Frângerea pâinii
Pe lângă botez, frângerea pâinii este deci a doua acţiune vizibilă, pe care noi, cei credincioşi, o cunoaştem. Credincioşii se adună, potrivit învăţăturii Noului Testament, să mănânce împreună din pâine şi să bea din paharul cu vin. În creştinătate, frângerea pâinii este numită „cină”. Această expresie îşi are originea în faptul că momentul în care Domnul Isus a introdus cina era seara ( 26:20 ) şi, desigur, primii creştini au frânt pâinea seara (Fapte 20:11 ). Noul Testament numeşte aceasta „Mâncarea Domnului” sau „Masa Domnului” în sensul întâlnit în limba română „ servesc masa” sau „ să servim masa” (vezi Fapte 2:42 ; 20:7 (n.tr.) Strâns legat de acest sens este şi gândul despre „Masa Domnului” (vezi 10:21 ).
Nu este un mijloc pentru mântuire
Ca să evităm din capul locului o înţelegere greşită şi care este foarte mult răspândită, dorim să subliniem cu toată hotărârea că a mânca din pâine şi a bea din pahar nu reprezintă un mijloc de a primi mântuirea; asta înseamnă că nu este un sacrament*. Frângerea pâinii în sine nu are niciun efect, adică nu se produce nicio schimbare în acela care ia parte la această acţiune. Frângerea pâinii nu este ceva mistic, ceva tainic si nici nu schimbă lăuntrul omului cu ceva. Desigur, în acţiunea în sine este inclusă o importanţă spirituală deosebită, la care am dori să cugetăm puţin, dar repet: Biblia nu ne învaţă nicăieri că prin frângerea pâinii s-ar produce vreo schimbare în om.
*sacrament - nume dat în religia catolică fiecăreia dintre cele şapte taine bisericeşti
Ca argument pentru asemenea gânduri eronate ar putea fi cuvintele Domnului Isus din Ioan 6 . Acolo El spune iudeilor: „Adevărat vă spun, dacă nu veţi mânca deci carnea Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănâncă deci carnea Mea şi bea sângele Meu are viaţă eternă” (Ioan 6:53-54 ). Contextul arată foarte clar că în acest loc nu este vorba despre Cina Domnului (care nu era încă instituită). Faptul că Domnul aminteşte aici de carnea Sa şi de sângele Său nu înseamnă deloc că se referă la cină. Nu! Expresia Domnului din Ioan 6 vrea să spună că noi, oamenii, trebuie să facem uz într-un mod personal de lucrarea Sa (sângele Său vărsat, viaţa pe care Şi-a dat-o în moarte), pe care urma s-o împlinească. „Să mănânci carnea Sa” şi „să bei sângele Său” înseamnă, în primul rând, să primeşti viaţa veşnică şi apoi să hrăneşti această viaţă.
De asemenea, expresia folosită de Domnul în Matei 26:28 când a instituit cina, ar putea fi înţeleasă greşit. El spune: „Beţi toţi din el; pentru că acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor”. Dacă citim cu atenţie, devine clar că nu prin faptul că bem din pahar primim iertarea pacatelor, ci prin ceea ce reprezintă paharul: adică sângele Mântuitorului. Numai credinţa în sângele vărsat al Mântuitorului pe cruce lucrează o schimbare lăuntrică în om şi îi aduce iertarea păcatelor, mântuire, pace şi siguranţă veşnică. Acest gând este în deplină concordanţă cu învăţăturile pe care ni le dă Noul Testament şi în celelalte locuri.
Frângerea pâinii în Noul Testament
Cugetările noastre despre botez se potrivesc foarte bine şi în ceea ce priveşte adevărul despre frângerea pâinii. Evangheliile ne arată instituirea cinei, Cartea Faptele apostolilor ne spune cum primii creştini se adunau pentru frângerea pâinii, iar în 1 Corinteni găsim explicată învăţătura referitoare la această acţiune:
1) Găsim instituirea cinei în evanghelii - dată de Însuşi Domnul Isus. Primele trei evanghelii vorbesc numai despre aceasta. A treia, Evanghelia după Luca face diferenţa foarte clară între Paşte şi Cina Domnului. Este evident că Dumnezeu vrea să ne transmită ceva foarte important, de vreme ce faptul că Domnul Isus în noaptea în care a fost vândut a dat cina ucenicilor Săi este reţinut în trei evanghelii.
