comori.org
comori.org

Strângerile adunării pentru frângerea pâinii şi închinare

R. K. Campbell

După cum am văzut, adunarea de la început din Ierusalim stăruia „în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2:42 ). Astfel, pe lângă comuniune, care se aplică tuturor strângerilor şi întregii vieţi a credinciosului, găsim aici trei caractere principale marcând viaţa de adunare a acestor creştini: învăţătura, frângerea pâinii şi rugăciunea. Fără îndoială acestea caracteriza toate strângerile lor la origine; dar Biserica ieşind puţin câte puţin din iudaism, vedem că existau strângeri regulate pentru scopuri precise.

Conform Fapte 20:6-7 , aflăm că o strângere regulată se ţinea în ziua întâi a săptămânii pentru frângerea pâinii. Pavel şi tovarăşii lui ajung în Troa şi rămân acolo şapte zile. „Şi în ziua întâi a săptămânii, noi fiind adunaţi să frângem pâinea, Pavel a stat de vorbă cu ei”. Aici, într-un moment precis (ziua întâi a săptămânii), într-un loc precis, ucenicii se adunau într-un scop precis (pentru a frânge pâinea). Expresia folosită aici ne face să credem că era vorba pentru ei de un obicei săptămânal regulat.

Nu se strânseseră ca să-l întâlnească pe apostol sau ca să-l audă predicând, ci ca să frângă pâinea, în ziua întâi a săptămânii – ziua învierii, ziua care vorbeşte despre puterea vieţii Domnului. Acesta era obieciul lor, şi Pavel şi tovarăşii lui au rămas în Troa şapte zile pentru a avea privilegiul scump de a frânge pâinea cu ucenicii. Cum erau adunaţi astfel în acest scop, Pavel a folosit ocazia pentru a adresa un mesaj credincioşilor, pentru că îi părăsea a doua zi. Dar primul scop al strângerii lor era să-şi amintească de Domnul în moartea Sa; acesta era centrul închinării lor şi o ocupaţie obişnuită între ei în ziua Domnului, în ziua întâi a săptămânii.

Aflăm astfel, din Fapte 2 şi 20, că una din strângerile principale pe care le aveau bisericile apostolice era strângerea pentru frângerea pâinii şi închinarea, ca răspuns la dorinţa exprimată de Domnul în noaptea în care a fost prins. Mai aflăm că la început se adunau în fiecare zi la Ierusalim pentru a-şi aminti de Domnul în frângerea pâinii şi că, mai târziu, se pare că era obiceiul, în adunările care se formaseră în altă parte, să se adune în fiecare zi a săptămânii pentru a sărbători cina Domnului. Domnul spusese prin intermediul lui Pavel: „Ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El” (1. Corinteni 11:26 ); deci o făceau des. Aceşti primi creştini, în strălucirea şi prospeţimea dragostei lor dintâi, aveau obiceiul să frângă pâinea în amintirea mişcătoare a Domnului lor. Erau atât de umpluţi de Duhul Sfânt încât Hristos era neîncetat obiectul inimii lor şi luau cu bucurie această masă sfântă care era, chiar după cuvintele Domnului, momentul comemorativ al Lui în moartea Sa.

Remarcaţi că nu în prima duminică din lună sau din trimestru, ci în ziua întâi a săptămânii se adunau pentru această slujbă sfântă ca răspuns la dorinţa Mântuitorului şi Domnului lor. Nu frângeau pâinea în mod ocazional, cum fac cea mai mare parte a creştinilor astăzi, ci o făceau regulat, în fiecare duminică. Acesta ar trebui să fie obiceiul nostru, dacă dorim să urmăm modelul pe care ni-l dă Scriptura. Aceşti primi creştini Îl iubeau prea mult pe Domnul lor pentru a neglija momentul comemorativ scump al dragostei Lui, pe care îl instituise în noaptea în care fusese prins. Exemplul lor ne arată, cu cât credincioşii Îl iubesc mai mult pe Hristos şi Cuvântul Lui şi sunt umpluţi cu Duhul Sfânt, cu atât mai mult îşi găsesc bucuria în a veni la masa Lui pentru a-Şi aminti de El şi pentru a vesti moartea Domnului până ce va veni El. Pentru că El Însuşi a spus: „Dacă Mă iubiţi, ţineţi poruncile Mele” (Ioan 14:15 ).

Cina: în ce scop?

Am văzut astfel că Biserica de la început se strângea regulat în ziua întâi a săptămânii pentru a frânge pâinea, şi că această întâlnire era motivul principal pe care îl avea pentru a se aduna (fiindcă este singurul care este menţionat în modul cel mai expres). Vom examina deci în modul cel mai precis sensul şi scopul cinei Domnului. Evangheliiile ne prezintă instituţia cinei, Faptele celebrarea ei, şi Întâia epistolă către Corinteni, explicaţia ei.

În Evanghelia după Luca citim: „Şi, când a venit ceasul, El a stat la masă, şi apostolii împreună cu El. Şi le-a zis: „ Am dorit mult să mănânc paştele acesta cu voi înainte de a pătimi...” Şi, luând din pâine, mulţumind, a frânt pâinea şi le-a dat, spunând: „ Aceasta este trupul Meu, care se dă pentru voi; faceţi aceasta în amintirea Mea! ” Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: „ Acest pahar, este noul legământ în sângele Meu, care se varsă pentru voi ” (Luca 22:14-20 ).

Era ultima oară când Domnul Se găsea cu ucenicii Săi înainte de a merge la cruce unde avea să Se dea ca jertfă pentru păcat. Acolo trupul Lui urma să fie ţintuit pe cruce şi avea să poarte „păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (1. Petru 2:24 ), cum va spune mai târziu Petru. Acolo urma să bea paharul mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului, şi sângele Lui urma vărsat pentru a ispăşi păcatele. Pe baza unei răscumpărări împlinite, El avea să pecetluiască un nou legământ în sângele Lui vărsat pentru toţi credincioşii. Apoi avea să plece la Tatăl Lui şi să nu mai fie prezent trupeşte cu ucenicii Lui.

Pentru aceasta, după masa paştelui, a instituit noua masă a amintirii, Cina Domnului, care avea să le amintească lor, precum şi tuturor credincioşilor de-a lungul secolelor, lucrarea Lui pentru ei la Calvar. Pâinea era simbolul trupului care va urma să sufere şi să împlinească lucrarea de ispăşire, şi paharul avea să le amintească de sângele Lui vărsat pe cruce pentru păcatele noastre. Aceasta nu înseamnă – cum cred şi învaţă unii în mod greşit – că, în Cină, pâinea devine literalmente trupul Lui, şi conţinutul paharului devine literalmente sângele lui, astfel am şi mânca efectiv trupul Lui şi am bea sângele Lui ca ceva ce ne-ar face mai potriviţi pentru cer şi ne-ar da iertarea păcatelor noastre! Domnul era a instituit Cina; cu siguranţă, nu vroia să spună că, prezent trupeşte, le dădea trupul Său în pâine, şi sângele Său în pahar. Ci Se gândea la clipa când nu va mai fi prezent trupeşte cu ei şi le dădea, lor şi credincioşilor din toată perioada Bisericii, simbolurile pâinii şi paharului care vor reînsufleţi în ei amintirea Lui şi a morţii Lui pe cruce. Când Domnul a spus: „Acesta este trupul Meu” şi „acesta este sângele Meu”, folosea o imagine, cum făcea adesea, la fel cum facem şi noi când, arătând fotografia cuiva care ne este drag, spunem: „Este mama mea”, etc. Vrem să spunem prin aceasta că imaginea este o asemănare a celui care ne este scump, o reprezentare, şi aceste cuvinte nu ar putea implica un sens literal. Totuşi mulţi au forţat sensul acestei expresii similare în gura Domnului nostru – „Acesta este trupul Meu” – şi susţin că simbolurile Cinei devin literal, la cuvintele unui preot sau al unui pastor, trupul Lui şi sângele Lui pentru cel care ia parte la ea.

Care sunt deci scopul şi sensul Cinei Domnului? „faceţi aceasta în amintirea Mea” sunt cuvintele binecuvântate pe care El Însuşi le-a rostit. El cunoştea bine tendinţa naturală a inimilor noastre de a aluneca departe de El şi departe unii de alţii, şi ne-a dat acest moment comemorativ al Lui Însuşi pentru noi, pentru ca să ne fie neîncetat amintite dragostea Lui imensă faşă de noi şi răscumpărarea minunată făcută în favoarea noastră. El doreşte să avem un moment comemorativ al morţii Sale în această lume care nu-L vrea, nu un moment de marmură sau o creaţie arhitecturală scumpă, ci un simplu gest de amintire. „Faceţi aceasta” (Luca 22:19 ), spune El. Un gest de ascultare cere El din partea noastră. Drag cititor creştin, faci tu aceasta?

