Pentru o citire conştientă a Bibliei, o cunoaştere a „adevărului dispensaţional”, aşa cum este el deseori numit, este indispensabilă. Cu toate acestea, se pare că mulţi creştini au meditat foarte puţin cu privire la el.
Lui Dumnezeu I-a plăcut să aibă de a face cu oamenii în timpuri diferite, în diverse moduri. Noile descoperiri cu privire la Sine şi la voia Sa, au introdus noi modalităţi de a se ocupa de oameni, noi dispensaţii.
„Adevărul dispensaţional” ne învaţă să distingem corect aceste schimbări şi să discernem natura lor, astfel încât particularităţile evidente ale fiecăreia să nu treacă neobservate. Importanţa acestui fapt pentru noi, creştinii, este că prin aceasta învăţăm adevăratul caracter al chemării cu care suntem chemaţi de sus şi al vremii în care este aruncat sorţul nostru.
Până în timpul lui Hristos, şi-a urmat cursul o dispensaţie în care caracteristica proeminentă a fost Israel, poporul ales din Avraam. Perioada în care noi trăim, de la Cincizecime până la venirea Domnului, este caracterizată de cu totul alte particularităţi. Nu Israel, ci Biserica este astăzi proeminentă în gândurile lui Dumnezeu.
Înainte de a insista asupra diferenţelor importante dintre cele două, haideţi să fim siguri că înţelegem exact despre ceea ce vorbim.
Prin ISRAEL nu înţelegem iudeii, naţiunea împrăştiată aşa cum sunt ei astăzi (articolul a fost scris înainte de întemeierea statului Israel, n.tr.) nici aşa cum erau ei în timpul Domnului nostru, o rămăşiţă ce se ţinea încă strâns de fosta lor capitală, Ierusalim. Nu ne vom referi la ei, aşa cum au existat ei de fapt în orice timp, ci mai degrabă la ceea ce a fost naţiunea lor, conform planului iniţial al lui Dumnezeu pentru ei.
Atunci când spunem BISERICA, nu ne referim la vreo clădire ecleziastică, nici la vreo denominaţiune, nici la oricare număr de creştini strânşi laolaltă în ceea ce este astăzi numită „o biserică”. Folosim acest termen în sensul lui scripturistic. Cuvântul grecesc pentru biserică (ekklesia) înseamnă pur şi simplu „cei chemaţi afară”. Aceia, care sunt chemaţi de către Dumnezeu afară din lume în timpul acestei perioade de respingere a lui Hristos, prin aceste mijloace şi prin locuirea Duhului Sfânt sunt legaţi împreună în Adunarea lui Dumnezeu, Biserica.
Poate să ne fie de ajutor faptul că în Scriptură termenul „biserică” este folosit cu trei sensuri:
- Ca indicând numărul întreg al creştinilor dintr-un anumit loc (1. Corinteni 1:2 ; Coloseni 4:15 etc.)
- Ca numărul tuturor creştinilor de pe pământ într-un anumit timp (1. Corinteni 10:32 ; 12:28 ; Efeseni 1:22 , etc.). În acest aspect Biserica este ca un regiment care rămâne acelaşi, deşi unităţile care o compun se schimbă constant.
- Ca totalitatea creştinilor, chemaţi afară şi pecetluiţi cu Duhul, între ziua Cincizecimii şi venirea Domnului (Efeseni 3:21 ; 5:25 ; etc.)
Dintre acestea, sensul în care folosim acest cuvânt în studiul nostru este ultimul; deşi, dacă vorbim despre biserică referitor la felul în care ea există astăzi pe pământ, evident că ne-am referi la cel de-al doilea sens.
Trebuie să ţinem minte totuşi, faptul că ne referim, precum în cazul lui Israel, nu la ceea ce este Biserica de fapt, sau la ceea ce a fost în orice vreme, ci la ceea ce este ea potrivit planului şi gândului iniţial al lui Dumnezeu.
După ce am stabilit aceasta, să remarcăm câteva diferenţe necesare:
- Ioan, înainte-mergătorul Domnului, a fot ultimul din seria lungă de profeţi ai dispensaţiei trecute. Cu el s-au sfârşit rânduielile lui Dumnezeu sub vechiul legământ. Cu Hristos, au început noile rânduieli. „Legea şi profeţii au fost până la Ioan; de atunci Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu se vesteşte şi fiecare dă năvală să intre în ea.” Luca 16:16
Venirea lui Hristos în lume, a fost descrisă de Zaharia ca ivirea zorilor zilei din înaltul cerului. Arătarea Lui pe pământ vestea răsăritul unei noi zile. Nu faptul că această nouă zi era acolo şi că a fost inaugurată atunci. Domnul Isus a avut o lucrare de împlinit în Israel şi El trebuie să Se prezinte acelei naţiuni ca mult-aşteptatul lor Mesia. Mai mult, acea largă temelie a binecuvântării promise, trebuia să fie aşezată în mijlocul suferinţelor de la Calvar. Însă când toate acestea au trecut, când Fiul lui Dumnezeu a murit şi a înviat din nou, când El S-a înălţat în cer şi a trimis jos Duhul Sfânt, atunci a fost inaugurată o dispensaţie care era cu adevărat nouă, cu totul diferită de tot ce s-a petrecut până atunci.
