(Extras din Truth for the Last Days, Vol. 1, 1900, page 68.)
Întrebarea pusă de prietenul dumneavoastră: "De ce nu avem episcopi şi diaconi" nu este nicidecum una nouă şi este o dificultate cu care s-au confruntat mulţi în cercetarea principiilor pentru cei care ocupă acel teren pe care îl ocupăm noi prin har.
S-a făcut remarca îndreptăţită că eroarea catolică încurcă preoţia cu slujirea, iar în protestantism sunt amestecate darurile cu slujbele. Acestea sunt fără îndoială adevărate. Pentru un romano-catolic un slujitor este un preot, care are dreptul să aducă jertfe şi să intermedieze între om şi Dumnezeu. Şi cred că nu este nevoie să mai arăt că o asemenea noţiune este de fapt o negare a creştinismului. Iudeul sigur că avea nevoie de un preot, dar atunci (adică înainte de Cruce) perdeaua dinăuntru nu fusese ruptă, răscumpărarea nu fusese înfăptuită şi poporul lui Dumnezeu nu se putea apropia de El în sanctuar, chiar dacă era vorba de un sanctuar pământesc. Dar acum toate s-au schimbat într-un mod atât de binecuvântat: răscumpărarea este acum un fapt împlinit şi Domnul Isus a mers în cer şi este la dreapta lui Dumnezeu; calea către locul preasfânt este acum deschisă şi credincioşii se pot acum apropia cu îndrăzneala credinţei. Acum toţi credincioşii sunt preoţi, fără deosebire (Evrei 1:3 ; 9:11-12 ; 10:11-12 ; 2:5 ; 1:5-6 ).
Slujirea este ceva la fel de diferit de preoţie pe cât este de diferită de o funcţie. Slujirea coboară de la Capul care este înălţat în cer, după cum arată clar Efeseni 4 . Şi întreaga epistolă către efeseni trebuie cercetată cu grijă, ea dezvăluind binecuvântarea sfinţilor individual ( 1 ), unirea noastră într-un trup ( 2 ), descoperirea tainei cu privire la Hristos şi Biserică ( 3 ) şi darurile lui Hristos pentru zidirea trupului său aflat pe pământ ( 4 ). După cum am spus, toate coboară de la El. Citim că “a robit robia şi a dat daruri oamenilor” ( 4 .8). Acestea sunt rezultatele trudei sale şi roadele victoriei.
El a coborât în locurile cele mai de jos pentru a împlini răscumpărarea şi a anihila puterea lui Satan, iar acum El este înălţat mai presus de toate cerurile ca să umple toate. Dacă persoanele enumerate în v. 11 sunt “daruri”, care altul este locul Bisericii decât acela de beneficiar al darurilor? Şi unde ar mai fi loc de oameni cu funcţii oficiale? Aproape toată creştinătatea susţine ideea că este necesară o numire deşi nu sunt de aceeaşi părere cu privire la cine ar fi în măsură să autorizeze administrarea darurilor. În biserica Romană, după cum ştim, Papa este sursa autorităţii. Cu toate consecinţele serioase pe care le implică aceasta, el îşi asumă poziţia şi titlul de “Cap al Bisericii”. Şi aceasta este o gravă încălcare a drepturilor lui Hristos, pentru care va trebui să dea socoteală în ziua hotărâtă. Bisericile naţionale resping aceasta şi aşează toată puterea în mâinile Suveranului ţării, ceea ce echivalează cu a afirma că Biserica şi lumea sunt una, deci o gravă înlăturare sau ignorare a tuturor limitelor sfinte. Regele ţării nu este Hristos! Ba încă se poate chiar să nu fie creştin! Şi totuşi el acţionează ca Prim Slujitor şi este recunoscut ca sursa autorităţii în ceea ce se pretinde a fi Biserica lui Dumnezeu! Domnul a trebuit să-i amintească bisericii din Sardes (în care este reprezentat protestantismul) că Acela “are cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele” ( 3:1 ), sau, cu alte cuvinte, că numai El este sursa oricărei puteri spirituale şi autorităţi.
După cum bisericile naţionale resping papalitatea, bisericile independente resping controlul statului. Dar ce aşează ele în locul lui? Vin cu ideea nemaiîntâlnită în vremea apostolilor cum că biserica are dreptul să se organizeze singură şi să-şi numească slujitorii ei. Sper să nu fiu considerat răutăcios când spun că independenţa este pentru Adunarea lui Dumnezeu ceea ce este radicalismul pentru lume. Una este să condamni principii rele şi alta este să condamni oameni sfinţi, care (probabil) din lipsa unei lumini clare se întâmplă să sprijine asemenea principii. Iubim asemenea oameni pentru că sunt mădulare ale trupului lui Hristos şi Duhul Lui cel Sfânt locuieşte în ei, dar nu putem suporta principiile rele pe care le sprijină ei.
