Întrebarea 1: De ce frângem pâinea?
Dacă privim la practica multor creştini, această întrebare se naşte de la sine. De fapt, de ce frângem pâinea? De obicei, această întrebare şi-o pune acela care nu a făcut-o încă sau acela care o face deja de mult timp. Unele lucruri se perindă prin viaţa noastră de creştin fără ca noi să ne întrebăm de ce le facem sau măcar să le conştientizăm. De aceea, este de folos să cugetăm cu atenţie şi cu Biblia deschisă, de ce frângem pâinea duminică de duminică.
La întrebarea “de ce” găsim mai multe răspunsuri:
Primul răspuns: un îndemn
Noi frângem pâinea, pentru că Domnul şi Mântuitorul nostru ne îndeamnă şi apelează la noi să o facem. Acest răspuns încălzeşte inima noastră pentru El. Noaptea în care a dat Cina ucenicilor Săi şi le-a spus: “să faceţi aceasta în amintirea Mea” coincide cu aceea în care a fost trădat şi vândut într-un mod atât de ruşinos. Dacă urmărim textul din Luca 22 vedem că Cel care rostea aceste cuvinte era un Mântuitor în viaţă. Iar dacă privim textul din 1. Corinteni 11 atunci era un înviat, Fiul Omului trăind şi fiind glorificat în cer, Cel care dădea apostolului Pavel o descoperire deosebită şi repeta de fapt ce a spus ucenicilor în acea seară. Pavel n-a auzit acestea de la apostoli, nici nu le-a auzit de la alţii, ci lucrul acesta era atât de important încât Însuşi Domnul, ca Biruitorul înviat de pe Golgota i-a făcut o descoperire specială.
Să ne imaginăm scena din camera de sus: Domnul Isus stă la masă împreună cu ucenicii Săi. Înaintea Sa stă lucrarea pe care urma s-o împlinească. Toate suferinţele, care au legătură cu aceasta, Îi sunt cunoscute. Ştie că momentul când Îşi va da viaţa este foarte aproape. Atunci ia pâinea, multumeşte, o frânge şi o dă ucenicilor, rostind cuvintele: “acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi”. Ce dragoste exprimă Mântuitorul prin cuvintele Sale, iar dovada acestei dragoste avea s-o facă pe cruce. Apoi adaugă cuvinte de o profundă însemnătate; de fapt, El exprimă dorinţa inimii Lui: “faceţi aceasta în amintirea Mea”. Nu ar fi aşa de parcă ar vrea să spună: “Vedeţi ce dragoste am faţă de voi ? Sunt gata să-mi dau chiar viaţa pentru voi”? Nu este acesta un apel la dragostea ucenicilor Săi, când le spune: ”faceţi aceasta în amintirea Mea”? Nu este oare o bucurie să-I dăm un răspuns la dragostea Sa? Oare nu este aceasta o moştenire sfântă lăsată de El? Oare nu vrem să-I facem această bucurie şi să frângem pâinea în amintirea Sa?
Odată, au venit zece leproşi la Domnul Isus cu rugămintea să fie vindecaţi. Toţi zece au fost vindecaţi, dar numai unul singur s-a întors la binefăcătorul Său, i-a căzut la picioare şi I-a mulţumit pentru binefacere. Cât de mult S-a bucurat Domnul Isus! Dar nu se simte o undă de dezamăgire şi tristeţe în întrebarea Domnului: „Oare n-au fost curăţiţi toţi zece? Dar ceilalţi nouă unde sunt”? Cărui grup îi aparţinem, tu şi eu? Celor nouă care au fost mulţumiţi că au fost răscumpăraţi şi iertaţi sau acelui unul singur, care nu s-a mulţumit doar cu atât, ci a dorit să-şi arate recunoştinţa faţă de Mântuitorul Său? Întrebarea Domnului rămâne încă deschisă: Dar unde sunt cei nouă?
Unii desemnează cuvintele Domnului ca fiind o poruncă, pe care ar trebui s-o împlinim. Alţii văd în îndemnul Domnului “faceţi aceasta în amintirea Mea” o ultimă dorinţă a Sa. De aceea se şi spune, să împlinim ultima dorinţă a Domnului. Ambele expresii (porunca şi dorinţa) par că nu reflectă întru totul adevăratul sens. Pe de o parte, aici nu avem de a face cu un stăpânitor, care dă porunci sau legi, ci Îl avem în faţă pe Mântuitorul care era pe cale să-Şi dea viaţa. Pe de altă parte - rămâne sub semnul întrebării dacă într-adevăr poate fi vorba de ultima dorinţă dinaintea morţii Sale, întrucât termenul de “dorinţă” este mult prea slab (irelevant), deoarece dorinţa nu condiţionează la a face ceva; adică o dorinţă poate fi împlinită sau refuzată. Cu siguranţă, Domnul n-a vrut să se înţeleagă aşa. Este vorba de un apel (un îndemn), şi, fără îndoială, Domnul aşteaptă să împlinim acest îndemn al Lui - dar nu cu forţă sau sub presiune, ci dintr-o dragoste de bunăvoie faţă de El. Dacă inimile noastre bat pentru El, atunci nici nu putem altfel decât să-i dăm ascultare îndemnului Său.