2) Faptele Apostolilor ne arată că primii creştini se strângeau pentru a frânge pâinea. Deja în capitolul 2 scriitorul constată că ucenicii „stăruiau” (v.42) şi că o făceau zilnic (v.46). Mai târziu, devenise obicei faptul că ei luau cina în fiecare întâia zi a săptămânii (vezi Fapte 20:7 ).
3) În 1 Corinteni apostolul Pavel, condus de Duhul Sfânt, le explică celor din Corint ce profunzime spirituală stă în spatele acestei simple acţiuni. Este de remarcat că tocmai în această epistolă se vorbeşte despre frângerea pâinii. Tot aici este vorba despre ordinea în cadrul unei adunări locale, despre viaţa noastră comună ca credincioşi, aşa cum ne-a aşezat Dumnezeu împreună (vezi 1:2 ). Frângerea pâinii nu are de-a face - ca botezul - cu umblarea noastră personală cu Domnul Isus, ci este strâns legată de calea noastră comună.
Înainte de a adânci aceste gânduri, doresc să citez câteva locuri din Scriptură, care sunt foarte importante în abordarea subiectului nostru:
a) Luca 22:19-20 : Şi, luând pâine, mulţumind, a frânt şi le-a dat, spunând: “Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; faceţi aceasta în amintirea Mea! Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: Acest* pahar este noul legământ în sângele Meu, care se varsă pentru voi.”
b) Fapt. 2:42: Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.
c) 10:14-22 : De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de idolatrie. Vorbesc ca unora cu judecată*: judecaţi voi ce spun. Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine. Uitaţi-vă la Israelul după carne: cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei părtaşi cu altarul? Deci ce spun eu? Că ceea ce este jertfit unui idol este ceva? Sau că un idol este ceva? Dar ceea ce jertfesc ei, jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi părtaşi cu demonii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa demonilor. Sau Îl provocăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El?
d) 11:20-30 : Când voi vă adunaţi deci în acelaşi loc, nu este ca să mâncaţi Cina Domnului; pentru că fiecare, mâncând, îşi ia mai înainte propria cină, şi unul este flămând, iar altul se îmbată. Nu aveţi deci case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi Adunarea lui Dumnezeu şi faceţi de ruşine pe cei care nu au? Ce să vă spun? Să vă laud? În aceasta nu vă laud. Pentru că eu am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a spus: Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea. Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea. Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El. Astfel că oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze dar omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Pentru că cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi îşi bea judecata, dacă nu deosebeşte trupul. De aceea sunt mulţi între voi slabi şi bolnavi şi mulţi adorm.
(* Explicaţie: în Luca 22 şi în 1. Corinteni 11 sângele este văzut în legătură cu noul legământ. Aceasta nu înseamnă că noul legământ s-a încheiat cu credincioşii din timpul harului. Din Ieremia 31 , 31 ştim că acest nou legământ va fi încheiat în viitor (în împărăţia milenară) cu casa lui Israel. Dumnezeu nu s-a unit cu noi printr-un legământ, ci creştinii Îl cunosc pe El ca Tată, iar sângele vărsat pe cruce este şi temelie pentru legământul cel nou încheiat cu Israel. Dar binecuvântările noului legământ sunt şi binecuvântările noastre. Noi savurăm încă de pe acum rezultatele noului legământ ( 3:6 ). De aceea, Domnul Isus aminteşte de noul legământ atunci când le dă paharul.)
Două laturi diferite
Cu siguranţă, Pavel a avut un scop bine definit atunci când a vorbit de două ori despre frângerea pâinii. Dacă vom compara aceste două texte, vom constata că, deşi vorbesc despre acelaşi lucru, totuşi îl prezintă din două prisme (puncte de vedere) diferite. 1. Corinteni 10 vorbeşte despre Masa Domnului, iar 1. Corinteni 11 vorbeşte despre Cina Domnului. În ambele locuri este vorba despre frângerea pâinii, dar Duhul Sfânt doreşte să ne prezinte două laturi pe care noi - fără să le despărţim - totuşi trebuie să le diferenţiem cu atenţie.
