Sub acest titlu, vom lua în considerare strângerile de evanghelizare, şcoala duminicală şi strângerile pentru copii. Această lucrare de evanghelizare este cea mai importantă şi ar trebui să fie în centrul activităţilor fiecărei adunări. Deşi aceste strângeri nu sunt ţinute de adunare ca atare, ci de persoane sub propria lor responsabilitate, chemate la această slujbă de Domnul, adunarea ar trebui să încurajeze aceste strângeri şi să sprijine prin rugăciune şi ajutor material aceste eforturi făcute pentru a-i atinge pe cei care nu sunt mântuiţi şi pentru a-i face a cunoaşte calea mântuirii pentru a-i aduce pe ea.
Punând strângerile de evanghelizare la sfârşitul enumerării noastre, nu vrem nicidecum să le dăm mai puţină importanţă decât strângerile considerate mai înainte. Am considerat doar mai întâi strângerile ţinute de adunarea însăşi şi vom vedea acum că strângerile cu caracter evanghelic sunt lucrarea credincioşilor individuali, căci predicarea Evangheliei este o slujbă personală, mai întâi faţă de neconvertiţi, apoi faţă de cei care sunt mântuiţi şi trebuie să fie instruiţi în adevăr. Această lucrare îi priveşte în principal pe cei care au primit de la Domnul darul de evanghelist; câmpul lor de activitate este lumea, în afara adunării mai degrabă decât înăuntru.
Totuşi, fiecare adunare ar trebui să aibă şcoli duminicale şi strângeri de evanghelizare regulate pentru tineri şi cei mai în vârstă. Suntem convinşi, Cuvântul ne învaţă că fiecare adunare ar trebui să fie foarte evanghelizatoare, plină de înflăcărare pentru cauza Evangheliei şi de energie pentru a căuta să-i atingă pe neconvertiţi prin Cuvântul vieţii. Pavel putea să scrie adunării din Tesalonic: „Pentru că, de la voi, Cuvântul Domnului a răsunat nu numai în Macedonia şi Ahaia, ci credinţa voastră faţă de Dumnezeu s-a răspândit în orice loc” (1. Tesaloniceni 1:8 ). Adunarea ar trebui să fie o adevărată rezervă de unde Evanghelia se răspândeşte într-o lume întunecată şi de unde evangheliştii şi lucrătorii pleacă pe străzi şi drumuri cu vestea mântuirii, încurajaţi de comuniunea şi de rugăciunile întăritoare ale celor care sunt în adunare.
La fel cum cele patru evanghelii formează temelia solidă a Noului Testament, şi cum primirea Evangheliei este temelia vieţii creştine, la fel predicarea Evangheliei constituie temelia mărturiei adunării. O adunare care nu are pe inimă pentru Evanghelie, cu siguranţă nu este o adunare după modelul divin pe care îl găsim în Scripturi. Epistola către Filipeni ne spune cum filipenii erau înflăcăraţi pentru Evanghelie. Pavel Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru „comuniunea voastră la Evanghelie, din cea dintâi zi” (Filipeni 1:5 ) şi putea spune: „În apărarea şi întărirea Evangheliei, voi toţi sunteţi împreună-părtaşi la harul meu” (Filipeni 1:7 ).
Nimeni nu poate fi într-o stare de suflet bună, dacă nu caută, într-un fel sau altul, să aducă sufletele la Hristos, şi nicio adunare de creştini nu poate fi într-o stare spirituală bună, dacă aceştia nu se interesează de mântuirea sufletelor şi nu fac eforturi pentru a le aduce Evanghelia harului lui Dumnezeu. Nu toţi credincioşii sunt capabili să predice Evanghelia, dar toţi pot să se roage pentru sufletele care au nevoie de mântuire, şi pentru cei care vestesc vestea bună. Toţi pot căuta să aducă oamenii la adunările de evanghelizare. Toţi ar trebui să fie capabili să dea mărturie despre Hristos Mântuitorul şi să împartă tratate de evanghelizare. Puţin contează care este darul cuiva, sau dacă are un dar în vedere; fiecare poate cultiva dorinţa arzătoare pentru mântuirea sufletelor, şi ar trebui să o facă.