Al doilea răspuns: comuniune cu Domnul
Prin frângerea pâinii dorim să arătăm, că avem părtăşie cu Cel răstignit. Pavel le scrie corintenilor: “Paharul binecuvântării pe care îl binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos?”( 10:16 ). Este adevărat că părtăşia noastră cu El se bazează pe sângele Său vărsat şi pe trupul pe care l-a dat. Dar la fel de adevărat este - şi mie mi se pare că acesta este gândul primordial aici - că la frângerea pâinii noi mărturisim şi dăm o dovadă clară şi vizibilă că suntem uniţi cu El, deci că avem părtăşie cu El. Când bem din pahar şi mâncăm din pâine, exprimăm faptul că avem părtăşie cu sângele Său (paharul) şi cu trupul Său (pâinea). Putem spune că aici pe pământ ne facem una cu un Hristos care a murit. Fără îndoială că pentru El este o bucurie deosebită, când aici pe acest pământ, unde a stat crucea Sa, găseşte din aceia cărora nu le este ruşine să-şi arate pe faţă părtăşia cu El.
Este important să înţelegem că prin faptul că mâncăm din pâine şi bem din pahar exprimăm părtăşia noastră cu El, dar prin acţiunea în sine nu suntem aduşi în părtăşie cu El. Pavel scrie în 1. Corinteni 1:9 “Credincios este Dumnezeu, prin care aţi fost chemaţi la comuniune cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru”. Fiecare care a făcut uz într-un mod personal de lucrarea Domnului Isus, este chemat de Dumnezeu în această comuniune. Frângerea pâinii nu are de a face într-un mod direct cu aceasta. Deci prin frângerea pâinii nu suntem aduşi în părtăşie, dar dăm o mărturie publică despre ea atunci când suntem împreună la Masa Domnului ca să vestim moartea Sa.
Al treilea răspuns: comuniune între noi
Prin frângerea pâinii exprimăm că toţi credincioşii de pe faţa pământului sunt în părtăşie şi formează o unitate. Iar acest gând este tot în strânsă legatură cu Masa Domnului. Pavel scrie: “Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine.”( 10:17 ). Pentru noi este o bucurie deosebită să exprimăm această unitate. Domnul Isus venise să-i adune într-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi. Chiar dacă această unitate a copiilor lui Dumnezeu - prin necredincioşia şi vina noastră - astăzi nu mai este văzută, ea totuşi există în ochii lui Dumnezeu şi noi avem o ocazie unică să o mărturisim, dacă vestim împreună moartea Domnului la Masa Sa după principiile Bibliei. Pâinea nu vorbeşte numai despre trupul pe care l-a dat în moarte, ci şi despre unitatea copiilor lui Dumnezeu. Împreună formăm acest un singur trup care este simbolizat prin pâine.
Prin faptul că mâncăm din această pâine mărturisim ceea ce suntem şi anume că suntem una. Este o realitate voită de Dumnezeu, ca adunarea să formeze acest unic trup ( 4:4 ). Noi nu trebuie să făurim această unitate, căci ea există. Când Duhul Sfânt s-a coborât pe acest pământ, în ziua de Rusalii, n-a luat în posesie numai pe fiecare credincios în parte, al cărui trup este astăzi locuinţa Duhului Sfânt (vezi 6:19 ), ci a venit ca să şi locuiască în Adunarea (care este formată din toţi cei născuţi din nou de pe pământ) ( 3:16 ; 2:22 ). Ziua Cincizecimii devine astfel momentul de naştere a Adunării: “Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh, într-un singur trup” ( 12:13 ). Unitatea, pe care o exprimăm prin frângerea pâinii, este tocmai rezultatul lucrării Duhului Sfânt. Noi nu producem această unitate, ci o mărturisim la Masa Domnului şi ne străduim s-o păzim în legătura păcii ( 4:3 ).
De fapt, această unitate îi cuprinde pe toţi credincioşii, care la un moment dat sunt în viaţă pe acest pământ. Desigur că nu este posibil ca toţi credincioşii de pe întregul pământ să se adune împreună ca această unitate să devină vizibilă. De aceea, această unitate este exprimată local, atunci când adunarea se adună într-un loc geografic bine localizat ca să frângă pâinea. De aceea, Pavel le scrie corintenilor despre aceasta: “iar voi sunteţi trup al lui Hristos, şi mădulare ale Sale fiecare în parte” ( 12:27 ); asta înseamnă: adunarea locală (de atunci din Corint) este expresia întregii adunări de pe pământ. A înţelege acest lucru este foarte important şi de însemnătate practică atunci când este vorba ca hotărârea unei adunări locale să fie recunoscută în alte adunări. O adunare acţionează întotdeauna şi în numele celorlalte adunări. De aceea, hotărârile care sunt luate de o adunare care este strânsă în numele Domnului Isus, vor fi recunoscute în toată lumea.