Ambele laturi vorbesc despre privilegii şi binecuvântări, dar în acelaşi timp amândouă vorbesc şi despre responsabilitate. Masa este, în scriptură, o imagine a părtăşiei (a comuniunii). La o masă sunt mai mulţi adunaţi şi împart între ei, de exemplu, o mâncare. Acest lucru ne este prezentat în 1. Corinteni 10 . Aici este vorba despre părtăşie. În calitate de credincioşi, care luăm parte la frângerea pâinii, avem părtăşie cu Domnul nostru, dar avem părtăşie şi între noi. Acesta este unul din marile privilegii şi binecuvântări pe care le putem avea ca creştini. Avem părtăşie unii cu alţii şi acest lucru îl exprimăm practic când suntem adunaţi în jurul Mesei Domnului pentru a frânge pâinea.
Cina Domnului ne vorbeşte tot despre binecuvântările noastre, dar scoate în evidenţă binecuvântările personale. Este o binecuvântare personală pe calea noastră comună că putem mânca din pâine şi bea din pahar. Cine face aceasta îşi aminteşte de moartea Domnului şi vesteşte moartea Sa. O face în amintirea Sa.
Paralel cu binecuvântarea copiilor Săi, Dumnezeu le prezintă şi responsabilitatea pe care o au şi care se află în legătură cu binecuvântarea. Acest principiu este întâlnit deseori în Biblie şi îl găsim şi aici. Ambele texte din 1. Corinteni 10 şi 11 ne prezintă, pe lângă binecuvântări, şi responsabilitatea noastră. Acest lucru este sugerat prin apelativul "Domnul". Nu este nici Masa lui Hristos, nici Cina lui Hristos, ci este Masa şi Cina Domnului. Când ne preocupăm cu frângerea pâinii, atunci nu ne oprim numai la binecuvântări, (deşi şi ele sunt minunate), ci recunoaştem foarte clar că Dumnezeu le leagă de responsabilitate.
Această responsabilitate are - la fel ca şi privilegiul de a lua parte la frângerea pâinii - două laturi. În 1. Corinteni 10 este vorba despre părtăşie, unde toţi credincioşii formează împreună un singur trup. Aici se pune întrebarea: Cu cine frângem noi pâinea? Răspunsul la această întrebare nu este lăsat la bunul plac al fiecăruia în parte, ci este vorba despre o responsabilitate comună. În 1. Corinteni 11 este prezentată partea personală, iar aici se pune întrebarea: În ce chip şi în ce fel mănânc pâinea? Binecuvântarea personală este condiţionată de responsabilitatea personală. De aceea Pavel le cere corintenilor în acest capitol : “să se cerceteze dar omul pe sine”.
Concluzii
Frângerea pâinii are două laturi, pe care nu trebuie să le despărţim una de cealaltă, ci trebuie să le diferenţiem:
- partea comună potrivit textului din 1. Corinteni 10 ; (Masa Domnului): împreună avem dorinţa să exprimăm ceea ce suntem şi anume una. Aceasta o facem prin faptul că frângem pâinea. Avem părtăşie unii cu alţii. Iar de acest privilegiu (de a putea lua parte la Masa Lui) este strâns legată o responsabilitate; este vorba despre responsabilitatea comună. Astfel, ne întrebăm: cu cine putem să frângem pâinea?
- partea personală potrivit textului din 1. Corinteni 11 (Cina Domnului): orice credincios, în mod personal, simte nevoia să se gândească la moartea Domnului. O face împreună cu alţii şi se bucură de acest lucru, iar de acest privilegiu personal este legată responabilitatea personală, acest lucru referindu-se la în ce fel şi în ce chip o fac, vrednic sau nevrednic.
Desigur, în ambele cazuri este vorba despre calea noastră comună, iar aici există şi binecuvântări personale şi binecuvântări comune, iar de acestea se leagă şi o responsabilitate personală şi una comună.
Pâinea şi vinul
Cina Domnului este compusă din două elemente, pâinea si vinul. Aşa a dat-o Domnul Isus ucenicilor Săi şi tot aşa o regăsim şi în 1. Corinteni 11 . Cele două elemente sunt simboluri, dar ele au o importanţă profundă. Ce înseamnă acestea, ne explică Însuşi Domnul Isus:
a) pâinea: “Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi”( 22:19 ). Pâinea vorbeşte deci despre trupul Domnului Isus care a fost dat la moarte. El a fost gata să sufere moartea în locul nostru. La acest lucru ne gândim când frângem pâinea.
b) vinul: „Acest pahar este noul legământ* în sângele Meu, care se varsă pentru voi” ( 22:20 ). Paharul ne aminteşte de sângele Domnului Isus, care s-a vărsat pe crucea de pe Golgota. Este sângele ispăşirii, sângele prin care au fost spălate toate păcatele noastre şi prin care avem pace cu Dumnezeu. În Vechiul Testament era valabil principiul: “În sânge este viaţă”; deci şi paharul cu vin ne aminteşte tot de moartea Domnului.
În 1. Corinteni 10 şi 11 ne este explicat înţelesul acestor simboluri. În învăţăturile despre Masa Domnului din capitolul 10 mai sunt amintite şi alte înţelesuri pe care le are pâinea. Ea nu ne aminteşte numai de trupul Domnului dat la moarte, ci, în acelaşi timp, ne arată şi roadele minunate ale lucrării de pe cruce şi anume că acum toţi credincioşii formează o unitate minunată. Credincioşii sunt “o pâine”, şi Hristos este Capul proslăvit. “Pentru că noi cei mulţi suntem o singură pâine” ( 10:17 ).
Reţinem deci că pâinea şi vinul sunt doar simboluri. Ele nu se schimbă când sunt consumate şi nici nu-l schimbă pe acela care le consumă. Când Domnul spune “acesta este trupul Meu” şi “acest pahar este noul legământ în sângele Meu”, atunci pâinea nu devine trupul Său şi nici vinul nu devine sângele Său, ci pâinea simbolizează trupul, iar vinul simbolizează sângele Său.
Masa Domnului
Aş dori să mai adaug ceva referitor la expresia “Masa Domnului” care apare în Noul Testament numai în 1. Corinteni 10 . Desigur că această expresie nu are nimic de a face cu obiectul de mobilier (chiar dacă din motive practice pâinea şi paharul se află pe o masă), ci este vorba despre principii care au legătură cu faptul că noi savurăm privilegii comune şi dorim să corespundem responsabilităţii noastre comune.
Acest lucru îl putem clarifica printr-un exemplu din viaţa cotidiană. În orice familie în care sunt şi copii există câteva “reguli” de care trebuie să ţină cont fiecare atunci când se află la masă. De exemplu: există regula ca înainte şi după masă să se spună câte o rugăciune, sau ca, după masă, să se citească din Biblie sau din calendar; sau copiii să rămână la masă până când toţi au terminat de mâncat etc. Aceste principii sunt şi rămân întotdeauna valabile, indiferent de locul unde se serveşte masa: în bucătărie, în sufragerie sau în grădină. Chiar dacă sunt şi musafiri prezenţi şi este necesar ca mâncarea să se servească la mai multe mese, principiile (regulile) casei rămân neschimbate. Transferând aceste imagini asupra subiectului nostru (“Masa Domnului”), vom observa că există principii (reguli) care au aceeaşi valabilitate în orice loc unde credincioşii sunt adunaţi pentru a frânge pâinea.
Revenim la exemplul de mai sus şi ne întrebăm cine este cel care hotărăşte în familie regulile de la masă? Cu siguranţă, putem spune că tată sau stăpânul casei este cel care le stabileşte. Niciun musafir n-ar îndrăzni să încalce aceste reguli sau să introducă altele noi. Acum ne putem pune întrebarea: Cine hotărăşte regulile la “Masa Domnului”? Răspunsul este simplu: Însuşi Domnul. Nu noi hotărâm ce principii sunt valabile la Masa Domnului, ci însuşi Domnul, iar aceste principii le găsim în Cuvântul Său.
Concluzii
Domnul Isus a instituit Cina. Pâinea şi vinul sunt semne ale morţii Sale şi ne amintesc de trupul Său, pe care l-a dat la moarte, precum şi de sângele Său. Frângerea pâinii are două aspecte principale. Pe de o parte, vestim moartea Sa (aspectul personal), iar pe de altă parte, exprimăm părtăşia cu El, dar şi părtăşia între cei credincioşi (aspectul comun).
Ambele aspecte cuprind atât privilegii cât şi responsabilităţi.
În continuare am dori să analizăm aceste principii, iar abordarea pe care o vom face va fi sub forma a şapte întrebări ca să înţelegem mai bine ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre caracterul frângerii pâinii, precum şi felul şi sensul strângerii laolaltă pentru frângerea pâinii.