Înstituirea Cinei Domnului are o asemănare încât lui Pavel i-a fost acordată o descoperire specială de către Domnul în glorie. Ea este relatată în Întâia epistolă către Corinteni (1. Corinteni 11:23-29 ). Scopul Cinei este clar prezentat, la fel ca şi în felul în care trebuie celebrată ea.

Celor care răspund dragostei inimii Lui care doreşte să ne amintim de El în felul pe care El Însuşi a învăţat, acelora le este dată asigurarea: „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi(în greacă: proclamaţi) moartea Domnului, până vine El” ( 1. Corinteni 11:26 ). Acesta este sensul a ceea ce facem, pentru a ne aminti de El, mâncând şi bând din pahar. Este vestirea jertfei Lui scumpe ca singura temelie a mântuirii. De aceea, de fiecare dată când credincioşii se strâng pentru a-şi aminti de Domnul în frângerea pâinii, vestesc chiar prin aceasta faptul glorios al morţii lui Hristos pentru cei păcătoşi şi mântuirea  în virtutea sângelui său vărsat. Ce minune!

Luarea Cinei

Epistola către Corinteni ne învaţă că adunarea din Corint era într-o stare rea, astfel încât o mare dezordine pătrunsese la ei în multe privinţe, şi îndeosebi în ce privea Cina Domnului. Acest capitol 11 ne arată că se adunau în mod uşuratic şi că nu luau Cina în adevăratul ei sens. Apostolul trebuia să le scrie: „Când voi vă asunaţi deci în acelaşi loc, nu este ca să mâncaţi Cina Domnului; pentru că fiecare, mâncând, îşi ia mai înainte propia cină, şi unul este flămând, iar altul se îmbată”(versetul 20-21).

Se pare că ei confundau mesele lor comune (mese luate în comun de primii creştini) cu Cina Domnului era pierdut din vedere. Pervertiseră  chiar caracterul acestor mese în comun stabilind deosebiri de clasă, bogaţii aduceau din belşug şi trăiau bine, în timp ce săracii nu aveau decât o masă sărăcăcioasă şi le era foame.

De aceea apostolul a fost călăuzit de Duhul lui Dumnezeu să le scrie această epistolă ca să îndrepte toate aceste dezordini. Acest capitol 11 ne dă instrucţiuni speciale cu privire la scopul Cinei Domnului şi la luarea ei cu sfinţenie şi reverenţă. Această Epistolă către Corinteni fiind destinată de Dumnezeu să facă parte din Sfintele Scripturi, vedem că, în înţelepciunea Sa, El îngăduie ca aceste dezordini să iasă la lumină în Biserică de la început; asfel, prin această epistolă avem instrucţiuni permanente şi divine cu privire la asemenea situaţii, şi cunoaştem mai deplin gândul şi voia Sa. Prin urmare, vedem că Dumnezeu nu vroia numai ca Pavel să exprime gândul divin despre aceste chestiuni la adresa corintenilor, ci vroia să şi călăuzească şi să instruiască Biserica întreagă de la un capăt la altul al istoriei ei. Cât de recunoscători ar trebui să fim pentru aceasta!

Versetul 23 ne învaţă că apostolului Pavel îi fusese dată o descoperire specială cu privire la Cina Domnului. „Am primit de la Domnul ce v-am şi dat”. Pavel nu era unul din apostolii prezenţi cu Domnul în noaptea în care a instituit masa amintirii, astfel încât a primit în mod personal de la Dumnul Însuşi aceste învăţături cu privire la Cină. Nu mai era doar umilul Isus vorbind în timpul mesei Paştelui, ci Domnul din cer, pe tronul Său de glorie, dându-i lui Pavel aceste detalii despre gândul lui Dumnezeu cu privire la frângerea pâinii.

Fără nicio îndoială acesta ne arată importanţa Cinei Domnului ca instituţie creştină. Tot acest subiect al Cinei, instituirea ei de către Domnul în noaptea în care a fost prins, scopul ei divin ca act de amintire, şi în felul în care se cuvine să luăm parte la ea, totul este de o importanţă imensă fiindcă Domnul a făcut din ea obiectul unei descoperiri speciale.

În tot acest capitol cu privire la Cină, ar trebui să remarcă frecvenţa folosirii cuvântului Domnului, care evocă titlul Său de Stăpân. Apostolul vorbeşte despre Cina Domnului, despre paharul Domnului, despre trupul şi sângele Domnului, despre trupul Domnului, despre a fi pedepsiţi de Domnul. Motivul pentru aceasta este simplu. Fără îndoială, corintenii uitaseră că El era Domnul, altminteri nu s-ar fi lăsat antrenaţi în acea dezordine groaznică în ce priveşte Cina duminicală.

Cel despre care se vorbeşte Cina a fost făcut Domn al tuturor şi are dreptul absolut de control şi de autoritate a tot ce avem şi faţă de tot ce suntem. Suntem răspunzători înaintea Lui de ceea ce facem, spunem şi gândim, îndeosebi când ne amintim de El în moartea lui. În această privinţă, corintenii Îl uitaseră pe Domnul şi făcuseră din Cină propria lor masă. Erau ocupaţi cu ceea ce îi privea şi pierduseră din vedere ceea ce Îl privea pe Domnul. Uitaseră de prezenţa Domnului, şi pierduseră deci adevărata semnificaţie a Cinei Domnului. Este ceea ce nu întârzie să aibă loc când prezenţa Lui nu este înţeleasă. Ei căzuseră în punctul de a coborî Cina Domnului la nivelul unei mese obişnuite. Era necesar să fie aduşi la conştienţa domnuiei lui Hristos şi a caracterului sacru al Cinei Domnului. De aceea Pavel a fost îndemnat să le scrie în chip prezent şi solemn pentru a le aduce inimile la o adevărată apreciere a lui Hristos în frângerea pâinii.

Aceea era grava eroare în care căzuseră corintenii; avem nevoie să fim conştienţi că suntem noi înşine fără încetare în pericol să cădem într-o stare asemănătoare de neglijenţă şi de dezordine în ce priveşte felul în care luăm parte la sfânta Cină a Domnului. Este de cea mai mare importanţă să înţelegem prezenţa Domnului Isus, şi să ne concentrăm gândurile şi sentimentele asupra Lui când suntem adunaţi pentru a ne aminti de El în moartea Lui. Există un efort permanent al lui Satan de a ne întoarce gândurile de la Persoana şi de la lucrarea Domnului nostru Isus Hristos, şi pentru a ne umple minţile cu gânduri care nu se potrivesc Cinei şi Mesei Domnului.

De aceea avem, neîncetat nevoie să ne îndemnăm să veghem şi să ne rugăm pentru ca inimile şi gândurile noastre să fie concentrate asupra Domnului şi Mântuitorului nostru în ora de amintire şi de închinare. Persoana Lui binecuvântată şi lucrarea Lui de răscumpărare sunt înaintea noastră în timpul Cinei, şi privirile noastre aţintite asupra Lui vor alunga gândurile care hoinăresc şi vor linişti minţile neliniştite. Prezenţa Lui va fi atunci realizată şi Cina Domnului va fi celebrată într-un mod care îi va fi plăcut.

În versetele 23, 24 şi 25 din 1. Corinteni 11 , apostolul le aminteşte din nou cuvintele Domnului în timpul instituirii Cinei, şi în versetul 26 adaugă că, de fiecare dată când luau parte la ea vesteau moartea Domnului până vine El. Să fim atenţi la aceste cuvinte: „până vine El” (versetul 26). Trebuie să continuăm să ne amintim de El în fiecare duminică, de El în fiecare zi întâi a săptămînii până ce va veni pe nori pentru a-Şi lua Biserica. De aceea frângerea pâinii ne face să privim în urmă la moartea Mântuitorului nostru, sus unde Se află El acum, şi înainte către clipa fericită când va veni să ne ia *.


* Am putea adăuga aici că faptul naşterii Domnului în această lume ca om, poate de asemenea să ne preocupe în legătură cu simbolurile Cinei, învierea, glorificarea şi întoarcerea Sa ne sunt în mod necesar amintite când, cu o inimă sinceră, mâncăm pâinea şi bem paharul. De aceea nu avem nevoie în fiecare an de o zi specială de comemorare a naşterii Lui şi de o alta pentru moartea Lui. Nu se spune nimic în Scriptură cu privire la asemenea zile dar, în fiecare zi întâi a săptămânii, în întruparea, moartea, învierea, glorificarea şi viitoarea Lui întoarcere.