Deci părtăşia noastră nu este numai verticală, aceasta înseamnă în sus cu Domnul nostru, ci şi orizontală, aceasta însemnând între noi. Suntem aduşi într-o deplină părtăşie unii cu alţii. Este o mare bucurie şi, în acelaşi timp, un mare privilegiu, să mărturisim această părtăşie la Masa Domnului, dar în acelaşi timp este legată şi de o mare responsabilitate. Dacă dorim să exprimăm această unitate, putem să o facem numai dacă mergem în unitate pe calea noastră unii cu alţii şi în acelaşi timp, dacă şi recunoaştem această unitate într-un mod practic. Dacă dorim să exprimăm această unitate la frângerea pâinii înseamnă că nu putem să frângem pâinea cu orice credincios. Nu putem să pendulăm încoace şi încolo între diferite grupări creştine care nu sunt în deplină părtăşie între ele şi care nu se strâng pe temeiul unităţii unui singur trup; este vorba despre aceia care nu înţeleg strângerea lor laolaltă ca fiind o expresie a unităţii întregii adunări de pe pământ.
Al patrulea răspuns: de ce frângem pâinea?
Noi frângem pâinea ca prin a mânca şi a bea să vestim moartea Domnului. Acest gând este în strânsă legătură cu Cina Domnului, aşa cum este prezentată în 1. Corinteni 11 . Pavel scrie acolo “pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El”( 11:26 ). Deci noi ne strângem laolaltă şi ca să vestim moartea Domnului. Acesta este un mare privilegiu care îi dă întregii strângeri laolaltă, pe lângă bucuria inimii, şi un caracter solemn. Este vorba despre moartea Mântuitorului nostru pe cruce pe care a suferit-o din cauza păcatelor noastre. Noi nu vestim prima dată biruinţa şi învierea Sa (deşi nu putem despărţi acestea de lucrarea de pe cruce), ci ne gândim la moartea Sa, iar prin a mânca din pâine şi a bea din pahar Îi vestim moartea. Într-o lume care nu-L doreşte, Domnul găseşte din aceia - chiar dacă sunt puţini - care în acest fel se gândesc la El.
Acum se pune întrebarea: “Cui îi vestim, de fapt, moartea Domnului?”. Sunt ferm convins că în primul rând o facem înaintea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru. Apoi o facem şi înaintea îngerilor, iar, în cele din urmă, şi înaintea oamenilor; de aici putem extrage următorul gând preţios. În strângerile noastre laolaltă ne amintim că pe acest pământ ne gândim la Domnul nostru, dar într-un mod nedesăvârşit, pe când în cer o vom face într-un mod desăvârşit, în slavă şi în putere. Acest lucru este adevărat.
Şi totuşi în strângerile noastre laolaltă pentru frângerea pâinii, există ceva care durează numai atâta timp cât suntem pe acest pământ şi anume faptul că o facem înaintea ochilor lumii acesteia care nici atunci nu a vrut să-L aibă şi nici astăzi nu vrea să audă de El. Când vom fi ajuns la ţintă şi la tron îl vom înconjura pe Domnul nostru şi atunci Îi vom aduce pe veci mulţumire şi adorare. Atunci o vom face, fiind înconjuraţi de îngerii Săi, dar acum o facem în mijlocul duşmanilor Săi, în mijlocul unor oameni care Îl neagă. Dumnezeu priveşte din cer pe pământ. El vede motivaţiile omului. El le vede pe făpturile Sale care în marea lor majoritate trec indiferente şi reci faţă de lucrarea Fiului Său. Apoi îi vede pe unii care se adună în mijlocul lumii ca să se preocupe cu Golgota. Ei sunt tot timpul interesaţi de ce s-a întâmplat acolo şi îşi ridică ochii în adorare spre Mielul lui Dumnezeu care a fost înjunghiat acolo. Ne putem noi imagina ce înseamnă aceasta pentru Dumnezeu? Noi suntem aşa de mult interesaţi de ce folos ne poate aduce nouă aceasta, dar să ne întoarcem privirile de la noi şi să ne gândim ce semnificaţie are pentru Dumnezeu faptul că oamenii sunt preocupaţi cu ce este important pentru El. Cu câtă plăcere a privit Dumnezeu la Golgota! Cât de mult a fost El glorificat acolo! Şi acum El se bucură când găseşte oameni ca tine şi ca mine care îşi îndreaptă întregul lor interes spre Golgota şi care, prin frângerea pâinii, vestesc moartea Domnului.
Concluzii
La întrebarea „De ce?” am găsit patru răspunsuri:
Este o dorinţă a Domnului nostru, înaintea suferinţelor şi a morţii pe care avea să le sufere, pe care a adresat-o ucenicilor Săi. De aceea pentru noi este o bucurie ca să împlinim acest îndemn.
Prin frângerea pâinii exprimăm că avem părtăşie cu Domnul nostru şi că suntem uniţi cu El, cel răstignit.
Prin frângerea pâinii exprimăm că avem părtăşie unii cu alţii. Împreună cu toţi cei născuţi din nou de pe pământ formăm un singur trup.
Noi vestim moartea Domnului în şi înaintea lumii care atunci nu L-a vrut şi care, şi astăzi, încă Îl refuză.