Lăsând la o parte aceste abateri, Capul dăruieşte, iar Biserica primeşte. Darurile sunt specificate: "El a dat pe unii apostoli, pe unii profeţi, pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători" ( 4:11 ). Primele două daruri au rost pentru întemeierea bisericii şi nu mai sunt în prezent şi nu cunosc vreo promisiune a Scripturii ca ele să fie reînviate în zilele din urmă, după cum pretind irvingiţii. Aceştia, adică apostolii şi profeţii, au întemeiat Biserica, şi, sub inspiraţia Duhului Sfânt, au scris Scripturile, după care, odată ce s-a împlinit lucrarea lor, ei s-au dus. Rămân însă celelalte daruri. Evanghelistul desfăşoară o lucrare printre cei de afară: el merge în lume cu vestea cea bună despre iubirea Mântuitorului şi caută mântuirea păcătoşilor. Dar, deşi lucrarea evanghelistului, în mod necesar, se desfăşoară în afara bisericii, nu este totuşi o lucrare independentă de biserică, din vreme ce el lucrează pentru zidirea trupului în felul lui, după cum şi păstorul şi învăţătorul lucrează şi ei în felul lor. Şi aceasta este ceva pe care nici sfinţii în general, nici predicatorii nu trebuie să-l piardă din vedere, pentru că, în unele medii, există tendinţa de a dispreţui evanghelizarea. Fie ca Domnul, în îndurarea Lui, să ne păzească de un asemenea duh! Evanghelistul este agentul de recrutare al adunării, dacă putem spune aşa, şi nu se poate fără el. Dacă am fi atât de aproape de inima lui Hristos ca Pavel, atunci chiar şi despre lucrătorii cu lipsuri şi chiar vinovaţi în anumite privinţe am spune: "Hristos este predicat, de aceea mă bucur" (Filipeni 1:18 ). Lucrarea unui păstor şi a unui învăţător este diferită. Păstorul este în adunare ceea ce este tatăl pentru familie sau păstorul pentru turmă, iar învăţătorul se ocupă de instruire.
Păstorul veghează asupra creşterii sufletelor şi dă sfaturi şi îndrumări. Învăţătorul prezintă adevăruri de bază şi principii ale Cuvântului lui Dumnezeu pentru instruirea şi înaintarea credincioşilor.
Am putea întreba: "Dar, dacă aceşti oameni nu sunt numiţi, cum vor fi ei recunoscuţi". La această întrebare voi răspunde cu altă întrebare: "Cum este recunoscut un creştin?" Sigur că după faptele lui şi modul lui de viaţă. În acelaşi fel recunoaştem darurile lui Hristos. Şi aceasta sugerează alt aspect grav al abaterilor din creştinătate: sub rânduielile în vigoare, darurile lui Hristos nu se pot revela. Dacă nu există libertate în adunarea lui Dumnezeu – adică libertate pentru ca Duhul lui Dumnezeu să lucreze prin cine doreşte El – darurile rămân ascunse sau îngropate.
Când văd un creştin care arată iubire şi grijă faţă de suflete şi lucrează printre ei ca un părinte, dând sfaturi ş.a.m.d., atunci spun că este un păstor şi îi acord locul care i se cuvine ca atare. Sau, când văd pe un altul care are plăcere să-i înveţe pe sfinţi, recunosc în el un învăţător. Acelaşi lucru se poate spune despre evanghelist: că un om care îi iubeşte pe cei pierduţi şi iese afară pentru a-i căuta în modul cel mai serios trebuie să fie socotit ca unul din darurile Capului înălţat.
Toate aceste daruri le avem şi în prezent şi cine afirmă că nu credem în slujire nu a înţeles principiile noastre. Dimpotrivă, noi acceptăm cu mulţumire slujirea, în măsura în care ea vine de la Domnul nostru Cel credincios din cer. Darurile sunt “pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” şi ele vor fi date în continuare “până când vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos” ( 4:13-14 ). Indiferent care este starea bisericii şi cât slabă este ea, Domnul are grijă să se ocupe de nevoile alor Săi şi ridică pe cei pe care îi vede potriviţi pentru a se îngriji de nevoile lor.