Ajungem acum la cuvintele solemn ale apostolului cu privire la faptul de a mânca şi a bea cina în chip nevrednic. „Astfel că oricine mînâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze dar omul pe sine şi aşa să mănânce şi să bea din pahar. Pentru că cine mănâncă şi bea îşi mînâncă şi îşi bea judecata, dacă nu deosebeşte trupul” (1. Corinteni 11:27-29 ).

Dacă păstrăm în minte ceea ce am văzut deja despre dezordinea care era la corinteni privitor la Cina Domnului, aceasta ne va ajuta să înţelegem că ce spune apostolul despre faptul de a mînca şi a bea în chip nevrednic, nu se referă la vrednicia sau nevrednicia persoanelor, ci la chipul nevrednic în care luau parte la cină. Dacă a mânca Cina Domnului ar depinde de demnitatea persoanelor, nimeni din lume nu ar putea lua parte la ea, pentru că nimeni nu este el însuşi demn să o facă. Suntem demni numai în acest sens că Hristos ne-a luat din starea de pierzare, ne-a curăţit prin sângele Lui şi prin acesta ne-a făcut potriviţi pentru prezenţa Sa, şi ne-a dat dreptul de a participa la Cină. Acest drept este rezultatul la ceea ce a făcut El pentru noi, şi nu al vreunei demnităţi personale.

Apostolul nu vorbeşte deloc despre demnitatea individuală, ci despre felul în care sfinţii se purtau când erau împreună. Erau foarte neglijenţi şi nu ţineau cont de semnificaţia pâinii şi a paharului. Uitau realităţile solemne exprimate prin simboluri, şi luau parte la ea ca şi cum era vorba de lucruri obişnuite, fără semnificaţie. Nu deosebeau în pâine trupul Domnului; mâncau şi beau în chip nevrednic şi atrăgeau judecata asupra lor înşişi.

Pericolul este acelaşi pentru noi astăzi. Se poate să luăm parte la Cina Domnului cu uşurinţă, fără să ne gândim la trupul şi la sângele Lui, în timp ce mîncăm din pâine şi bem din pahar. Se poate să avem gândurile ocupate de un alt lucru decât El, El care spune că ne amintim. Dacă prin credinţă nu deosebim trupul Său, suntem vinovaţi în privinţa trupului şi sângelui Domnului, din moment ce tratăm cu indiferenţă simbolurile care le reprezintă. Solemn gând!

Am spus-o, pâinea nu devine trupul Său şi conţinutul paharului nu devine sângele Său, ci pentru credinţă ele vorbesc în mod expres despre trupul lui Hristos şi despre sângele Lui vărsat. Se pune deci întrebarea: deosebim noi cu adevărat prin credinţă trupul Domnului în frângerea pâinii? Luăm uneori Cina ca o masă obişnuită, ca pe ceva curent, cu uşurinţă şi fără să ne judecăm pe noi  înşine? Ni se întâmplă să nu realizăm prezenţa Lui sau să nu înţelegem că în pâine şi în trup, Duhul doreşte să  prezinte inimilor noastre trupul Său dat pentru noi şi sângele Său vărsat pentru noi? Dacă aşa este, mâncăm şi bem în chip nevrednic; mâncăm şi bem o judecată împotriva noi înşine şi atragem asupra noastră mânia Domnului ca pedeapsă. „De aceea sunt mulţi între voi slabi şi bolnavi şi mulţi adorm. Pentru că, dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi odată cu lumea.”(v.30-32). Acestea sunt consecinţele grave ale faptului de a mânca şi a bea Cina Domnului în chip nevrednic.

Dacă deci a lua parte la Cina Domnului este un lucru solemn, şi dacă se poate să mâncăm şi să bem în chip nevrednic cu gravele consecinţe pe care acest lucru le antrenează, am putea într-adevăr tremura şi să ne reţinem de la ascultarea ultimei dorinţe exprimate de Domnul: „Faceţi aceasta în amintirea Mea!” (Luca 22:19 ). Ar însemna să cădem într-o altă eroare şi să fim neascultători faţă de porunca de dragoste a Domnului. În această privinţă, versetele 28 şi 31 sunt pentru noi o încurajare pe care nu trebuie să o ignorăm. „Să se cerceteze dar omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar... pentru că dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fi judecaţi.

Pe de o parte sfinţenia şi reverenţa sunt menţinute, şi pe de altă parte,  harul ne încurajază şi ne întăreşte ca să ne apropiem şi să luăm parte la Cină, judecându-ne pe noi înşine, cu seriozitate şi chibzuinţă. Deşi Domnul ne invită să ne cercetăm noi înşine, să ne examinăm şi să pătrundem căile noastre şi să practicăm constant judecata de sine, El îi invită pe toţi ai Săi să vină să mănânce pâinea şi să bea paharul, dar nu în mod nechibzuit şi fără seriozitate. Remarcaţi că nu spune: „Să se cerceteze unul pe sine şi să se abţină ”, ci „Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce”. Ca persoane care se cercetează şi se judecă suntem noi invitaţi să luăm parte la Cină. Astfel harul îl întăreşte pe cel care se cercetează cu dreptate şi se judecă; şi aceasta este ceea ce îi dă îndrăzneala de a lua parte la Cină cu o conştiinţă bună. Dimpotrivă, dacă există uşurătate şi lipsă de judecată de sine, Domnul poate interveni pentru a judeca şi pedepsi, curând drept consecinţă boala, şi în unele cazuri extreme, moartea (versetul 30).

Astfel ceea ce ne păzeşte de la a lua parte în chip nevrednic la Cina Domnului, de la a mânca şi de a bea o judecată împotriva nouă înşine, este exercitarea sfântă a unei judecăţi de sine profunde, serioase şi obişnuite. Este un lucru capital pentru o viaţă creştină. Dacă „eul” ar fi judecat continu în prezenţa lui Dumnezeu, nu am fi obligaţi să ne judecăm căile, cuvintele, acţiunile, deoarece carnea ar fi ţinută în frâu rădăcina ar fi judecată şi nu ar face roada cea rea. Nu ar mai fi nevoie nici Domnul ca să ne pedepsească.

După ce am precizat astfel faptul că a mânca şi a bea în chip nevrednic se referă mai întâi la purtarea noastră şi la felul în care luăm parte la masa Domnului, trebuie să adăugăm un cuvânt despre purtarea şi umblarea noastră în timpul săptămânii. Să nu presupunem că, fiindcă am vorbit atât de mult despre atitudinea noastră de inimă când suntem la masa Domnului pentru a ne aminti de El, chestiunea puterii noastre în timpul săptămânii nu are importanţă, sau că este fără legătură cu faptul de a lua parte în chip nevrednic la Cina Domnului.

Vom fi la masa Domnului ceea ce suntem în timpul săptămânii. Ceea ce a ocupat inimile nostre în timpul  celor şase zile scurse, le va ocupa în ziua întâi a săptămânii, când vom fi la masa Lui. Dacă am arătat neglijenţă şi indiferenţă faţă de Domnul în timpul săptămânii, nu va putea astfel când vom fi la masa Sa şi nu vom deosebi cu adevărat trupul şi sângele Lui în simbolurile Cinei. Este imposibil ca inimile noastre să trăiască într-o admosferă lumească în timpul săptămânii şi să fie complet detaşate de aceasta când vom dori să ne amintim de Domnul în ziua Sa.

Dacă cineva trăieşte în timpul săptămânii o viaţă marcată de frivolitate, de vanitate, de plăcere şi mondelitate, dacă merge la cinema, asistă la concerte, reprezentaţii, evenimente muzicale sau sportive, etc., poate exista la el deosebirea trupului Domnului în frângerea pâinii în ziua întâi a săptămânii? Desigur că nu. Un spirit lumesc şi o nesupunere faţă de Domnului atât de grosolane, pot fi asociate cu vreo comuniune spirituală cu trupul şi sângele Mântuitorului? Aceste persoane vor lua parte poate în mod exterior la „frîngerea pâinii”, însă mă tem că nu deosebesc practic nimic din puterea interioară şi din realitatea faptului de a mânca şi de a bea, prin credinţă, trupul şi sângele lui Hristos (a se vedea Ioan 6:55-56 ). Ele vor fi deci vinovate pentru că nu deosebesc trupul Domnului, şi vor bea şi vor mânca o judecată împotriva lor înşişi luând parte la Cină. Duhul lui Dumnezeu să ne facă să ne cercetăm adânc inimile; să cultive în noi un duh de judecată de sine adevărată şi constantă, ca să ne amintimde preaiubitul nostru Domn cu o inimă sinceră şi într-un chip cu adevărat demn de El.