- Trăsătura caracteristică a vechii dispensaţii era legea, a celei noi este harul. Darea legii de la Sinai anunţa venirea harului. Dumnezeu a făcut cunoscute cerinţele Sale de la oameni. El trebuia să primească, iar ei trebuiau să dea, ceea ce I se cuvenea lui Dumnezeu. Faptul că eşecul a venit imediat, un eşec atât de mare încât a însemnat un faliment total, nu a eliberat nici în cel mai mic grad pe oameni de noile lor responsabilităţi asumate. Totuşi, Dumnezeu l-a înştiinţat pe Moise că va avea îndurare (Exod 33:19 ) şi că va renunţa la nimicirea ameninţătoare, în vederea venirii lui Hristos. Legea a stăpânit în continuare ca „îndrumător” şi a continuat să facă asta până când a venit Hristos (Galateni 3:24 ).
În Hristos a fost o putere mai mare decât legea. Cazul femeii păcătoase din Ioan 8 ilustrează aceasta într-un mod minunat. Sub influenţa puternică a harului, făţarnicii au fost condamnaţi într-un mod mult mai eficace decât sub lege, iar păcătosul a fost iertat, un lucru pe care legea niciodată nu a pretins că îl va face. Acum Dumnezeu este Cel care dă, iar omul cel care primeşte. Noua dispensaţie este caracterizată de harul care domneşte prin dreptate, spre viaţă eternă, prin Isus Hristos, Domnul nostru (Romani 5:21 ).
- Vechea dispensaţie se concentra asupra lui Israel, noua dispensaţie este în legătură cu Adunarea.
Legea nu a fost dată altcuiva, decât unei naţiuni, Israel. Prin urmare, atenţia lui Dumnezeu a fost concentrată asupra acelei naţiuni. Privilegiile copiilor lui Israel le-au aparţinut mai degrabă ca popor, decât în mod individual. Dumnezeu a avut întotdeauna căile Sale ascunse de a lucra cu sufletele oamenilor, iar aceste căi au ieşit în evidenţă în zilele apostaziei naţionale a lui Israel. Însă la început, Dumnezeu i-a ridicat ca naţiune, fără vreo referinţă la starea spirituală individuală, iar poziţia lor înaintea Lui era pe o bază naţională.
Pe de altă parte, în Biserică nu este nimic naţional. Petru a afirmat, confirmat de Iacov, că planul divin pentru această dispensaţie este cercetarea naţiunilor de către Dumnezeu, ca „să ia dintre naţiuni un popor pentru Numele Său” (Fapte 15:13,14 ). Acum Dumnezeu alege dintre toate naţiunile, iar cei care sunt astfel chemaţi afară pentru Numele Său, alcătuiesc „Biserica”.
Biserica, prin urmare, nu este naţională şi nici internaţională, ci mai degrabă este extra-naţională, cu totul în afara diferenţelor între popoare şi total independentă de ele. În loc ca ea să fie construită pe o temelie naţională, este descrisă de Scriptură ca fiind „ o turmă” (Ioan 10:16 ), „un trup” (1. Corinteni 12:13 ), ca „o casă spirituală, o preoţie sfântă” (1. Petru 2:5 ), ca o familie compusă din copiii lui Dumnezeu (1. Ioan 2:12 ; 1. Ioan 3:1 etc.)
Mai mult, în legătură cu Biserica, Dumnezeu se ocupă de om în mod individual. Ea este compusă din aceia care au fost aşezaţi în mod personal în relaţii potrivite cu Dumnezeu. Ei devin mădulare ale unui singur Trup şi „pietre vii” în casa spirituală doar fiind iertaţi şi având Duhul Sfânt care locuieşte în ei.
- În legătură cu Israel exista o închinare ritualistică, a cărei însemnătate se afla în semnificaţia ei tipică. Privilegiile Bisericii sunt în legătură cu realităţile veşnice înseşi, mai degrabă cu ceea ce este concret decât cu umbre. Închinarea sau adorarea Bisericii nu constă în jertfe, ceremonii simbolice şi în altele asemănătoare, ci „în duh şi adevăr” .