După cum am spus de la început, toate acestea trebuie să fie deosebite cu grijă nu numai de preoţie ci şi de funcţii. Cele din urmă sunt locale, darurile sunt aşezate în trup, şi, ca atare, au o responsabilitate la nivelul întregului pământ. Atât de încurcate sunt gândurile celor din jurul nostru în urma mai multor secole de obiceiuri încât aceste deosebiri nu sunt aproape deloc cunoscute. Astfel, “slujitorul” se presupune că este în acelaşi timp evanghelist, păstor şi învăţător. Alţii se străduiesc să echivaleze preotul cu presbiterul.
Dar cum vorbeşte Scriptura? Faptul că în biserica din primele zile erau bătrâni (sau episcopi) şi diaconi nu îl va nega nimeni. Citim că apostolii au “rânduit bătrâni în fiecare biserică” (Fapte. 14:23). În “fiecare biserică” înseamnă în fiecare adunare dintr-o anumită zonă, iar motivul pentru această remarcă va fi apărea clar imediat. Vedem şi că Tit fusese lăsat în Creta pentru a pune rânduială în lucrurile care rămăseseră în urmă şi pentru a rândui (hirotioni) * bătrâni în fiecare oraş, cu făcea apostolul. (Acest capitol arată clar că bătrânii şi episcopii erau aceleaşi persoane). Aceia trebuiau să conducă ( 5:17 ) şi să supravegheze turma (Fapte 20:28 ) şi să îndemne cu învăţătură sănătoasă şi să-i mustre pe cei împotrivitori (Tit 1:9 ).
* Deşi folosesc acest termen eclesiastic, ar fi bine de remarcat că în Fapte 14:23 cuvântul este simplu “să aleagă”, iar în Tit “să numească”. Dar acesta este doar un detaliu.
Darurile nu erau indispensabile pentru această funcţie, deşi, fără-ndoială, erau de mare folos pentru cei care le aveau (v. 5:17 ). Erau necesare calităţi morale, după cum vedem şi din Tit şi din Timotei. Ei trebuiau să fie fără vină sub toate aspectele şi casele lor să fie bine conduse. Se presupunea ca ei să fie oameni cu experienţă şi căsătoriţi ( 3:1-6 ). Ei erau numiţi de apostoli sau de cei delegaţi de către apostoli. Probabil puneau mâinile peste ei, dar Scriptura nu spune direct aceasta. Lucrarea lor era pur locală. Un bătrân de la Efes nu avea nici o autoritate la Corint şi viceversa. Trebuie să notăm că erau întotdeauna mai mulţi episcopi într-o adunare (Fapte 20 , Filimon 1 :1, etc.). Noţiunea de episcopat, adică o singură persoană cu rol de conducător (şi, vai, cu titlul de domn!), peste toate bisericile dintr-o regiune este străină de Cuvântul lui Dumnezeu.
Şi diaconii erau numiţi de apostoli. Ei aveau în sarcină lucrurile materiale ale adunării, dar biserica avea un cuvânt în numirea lor. Adunarea alegea oamenii şi îi prezenta înaintea apostolilor (citiţi Fapte 6 ). Adunării i se permite să aibă un cuvânt în administrarea a ceea ce dă ea (bani şi alte bunuri), dar ceea ce dă Hristos (slujirea) este complet în mâna Lui. Şi diaconii trebuiau să aibă calităţi morale pozitive, ca şi bătrânii, şi trebuiau să fie oameni “încercaţi” ( 3: 8-13 ). Ideea eclesiastică cum că un diacon trebuie să fie numit pentru a citi pomelnice, etc., cu o deschidere către preoţie, este total contrară acestei învăţături.
Mai repet încă odată că darurile sunt lucruri deosebite de slujbe. Aceasta se vede clar la Ştefan şi Filip – ambii diaconi. Ei au fost puşi să slujească la mese pentru ca apostolii să poată fi liberi pentru rugăciune şi slujirea Cuvântului. Dar, într-o anumită situaţie, îl vedem pe unul slujind în mod strălucit la Ierusalim (Fapte 6 ), iar pe celălalt predicându-L pe Hristos şi fiind primit şi cu multă binecuvântare în Samaria (Fapte 8 ). Se spune explicit că Filip avea darul de evanghelist (Fapte 21:8 ). Aceştia primiseră darurile de la Hristos, iar slujbele de la postoli.