Expresia comuniunii

Am cercetat Cina Domnului sub caracterul ei principal de sărbătoare a amintirii, care pune înaintea noastră în mod simbolic trupul şi sângele lui Hristos, conform 1. Corinteni 11 . Cu toate acestea există în Cina Domnului, în afară de acest caracter esenţial al amintirii, un alt aspect al adevărului, peste care mulţi trec cu uşurinţă. Acesta ne este dat în 1. Corinteni 10:16-17 : „Paharul binecuvântări, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine”.

Este vorba aici despre actul colectiv al frângerii pâinii: „paharul binevâcuvântării pe care-l binecuvântăm” şi „pâinea pe care o frângem”. În capitolul 11, fiecare individ împlineşte actul de a mânca pâinea şi de a bea din pahar ca faţă de Domnul, şi este responsabil să o facă in chip vrednic. De unde expresiile: „mâncaţi şi beţi” şi „să se cerceteze dar omul pe sine” (1. Corinteni 11:28 ). Dar versetele din 1. Corinteni 10 pun accentul pe un adevăr important: aspectul colectiv al faptului de a lua parte împreună la Cina Domnului. Amintindu-ne împreună de Domnul, luând parte la aceeaşi pâine şi la acelaşi pahar, exprimă comuniunea cu ceilalţi şi cu masa la care luăm parte. Gândul comuniunii, sau al părţii comune, în frângerea pâinii, trebuie deci să fie înaintea noastră, şi este gândul principal din pasajul care ne preocupă.

Pentru acest motiv paharul este menţionat mai întâi, pentru că inspăşirea prin sângele lui Hristos vărsat pentru noi este baza comuniunii noastre cu Dumnezeu şi cu credincioşii. „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos” (1. Corinteni 10:16 ) |în franceză: „comuniunea sângelui lui Hristos”| sau, cum se mai poate traduce, „comuniunea cu sângele lui Hristos”. Când aducem mulţumiri pentru acest pahar şi luăm parte la el împreună, exprimăm chiar prin acest fapt comuniunea noastră cu sângele lui Hristos; şi în măsura în acre pricepem cu adevărat acest adevăr, intrăm în gândurile Sale cu privire la comuniune, avem parte de ea şi ne bucurăm de ceea ce a dobândit El pentru noi prin sângele Său.

Apoi apostolul continuă: „Pâinea, pe care o frângem, nu este ea în comuniune cu Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine” (1. Corinteni 10:17 ). Pâinea are deci aici o altă semnificaţie, care se adaugă celei a trupului Domnului dat pentru noi. Aflăm că singura pâine din care luăm parte la cină este şi o imagine a Trupului Său spiritual pe pământ acum, Adunarea, „care este Trupul Său” (Efeseni 1:23 ).

Acesta ne vorbeşte despre unitatea Trupului spiritualal lui Hristos: „o singură pâine, un singur trup”. Ca mădulare ale acestui singur trup spiritual de credincioşi, luăm parte împreună la Cina Domnului în adunare, şi exprimăm prin aceasta comuniunea pe care o avem unii cu alţii. Iată ce înseamnă „comuniunea cu trupul lui Hristos” şi manifestarea practică a adevăratului că „noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine”. În actul frângerii pâinii, manifestăm în chip vizibil unitatea noastră ca „mădulare unii altora” în Hristos.

Nu există deci nici cea mai mică idee de diviziune în simbolurile instituite pentru Cină, şi un asemenea gând nu poate fi păstrat. Aceste simboluri reprezintă această unitate nestricăcioasă şi indestructibilă a Trupului lui Hristos, care rămâne adevărată în ciuda multiplelor diviziuni care există în creştinătate. A tăia pâinea în bucăţi cum fac unii, sau a lua ostii (pâine nedospită) şi pahare individuale este în dezacord total cu simbolul singurei pâini şi a paharului din 1. Corinteni 10:16-17 , şi cu adevărul singurului trup format de credincioşi. Această practică este deci cu totul opusă Scripturii. Fiindcă baza spirituală a strângerii este cea unde nu este deci cu este recunoscut decât singurul trup format de toţi credincioşii, singura pâine este deci singurul simbol potrivit. Şi este: „paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm”, nu paharele, deşi este uneori necesar să facem să circule mai mult de un pahar în adunările numeroase.

Cine poate lua parte 

Fiindcă pâinea Cinei vorbeşte şi despre singurul trup format de toţi credincioşii şi fiindcă faptul că luăm parte împreună la această pâine exprimă unitatea şi comuniunea pe care o avem unii cu alţii, ar trebui să fie uşor de răspuns la problema de a şti cine poate pe drept cuvânt să ia parte la Cină. Această masă nu este decât pentru cei care sunt mădulare ale trupului, recunoscute ca atare. Numai cei care-L cunosc pe Domnul Isus ca Mântuitorul lor şi cred cu adevărat în virtutea morţii Lui ispăşitoare pentru mântuirea lor, au dreptul de a lua Cina Domnului şi de a fi la masa Sa. Cina Domnului nu este decât pentru familia celor răscumpăraţi; dacă cineva spune că este un copil al lui Dumnezeu, trebuie să dovedească prin umblarea sa  că este cu adevărat; altminteri această credinţă nu este decât o mărturisire zadarnică. Toţi care sunt cunoscuţi ca adevăraţi credincioşi, care umblă ca atare în depărţire de rău şi care nu sunt excluşi printr-o disciplină spirituală, au privilegiul de a lua parte la Cină în Adunarea lui Dumnezeu. „Aşadar, primiţi-vă unii pe alţii cum v-a primit şi pe voi Hristos, spre gloria lui Dumnezeu.”(Romani 15:7 )

Dacă persoane care nu sunt mântuite sau care nu arată mântuirea în mod clar sunt autorizate să ia Cina cu credincioşii adevăraţi, poate exista o expresie adevărată a unităţii şi comuniunii în frângerea pâinii? Bineînţeles că nu. Dacă luăm parte la Cină cu cei neconvertiţi nu putem spune ca Pavel: „noi,cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup” (1. Corinteni 10:17 ), pentru că, în cercul format astfel, unii nu fac parte din trup.

În timpul unei discuţii cu creştinii despre acest subiect, se aude adesea răspunsul următor: „Iau Cina pentru mine însumi, ceilalţi nu mă privesc. Dacă unii iau parte la ea fără să aibă dreptul, mănâncă din propriul lor detriment; nu este responsabilitatea mea”. O asemenea atitudine demonstrează negreşit că adevărul din 1. Corinteni 10:16-17 nu este cunoscut sau înţeles. Domnul nu ne invită să luăm parte la Cină pentru a mânca şi a bea pentru sine. Nu, fiecare copil al lui Dumnezeu este invitat să vină să ia parte în comuniune cu alţi credincioşi şi există o bucurie colectivă ca şi o responsabilitate colectivă.

Fără participare după placul fiecăruia 

Nu putem lăsa ca Cina Domnului să fie accesibilă oricui vrea să ia parte la ea; altfel spus, problema de a lua sau nu parte nu este de competenţa unui singur individ. În 1. Corinteni 5 , apostolul Pavel pune limpede adunarea din Corint înaintea responsabilităţii sale de a îndepărta aluatul care intrase în mijlocul ei, şi de a judeca pe cei dinăuntru, adică pe cei care sunt în cercul comuniunii exprimate la masa Domnului. Le porunceşte: „Înlăturaţi pe cel rău dintre voi înşivă!” (1. Corinteni 5:13 ). Vedem acolo că Adunarea este responsabilă de menţinerea sfinţeniei mesei Domnului şi a Cinei. Dacă acei corinteni trebuiau să îndepărteze răul din mijlocul lor, erau responsabili să vegheze  ca niciun rău să nu poată rămâne în Adunare sau la masa Domnului.