Dacă adunările unde credincioşii se mulţumesc să vadă trecând săptămânile, lunile, anii, fără să face niciun efort pentru a evangheliza, şi fără să vadă o singură convertire, starea lor trebuie să fie desigur foarte joasă. Pe de altă parte, când o adunare este îndemnată să se roage stăruitor pentru Evanghelie şi mântuirea sufletelor, există o prospeţime a duhului şi râvnă pentru suflete şi nu poate rezulta de aici decât un val de binecuvântări. Fiecare nou convertit, cu adevărat născut din nou, este o sursă de bucurie nouă şi aduce o reînnoire a vieţii în adunare. Când nu se face niciun efort pentru Evanghelie şi nu există nicio convertire, găsim între credincioşi indiferenţa şi plictiseala şi, dacă nu facem să strălucească afară lumina Evangheliei, nu putem decât să ne aşteptăm să vedem lumina stingându-se.
Metode de evanghelizare
Avem nevoie să studiem Scripturile, să vedem cum predicau apostoli şi să îi urmăm, mai degrabă decât să imităm metodele de evanghelizare actuale, care pun accentul pe senzaţional şi provocare. Să nu căutăm să facem lucrarea Domnului în felul lumii. Ceea ce ne trebuie, este mai mult lucrarea lui Dumnezeu şi mai puţin cea a omului. Predicarea să fie cu adevărat impregnată de seriozitatea dragostei lui Hristos care împinge sufletele să se împace cu Dumnezeu. Să ne bazăm pe puterea Duhului Sfânt pentru a da mesajul şi pentru a-i împinge pe neconvertiţi să „se pocăiască şi să creadă în Evanghelie” (Marcu 1:15 ). Să nu uităm să predicăm pocăinţa, starea de pierzare şi falimentul omului, şi remediul complet şi absolut pe care îl oferă Dumnezeu în Evanghelia harului Său în Hristos Isus.
Pentru rezultate deosebite, să ne amintim acest verset: „Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor” (Zaharia 4:6 ). Să ne gândim şi la Iacov 5:7-8 ; „Iată, plugarul aşteaptă rodul preţios al pământului, având îndelungă-răbdare pentru el, până primeşte ploaie timpurie şi târzie. Fiţi şi voi îndelung-răbdători, întăriţi-vă inimile, pentru că venirea Domnului se apropie”. Venirea Sa va aduce ziua cea mare a secerişului şi va descoperi rodul oricărei lucrări care a fost făcută pentru El şi pentru mântuirea sufletelor care au atâta preţ. Aşteptând, semănăm pretutindeni sămânţa cea bună a Evanghelie în inimile tinerilor şi ale celor mai în vârstă. Să aşteptăm ca rodul să se formeze, şi că nu uităm că o singură convertire adevărată face mai mult decât o sută de convertiri superficiale obţinute prin mijloace omeneşti, fără realitatea şi puterea Duhului Sfânt.
Putem adăuga aici că evanghelistul sau cel care lucrează pentru Evanghelie trebuie să fie lăsat liber în ceea ce priveşte metodele şi modelul de a-şi face lucrarea, pentru că iese cu energia propriei lui credinţe personale şi stă în picioare pe baza unei responsabilităţi personale numai faţă de Hristos. „Pentru stăpânul lui stă în picioare sau cade” (Romani 14:4 ). Nu trebuie deci să judecăm slujitorul altuia. El nu trebuie să fie aservit unor anumite reguli sau legi, sau paralizat de oameni cu mintea îngustă, care găsesc cu cale să critice tot ce nu corespunde cu propriile lor gânduri. Cei care lucrează pentru Evanghelie nu trebuie să se ţină de linia de conduită precisă sau de modul de a acţiona care ar putea fi considerat potrvit pentru strângerile de închinare ale adunării.
Un evanghelist cu inima largă se poate simţi pe deplin liber, înaintea Domnului şi Stăpânitorului Său, să facă multe lucruri care nu ar fi sprijinite de judecata spirituală şi de opiniile unora din adunare. Se poate simţi liber să adopte un mod de a vorbi şi un mod de a lucra care nu ar fi la locul lor în strângerile adunării. Dar dacă nu încalcă învăţăturile Scripturii, nu avem dreptul de a-l contracara sau de a-l condamna. Cum este vorba de o slujbă individuală, trebuie să fie lăsat liber să lucreze în felul lui şi după responsabilitatea sa individuală înaintea Domnului *. Adunarea nu este responsabilă de modul particular în care el îşi poate împlini lucrarea pentru Domnul. „Fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu” (Romani 14:12 ) **.
