Adevărul în legătură cu Adunarea lui Dumnezeu sau Biserica este foarte simplu, aşa cum este tot Cuvântul lui Dumnezeu din clipa în care nu încercăm să-l adaptăm gândurilor noastre.
Apostolul Pavel a fost pus de Domnul să le dea sfinţilor învăţătura despre Adunare. Adevărul unirii credincioşilor cu Hristos în cer este deja inclus în răspunsul pe care îl dă Domnul lui Saul pe drumul Damascului: „Eu sunt Isus, pe care tu Îl persecuţi“ (Faptele Apostolilor 9:5 ). Astfel, Saul află că persecutându-i pe sfinţi, Îl persecută chiar pe Domnul Isus.
Din acea clipă, Domnul i-a descoperit lui Pavel întregul adevăr legat de Adunare: caracterul ei ceresc, unirea tuturor copiilor lui Dumnezeu într-un singur Trup, fie iudei, fie naţiuni, iar Capul acestui Trup este Domnul Isus Hristos, proslăvit în ceruri, dar şi ordinea şi administrarea acesteia (Faptele Apostolilor 26:16-18 ; Efeseni; Coloseni şi cele două epistole către Corinteni).
Peste tot pe unde Pavel anunţa vestea bună, noii convertiţi se adunau ca mădulare ale Trupului lui Hristos şi formau în localitatea respectivă Adunarea sau Biserica. Pavel, adresându-se corintenilor, se adresează „adunării lui Dumnezeu care este în Corint, celor sfinţiţi în Hristos Isus, sfinţi chemaţi, împreună cu toţi cei care, în orice loc, cheamă Numele Domnului nostru Isus Hristos, Domn şi al lor şi al nostru...“ (1. Corinteni 1:2 ). Aceştia sunt credincioşii care se găsesc astăzi într-o anumită localitate. Adevărul nu s-a schimbat. Dar cum ne putem da seama de aceasta?
Credincioşii din toate locurile erau adunaţi în Numele Domnului sau pentru acest Nume (Matei 18:20 ) şi pe baza învăţăturilor apostolului, aşa cum ne sunt scrise în epistole. La frângerea pâinii, în prima zi a săptămânii, ei luau cina după cum a făcut Domnul în seara în care a fost vândut; aceasta i se aminteşte şi lui Pavel (1. Corinteni 11:23-25 ). La Masa Lui, ei îşi aminteau de Domnul care a murit pentru ei şi exprimau comuniunea nu doar dintre ei, ci şi cu toţi credincioşii din întreaga lume.
În Cuvânt, masa este locul unde se exprimă comuniunea (2. Samuel 9 .13; Matei 22:1-11 ; Apocalipsa 3:20 ). În 1. Corinteni 10:15,16 , Pavel spune: „Vorbesc ca unora cu judecată: judecaţi voi ce spun. Paharul binecuvântării, pe care îl binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos?“ Este vorba deci şi de comuniune, nu doar de amintire. A avea comuniune înseamnă să ai în comun şi să împarţi acelaşi lucru. Aceasta se realizează nu doar în ce priveşte sângele şi trupul Domnului, ci şi între toate mădularele Trupului lui Hristos, aşa cum se spune în versetul 17 din capitolul 10: „Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine“.
Găsim în acest paragraf un alt adevăr important, şi anume că pâinea de la Masa Domnului este expresia Trupului Său spiritual, alcătuit din toţi credincioşii, pe când la cină aceasta reprezintă trupul lui Hristos pe cruce. Aşadar, fiecare adunare reunită în jurul Mesei Domnului este în localitatea sa expresia întregii Adunări. Frângem pâinea ca mădulare ale Trupului lui Hristos şi nu ca mădulare ale unei singure biserici sau denominaţiuni creştine. Pentru a exprima această unitate, un creştin care este primit într-o adunare, este primit în toate celelalte adunări printr-o scrisoare de recomandare, pentru că acest mădular al Trupului lui Hristos a fost primit într-o adunare care reprezintă întreaga Adunare, fie că este formată din două sau trei persoane, fie din două sau trei sute. Astfel, adunările nu sunt independente unele de altele. De asemenea dacă un credincios este exclus dintr-o adunare, este exclus din toate celelalte.