1. Corinteni 5:12-13 ne învaţă că, în legătură cu cercul comuniunii la Cina Domnului, există cei „dinăuntru” şi cei „de afară”. Aceasta nu poate însemna  decât un lucru: atenţia şi vigilenţa trebuie să fie exercitate faţă de cei care iau parte la Cină; trebuie să ştim să deosebim cine este înăuntru şi cine este afară. Trebuie prin discuţii cu sufletele, să ne asigurăm de realitatea credinţei lor şi de dreptatea umblării lor dacă vrem să menţinem sfinţenia mesei Domnului, şi dacă dorim să exprimăm cu adevărat unitatea şi comuniunea în frâgerea pâinii.

În Israel, existau uşieri care vegheau porţile şi păzeau intrările casei lui Dumnezeu (a se vedea 1. Cronici 9:17-27 şi Neemia 7:1-3 ). Datoria lor era să-i lase să intre pe cei care aveau dreptul şi să refuze accesul celor care trebuiau să rămână afară. La fel astăzi, în Adunarea lui Dumnezeu, slujba uşierilor este de mare importanţă pentru a păzi Adunarea de întinarea ocazionată de intrarea persoanelor neconvertite sau întinate. Nu că trebuie o slujbă oficială de uşieri în Adunare, ci trebuie această atenţie plină de grijă şi după Dumnezeu vizavi de cei care sunt admişi în mijlocul Adunării şi la privilegiul de a lua parte la Cină.

Nu ar fi potrivit şi scriptural a spune că această comuniune a credincioşilor la masa Domnului nu trebuie să fie o comuniune deschisă, nici o comuniune închisă, ci o comuniune păzită? Nu e vorba de a fi deschisă oricui, nici de a fi închisă oricui nu este „dintre ai noştri”, ca să zicem aşa – ceea ce ar fi o comuniune sectară – ci ea este pentru toţi cei care sunt credincioşi cunoscuţi ca atare şi care umblă în adevăr şi în sfinţenie. Pentru că singura bază spirituală a strângerii, este de a recunoaşte în practică trupul format din toţi credincioşii (pentru care singura pâine a Cinei este de asemenea simbolul), trebuie să primim la masa Domnului pe orice mădular adevărat al acestui trup, pe care nu l-a inclus o disciplină spirituală; altmiteri nu lucrăm în mod coerent cu terenul pe care spunem că ne plasăm, şi devenim o sectă. În aceste zile de mare ruină, de diviziuni şi de rele fără număr în mijlocul creştinătăţii, este din ce în ce mai dificil să urmăm deplin aceste principii umblând în despărţirea de asociaţii nescripturale, dar adevărul singurului trup nu rămâne mai puţin baza conduitei noastre.

Ni se pare că rândurile următoare de C.H. Mackintosh sunt cu totul demne de atenţie în această privinţă: „Cerebrarea Cinei aşa cum a instituit-o Domnul, ar trebui să fie expresia vădită a unităţii tuturor credincioşilor, şi nu doar a unităţii unui anumit număr de credincioşi strânşi după anumite principii care îi deosebesc de alţii. Dacă un alt criteriu de comuniune este afirmat, în afara criteriului fundamental al credinţei în lucrearea ispăşitoare a Lui Hristos şi a unei umblări în raport cu această credinţă, masa devine masa unei secte, şi nu poate avea nici o autoritate asupra inimii credincioşilor

De aceea, când primim pe cineva la masa Domnului trebuie să evităm sistemul tolerant şi neglijenţa pe deoparte, şi sectarismul pe de altă parte. Există desigur alte aspecte ale problemei şi alte adevăruri legate de ea asupra cărora vom reveni în curând în legătură cu masa Domnului.

Fapte 9:26-29 ne oferă un exemplu de vigilenţă când este vorba de a primi pe cineva în Adunare, şi ne arată că nu pot fi primite persoane numai pe baza mărturiei lor. Citim că Saul de curând convertit, căuta să se alăture ucenicilor la Ierusalim, dar aceştia se temeau de el şi nu credeu că este ucenic. Atunci Barnaba l-a luat, l-a dus la apostoli şi a dat mărturie despre convertirea lui şi despre îndrăzneala cu care predicase în numele Lui Isus. Graţie mărturiei lui Barnaba cu privire la autenticitatea convertirii lui Saul, acesta a fost primit în adunare şi a putut să meargă şi să vină între credincioşi. „Pe cuvântul a doi sau trei martori va fi întemeiat orice lucru” (2. Corinteni 13:1 ). Iată un principiu de toată importanţa pentru deciziile de luat.

În Romani 16:1 şi 2. Corinteni 3:1 citim ceea ce priveşte scrisoriile de recomandare pentru credincioşii care se duc de la o adunare la alta şi nu sunt cunoscuţi acolo unde se duc. Iată o arătare a ordinii după Dumnezeu şi aceasta arată şi cât de vigilenţi trebuie să fim pentru a primi pe cineva la frângerea pâinii, la masa Domnului.

Masa Domnului

Am văzut că 1. Corinteni 10:16-17 ne prezintă frângerea pâinii ca expresie a comuniunii mădularelor trupului lui Hristos, şi că singura pâine este şi o imagine a trupului spiritual. În acelaşi capitol se găseşte singura menţionare în Noul Testament a expresiei „masa Domnului” (versetul 21), pe care am folosit-o noi înşine de mai multe ori. Ne propunem acum să cercetăm această expresie şi să examinăm ce conţine ea şi ce se leagă de ea.

Pâinea este simbolul trupului lui Hristos, dar fiindcă trupul literal este de asemenea imaginea trupului spiritual, singura pâine este de asmenea în acest pasaj imaginea singurului Trup al lui Hristos compus din toţi credincioşii. „Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup” (versetul 17). Vedem deci că în acest pasaj, Duhul Sfânt asociază  termenul „masa Domnului” cu singurul Trup şi cu comuniunea pe care o avem unii cu alţii ca mădulare ale Trupului. Putem spune că într-un sens Cina Domnului şi masa Domnului sunt sinonime; totuşi cei doi termeni sunt distincţi: ei prezintă două laturi sau două aspecte ale adevărului în legătură cu frângerea pâinii. Cina este legată de amintirea individuală a morţii Domnului, pe când termenul „masa Domnului” este legat mai degrabă de acest aspect particular al Cinei Domnului unde este dată o mărturie publică a unităţii Trupului lui Hristos şi unde se exprimă comuniunea pe care o avem unii cu alţii ca mădulare ale trupului. Masa vorbeşte despre expresia vizibilă a comuniunii singurului Trup. Baza comuniunii pe care o are Dumnezeu în vedere pentru noi este cea a singurului Trup format de toţi credincioşii, şi acesta se întemeiază pe răscumpărarea prin sângele lui Hristos. Cât despre poziţia lor, toţi credincioşii sunt la masa Domnului în sensul în care sunt în cercul comuniunii Trupului lui Hristos. Frângând pâinea împreună, dăm o expresie practică a acestei comuniuni.

Termenul „masa Domnului” este un termen simbolic şi nu trebuie să fie luat în sens literal. Nu este o mobilă pe care sunt puse pâinea şi paharul, ci principiul sau baza pe care este celebrată Cina. Baza pe care ne plasăm pentru frângerea pâinii determină caracterul mesei care este ridicată acolo. Masa Domnului exprimă comuniunea cu El şi cu mădularele Trupului Său. Acolo trebuie recunoscute autoritatea şi drepturile Sale, şi trebuie să fie păstrată sfinţenia Numelui Său.

Dacă ne plasăm pe o altă bază decât cea a recunoaşterii practice a unităţii Trupului lui Hristos, baza pe care Dumnezeu ne-a făcut s-o cunoaştem în mod clar, masa ridicată pe o asemenea bază nu are caracterul mesei Domnului. Este cazul meselor stabilite pe principii de apartenenţă la o grupare creştină sau pe principii de independenţă. Acolo unde principiile unităţii Trupului lui Hristos nu sunt recunoscute în practică şi sunt înlocuite de principii de comuniune rânduite de oameni, adevărul privitor la masa Domnului nu este exprimat; prin urmare asemenea mese nu pot fi recunoscute după Cuvânt ca fiind masa Domnului. Ele sunt în realitate mesele grupărilor fondate pe principii de comuniune stabilite de oameni. Amintirea poate fi sărbătorită acolo cu reverenţă, dragoste şi recunoaştere, de către creştini sinceri necunoscători ai adevărului legat de masa Domnului, dar nu există expresia unităţii trupului lui Hristos; prin urmare adevărul cu privire la masa Domnului nu este înţeles şi gustat fiindcă se admit principii care împiedică înţelegerea a ceea ce este comuniunea la masa Domnului.

O altă trăsătură importantă care trebuie să se manifeste pentru ca o masă să fie recunoscută ca masa Domnului, este sfinţenia şi adevărul, pentru că acesta este chiar caracterul Domnului căruia se spune că Îi aparţine masa („Cel Sfânt, Cel Adevărat”, Apocalipsa 3:7 ; „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt”, 1. Petru 1:16 ). Dacă de exemplu vreo învăţătură falsă sau nescripturală care aduce atingere Persoanei lui Hristos este tolerată sau acceptată într-o strângere, sau dacă persoane care ţin sau învaţă aceste doctrine sunt primite acolo, chiar Persoana Domnului mesei este atacată şi sfinţenia şi adevărul sunt profanate. Cum poate atunci o asemenea masă să fie recunoscută ca masa Domnului? La fel, dacă un rău moral este tolerat în cercul comuniunii la masă, aceasta nu poate fi recunoscută ca masa Celui Sfânt şi Celui Adevărat.

Vedem deci că sfinţenia mesei Domnului trebuie să fie păstrată, ca şi adevărul unităţii trupului lui Hristos. Curăţia adevărului lui Dumnezeu nu trebuie să fie niciodată sacrificată pentru a menţine unitatea la masa Lui, respectul cel mai strict faţă de adevăr şi sfinţenie nu va aduce niciodată atingere adevăratei unităţi. Dar totul trebuie făcut într-un spirit de har, de blândeţe şi de smerenie, fără de care caracterul harului Domnului ar fi falsificat.

Să considerăm acum versetele 18-21 din 1. Corinteni 10 , sau principiul comuniunii este aplicat faptului de a mânca la altar. Am văzut deja că gândul comuniunii este adevărul esenţial în legătură cu masa Domnului. După ce a vorbit de participarea la Cina Domnului în versetele 16 şi 17, apostolul continuă: „Uitaţi-vă la Istraelul după carne: cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei părtaşi cu altarul?” (versetul 18). Acesta este un principiu important pentru noi. A mânca la un altar sau la o masă exprimă comuniunea  şi asocierea cu acest altar sau această masă, ca şi cu cei care se află acolo. A fi aşezat la o masă şi a mânca acolo marchează identificarea cu această masă şi cu ce reprezintă ea.

Apostolul vorbeşte apoi de altarele păgânilor: „Dar ceea ce jertfesc ei, jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi părtaşi cu demonii” (versetul 20). În spatele idolului păgân se ascundea un demon şi păgânii, fără ştirea lor, îşi aduceau jertfele acestor demoni. Aceasta era deci masa demonilor şi pentru un creştin, simplul fapt de a fi aşezat într-un templu al idolilor şi de a lua parte la o masă păgână care însoţea aceste jertfe, cum anumiţi corinteni credeau că sunt liberi să facă, ar însemna a ne asocia mesei demonilor şi a fi în comuniune cu ei. Versetul 21 ne spune deci: „Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa demonilor”. Este imposibil să bem paharul supunându-ne la tot ce reprezintă El, şi apoi să bem şi paharul demonilor. Ar însemna să asociem masa Domnului şi masa demonilor şi să tăgăduim comuniunea Domnului. De aceea apostolul le arată corintenilor în ce măsură ar fi un lucru grav a fi în orice fel în legătură cu altarul păgânilor.

Acesta era pericolul care îi pândea pe corinteni în perioada când le-a scris Pavel epistola sa. Acest pericol de a fi asociat cu masa demonilor nu există pentru noi astăzi, în general, dar principiul pe care îl aplică Pavel în acest caz rămâne acelaşi pentru noi în împrejurările actuale. Acest principiu este că faptul de a mânca la o masă exprimă identificarea şi comuniunea cu acea masă, cu ceea ce reprezintă ea şi cu cei care iau parte la ea. Nu suntem poate înconjuraţi de mesele demonilor, cum erau corintenii, dar numeroase mese ale sectelor şi ale grupărilor religioase din jurul nostru, şi ne expunem pericolului de a asocia masa Domnului unor principii care sunt în contradicţie comuniunea mesei Lui, şi care neglijează sau chiar tăgăduiesc singura autoritate a Domnului cu privire la masa Sa.

Într-un cuvânt, trebuie să înţelegem aceasta: în orice lor luăm parte la Cina Domnului, exprimăm chiar prin aceasta comuniunea la masa din acel lor, şi ne identificăm cu baza şi principiile pe care este ridicată această masă. Să luăm exemplul cuiva care frânge pâinea cu cei care se adună pe baza unităţii Trupului lui Hristos şi caută să exprime în mod practic adevărul mesei Domnului. Să presupunem că această persoană vizitează o adunare strânsă pe o altă bază (în independenţă, sau afişând un anumit nume) frânge pâinea cu ea şi revine apoi la comuniunea mesei Domnului, sau vice versa. Ar acţiona în mod inconsecvent asociind masa Domnului cu principii incompatibile. Este clar că acţionând astfel este rău, deşi aceasta se poate face din ignoranţă şi este nevoie să fim învăţaţi în adevăr.

Comuniunea la masă este deci exprimată şi în frângerea pâinii, şi precedentele consideraţii sunt asociate cu aceasta. De aceea frângerea pâinii merge dincolo de ceea ce se înţelege adesea prin aceasta. Pentru a rezuma, ar fi bine ca fiecare să se întrebe:

  • De cine îmi amintesc la Cină?

  • Îmi amintesc de Domnul în chip vrednic?

  • Cu cine îmi amintesc de El?

  • Pe ce bază şi pe ce principii îmi amintesc de El?

La sfârşitul acestor meditaţii despre masa Domnului, am vrea să spunem că în mijlocul ruinei, al declinului universal şi a diviziunii Bisericii în care suntem, cu siguranţă nu se cuvine ca vreo grupare de creştini să-şi aroge posesiunea exclusivă a mesei Domnului. Efortul şi graba noastră ar trebui să fie mai degrabă să căutăm neîncetat să arătăm în mod practic adevărurile al căror simbol este masa Domnului şi să fim credincioşi comuniunii la masa Sa. Domnul are masa Lui şi va avea grijă de ea. Nu a dat-o unui anumit grup de creştini, ci dă tuturor credincioşilor privilegiul de a fi la masa Lui, cu responsabilitatea corespunzătoare de a umbla în consecinţă.

Dacă se pune întrebarea: „Unde este masa Domnului?” răspundem împrumutând aceste cuvinte solemne: „Acolo unde credincioşi, fie şi numai doi sau trei, sunt adunaţi fără alt centru de strângere decât numai Domnul Isus; acolo unde nu se asociază Sfântul Nume al lui Isus – care este legătura unităţii credincioşilor – cu fărădelegea, oricare ar fi ea, şi unde disciplina care se potriveşte casei lui Dumnezeu este menţinută; acolo unde se păzesc de orice principiu de independenţă (ceea ce ar însemna a-L jefui pe Domnul de autoritatea Sa) şi acolo unde se supun unii altora în teamă de Hristos, fără spirit de partidă sau de polemică, în timp ce, în acelaşi timp, toţi cei răscumpăraţi sunt văzuţi ca alcătuind singurul trup în Duhul, şi toţi îşi dau silinţa să păstreze unitatea Duhului prin legătura păcii, fericiţi să primească la masa Domnului pe toţi cei care sunt născuţi din Dumnezeu, cu singura condiţie ca ei să fie sfinţi în umblarea lor şi în învăţătură; acolo unde se găsesc asemenea creştini, ei au, în ciuda ruinei generale şi a imperfecţiunilor care se pot ataşa de mărturia lor, masa Domnului în mijlocul lor; adică ei înţeleg, când sunt strânşi în jurul Domnului Isus şi sărbătoresc în mod colectiv Cina Domnului, că sunt o singură pâine, un singur trup cu toţi preaiubiţii Domnului de pe faţa pământului”. Tradus din limba germană.

Închinarea

Tratând despre strângerile Adunării, am asociat frângerea pâinii şi închinarea în aceeaşi strângere specifică a Adunăriim fiindcă este adevărat că amintirea Domnului în moartea Sa pentru noi, ne conduce sufletele la mulţumiri şi la adorare. Cina Domnului este în mod clar o masă de mulţumire. Domnul Însuşi, instituind Cina, i-a dat un caracter distinctiv mulţumind. „A luat pâine, şi mulţumind...” (1. Corinteni 11:24 ). Cuvinte de laudă, mulţumiri şi adorare se potrivesc mesei Domnului, şi nu rugăciuni exprimând cereri.