* Vom remarca faptul că autorul nu consideră decât lucrarea individuală a evanghelistului care se exercită în lume, nu în adunarea întotdeauna responsabilă de ceea ce se predică în mijlocul ei (1. Corinteni 14:21 ). Pe de altă parte, ca orice alt credincios, evanghelistul rămâne responsabil înaintea adunării de purtarea sa. Nota traducătorului în limba franceză.
** De văzut „Papers on Evanghelization” C. H. Mackintosh, p. 64-65.
Domnul ne-a dat acest îndemn: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată creaţia” (Marcu 16:15 ), dar nu a fixat metodele de folosit sau modul de a opera. A lăsat această grijă slujitorului, călăuzit de Duhul Sfânt după diversele epoci şi împrejurările variate, diferite urmând obiceiurilor şi situaţiile naţionale. Apostolul Pavel a spus: „M-am făcut tuturor toate, ca, oricum, să mântuiesc pe unii” (1. Corinteni 9:22 ). „Cel înţelept câştigă suflete” (Proverbe 11:30 ).
Şcoala duminicală
Domnul Isus a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei” (Marcu 10:14 ). O dată, „chemând la Sine un copilaş, l-a pus în mijlocul lor şi a spus: „Adevărat vă spun , dacă nu vă veţi întoarce şi veţi fi precum copilaşii, nicidecum nu veţi intra în Împărăţia cerurilor... Şi oricine va primi un astfel de copilaş în Numele Meu, pe Mine Mă primeşte... Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceşti micuţi” (Matei 18: 2-3,5,10 ). De aceea copiii din ţările noastre nu ar trebui să fie uitaţi în eforturile noastre de evanghelizare.
Copiii constituie câmpul cel mai fertil pentru evanghelizare, fiindcă inimile lor sunt încă gingaşe şi receptive la chemarea cerească a lui Hristos prin Cuvântul Său. Nu au fost încă împietriţi de păcat şi traversează această perioadă a vieţii când mintea este maleabilă şi când se formează caracterul şi se hotărăşte viitorul. Un psiholog a spus: „O persoană îşi schimbă rar obiceiurile după ce a atins anii majoratului”. Şi se estimează că numai o persoană dintr-o mie se converteşte după vârsta de douăzeci de ani. Un chestionar trimis la 1500 de predicatori, întrebând despre vârsta convertirii lor, a descoperit că vârsta medie era de doisprezece ani. Un judecător de cartier din Brooklyn, New York, a declarat că dintre 2700 de băieţi care s-au înfăţişat la tribunalul său, nici măcar unul nu frecventase o şcoală duminicală.
Toate aceste fapte arată importanţa şi latura pozitivă a eforturilor de evanghelizare printre copii şi tineri. Scopul şcolii duminicale este să-i înveţe pe copii adevărurile preţioase ale Bibliei, faptul că starea omului este cea a unui păcătos, mântuirea deplină în Hristos, calea şi slujba unui creştin în această lume. Nu numai că ar trebui să-i învăţăm aceste lucruri, ci ar trebui să căutăm să le câştigăm inima pentru Hristos, şi să ne rugăm pentru convertirea lor.
Să cităm în această privinţă o scrisoare scrisă de mult de un slujitor bine cunoscut al Domnului, C. H. Mackintosh:
„Dragă prietene,
Suntem foarte recunoscători că aţi început şcoala duminicală, şi considerăm că este un adevărat privilegiu să putem răspunde la cererea de către dumneavoastră de sfaturi despre felul de a vă ocupa de aceasta.
Cu cât ne apropiem de sfârşit, cu atât preţuim mai mult lucrarea binecuvântată a şcolii duminicale. Considerăm că ea este extrem de interesantă şi potrivită; şi gândim că fiecare adunare de creştini adunaţi în Numele Domnului Isus ar trebui să încurajeze o asemenea lucrare prin simpatia şi rugăciunile ei.