Şi acum vine întrebarea: "Dacă în primele zile ale bisericii erau asemenea oameni care erau episcopi şi diaconi, de ce nu mai avem acum acest fel de oameni?" Răspunsul este simplu: nu mai avem pe nimeni care să-i numească. În absenţa apostolilor nu mai există în biserică nici o putere cu autoritatea de a numi în slujbe. Cunosc bine că mii de oameni gândesc să răspundă că succesiunea apostolică este resursa, dar în Scriptură nu întâlnim nimic de felul acesta. Toţi scriitorii Noului Testament vorbesc despre venirea răului după plecarea lor, dar nici unul din ei nu ne prezintă succesori ai lor ca măsură prin care să fim păziţi. Pavel i-a avertizat pe fraţi şi i-a încredinţat lui Dumnezeu şi Cuvântului harului său (Fapte 20:32 ); Petru s-a îngrijit de nevoile sfinţilor după moartea lor dându-ne scrieri inspirate, care nu ne spun despre altceva, nici despre altcineva ( 1:12-15 ); Ioan îi încredinţează pe sfinţi cuvintelor pe care le-au auzit de la început şi ungerii pe care au primit-o (Duhul Sfânt, 1. Ioan 2:20-27 ); iar Iuda, după ce creionează un tablou foarte întunecat, ne îndeamnă să ne zidim pe credinţa noastră cea mai sfântă ş.a.m.d. (Iuda 20 ).
Este o tăcere absolută cu privire la succesori având autoritate. Sigur că găsim transmiterea adevărului, dar nicăieri nu întâlnim transmiterea autorităţii ( 2:2 ). Orice persoană care gândeşte trebuie să realizeze că această pretinsă succesiune apostolică este cel mai nesigur lucru din lume. Ea este reclamată de Biserica de la Roma şi de cea Greacă şi de bisericile naţionale, fiecare dintre ele negând autoritatea celorlalte. Roma pretinde că ea are adevărata succesiune şi că toţi cei care nu şi-au căpătat slujba de la Papa sunt impostori. Biserica Greacă respinge pretenţiile Romei ca neîntemeiate şi respinge şi comuniunea cu ea ca fiind erezie. Unde găsim ceva sigur în toate acestea? Dacă succesiunea apostolică este un principiu divin şi singurul mijloc pentru ca să fim păziţi, atunci unde voi găsi aceasta? Adevărul este că în Scriptură nu găsim nimic care să sprijine această noţiune, şi, în consecinţă, nu există nici o autoritate care să numească oameni în slujbe în biserica din zilele noastre. Şi acesta este motivul pentru care nu avem printre noi oameni cu titluri de episcopi şi diaconi: nu pretindem a avea o putere pe care nu o avem. Mai bine recunoaştem ruina şi dezordinea la care am ajuns şi ne încredem în harul inepuizabil al lui Dumnezeu. Şi mulţi care s-au adunat în numele Domnului timp de mulţi ani, despărţiţi de sistemele ecleziastice, pot mărturisi că Dumnezeu este credincios în această privinţă faţă de cei care Îşi pun încrederea în El.
Şi mai trebuie remarcat încă un aspect: deşi avem slujbele oficiale menţionate mai sus, lucrările sunt făcute, şi pentru aceasta Îi mulţumim lui Dumnezeu. Şi voi explica ce vreau să spun. În vremea apostolilor erau localităţi unde nu existau bătrâni sau episcopi numiţi de apostoli - probabil pentru că apostolii nu au avut posibilitatea să se ocupe de această chestiune. Ce făceau sfinţii în asemenea situaţii? Foarte simplu: unii dintre ei, văzând că erau anumite nevoi, se angajau şi făceau lucrările chiar fără să fi fost numiţi oficial de cineva. Se cuvenea ca aceia să fie recunoscuţi. Aşa era situaţia la Corint: "vă rog, fraţilor, (cunoaşteţi casa lui Ştefana, că este dintre primele roade ale Ahaiei, şi că s-a pus cu totul în slujba sfinţilor) să vă supuneţi unora ca aceştia şi oricui ne ajută la lucru şi se osteneşte" ( 16:15-16 ). Vedeţi şi 4:12-13 : "vă rugăm fraţilor să-i recunoaşteţi pe cei care se ostenesc printre voi şi vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc şi să-i preţuiţi datorită lucrării lor printre voi". Acestea sunt câteva exemple pentru situaţiile de care vorbeam. În acele adunări nu erau bătrâni numiţi oficial, dar erau fraţi care aveau pe inimă nevoile sufletelor şi căutau să facă lucrarea. Aceia nu trebuiau respinşi sau luaţi nesocotiţi ca fiind în neregulă, ci să fie primiţi cu mulţumiri şi preţuiţi cu dragoste, credincioşii trebuind să li se supună. Asemenea lucrători locali avem şi azi în fiecare loc unde sfinţii se strâng laolaltă pur şi simplu pentru Hristos. Nu le dăm titluri răsunătoare, ci recunoaştem cu mulţumire eforturile dragostei lor, iar Dumnezeu nu uită, după cum şi Duhul Lui ne asigură (Evrei 6:10 ), şi toate sunt scrise în cer.