iar încercarea de a înţelege aceasta înseamnă lepădare de credinţă”.

Dar, cu toate că în mintea lui Luther nu s-a produs nicio impresie favorabilă, mulţi din auditoriu au fost izbiţi de claritatea şi simplitatea argumentelor lui Zwingli şi multe minţi s-au deschis în legătură cu acest subiect important. Francis Lambert, principalul teolog din Hesse, care mărturisise în mod statornic doctrina luterană cu privire la euharistie, a fost unul dintre cei mai de seamă care s-au convertit. El era un prieten personal şi mare admirator al lui Luther, dar conştiinţa l-a determinat să mărturisească adevărul. “Când am venit la această conferinţă,” a spus el, “am dorit să fiu ca o coală de hârtie albă, pe care degetul lui Dumnezeu să poată scrie adevărul Său. Acum înţeleg că Duhul dă viaţă, iar carnea nu foloseşte la nimic. Cred ca şi Oecolampadius şi Zwingli”. Învăţătorii de la Wittemberg au deplâns acea dezertare, dar au clasificat-o prin exclamaţia: “Nestatornicie ca usturoiul!” “Cum?!” a răspuns ex-franciscanul, care fusese la Avignon, “Era apostolul Pavel nestatornic pentru că s-a convertit de la fariseism? Şi am fost noi nestatornici pentru că am părăsit sectele pierdute ale papalităţii?”

S-a produs multă agitaţie în sală, dar, cum venise ora pentru închiderea sesiunii, cei angajaţi în dispută s-au retras împreună cu principele pentru prânz.

După amiază a fost reluată conversaţia cu Luther, care a spus: “Eu cred că trupul lui Hristos este în cer, dar, de asemenea, cred că este şi în sacramente. Nu-mi pasă că aceasta ar fi împotriva naturii dacă aceasta nu este contrar credinţei. Hristos este ca substanţă în sacramente, după cum a fost născut din fecioară”.

Oecolampadius a citat din 2. Corinteni 5:16 : “chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos potrivit cărnii, totuşi acum nu-l mai cunoaştem astfel”.

“Potrivit cărnii înseamnă,” a spus Luther, “în acest pasaj, potrivit afecţiunilor noastre carnale”.

“Atunci, Dr. Luther,” a spus Zwingli, “răspundeţi-mi cum, Hristos fiind înălţat în cer, trupul lui fiind în cer, poate El să fie şi în pâine? Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că în toate privinţele El a fost făcut asemenea fraţilor săi (Evrei 2:17 ). De aceea, el nu poate fi în aceeaşi clipă pe fiecare din miile de altare pe care este euharistia”.

“Dacă aş dori să mă angajez în asemenea argumente,” a răspuns Luther, “m-aş apuca să demonstrez că Isus Hristos a avut o soţie, că avea ochii negri şi că a trăit în frumoasa noastră Germanie. Nu-mi pasă de matematică”.

“Aici nu este nici o problemă de matematică,” a spus Zwingli, “ci este vorba despre ceea ce le-a scris apostolul Pavel Filipenilor, cum Hristos a luat chip de rob şi a fost făcut asemenea oamenilor”.

Văzându-se în pericol să fie scos din poziţia lui originală, el a revenit la cele patru cuvinte ale sale: “Dragi domni, din vreme ce Domnul meu Isus Hristos spune: Hoc est corpus Meum, eu cred că trupul Lui chiar este prezent acolo”.

Obosit de încăpăţânarea inflexibilă şi de iraţionalitatea lui Luther, Zwingli s-a apropiat rapid de el, şi, lovind in masă, i-a spus: “Deci, dumneavoastră, doctore, susţineţi că trupul lui Hristos este prezent în euharistie pentru că spuneţi: Trupul lui Hristos este acolo-acolo-acolo. Acolo este un adverb de loc. Trupul lui Hristos este de o asemenea natură încât poate fi într-un loc. Dacă el este într-un loc, acel loc este în cer, de unde rezultă că nu este în pâine”.

“Repet,” a răspuns Luther aprins, “că eu nu am nimic a face cu dovezile matematice. De îndată ce cuvintele de consacrare sunt pronunţate asupra pâinii, trupul este acolo, indiferent cât de rău ar fi preotul care le pronunţă”.