Suntem dezolaţi să o spunem, unii afişează multă nepăsare în această privinţă, şi alţii par chiar cu totul împotriva unei asemenea lucrări. Ei consideră că aceasta înseamnă să se amestece în treburile părinţilor creştini care au datoria de a-şi creşte copiii în disciplina şi sub mustrarea Domnului (Efeseni 6:4 ). Aceasta, recunoaştem, ar fi o obiecţie serioasă, dacă ar fi întemeiată; dar nu este astfel, fiindcă şcoala duminicală nu are ca scop să se substituie învăţăturii şi educaţiei pe care o dau părinţii, ci să contribuie la această slujbă sau să o înlocuiască atunci când ea nu există. Există mii de copii scumpi care mişună pe străzile, străduţele şi în curţile marilor noastre oraşe, şi care nu au părinţi, sau ai căror părinţi sunt cu totul incapabili să îi instruiască, sau nu sunt dispuşi să o facă. Asupra lor monitorul şcolii duminicale îşi îndreaptă ochii cu afecţiune. Fără nici o îndoială, este fericit să se vadă tot felul de copii aşezaţi înaintea lui; dar cei pe care ar vrea să-i atingă în mod deosebit sunt cei care sunt prost îmbrăcaţi, neglijaţi, respinşi.
Este imposibil de spus unde şi când se va arăta rodul muncii unui monitor de şcoală duminicală. Va fi poate nisipurile arzătoare ale Africii, sau în mijlocul întinderilor îngheţate din nord; în adâncurile pădurii, sau pe valurile oceanului; va fi poate în prezent, sau la mulţi ani după plecarea slujitorului în odihna eternă. Dar oricare ar fi locul sau momentul, rodul se va produce cu siguranţă, când sămânţa a fost semănată cu credinţă şi udată prin rugăciune.
Copilul care a urmat şcoala duminicală va deveni un adolescent, apoi poate un om rătăcit; el va părea atunci să fi uitat tot ce este bun, sfânt şi adevărat, să fi şters din inima lui, prin practicarea păcatului, orice impresie sfântă. Şi totuşi, în ciuda a toate acestea, o frază scumpă din Sfânta Scriptură, sau o cântare frumoasă, rămân îngropate în adâncimile memoriei lui, sub un amestec de lucruri nebune şi profane. Şi acest verset sau această cântare îi vor reveni poate în minte într-un moment de linişte, sau poate pe patul de moarte, şi vor fi folosite de Duhul Sfânt pentru a-i trezi şi a-i mântui sufletul. Cine ar putea măsura cât este de important să avem o influenţă asupra minţii cât este tânără, proaspătă şi maleabilă, şi să încercăm să imprimăm în ea lucruri cereşti?
Dar ni se va pune poate întrebarea următoare: „Unde, în Noul Testament găsim o justificare a lucrării particulare întreprinse de cel care învaţă la şcoala duminicală”? Răspundem: Acesta nu este decât un mod de a vesti Evanghelia celor neconvertiţi sau de a prezenta Sfintele Scripturi copiilor lui Dumnezeu. Propriu-zis, şcoala duminicală este un aspect al lucrării de evanghelizare extrem de interesant şi, trebuie să o spunem, avem pentru aceasta toată autoritatea în paginile Noului Testament.
Dar vai, există prea mulţi printre noi care nu au inimă pentru slujirea Evangheliei, sub orice formă ar fi, printre tineri sau persoanele în vârstă, şi nu numai că o neglijează ei înşişi, ci îi denigrează pe cei care caută să facă această lucrare binecuvântată. Şi cum se întâmplă câteodată că cei care ridică obiecţii cu privire la şcoala duminicală şi la predicarea regulată a Evangheliei, par să fie persoane inteligente, cuvintele lor vor avea cu atât mai multă greutate pentru tinerii creştini.
Dar dumneavoastră, drag prieten, vă spunem: Nimic să nu vă descurajeze în lucrarea pe care o întreprindeţi. Este o lucrare bună, continuaţi-o în ciuda tuturor împotrivirilor. Ni se spune să fim gata pentru orice lucrare bună şi să nu obosim făcând binele, pentru că, la timpul potrivit, vom secera, dacă nu vom cădea din greşeală (Galateni 6:9 ).