De aceea Pavel vorbeşte despre paharul Cinei ca „paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm” (1. Corinteni 10:16 ). Este un pahar de mulţumiri şi o masă de bucurie şi de mare veselie, şi aceasta ne îndeamnă inimile să-I aducem „neîncetat jertfă de laudă lui Dumnezeu, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui” (Evrei 13:15 ). De aceea Cina Domnului şi adorarea sunt cu siguranţă legate. Cina este mărturia dragostei Sale care a mers până la moarte, şi lucrarea pe care a înfăptuit-o pentru noi, în virtutea căreia păcătoşi cum eram noi se pot apropia pentru a adora.

Dacă urmăm exemplul Bisericii la începuturile ei adunându-ne în fiecare zi întâi a săptămânii pentru a frânge pâinea, vom face negreşit din Cina Domnului centrul strângerii de închinare. O asemenea strângere este momentul entre tous pentru adorare în adunare. Lauda ar trebui întotdeauna să iasă din inimile noastre pentru Domnul, dar momentul deosebit pentru laudă şi adorare, este când suntem adunaţi având înaintea noastră amintirea dragostei Mântuitorului nostru care a mers până la moarte. Duhul lui Dumnezeu ne conduce cu adevărat la exprimarea unei laude şi unei adorări înflăcărate.

Dar am putea într-adevăr întreba: Ce este cu adevărat închinarea? Trebuie să fim clar asupra acestui punct, fiindcă, aşa cum se înţelege „închinarea publică” în general, ea cuprinde rugăciunea, lauda şi predicarea pentru zidirea sfinţilor sau convertirea păcătoşilor. O clipă de reflecţie va fi de ajuns fără îndoială pentru a arăta că aceasta este cu totul incorect. Chiar rugăciunea, oricât de fericită ar fi ea, nu este închinare, pentru că ea este cererea către Dumnezeu pentru ceea ce ne este necesar. Predicarea Evangheliei celor neconvertiţi, nu este adorare, deşi aceasta poate fi mijlocul de a o produce într-o inimă; închinarea nu este nici o predică, deşi şi ea poate îndemna inima să se închine.

Cum bine a zis cineva: „Adevărata închinare nu este altceva decât răspunsul bucuros şi recunoscător al inimii faţă de Dumnezeu, când este umplută de sentimentul profund al binecuvântărilor care i-au fost date de sus... Este cinstea şi adorarea aduse lui Dumnezeu, din cauza a ceea ce este El Însuşi, şi a ceea ce este El pentru cei care aduc această închinare. Adorarea este lucrul cu care ne vom ocupa în cer, şi este un privilegiu binecuvântat şi preţios pentru noi pe pământ... Închinarea este omagiul adus în comun, fie de îngeri, fie de oameni... Lauda şi mulţumirile, şi amintirea atributelor lui Dumnezeu şi a faptelor Sale, în putere sau în har, într-o atitudine de reverenţă, constituie închinarea, ne apropiem de Dumnezeu şi ne adresăm Lui” (J. N. Darby).

Astfel este efectiv adevărata închinare. Sensul cuvântului grec tradus prin închinare (proskun) folosit cel mai des în Noul Testament este: „a exprima reverenţa sau omagiul prosternându-se, a se închina în adorare”.

Baza închinării creştine

Am putea întreba acum: Care este baza închinării creştine? Găsim aceasta în Ioan 4 în discuţia Domnului cu femeia samriteancă. În acest capitol se găseşte poate cel mai important cu privire la închinarea creştină în această perioadă de har. Domnul vorbeşte acolo despre adevăraţii închinători care se închină Tatălui în duh şi în adevăr. Dar mai întâi spusese femeii: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice: „Dă-Mi să beau!”, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apa vie” (v. 10).

În acest verset minunat, Domnul ne arată care trebuie să fie baza închinării creştine. Trinitatea întreagă este prezentă acolo. Dumnezeu descoperit ca marele Dătător este primul gând, izvorul a toate; apoi este Persoana Fiului prezent printre oameni în viaţa Sa de umilinţă pe pământ; în sfârşit ca răspuns la nevoile sufletelor transformate, Fiul dă apa vie: Duhul Sfânt.

Toate acestea sunt necesare pentru ca adevăratul caracter şi adevăratul obiect al închinării creştine să fie înţelese. Dumnezeu trebuie să fie cunoscut ca descoperit la cruce în sfinţenie şi în har, şi Fiul trebuie să fie cunoscut ca Cel care S-a coborât către om în harul şi dragostea Sa, pentru a muri pentru cei păcătoşi. Aceasta implică şi ca inima să fi fost trezită la sentimentul nevoilor ei adevărate, ca să fi cerut Domnul şi să fi primit de la El apa vie, Duhul Sfânt, ca fântână interioară de înviorare. Aceasta înseamnă că trebuie să fi născut din Dumnezeu, să-L fi primit pe Hristos ca Mântuitor, şi ca Duhul Sfânt să locuiască în inimă, ca să te închini ca şi creştin. Omul natural neadus la viaţă este incapabil să se închine lui Dumnezeu; nu are în el nicio capacitate pentru aceasta, fiindcă Dumnezeu trebuie să fie adorat în Duh şi în adevăr (Ioan 4:24 ). Numai cei care sunt spălaţi în sângele lui Hristos şi care au primit Duhul pot să se apropie şi să intre în prezenţa lui Dumnezeu pentru a-L adora şi a I se închina. Nimeni nu poate îndrăzni să se prezinte înaintea lui Dumnezeu fără a avea siguranţa iertării păcatelor sale.

Duhul Sfânt este cel care dă credinciosului deplina siguranţă a eficacităţii lucrării lui Hristos în favoarea noastră şi a acceptării noastre înaintea lui Dumnezeu în El. Prin Duhul este turnată dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre şi prin acelaşi Duh Îl putem numi pe Dumnezeu Tatăl nostru, putem intra în prezenţa Sa în locurile sfinte ca şi copii ai Săi răscumpăraţi, şi-L putem adora pe Tatăl fără teamă şi fără spaimă. (Efeseni 1:3-7 ; Romani 5:5 ; Galateni 4:6 ; Evrei 10:19-22 ). Duhul Sfânt este Cel care produce în noi toate gândurile, afecţiunile şi sentimentele de dragoste şi de laudă care iau naştere în inimile noastre ca răspuns la dragostea Tatălui şi a Fiului. El este puterea pentru închinarea creştină, şi prin urmare, nimeni nu poate aduce o asemenea închinare lui Dumnezeu dacă Duhul nu locuieşte în el.

Caracterul închinării

Revenind la Ioan 4 , Îl auzim pe Domnul spunând femeii samaritene: „Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce ştim, pentru că mântuirea este de la iudei” (v. 22). Cât de adevărat este aceasta astăzi despre mulţi care spun că I se închină lui Dumnezeu: „Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi”. Pentru ca să fie adusă o închinare adevărată, trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi mântuirea Sa descoperită în Isus Hristos. „Noi ne închinăm la ce ştim”. Iată unul din primele caractere ale închinării creştine: priceperea este dată pentru a-L cunoaşte pe Cel pe care Îl adorăm. (cf. 1. Ioan 5:20 )

Domnul îi spune apoi samaritencii, „dar vine un ceas, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; pentru că şi Tatăl caută astfel de închinători ai Lui. Dumnezeu este Duh şi cei care I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4: 23,24 ).

Iată, deplin exprimată, trăsătura distinctivă a închinării creştine. Dumnezeu se face cunoscut ca Tată care caută şi adoptă copii care Îl adoră. Este un caracter nou al închinării în contrast total cu închinarea iudaică de altădată, care îl lăsa pe închinător la distanţă de Dumnezeu, în teamă şi cutremur. Tatăl, în dragostea Sa, începe să caute închinători, făcându-Se cunoscut sub numele dulce de „Tată” şi rânduindu-i într-o poziţie de apropiere şi de libertate înaintea Lui ca şi copiii Săi preaiubiţi. Face aceasta prin intermediul Fiului Său şi în puterea Duhului Sfânt.

Dumnezeu, în această perioadă de har, este cunoscut de copiii Săi ca un Tată plin de dragoste şi de tandreţe şi este adorat ca atare. Aceasta este partea celui mai slab creştin, şi orice copil al lui Dumnezeu este perfect calificat pentru a-L adora pe Tatăl în duh şi în adevăr. Singurul Fiu al lui Dumnezeu, care este în sânul Tatălui, ni-L descoperă pe Tatăl cum L-a cunoscut El Însuşi. Duhul Sfânt toarnă dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre; ne închinăm şi Îl adorăm pe Tatăl aşa cum ni-L descoperă Fiul, în puterea şi sentimentele pe care ni le inspiră Duhul Sfânt.