Aceste adevăruri simple se puteau observa în timpul apostolilor în fiecare adunare. Dar curând, omul a stricat tot ce i-a fost încredinţat. Dar ceea ce este de la Dumnezeu rămâne. Adunarea Sa, aşa cum o vede El, este rezultatul lucrării Fiului Său, ea fiind zidită de El: nimic nu se schimbă. Este Adunarea lui Dumnezeu; iar Cuvântul Său are aceeaşi autoritate şi astăzi ca în zilele frumoase ale Bisericii de la început. Astfel, dacă vrem să ne conformăm Cuvântului, găsim în el resurse de nepătruns pentru a ne da seama de ceea ce este Adunarea după gândurile lui Dumnezeu în mijlocul ruinelor bisericii. Putem persevera, asemenea ucenicilor, în „învăţătura şi comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni“ (Faptele Apostolilor 2:42 ).
Astăzi, când copiii lui Dumnezeu sunt risipiţi şi împărţiţi în diferite congregaţii, cu principii mai mult sau mai puţin eronate, a fi copii ai lui Dumnezeu într-o anumită localitate nu mai este singurul motiv care ne permite să ne adunăm. Oare avem nevoie de ceva mai mult decât aveau creştinii din primele veacuri pentru a ne aduna după Cuvânt? Cuvântul este cel care ne învaţă.
Domnul a permis ca răul doctrinar să fie introdus într-o adunare în timpul vieţii apostolului Pavel, pentru a ne da învăţătura biblică de care avem nevoie astăzi, perioadă în care falsa învăţătură se găseşte peste tot, şi pentru a ne ajuta să înţelegem cum era Adunarea lui Dumnezeu de la început, formată după adevărul lui Dumnezeu, care este neschimbat.
Învăţătura de care avem nevoie şi care nu era necesară când Pavel îi aduna pe cei care primiseră Evanghelia, se găseşte în a doua epistolă către Timotei.
În acea vreme existau credincioşi care dădeau învăţături greşite; s-au întors de la adevăr şi au tulburat credinţa unora susţinând că învierea a avut deja loc (2. Timotei 2:18 ). „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu rămâne, având pecetea aceasta: Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi şi oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate“ (versetul 19). În mijlocul creştinătăţii în care a intrat lumea şi în care este imposibil să-i cunoşti pe adevăraţii credincioşi, avem preţioasa siguranţă că Domnul îi cunoaşte pe ai Săi. Apoi mai există ceea ce are legătură cu responsabilitatea fiecăruia dintre cei care rostesc Numele Domnului: să se depărteze de rău, să nu asocieze acest Nume cu păcatul sau nedreptatea. Răul nu înseamnă numai păcate mari, recunoscute, ci o învăţătură falsă, opusă gândurilor lui Dumnezeu. Era oare potrivit să se spună că învierea a avut deja loc? Imoralitatea, violenţa sunt păcate grave, care trezesc indignare, dar să dai la o parte gândul lui Dumnezeu stabilit clar în Cuvântul Său, ca să scoţi în evidenţă propriul gând, este la fel de grav, deşi aceasta şochează mai puţin. Nu putem rămâne în părtăşie cu un asemenea rău pe care îl întâlnim sub forme atât de diferite în creştinătate. Aşa cum vasele de cinste nu pot fi folosite de Stăpânul casei atât timp cât sunt amestecate cu vasele de necinste, tot aşa cei care rostesc Numele Domnului nu-i pot fi de folos dacă rămân în legătură cu răul. Nu poţi fi curăţit de rău decât despărţindu-te de cei care îl admit sau de cei care rămân în părtăşie cu el (versetele 20-21). Trebuie deci să te cureţi şi să fugi de rău şi să urmăreşti dreptatea, credinţa, dragostea, pacea cu cei care cheamă Numele Domnului dintr-o inimă curată. Atunci cel care face astfel va fi un vas folositor Stăpânului său, pregătit pentru orice lucrare bună.
Odată despărţiţi de rău, creştinii credincioşi regăsesc toate învăţăturile legate de Biserică. Ei pot împlini ceea ce apostolul Pavel a învăţat la început. Adevărul nu se schimbă!
Despărţirea de rău se impune pentru a lua cina la Masa Domnului; răul nu poate fi în legătură cu această Masă. Chiar dacă credincioşii care nu au ei personal învăţături străine participă la o masă la care sunt primiţi cei care au asemenea învăţături, ei se identifică cu această masă transformând-o într-o masă a demonilor, pentru că au părtăşie cu acest rău. Această învăţătură o găsim în 1. Corinteni 10:19-22 unde îi vedem pe corinteni participând în acelaşi timp la mesele unor idoli şi la Masa Domnului, punând Masa Domnului în comuniune cu cea a demonilor. Astăzi nu avem de-a face cu idolatria, dar principiul este acelaşi. Dacă primim la Masa Domnului credincioşi care păcătuiesc, punem această Masă în comuniune cu păcatul. Acest fapt este valabil pentru toate adunările care sunt pe terenul adevărului. Este tocmai ceea ce mulţi copii ai lui Dumnezeu nu pot sau nu vor să înţeleagă. Unii spun că ceea ce priveşte o adunare nu o priveşte pe cealaltă; aceasta este independenţă. Alţii spun: eu iau cina ca să îmi amintesc de Mântuitorul meu, nu îmi fac griji pentru ceilalţi. Aceasta înseamnă să negi comuniunea. Dar să remarcăm că ea nu este cina Mântuitorului, ci a Domnului, a Aceluia a cărui autoritate o recunoaştem, faţă de care avem o ascultare deplină, căci suntem proprietatea Lui, pentru că am fost răscumpăraţi cu un preţ mare.
Într-o localitate în care există credincioşi adunaţi sub mai multe denominaţiuni, aceia care se despart de rău ca să-i fie credincioşi Domnului sunt ei oare Adunarea lui Dumnezeu în acea localitate? Nicidecum! Adunarea dintr-o localitate este compusă din toţi copiii lui Dumnezeu, cunoscuţi sau nu; dar cei care se adună după Cuvânt reprezintă acea adunare locală şi Adunarea universală. În loc să creadă că doar ei sunt Adunarea lui Dumnezeu în acea localitate, de fiecare dată când sunt adunaţi în jurul Mesei Domnului, ei au în vedere toată Adunarea, atât pe cea locală, cât şi pe cea universală, exprimată într-o singură pâine (1. Corinteni 10:17 ), cuprinzându-i în gândurile şi în inimile lor pe toţi cei absenţi, fiind mâhniţi de absenţa lor şi întristaţi că nu pot fi în părtăşie cu ei. Numai astfel putem împlini preţiosul adevăr al unităţii Trupului lui Hristos în mijlocul actualei stări de ruină a Bisericii responsabile în comparaţie cu bisericile sau organizaţiile independente unele de altele, care nu se adună după învăţăturile din Cuvântul lui Dumezeu.
Dorinţa de a fi credincios Domnului trebuie să fie cea mai preţioasă inimii celui răscumpărat. A fi despărţit de fraţi este un motiv de suferinţă, dar dacă aceasta înseamnă a asculta de Domnul, gândul că El este de partea ta şi bucuria prezenţei Sale îţi dau curaj. Dacă rostim Numele Domnului, înseamnă că recunoaştem autoritatea Sa, domnia Sa şi trebuie să păzim Cuvântul Său şi să nu negăm Numele Său, Numele Celui sfânt şi adevărat (Apocalipsa 3:7 ). Trebuie să acceptăm acestea, chiar dacă nu suntem înţeleşi de fraţi. Nici Domnul nu a fost înţeles. Putem fi mulţumiţi dacă suntem înţeleşi de El.
Regula credinciosului trebuie să fie: mai întâi ascultare, apoi bucurie; să nu caute bucuria în locul adevărului. Domnul va ţine seama de suferinţa care rezultă din faptul că nu putem umbla împreună cu ceilalţi copii ai lui Dumnezeu.
Apostolul Ioan spune: „Prin aceasta cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu, când Îl iubim pe Dumnezeu şi ţinem poruncile Lui“ (1. Ioan 5:2 ). Există mulţi care spun: „Prin aceasta ştim că-i iubim pe copiii lui Dumnezeu dacă umblăm toţi împreună, oricare ar fi modul lor de a înţelege Cuvântul, pentru că noi suntem cu toţii fraţi şi vom fi cu toţii în cer“. Nu putem despărţi dragostea de ascultarea de Cuvânt şi de poruncile Lui. Această ascultare va fi manifestarea adevăratei iubiri pentru Dumnezeu şi pentru toţi copiii Săi (a se vedea Ioan 14:21-23 ).
Trebuie să-i iubim pe toţi fraţii noştri, dar avem şi de suferit în a nu le putea arăta această dragoste într-o umblare cu ei.
Domnul să ne ajute pe toţi să umblăm în adevăr în timpul atât de scurt care ne desparte de venirea Sa aşa de apropiată.
din revista „Cercetaţi Scripturile”