Şi acum, un cuvânt despre modul de a ne ocupa de o şcoală duminicală. Nu trebuie să uităm că este o slujbă individuală, care trebuie împlinită în conştienţa unei responsabilităţi personale faţă de Domnul. Fără nicio îndoială, este extrem de important să aveţi o comuniune deplină în lucrarea dumneavoastră cu cei care lucrează cu dumneavoastră şi cu toţi fraţii dumneavoastră; dar lucrarea celui care învaţă la şcoala duminicală trebuie să fie împlinită în conştienţa unei responsabilităţi personale directe faţă de Domnul şi după măsura de har pe care a dat-o El. Adunarea nu este mai responsabilă şi nu este mai implicată în această lucrare decât orice altă slujbă individuală, ca predicarea de duminică seara, întâlnirile în case, sau discuţiile sau cursurile biblice. Şi toruşi, foarte sigur, adunarea, dacă este într-o stare spirituală bună, va simţi o comuniune deplină cu şcoala duminicală, ca şi cu tot ce este făcut în mod personal pentru Domnul şi în dependenţă de El.
Veţi descoperi, dacă nu mă înşel, că pentru a te ocupa cu eficacitate de o şcoală duminicală, trebuie să ai un bun director: o persoană având energie, autoritate şi care iubeşte ordinea. Am văzut mai multe şcoli duminicale prăbuşindu-se pentru că nu erau conduse cum se cuvine. Unii iau această lucrare un timp, apoi o abandonează. Nu poate merge astfel. Directorul, monitorii şi cei care fac vizitele, trebuie să se ocupe de această lucrare binecuvântată nu cu intermitenţă, ci cu o determinare calmă şi cu energie spirituală. Şi odată ce au început, trebuie să continue cu o inimă angajată. Lucrul nu poate merge dacă directorul îşi părăseşte şcoala sau monitorul clasa, fără un motiv valabil, sub pretextul de a o lăsa în seama Domnului. Credem că Domnul le cere să fie la postul lor, sau să găsească un înlocuitor adecvat în caz de boală sau pentru orice alt motiv major.
Este de cea mai mare importanţă ca tot ce se referă la lucrarea şcolii duminicale să fie întreprins şi urmat cu prospeţime, energie, zel şi o consacrare personală deplină. Şi în măsura în care toate acestea nu pot veni decât de la Comoara Divină, toţi cei care sunt angajaţi în această slujbă ar trebui să se întâlnească pentru rugăciune şi pentru discuţii. Nimic nu este mai deplorabil decât să vezi o şcoală duminicală căzând în ruină din lipsă de sârguinţă şi de perseverenţă din partea celor care o puseseră pe picioare. Fără nicio îndoială există multe piedici; şi lucrarea însăşi este foarte anevoioasă şi descurajantă. Dar, dacă au vreo greutate cuvintele noastre, am vrea să spunem din adâncul inimii tuturor celor care sunt angajaţi în această slujbă atât de scumpă: Nimic să nu vă stingă înflăcărarea sau să vă paralizeze munca. Duceţi-vă! Duceţi-vă! Şi Domnul secerişului să vă încununeze lucrările cu binecuvântările cele mai bogate şi cele mai mari.
Nu este nevoie să spunem că niciodată nu considerăm drept ca necredincioşii să ia parte la lucrarea şcolii duminicale. Într-adevăr, nu este nimic mai trist decât să vezi pe cineva ocupat cu a învăţa pe alţii ceea ce nu poate nici trăi, nici împărtăşi el însuşi. Fără îndoială, Dumnezeu este suveran, şi poate folosi propriul Său Cuvânt, şi o face, chiar pe buzele unei persoane neconvertite. Dar aceasta nu schimbă cu nimic starea tristă a persoanei astfel folosite. Nu am putea nicio clipă să avem gândul de a admite sau de a invita pe cineva să participe la lucrarea unei şcoli duminicale, dacă nu am avea o dovadă satisfăcătoare a convertirii sale. A lucra astfel, ar însemna a-l încuraja într-o eroare funestă” (C. H. Mackintosh).
Pentru a termina, să reamarcăm că şcoala duminicală ar trebui să aibă un loc nu numai în localul adunării, ci în locuri pe cât de diverse posibil. Întâlnirile copiilor se pot desfăşura cu succes şi în timpul săptămânii, în case, pretutindeni unde uşile sunt deschise. Întâlnirile cotidiene în jurul Bibliei în perioada vacanţelor estivale s-au dovedit un mijloc eficace pentru a face ca Evanghelia să ajungă la copii şi pentru a-i instrui în Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrarea printre copii prin cursuri biblice a fost de asemenea o mare binecuvântare printre cei tineri. Domnul să ridice numeroşi lucrători capabili şi plini de râvnă, pentru a-i învăţa pe tineri şi a-i aduce la Hristos.