Urmează apoi o altă trăsătură a închinării creştine. Dumnezeu trebuie să fie adorat „în duh şi în adevăr” (Ioan 4:23 ), pentru că El este duh. „A adora în duh, înseamnă a adora după adevărata natură a lui Dumnezeu şi în puterea comuniunii pe care o dă Duhul lui Dumnezeu. Închinarea spirituală este astfel în contrast cu formele, ceremoniile şi toată religiozitatea de care este capabilă carnea. A-L adora pe Dumnezeu „în adevăr”, înseamnă a-L adora potrivit descoperirii pe care a dat-o cu privire la El Însuşi” (J. N. Darby).

Pentru că Dumnezeu este duh, nu agrează decât închinarea în duh. „Cei care I se închină, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4:24 ). Este o necesitate morală care decurge din natura Sa. El ne-a calificat deplin pentru aceasta, pentru că ne bucurăm de viaţa nouă prin Duhul, şi această viaţă este potrivit duhului, şi nu potrivit cărnii. Trăim prin Duhul, umblăm prin Duhul şi „ne închinăm prin Duhul lui Dumnezeu şi ne lăudăm în Hristos Isus şi nu ne încredem în carne” (Filipeni 3:3 ). De aceea închinarea creştină este expresia noii vieţi interioare în energia şi puterea Duhului Sfânt. Aceasta pune deoparte toate formulele omeneşti, toate ceremoniile şi ritualurile impozante, fiindcă închinarea în duh şi în adevăr este incompatibilă cu aceste lucruri, care sunt produse de carne şi de voia omului; ori energi cărnii nu ar putea avea loc în închinarea adusă lui Dumnezeu.

Locul închinării

Epistola către Evrei îl arată clar. În capitolul 10 (v. 19-22) citim: „Având deci,  fraţilor, îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă şi vie pe care a deschis-o pentru noi prin perdea, care este carnea Lui, şi având un mare preţ peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem...”. Vedem acolo că sângele lui Isus, perdeaua ruptă şi marele preot pus peste casa lui Dumnezeu ne dau o libertate deplină să intrăm în locurile sfinte – sfânta sfintelor – ca să ne închinăm. Locul închinării noastre este deci în prezenţa imediată a lui Dumnezeu aşezat pe tronul Său. În prezenţa Sa, printr-un dar minunat, ne-a dat dreptul să intrăm oricând, prin sângele scump al lui Isus. Este sanctuarul  nostru, unde ne apropiem împreună când ne adunăm în jurul Domnului pentru adorare şi laudă.

Să spunem şi că Fiul, Domnul nostru Isus Hristos, este deopotrivă cu Tatăl obiectul închinării, „pentru ca toţi să-L onoreze pe Fiul, după cum Îl onorează pe Tatăl. Cine nu-L onorează pe Fiul, nu-L onorează pe Tatăl care L-a trimis” (Ioan 5:23 ).
Fără îndoială este necesar să reafirmăm aici ceea ce s-a menţionat deja.

Toţi credincioşii sunt preoţi

Ei au aceleaşi privilegii şi acelaşi acces la Dumnezeu ca să aducă „jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos” (1. Petru 2:5,9 ). Pentru a realiza închinarea adevărată, trebuie deci să ne adunăm doar ca şi credincioşi, conştienţi că suntem toţi preoţi capabili să ne închinăm. Trebuie să-I lăsăm Duhului lui Dumnezeu libertatea de a Se folosi de cine vrea ca să exprime laudele adunării reunite. Va folosi poate un frate, sau şase, sau doisprezece pentru a exprima laudele care se cuvin.

În 1. Corinteni 14:15-19,24 găsim o exprimare completă în legătură cu Dumnezeu cu privire la închinare şi la strângerile adunării. Este vorba acolo de rugăciunea cu duhul şi cu mintea, de cântarea cu duhul şi cu mintea, de binecuvântarea cu duhul, de mulţumiri, de profeţie şi de vorbirea în adunare. Acestea erau activităţile în care Duhul Sfânt îi conducea pe primii creştini când erau adunaţi. Astfel ar vrea să ne conducă astăzi ca să putem lăuda Numele lui Dumnezeu într-o cântare şi să-L preamărim prin lauda noastră (Psalmul 69:30 ).

Muzica instrumentală

Să observăm de asemenea că nici în acest pasaj, care este o descriere inspirată a felului de a se aduna al unei adunări de creştini (1. Corinteni 14 ), nici în altă parte în Fapte sau în Epistole, nu este vorba de a cânta la un instrument în desfăşurarea închinării. Muzica instrumentală nu-şi are locul într-o asemenea strângere şi este contrară spiritului şi caracterului adunarii astfel reunite. Într-un asemenea moment, nu este vorba pentru noi de a ne desfăşura simţurile, sau de a plăcea ascultătorilor prin sunete plăcute, ci este vorba de a-I prezenta lui Dumnezeu ceea ce I se cuvine, cu care ne-a umplut inimile prin Duhul Sfânt. Ceea ce este primit şi plăcut lui Dumnezeu, sunt „psalmi şi cântări de laudă şi cântări spirituale”; a lăuda şi a cânta din inimă Domnului (Efeseni 5: 19 ), înseamnă a cânta „în inimile voastre lui Dumnezeu în har” (Coloseni 3: 16 ). La urma urmei, cum spunea celebrul compozitor Haydn, nici un instrument nu poate rivaliza vocea omenească. În Israel, poporul pământesc, găsim muzica instrumentală la locul ei, dar Biserica este un popor ceresc, şi totul trebuie să se facă prin Duhul Sfânt.

Reverenţă

De-abia este nevoie să adăugăm că reverenţa merge mână în mână cu un duh de adorare. Fiindcă intrăm în locurile sfinte, sufletele noastre ar trebui să fie pline de respect şi de teamă sfântă care se cuvin prezenţei lui Dumnezeu. Dacă luăm în considerare exemplele de adoratori în Scriptură, vedem că sfinţii din toate epocile au avut grijă să arate reverenţă înaintea lui Dumnezeu prin atitudinea fizică pe care o adoptau pentru adorare şi rugăciune. Avraam a căzut cu faţa la pământ (Genesa 17:3); Moise s-a plecat cu faţa până la pământ şi s-a închinat (Exod 34:8 ); leviţii au zis poporului: „Ridicaţi-vă, binecuvântaţi pe Domnul Dumnezeul vostru” (Neemia 9:15 ). Magii s-au închinat şi au adus omagiu Copilului Isus, şi leprosul vindecat s-a aruncat cu faţa la picioarele lui Isus (Matei 2:11 ; Luca 17:16 ). A avea o atitudine distrată şi de nepăsare în timpul laudei sau rugăciunii (în absenţa unei neputinţe fizice) nu este cu siguranţă un semn de reverenţă faţă de Domnul.

Pârga bunurilor noastre

Am vrea de asemenea să atragem atenţia asupra faptului că în Evrei 13:15-16 pârga bunurilor noastre este legată de jertfele de laudă. „Pentru că astfel de jertfe Îi plac lui Dumnezeu” (spirituale şi materiale). La fel, în Deuteronom 26 , găsim că darul zeciuielii este menţionat în legătură cu aducerea în închinare a coşului cu primele roade pentru Domnul. Şi fiindcă apostolul, în 1. Corinteni 16:1-2 , ne spune cu privire la colecta pentru sfinţi, ca în „ziua întâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte la el acasă, adunând din ce va fi câştigat”, pare potrivit ca, pentru strângerea de închinare, să aducem şi noi Domnului darurile noastre materiale pentru lucrarea Sa. Este privilegiul de a-I oferi jertfe de laudă şi jertfa bunurilor noastre materiale.

De ar putea inimile noastre să fie la unison pentru a cânta laudele Lui şi a oferi adevărată închinare creştină în duh şi în adevăr. De am putea umbla cu Domnul în timpul săptămânii astfel încât coşul primelor noastre roade, ca să zicem aşa, să fie plin de laude când venim la strângerea pentru închinare în fiecare zi întâi a săptămânii, şi pentru ca adorarea să se reverse din inimile noastre în prezenţa Sa. De am putea spune, ca logodnica din Cântarea Cântărilor: „La porţile noastre sunt tot felul de roade alese, noi şi vechi. Le-am păstrat pentru tine, preaiubitul meu” ( 7:13 ).

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *