Pentru a-i da Egiptului un astfel de caracter înaintea lui Dumnezeu încât El să îngăduie manifestarea judecăţii Sale, Egiptul a trebuit să capete binecuvântare prin Iosif; pentru că binecuvântarea dispreţuită sau ignorată este aceea care lasă ca păcatul să dospească. După cum spune Domnul: „Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, nu ar avea păcat; dar acum M-au şi văzut şi M-au urât, şi pe Mine şi pe Tatăl Meu”; ei au dispreţuit bogăţiile dragostei şi ale bunătăţii. Astfel şi-a desăvârşit şi Iuda păcatul rămânând indiferent faţă de darul bucăţii înmuiate, simbolul favorii personale. Aşadar s-a ridicat un alt împărat „care nu-l cunoscuse pe Iosif”. Egiptul a uitat bunătatea lui Dumnezeu faţă de el prin Iosif, şi astfel păcatul lui era deplin, iar el era gata pentru judecată. Prin urmare fără lucrarea anterioară a lui Iosif păcatul lui nu ar fi ajuns la deplinătate, după cum acum lumea este dovedită de păcat (Ioan 8:46 ), pentru că ea nu a crezut în Isus.
Aceasta face din Egipt un exemplu al lumii. Cartea Exod reprezintă despărţirea poporului lui Dumnezeu de lume. Şi am fost de curând izbit de această trăsătură din această imagine, şi anume că Israel urma să iasă din Egipt pentru a sluji, sau a ţine, o sărbătoare a Domnului (Ex 5:1 ; 3:18 ; 8:1 ; 9:1,13 ; 10:3,9 ); căci ei nu puteau să-I slujească sau să-I aducă jertfe în ţara robiei lor şi înaintea acelor oameni (Exod 8:25-27 ). Slujba lor religioasă era de un asemenea caracter încât Egiptul nu l-ar fi tolerat. Era ceva care a trecut în întregime prin gândul acelor oameni ca să îi persecute şi să-i distrugă dacă ar fi asistat la aşa ceva. Ei trebuiau prin urmare să plece.
Ce înfăţişare dă acest simplu fapt Egiptului sau lumii! Dumnezeu nu a avut vreun sanctuar acolo. Gândurile şi căile acelei ţări Îi erau atât de potrivnice încât El nu a putut să Îşi pună Numele printre ei. Poporul Său trebuia să iasă mai înainte de a putea să înceapă templul Său sau să-I ridice altarul, deoarece lucrurile pe care Israel trebuia, ca să spun aşa, să le jertfească sau să le răstignească, Egiptul obişnuia să le adore (Exod 8:26,27 ). Israel trebuia prin urmare să fie despărţit de Egipt mai înaintea de a putea să ţină sărbătoarea lor pentru Domnul.
Şi aşa a şi fost în cele din urmă. Exista o împrejmuire în jurul Ţării Sfinte, un zid al despărţirii care separa Israelul în Canaan de celelalte naţiuni. Nici un străin nu putea mânca Paştele, nici un necircumcis nu putea să ţină sărbătoare Domnului. Şi aşa este încă şi astăzi. Noi trebuie să ne închinăm „în duh şi în adevăr”. Nici un om nu poate să Îl cheme pe Dumnezeu aşa cum trebuie decât prin Duhul care dă înfierea, nici nu poate să-L numească Domn pe Isus decât prin Duhul Sfânt. Dumnezeu trebuie încă slujit sau adorat pe principiul despărţirii, tot la fel ca atunci când Israel a trebuit să intre în pustie, în afara Egiptului, pentru a face astfel, sau pentru a se deosebi prin circumcizie de celelalte naţiuni pentru a face astfel.
Zidul de despărţire este diferit, este adevărat; locul din afara ţării nu este doar o pustie, este adevărat; însă locul slujirii este tot la fel de clar cum a fost dintotdeauna. „Trebuie să fiţi născuţi din nou”. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca voi să credeţi în Acela pe care L-a trimis El. „De El, apropiindu-vă, ca de o piatră vie … voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă”. Aici este pustia, locul despărţit, sanctuarul lui Dumnezeu, în interiorul zidului de despărţire. Duhul Sfânt îl ridică acum. Unirea cu Hristos îl formează; şi în interiorul acestui loc sunt jertfite acum urâciunile lumii, după cum urâciunile Egiptului au fost jertfite în pustia din vechime. Pofta cărnii, pofta ochilor, şi trufia vieţii trebuie răstignite aici, deşi ele aparţin toate lumii.
Şi care anume a fost sărbătoarea deplină pe care Israel a ţinut-o pentru Domnul atunci când au ieşit în pustie? I-a fost oferită chiar de către Egipt. De îndată ce au stat pe malurile Mării Roşii, ei au început să ţină sărbătoarea. Ei nu au aşteptat să ajungă la munte (Exod 3:12 ). Este totuşi adevărat că la poalele acelui munte ei au slujit după aceea, sau au adus jertfe, lui Dumnezeu (Ex 19 - 40 , Levitic 19 ). Dar Egiptul însuşi i-a făcut să cânte mai înainte de a ajunge la locul stabilit. Egiptul era îndeajuns de îndrăzneţ să li se împotrivească atât de mult încât să-i urmeze în fălcile Mările Roşii. Vrăjmăşia lui era desăvârşită; dar toate acestea s-au sfârşit prin a oferi lui Israel un cântec de triumf asupra Egiptului (Exod 15 ). Mai înainte ca ei să ajungă în locul la care erau chemaţi, această bucurie era a lor. Şi tot la fel este şi cu noi preaiubiţilor. Satan a făcut partea lui cea mai rea, însă Isus, prin moarte şi înviere, l-a înfrânt. Dacă Satan nu şi-ar fi trimis carele şi caii lui, toată puterea şi tăria împărăţiei lui, pe dealul Calvarului, nu am fi avut parte de cântarea pe care învierea o pune pe buzele noastre. Însă este a noastră acum, iar el nu o poate niciodată reduce la tăcere. A fost înălţată din cauza lui, şi el nu o poate niciodată înăbuşi; şi noi de asemenea îi purtăm ecoul ei în inimile noastre şi peste tot în acest loc, până când vom ajunge la muntele Domnului. În acest sens Egiptul i-a provocat lui Israel această cântare, în acest sens dumnezeul acestei lumi provoacă inimilor noastre această cântare; căci din cel care mănâncă a ieşit ce se mănâncă şi din cel tare a ieşit dulceaţă.
Şi, permiteţi-mi să adaug, că ceea ce ne desparte zi de zi în mod practic şi viu de lume este părtăşia cu Isus. Credinţa, sau Duhul, sau firea cea nouă, este primul mare exod - prima noastră ieşire în pustie, în afara Egiptului, pentru ca să ne ţinem sărbătoarea pentru Domnul, actul nostru de despărţire de lume; însă locul despărţirii poate fi menţinut zilnic doar prin părtăşie cu Isus, prin acelaşi Duh care ne-a scos mai întâi.
preluat şi tradus de pe stempublishing.com