Legea avea „umbra bunurilor viitoare, nu însăşi imaginea lucrurilor” (Evrei 10:1 ). Lucrurile bune au venit şi sunt posedate astăzi de creştini. Hristos le-a întemeiat (Evrei 9:24 ; 10:12 ), Duhul Sfânt le-a descoperit (1. Corinteni 2:9,10 ), iar credinciosul le poate contempla cu privirea credinţei (2. Corinteni 4:18 ).
- Binecuvântările şi privilegiile lui Israel erau, în mare, de natură materială şi pământească, cele ale Bisericii sunt cereşti şi spirituale.
În Vechiul Testament au fost date rânduieli cu privire la felul în care copiii lui Israel trebuiau să Îi mulţumească lui Dumnezeu atunci când intrau efectiv în posesia ţării promise. Ei trebuiau să ia din primele lor roade şi să le pună într-un coş înaintea Domnului Dumnezeului lor, având pe buzele lor recunoaşterea bunătăţii Sale (Deut 26:1-11 ).
Trebuie creştinul să vină la fel înaintea lui Dumnezeu? Din contră, atunci când Pavel scrie efesenilor cu privire la moştenirea cerească a creştinilor, departe de a vorbi de lucruri materiale el spune: „Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos” Efeseni 1:3 . Cât de mare este contrastul.
- În timp ce scopul pentru Israel este ca acesta să fie o cale de binecuvântare către toate naţiunile, în timpul anilor de glorie ai mileniului, scopul Bisericii este unirea cu Hristos în cer. Isaia 60 descrie foarte bine viitorul lui Israel. Apocalipsa 19 şi 20, ne prezintă în diverse imagini viitorul Bisericii ca „soţia Mielului”.
A existat un moment bine definit în timp, când s-au sfârşit planurile lui Dumnezeu cu Israel şi când a început perioada Bisericii?
Am văzut deja că moartea lui Hristos a marcat încheierea planurilor lui Dumnezeu cu Israel ca naţiune; şi faptul că învierea Lui şi coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii au inaugurat dispensaţia prezentă. Comparaţi Fapte 2:41-47 cu 1. Corinteni 12:13 .
Totuşi trebuie făcute două remarci:
Mai întâi, faptul că deşi planurile lui Dumnezeu cu Israel şi-au atins apogeul la cruce, cu toate acestea El a continuat să se ocupe de ei în anumite feluri până la moartea lui Ştefan şi poate chiar până la distrugerea Ierusalimului. Planul complet al lui Dumnezeu cu privire la Biserică nu au fost descoperite în întregime chiar de la începutul perioadei prezente. El a fost revelat treptat prin apostoli, în special prin Pavel, deşi Biserica însăşi şi-a început existenţa ei comună aşa cum am văzut.
În al doilea rând, faptul că planurile lui Dumnezeu cu Israel s-au sfârşit doar pentru un timp. Mai târziu, într-o vreme încă viitoare, ei vor fi restabiliţi, şi vor fi împlinite în mod literal promisiunile glorioase făcute acestei naţiuni privilegiate. Israel a fost pus deoparte, în timp ce Biserica ocupă acum locul privilegiat. După ce Biserica va fi fost răpită în cer, Israel va fi adus din nou în centrul planurilor lui Dumnezeu.
Ştefan vorbeşte în Fapte 7:38 despre „adunarea din pustiu”. Şi trimiterile la multe din capitolele din Vechiul Testament se referă la Biserică. Nu rezultă din aceasta faptul că Biserica exista mai înainte de a veni Hristos?
Fără îndoială că Israel era „adunarea din pustiu”. Există însă ceva în această afirmaţie care ar justifica o identificare a lui Israel cu Biserica Noului Testament? Tot astfel după cum nici folosirea aceluiaşi cuvânt în Fapte 19:41 nu justifică identificarea adunării din acea cetate cu mulţimea desfrânată a adoratorilor Dianei.
Aplicaţia profeţiilor din Vechiul Testament la Biserică se datorează părerilor greşite a oamenilor bine intenţionaţi.
Însă este o greşeală serioasă, deoarece prin amestecarea lui Israel cu Biserica, oamenii au căutat să justifice introducerea elementelor şi principiilor iudaice în creştinism.
Oameni precum Avraam, Moise şi Ilie nu au făcut parte din Biserică? Nu este nepotrivit faţă de aceşti oameni venerabili să nu li se recunoască o astfel de poziţie?
Deloc. Sorţul lor a fost aruncat în dispensaţia care a trecut. Văzuţi din punct de vedere moral, aceşti oameni se înalţă ca nişte giganţi, în timp ce mulţi dintre noi, creştinii, nu suntem altceva decât nişte pigmei. Cu toate acestea, Ioan Botezătorul, faţă de care nimeni nu a fost mai mare, văzut din punct de vedere dispensaţional este mai mic decât cel mai mic din împărăţia cerurilor (Matei 11:11 ). El a aparţinut de perioada robiei, noi aparţinem de perioada înfierii (vezi Galateni 4:1-7 ).
Cuvintele Domnului din Matei 11 , privitoare la Ioan, au fost urmate de cele din Matei 16:13-18 , privitoare la Sine. El nu era doar un simplu profet ca Ilie, Ieremia sau Ioan, ci Fiul Dumnezeului Celui viu şi, pe acea stâncă, a spus El, „voi zidi Adunarea Mea”. Remarcaţi aceste două cuvinte: „voi zidi”. Era o lucrare viitoare despre care a vorbit Domnul, şi una în care aceşti mari oameni din vechime nu au avut parte.
Care a fost scopul lui Dumnezeu atunci când l-a chemat pe Israel şi l-a aşezat în poziţia specială pe care a avut-o?
Israeliţii au fost chemaţi să ia în stăpânire pentru Dumnezeu ţara promisă, ca un fel de mărturie a faptului că întregul pământ Îi aparţinea Lui, în ciuda faptului că Satan a uzurpat domnia asupra lui. Atunci când au pătruns în ţară, au trecut Iordanul ca popor al „Domnului întregului pământ” (Iosua 3:11-13 ).
Ei trebuiau mai departe să păstreze în lume tulpina (Isaia 11:1 ) „din care, după carne, este Hristosul” (Romani 9:5 )
De asemenea, prin acea naţiune exemplară despărţită de stricăciunea popoarelor din jur şi privilegiată deasupra altora, Dumnezeu a pus pentru ultima oară omenirea la încercare.
Mărturiile propriei lor legi, aşa cum sunt citate în Romani 3:9-18 au dovedit eşecul lor iremediabil şi au arătat în acest fel starea deznădăjduit de rea a tuturor. Dacă legea condamnă cu desăvârşire, aşa cum arată Romani 3:19 , naţiunea exemplară a iudeilor, care se afla sub ea, atunci „orice gură este închisă” şi toată lumea este „sub judecată înaintea lui Dumnezeu”
Care este planul şi scopul lui Dumnezeu în legătură cu Biserica?
Biserica este trupul lui Hristos (Efeseni 1:23 ). Prin urmare, El trebuie să fie manifestat în ea. Tot astfel după cum trupul tău este cel în care tu trăieşti şi te manifeşti.
Îl reprezintă pe El aici, în timpul lepădării Sale, cât timp El este în cer, absent de pe pământ în mod personal. Satan a scăpat de Hristos personal pe pământ, însă El este aici reprezentat prin poporul Său. A te atinge de Biserică sau de oricine îi aparţine, înseamnă a te atinge de El. Nu înseamnă aceasta cuvintele Sale adresate lui Saul: „Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi?“ Fapte 9:4 .
Ea este casa lui Dumnezeu, singura casă pe care El o are pe pământ în timpul prezent. Dumnezeu nu va fi dat afară din propria Lui lume! Prin urmare, El locuieşte astăzi într-o casă pe care nici Nebucadneţar nici Titus nu o pot arde şi pe care nici Nero nici Torquemada nu o pot distruge.
Scopul suprem al lui Dumnezeu este de a avea o Mireasă pentru Hristos (Efeseni 5:25-27 ), un popor care, deşi acum sunt părtaşi ai lepădării Lui ca străini cereşti în această lume, îşi vor avea partea lor eternă ca părtaşi ai gloriei Sale cereşti.
Poţi să-mi enumeri câteva din binecuvântările pe care le avem noi creştinii, pe care chiar şi cei mai buni din Israel nu le-au avut înainte de a veni Hristos?
Cunoaşterea lui Dumnezeu ca Tată, deplin descoperită în Hristos, este una dintre cele mai mari dintre astfel de binecuvântări. „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” Ioan 1:18
O altă binecuvântare este faptul că, în loc de promisiuni, noi avem realitatea răscumpărării îndeplinite. Poliţa care trebuia plătită de noi a fost schimbată cu aurul fin al lucrării complete a lui Hristos.
Mai departe, Duhul Sfânt locuieşte acum în cei credincioşi (vezi Ioan 14:16 , Fapte 2:1-4 ). Deşi El întotdeauna Şi-a exercitat influenţa pe pământ, prezenţa Lui de durată aici este un lucru nou.
În cele din urmă, relaţiile noastre cu Dumnezeu sunt pe o temelie cu totul nouă în Hristos. Nu mai suntem robi, ci fii (Galateni 4:4-6 ).
Ar putea fi adăugate mult mai multe, însă aceste patru aspecte vor sluji pentru a ne arăta belşugul de binecuvântare care îi aparţine creştinului.
Nu trebuie noi să Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că sorţul nostru a fost aruncat de partea aceasta a crucii lui Hristos?