Cititorul să facă bine să noteze aceste cuvinte: este în mod clar o blasfemie pronunţată de acel om care se înşela, chiar dacă el nu a intenţionat să blasfemieze. Potrivit acestei dogme, Domnul, cu voie sau fără voie, trebuie să coboare în pâinea idolatră a preotului, indiferent cât de rău ar fi el, în momentul în care el rosteşte cuvintele de consacrare. Aceasta este papalitatea în cea mai îndrăzneaţă blasfemie a ei.

Văzând că discuţia se încingea, landgraful a propus o scurtă pauză. Cum raţiunea şi corectitudinea sunt în mod clar de o singură parte, nu prezintă interes să urmărim dezbaterea. Zwingli şi Oecolampadius îşi întemeiaseră propoziţiile pe Scriptură, filozofie şi pe mărturia părinţilor cei mai din vechime, fiind însă întâmpinaţi de un singur răspuns: “Acesta este trupul Meu”. Ca pentru a-i insulta şi a-i exaspera pe teologii elveţieni, Luther a smuls faţa de masă de catifea, cea pe care scrisese cuvintele Hoc est corpus Meum, şi le-a pus-o înaintea ochilor spunând: “Vedeţi, vedeţi! Acesta este textul nostru şi voi nu ne-aţi abătut de la el, cum vă lăudaseţi că veţi face, şi nouă nu ne pasă de dovezi”.

După o asemenea manifestare de slăbiciune şi nebunie cu pretenţia infailibilităţii nu mai rămânea nici o speranţă ca Luther să părăsească acea poziţie şi nu mai exista nici un motiv pentru a prelungi conferinţa. Cu toate acestea, discuţiile au fost reluate în dimineaţa următoare, dar, la sfârşitul zilei, cele două partide nu erau cu nimic mai aproape de o reconciliere. O severă epidemie de febră sudorifică* a izbucnit în Germania în acel timp şi a ajuns la Marburg în perioada conferinţei, ceea ce a grăbit încheierea. Boala a făcut ravagii grozave şi toţi erau îngrijoraţi şi nerăbdători să părăsească oraşul.


* n.tr.) Lat. sudor anglicus

“Domnilor,” a exclamat landgraful, “nu va puteţi despărţi aşa! Chiar nu se poate face nimic pentru a vindeca sciziunea? Chiar trebuie ca această deosebire să dezbine în mod ireconciliabil prietenii reformei?” “Chiar nu există nici o cale,” a spus cancelarul, “ca teologii să ajungă la un acord, cum doreşte în mod atât de sincer landgraful?”

“Cunosc o singură cale pentru aceasta,” a răspuns Luther, “şi aceea este ca adversarii noştri să creadă ca şi noi”. “Nu putem,” au răspuns elveţienii. “Atunci,” a răspuns Luther, “vă abandonez judecăţii lui Dumnezeu şi mă rog ca El să vă lumineze”. “Şi noi facem la fel,” a adăugat Oecolampadius. Zwingli a rămas tăcut, fără a face nici o mişcare, dar profund emoţionat de acele cuvinte. În cele din urmă afecţiunile lui s-au manifestat şi a izbucnit în lacrimi în prezenţa tuturor.

O propunere pentru toleranţă şi unitate

S-a încheiat conferinţa fără să se fi făcut ceva în sensul de a ajunge la unanimitate. Philip şi alţi mediatori s-au străduit măcar să se ajungă la un acord de toleranţă reciprocă şi la unitate. Teologii au fost invitaţi, unul după altul, în camera lui privată, unde a făcut presiuni, le-a adresat rugăminţi, i-a avertizat, i-a îndemnat şi chiar i-a implorat. “Gândiţi,” le-a spus el, “la salvarea republicii creştine şi înlăturaţi discordia din sânul ei”. Din punct de vedere politic, situaţia era ameninţătoare: Carol al V-lea şi papa îşi uneau forţele în Italia, iar Ferdinand şi principii romano-catolici se uneau în Germania. Unirea tuturor protestanţilor părea a fi singurul lucru care i-ar fi salvat. Aşa credea Philip şi s-a străduit foarte mult să realizeze aceasta, dar dispoziţia refractară şi imperioasă a lui Luther i-a stat împotrivă.

Învăţătorii elveţieni au întâmpinat cu bucurie dorinţele landgrafului. Zwingli a spus: “Să mărturisim unirea noastră în lucrurile cu privire la care suntem de acord, iar, cu privire la celelalte, să ne abţinem şi să ne amintim că suntem fraţi. Cu privire la necesitatea credinţei în Domnul Isus ca învăţătură de bază pentru mântuire nu este nici un dezacord”.

“Da, da!” a strigat landgraful, “deci sunteţi de acord! Daţi această mărturie de unitate şi recunoaşteţi-vă unii pe alţii ca fraţi”. “Cu nimeni de pe faţa pământului nu aş dori mai mult să fiu unit decât cu voi,” a spus Zwingli apropiindu-se de învăţătorii de la Wittemberg. La fel au făcut şi Oecolamadius, Bucer şi Hedio.

Această mişcare foarte creştinească părea să aibă efectul dorit. Multe inimi au fost mişcate chiar printre saxoni. “Recunoaşteţi-i! Recunoaşteţi-i!” a continuat landgraful, “recunoaşteţi-i ca fraţi”. Până şi împietrirea lui Luther părea pe punctul de a ceda. Ochiul pătrunzător al lui Zwingli, văzând că exista o speranţă de a se mai îndupleca întrucâtva, a izbucnit în lacrimi – lacrimi de bucurie - şi s-a apropiat de Luther întinzându-i mâna şi rugându-l să pronunţe cuvântul “frate”. Dar, vai! inima aceea fierbinte era destinată să aibă o crudă dezamăgire. Cânt toţi îşi aţintiseră privirile asupra celor doi lideri şi toate inimile erau pline de speranţa că acele două familii ale reformei erau pe cale să se unească, Luther a respins cu răceală mâna întinsă, dând replica tăioasă: “Sunteţi însufleţiţi de alt duh decât noi”, ceea ce era echivalent cu a spune “Noi avem Duhul lui Dumnezeu, iar voi pe cel al lui satan”. “Aceste cuvinte,” spune D’Aubigne, “le-au transmis elveţienilor un şoc electric. Inimile lor au fost cuprinse de mâhnire de fiecare dată când Luther le-a repetat, şi el le-a repetat în mod frecvent”. “Faptul că Luther a refuzat să dea mâna cu Zwingli,” spune Cunningham, “a făcut ca mulţi oameni nobili şi drepţi să izbucnească în lacrimi şi a fost unul dintre cele mai deplorabilie şi umilitoare, dar, în acelaşi timp, şi una din cele mai instructive lecţii cu privire la înşelăciunea păcatului şi la inima omenească pe care le-a văzut lumea vreodată*”.


* D’Aubigne – History of the Reformation, vol. 4, p. 88-126, Cunningham – Lectures on the Reformation, p. 218

A avut loc atunci o scurtă consultare între învăţătorii de la Wittemberg, dar rezultatul nu a fost cu nimic mai conciliant. Luther, Melanchton, Agricola, Benz, Jonas şi Osiander au avut o discuţie.

Întorcându-se spre Zwingli şi prietenii lui, saxonii au spus: “Noi avem credinţa în prezenţa trupească a lui Hristos în euharistie şi considerăm că aceasta este ceva esenţial pentru mântuire, aşa că nu putem să vă considerăm ca fiind în comuniunea bisericii”.

“În acest caz,” a spus Bucer, “ar fi o nebunie să vă cerem să ne recunoaşteţi ca fraţi. Considerăm că învăţătura voastră aduce atingere gloriei lui Isus Hristos, care este acum aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Dar, cum în toate acestea recunoaşteţi dependenţa voastră de Dumnezeu, având în vedere conştiinţa voastră care vă obligă să primiţi învăţătura pe care o marturisiţi, nu avem nici o îndoială că voi sunteţi ai lui Hristos”.

“Iar noi,” a spus Luther, “vă declarăm încă o dată că ne împiedică conştiinţa să vă primim ca fraţi”.
“Atunci, doctore,” a răspuns Bucer, “dacă refuzaţi să-i reunoaşteţi ca fraţi pe aceia care se deosebesc în vreo privinţă de dumneavoastră, veţi descoperi că nu veţi găsi nici măcar un singur frate în rândurile voastre”.

Elveţienii epuizaseră toate resursele. “Avem conştiinţa,” au spus ei, “că am lucrat ca în prezenţa lui Dumnezeu”. Erau pe punctul de a pleca: ei manifestaseră cu adevărat un spirit creştin universal şi sentimentele celor prezenţi la conferinţă le erau favorabile lor şi învăţăturii lor. Văzând aceasta, şi mai ales indignarea landgrafului, Luther a părut a se înmuia. A înaintat spre elveţieni şi le-a spus: “Vă recunoaştem ca prieteni, dar nu vă considerăm fraţi şi membri ai bisericii lui Hristos şi nu vă excludem de la îndurarea universală, pe care se cuvine s-o arătăm chiar şi faţă de duşmanii noştri”.

Deşi acea concesie era încă o insultă, elveţienii erau hotărâţi să accepte ceea ce li se oferea fără a se angaja într-o dispută. Elveţienii şi saxonii şi-au strâns mâinile şi au schimbat câteva cuvinte prietenoase. Landgraful a fost foarte bucuros că s-a putut obţine măcar atât, şi imediat a cerut să fie făcut un rezumat cu privire la acel rezultat important. “Trebuie să facem cunoscut lumii creştine,” a spus el, “că, cu excepţia modului în care trupul şi sângele Domnului este prezent la cina Domnului, aţi fost de acord în toate celelalte articole de credinţă”. S-a ajuns la această hotărâre, iar Luther a fost numit pentru a face o schiţă a articolelor credinţei protestante.

Luther a întocmit imediat o “Formulă de Concordat”. El cuprindea paisprezece articole, cu un caracter mai curând general, despre Trinitate, întrupare, înviere, înălţare, păcatul originar, îndreptăţirea prin credinţă, autoritatea scripturilor, respingerea tradiţiei, şi, în ultimul rând, cina Domnului, despre care spunea că este o hrănire spirituală cu însuşi trupul şi sângele lui Isus Hristos. La citirea fiecăruia din cele treisprezece articole, elveţienii au spus amin din toată inima. Şi, cu toate că termenii în care fusese formulat cel de-al paisprezecelea articol le păreau nepotrivit, totuşi, cum era ceva neclar şi care lăsa loc la diferite interpretări, au fost de acord să semneze articolele fără a mai provoca alte discuţii. Acest document important a fost semnat de ambele părţi la 4 octombrie 1529. A fost exprimată dorinţa ca ei să arate unii faţă de alţii un spirit al îndurării creştine, evitând orice ostilitate, dar rămânând fiecare la ceea ce considera a fi adevărul lui Dumnezeu.

Mărturia de la Marburg a fost trimisă la presă, iar apariţia ei le-a dat saxonilor un temei să spună că elveţienii au semnat crezul lui Luther, că ei se deziseseră de toate erorile lor, cu excepţia celei cu privire la euharistie şi că ar fi fost gata să o retracteze şi pe aceea, dar au fost împiedicaţi de teama de popor, şi că ei nu au adus nici un argument împotriva învăţăturii lui Luther, cu excepţia aceluia că ei nu puteau să creadă aşaceva. Asemenea relatări s-au răspândit rapid în toată Germania, dar erau ştiri false. Cititorul trebuie să fi observat că încrederea şi curajul elveţienilor au crescut pe măsură ce disputa a avansat şi că ei au fost mai corecţi şi mai blânzi decât adversarii lor care s-au arătat trufaşi şi iraţionali.

La 5 octombrie, într-o marţi, după patru zile de conferinţă, landgraful a părăsit Marburgul devreme. La scurt timp au plecat şi învăţătorii şi prietenii lor, dar adevărurile care fuseseră prezentate s-au răspândit larg în Germania şi multe inimi s-au întors la simplitatea Noului Testament în ceea ce priveşte ţinerea cinei Domnului.

Reflecţii asupra conferinţei de la Marburg

Cu senitmente de adâncă recunoştinţă, dar şi de sinceră şi la fel de profundă umilinţă, vom face o scurtă pauză pentru a medita la scenele care au avut loc la Marburg. Suntem mulţumitori lui Dumnezeu pentru că a făcut atâta publicitate învăţăturii Scripturii cu privire la cina Domnului, dar deplângem şi suntem umiliţi văzând inconsistenţa unuia care a avut acolo o mare infleunţă. Învăţăturile prezentate atât de clar de elveţieni fuseseră puţin cunoscute în Germania până atunci. Din vreme ce consubstanţierea fusese adoptată de Luther şi adepţii săi, adevărata semnificaţie şi adevăratul scop al acelei instituţii sacre au rămas până atunci necunoscute. Peste tot, adevărurile nou descoperite au atras mult interes şi un mare număr de persoane le-au primit. Adevărul s-a răspândit rapid în toată Germania şi se poate să fi fost o binecuvântare veşnică pentru mii de suflete scumpe. După cum am văzut, Lambert s-a convertit la concepţiile lui Zwingli, şi însuşi landgraful, cu puţin înainte de moarte, a declarat că acea conferinţă l-a determinat să renunţe la eroarea consubstanţierii.

Astfel, Dumnezeu a făcut ca acele dezbateri nepotrivite să ducă în final la răspândirea adevărului şi la împlinirea planurilor harului Său. Luther nu ştia cum avea să folosească Dumnezeu acea conferinţă, şi că, atunci când el ţinea numai la reputaţia lui personală, Dumnezeu se îngrijea de înaintarea reformei.

Dar, vai! ce este omul cel căzut, cel egocentric! Unde mai era Luther cel din zilele de început ale reformei? Cum a ajuns inima atât de largă, de deschisă şi de plină de grijă faţă de toţi, să degenereze până la cel mai nedeghizat şi mai intolerant bigotism? Răspunsul este clar: la început, prin credinţă, a luat poziţie pentru Dumnezeu, iar apoi, din mândrie, a luat poziţie ca şef al unei partide. Şi aceasta explică nu numai schimbarea extraordinară care a survenit în duhul lui Luther, ci şi ruşinosul eşec al multor oameni mari de atunci până astăzi. La Dieta de la Worms şi în alte locuri, Luther, aproape singur, a luptat pentru adevărul lui Dumnezeu şi împotriva minciunii lui Satan, dar la Marburg el a luptat pentru minciuna lui Satan sub forma acelei noi dogme contrare adevărului lui Dumnezeu. Unii ar fi gata să spună că el lupta pentru adevăr potrivit cu ceea ce-i spunea conştiinţa lui. Şi se poate să fi fost aşa până la un punct, însă trebuie să vă amintiţi că el s-a opus oricărei cercetări paşnice a adevărului şi oricăror mijloace reţionale de a ajunge la o înţelegere potrivită a acelor patru cuvinte – “Acesta este trupul meu” - şi părea să nu fie preocupat de altceva în afară de menţinerea autorităţii lui personale în calitate de şef al partidei sale. Nici Luther, nici saxonii nu au fost atunci preocupaţi de interesele generale ale evangheliei sau de triumful reformei. Aşa a ajuns marea lucrare a lui Luther să fie stricată de cea mai absurdă şi nebunească dogmă care a fost propusă credulităţii omului.

Pericolele poziţiei de lider de partid în lucrurile lui Dumnezeu sunt exprimate clar in următoarea opinie cu privire la Luther. “La Marburg, Luther a fost papă. Prin aclamaţiile generale ale partidei evanghelice, el a ajuns să fie un despot şi să joace acel rol în chestiunile spirituale. Era deajuns să fie creată prejudecata infailibilităţii. Dacă ceda măcar o dată într-o chestiune de doctrină, dacă admitea măcar o dată că a greşit, acea iluzie înceta, şi, odată cu ea, înceta şi autoritatea care se baza pe ea. Cel puţin aşa era în ceea ce priveşte mulţimea. Prin poziţia pe care credea că o ocupa sau pe care dorea s-o aibă, el era obligat să apere cu cel mai trufaş ton orice precept pe care l-a proclamat vreodată înaintea poporului...”

“Una peste alta, în urma acelei controverse, el şi-a pierdut atât influenţa cât şi reputaţia. Prin acel ton imperios şi sofismul elaborat el a făcut să scadă admiraţia şi respectul de care se bucura înaintea unui mare număr de admiratori inteligenţi. De atunci mulţi au ajuns să aibă o părere mai puţin entuziastă cu privire la talentele lui şi la candoarea lui. În locul dăruirii şi mărinimiei care-i conferiseră o aură în luptele lui anterioare, părea că duhul lui ajunsese să fie dominat de o aroganţă şi glorie deşartă, şi, din cauza acelei pasiuni nedemne, mantia care ar fi putut înfăşura împreună Germania şi Elveţia, a fost sfâşiată. El a încetat să mai fie geniul reformei. Coborând din acea poziţie magnifică, din care luminase întreaga comunitate evanghelică, ajunsese să fie doar un pic mai mult decât un şef de partid, care atunci era cel mai proeminent şi mai puternic partid al reformatorilor, dar care, în timp, urma să sufere căderi şi dezertări, care au făcut ca denominaţiunea lutherană să ajungă la o cotă puţin importantă în lumea protestantă*”.


* Dean Waddington, vol. 2, p. 401

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *