sau Isus este îndeajuns.
Introducere
Într-o vreme ca aceasta, când aproape fiecare învăţătură devine centrul unei noi întovărăşiri, simţim şi mai mult nevoia de a avea convingeri lucrate în noi chiar de Dumnezeu, despre ceea ce este în adevăr Adunarea lui Dumnezeu. Trăim într-un secol de activitate intelectuală neobişnuită; de aici nevoia de a studia Cuvântul lui Dumnezeu cu calm şi rugăciune.
Acest Cuvânt – binecuvântat să fie Autorul lui! – este ca o stâncă în mijlocul oceanului gândirii omeneşti; astfel, el rămâne neclintit în furtuni cum şi atunci când valurile înspumate izbesc în el neîncetat. Această stâncă nu numai că rămâne ea însăşi neclintită, dar împărtăşeşte neclintirea ei tuturor acelora care stau pe ea. Ce har, că în felul acesta rămânem nezdruncinaţi de frământările oceanului furtunos şi găsim linişte şi odihnă pe „stânca veacurilor”!
Negreşit, aceasta este o mare binecuvântare. Dacă n-am avea Cuvântul, unde am fi? Unde am merge? Şi ce am face? Ce întuneric! Ce încurcătură! Ce nedumerire! Zeci de mii de glasuri felurite ajung uneori la urechile noastre şi fiecare din ele pare că vorbeşte cu o astfel de autoritate, încât – dacă nu eşti bine învăţat şi bine întemeiat pe Cuvânt – e primejdie să fii dărâmat sau cel puţin clătinat şi tulburat. Unul spune că aşa e bine; altul că altfel e bine; al treilea că toate sunt bune, iar al patrulea că nimic nu e bun. În privinţa atitudinii faţă de Biserică sau Adunare, vom întâlni creştini care merg într-un loc, alţii care merg într-alt loc, unii care merg pretutindeni şi alţii care nu se duc nicăieri.
Faţă de această stare de lucruri, ce este de făcut? E cu neputinţă ca pretutindeni să fie bine. Şi totuşi există negreşit ceva aşa cum trebuie. E imposibil să fim obligaţi să trăim în greşeală, în întuneric sau în nesiguranţă. Este o cărare – binecuvântat să fie Dumnezeu! – cu toate că pasărea de pradă n-o cunoaşte, ochiul vulturului n-a zărit-o, cele mai trufaşe dobitoace n-au călcat pe ea şi leul n-a trecut niciodată pe ea. Unde este această cale sigură şi binecuvântată? Ascultaţi răspunsul lui Dumnezeu: „Iată, frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea; depărtarea de rău este pricepere” (Iov 28:28 )
De aceea, cu teamă de Domnul, în lumina adevărului Lui, care nu poate greşi niciodată, şi într-o umilă dependenţă de învăţătura Duhului Sfânt, pornim la cercetarea subiectului arătat la începutul acestei scrieri. Domnul să facă să nu ne încredem deloc în gândurile noastre sau în gândurile vreunui om, ci cu sinceritate să ne lăsăm învăţaţi numai de Dumnezeu!
Dar, pentru a trata cu folos acest subiect atât de însemnat despre Adunarea lui Dumnezeu, trebuie să stabilim un fapt şi în al doilea rând să punem o întrebare. Faptul e acesta: există într-adevăr pe pământ o Adunare a lui Dumnezeu. Iar întrebarea e următoarea: Ce este această Adunare?
Partea I.
În primul rând să vedem faptul. Există pe pământ ceva care se numeşte şi care este Adunarea lui Dumnezeu. Negreşit, acesta este un fapt însemnat: Dumnezeu are o adunare pe pământ. Departe de mine gândul că aceasta ar fi vreo organizaţie omenească cum sunt: biserica ortodoxă, biserica Romei, biserica anglicană, biserica scoţiană sau diferitele sisteme ieşite din ele, alcătuite şi modelate de mână omenească şi susţinute prin mijloacele omului.
Adunarea lui Dumnezeu e formată prin Duhul Sfânt, în jurul Persoanei Fiului lui Dumnezeu, ca să adore pe Dumnezeu Tatăl şi să aibă părtăşie cu El. Posibilitatea de a recunoaşte şi de a preţui această Adunare este cu totul altceva şi depinde de starea noastră duhovnicească, de dezbrăcarea de noi înşine, de zdrobirea voinţei noastre şi de supunerea noastră ca de copil faţă de autoritatea Sfintei Scripturi.
Dacă începem cercetările noastre despre Adunarea lui Dumnezeu cu sufletul plin de gânduri formate mai dinainte şi de anumite preferinţe personale sau dacă recurgem la lumina tremurătoare a învăţăturilor, părerilor şi tradiţiilor omeneşti, atunci să fim siguri că nu vom ajunge la adevăr.
Ca să recunoaştem Adunarea lui Dumnezeu, trebuie să fim învăţaţi numai şi numai de Cuvântul lui Dumnezeu, şi să ne lăsăm călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu; căci ce s-a spus despre copiii lui Dumnezeu, se poate spune şi despre Adunarea lui Dumnezeu: „lumea n-o cunoaşte.”
Prin urmare, dacă în vreun fel oarecare suntem cârmuiţi de duhul lumii; dacă suntem porniţi să ridicăm în slăvi pe un om; dacă umblăm să ne arătăm pe noi înşine în faţa oamenilor; dacă ţinem să dobândim un loc atrăgător, adică o situaţie de mare renume, care este însă o piedică pentru sufletul nostru, atunci mai bine să părăsim cercetările noastre despre Adunarea lui Dumnezeu şi să ne căutăm locul în acele forme ale organizaţiei omeneşti care se potrivesc mai mult cu felul nostru de a gândi sau cu convingerile noastre intime.
Mai mult, dacă ţinta noastră este să găsim o ceată religioasă în care să fie preţuit Cuvântul lui Dumnezeu sau în care să se găsească copii ai lui Dumnezeu, dorinţa aceasta ni se poate împlini, căci putem găsi în creştinătate o ceată care să aibă unul din aceste lucruri, ba chiar pe amândouă.
În sfârşit, dacă urmărim doar să facem tot binele pe care suntem în stare să-l facem, fără să cercetăm cum îl facem; dacă suntem gata să întoarcem cuvintele lui Samuel şi să le facem să sune cam aşa: „Jertfele fac mai mult decât ascultarea şi grăsimea berbecilor mai mult decât păzirea Cuvântului Lui”, atunci este mai mult decât nefolositor să ne urmăm cercetările privitoare la Adunarea lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât această Adunare nu poate fi descoperită şi încuviinţată decât de unul care a învăţat să fugă de zecile de mii de căi înflorite, croite de oameni, şi să-şi supună cugetul, inima, priceperea şi toată fiinţa sa morală celei mai înalte autorităţi care e arătată în cuvintele: „Aşa vorbeşte Domnul!”
Cu alte cuvinte, ucenicul supus ştie că există o Adunare a lui Dumnezeu şi numai el e în stare – datorită harului – s-o găsească şi să recunoască faptul că locul său este acolo. Acela care cercetează Scriptura cu pricepere simte foarte bine deosebirea care există între un sistem întemeiat, alcătuit şi cârmuit de înţelepciunea şi voinţa omului şi această Adunare, care se strânge în jurul lui Hristos, şi e cârmuită de El. Deosebirea e mare de tot: ca dintre Dumnezeu şi om!
Dar cineva ar putea să ceară dovezi din Biblie despre faptul că există pe pământ o Adunare a lui Dumnezeu. Foarte bine. Le vom aduce îndată. Ba chiar să ne fie îngăduit s-o spunem: fără autoritatea Scripturii, toate cele spuse despre adevăruri ca acestea sunt fără valoare. Aşa dar, ce spune Cuvântul?
Prima noastră dovadă din Biblie va fi cunoscutul loc de la Matei 16:13-18 : „Isus a venit în părţile Cezareii lui Filip şi a întrebat pe ucenicii Săi: «Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?» Ei au răspuns: «Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii Ilie; alţii Ieremia sau unul din proroci». «Dar voi», le-a zis El «cine ziceţi că sunt?» Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: «Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu!» Isus a luat cuvântul şi i-a zis: «Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (greceşte: Petros) şi pe această piatră (greceşte „petra” = stâncă) voi zidi Biserica şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui».”
Aici Domnul nostru vesteşte dinainte că are de gând să clădească Adunarea arătând totodată adevărata ei temelie şi anume: „Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu”. Acesta e un punct de mare însemnătate în subiectul nostru. Clădirea este întemeiată pe Stâncă şi această Stâncă nu e Petru, care poate să greşească, să se poticnească, să se rătăcească, ci Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu; şi fiecare piatră din această clădire are parte de viaţa Stâncii, care nu poate fi nimicită, fiind biruitoare asupra oricărei puteri a vrăjmaşului.
Mai mult, ceva mai departe, tot în Evanghelia după Matei, ajungem la un loc tot aşa de bine cunoscut: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Adunării; şi dacă nu vrea să asculte nici de Adunare, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ, va fi legat şi în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer. Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu, care este în ceruri. Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18:15-20 ).
Vom mai avea prilej să ne amintim de acest loc şi anume în a doua parte a subiectului nostru. Acum îl aducem doar ca un inel în lanţul dovezilor pe care ni le dă Scriptura că există o Adunare a lui Dumnezeu pe pământ. Această Adunare nu e un nume, o formă, o pretenţie sau o închipuire. Nu, ea este o realitate dumnezeiască, un aşezământ al lui Dumnezeu, care l-a pecetluit şi l-a întărit. Ea este aşezământul la care se apelează în toate cazurile de jigniri personale şi de neînţelegeri care nu se pot aranja între părţile interesate. Această Adunare poate fi alcătuită din „două sau trei” persoane – cel mai mic număr - dar chiar şi atunci ea există, este recunoscută de Dumnezeu, iar hotărârile ei sunt recunoscute în cer.
Nu trebuie să ne lăsăm înspăimântaţi şi abătuţi de la adevăr în privinţa acestui subiect prin faptul că biserica Romei a încercat să-şi întemeieze monstruoasele-i pretenţii pe cele două locuri pe care le-am citat. Această biserică nu este Adunarea lui Dumnezeu, întemeiată pe Stâncă, pe Hristos, şi strânsă în Numele Lui; ea înseamnă lepădarea de credinţă; ea este întemeiată pe un muritor slab şi cârmuită de tradiţii şi învăţături omeneşti. Aşadar, nu trebuie să ne lăsăm lipsiţi de realitatea care vine de la Dumnezeu prin falsificările acestei realităţi făcute de satan. Dumnezeu îşi are Adunarea Sa pe pământ şi noi suntem răspunzători s-o recunoaştem şi să ne găsim locul în ea.
Aceasta cere un ochi simplu, o voinţă supusă, un duh smerit. Cititorul să fie însă sigur că îi stă la îndemână har să ajungă la o siguranţă dumnezeiască cu privire la locul său în Adunarea lui Dumnezeu, tot aşa cum i-a stat ori îi stă şi cu privire la adevărul despre propria sa mântuire prin sângele Mielului; şi n-ar trebui să fie mulţumit fără aceasta. Eu n-aş fi mulţumit să trăiesc un ceas fără siguranţa că sunt – în duh şi în felul de a gândi – un om care fac parte din Adunarea lui Dumnezeu. Zic „în duh şi în felul de a gândi” pentru că s-ar putea întâmpla să mă aflu într-un loc unde nu se găseşte nicio arătare locală a Adunării; în acest caz, trebuie să mă mulţumesc să am doar părtăşie în duh cu toţi aceia care stau pe terenul Adunării lui Dumnezeu şi să mă îndrept către El, pentru a-mi da posibilitatea să mă pot bucura de harul de a fi la un loc cu poporul Lui, pentru a gusta binecuvântările Adunării Lui şi totodată pentru a mă face părtaş la sfintele ei îndatoriri.
Iată ceea ce simplifică problema într-un mod uimitor: dacă nu pot să am chiar Adunarea lui Dumnezeu, nu voi avea nimic mai puţin. Nu mi-e de ajuns să mă duc la o adunare religioasă, unde sunt câţiva creştini, unde se predică Evanghelia şi unde se urmează rânduielile obişnuite. Trebuie să fim încredinţaţi, prin autoritatea Cuvântului şi Duhului Sfânt, că această adunare se strânge pe temeiul adevărului privitor la Adunarea lui Dumnezeu, ale cărei trăsături le poartă; altfel, nu pot s-o recunosc. Da, pot recunoaşte pe copiii lui Dumnezeu care sunt acolo, dacă ei vor să-mi îngăduie aceasta dincolo de barierele sistemului lor religios; dar acest sistem nu pot să-l recunosc, nici să-l încuviinţez în vreun fel.
Dacă aş face altfel, ar fi ca şi cum aş spune că e tot una să-mi iau locul în Adunarea lui Dumnezeu sau într-un sistem omenesc, ca şi cum aş recunoaşte autoritatea Domnului Isus sau autoritatea omului, ca şi cum m-aş pleca înaintea Cuvântului lui Dumnezeu sau înaintea părerilor omeneşti.
Fără îndoială, mulţi se vor mira auzind aceste lucruri şi vor spune că aceasta înseamnă bigotism, prejudecată, îngustime de vederi, intoleranţă şi câte altele. Aceasta însă nu trebuie să ne întristeze prea mult. Tot ce avem noi de făcut este să arătăm adevărul cu privire la Adunarea lui Dumnezeu şi să rămânem alipiţi de acest adevăr cu toată inima, cu toată tăria şi cu orice preţ. Dacă Dumnezeu are o Adunare – şi Scriptura mărturiseşte lucrul acesta – atunci eu trebuie să fiu acolo, şi nu în altă parte.
Fără îndoială, fiecare trebuie să recunoască aceasta: acolo unde se află mai multe sisteme care vin în conflict unele cu altele, ele nu pot să fie toate de la Dumnezeu. Atunci ce e de făcut? Să mă mulţumesc să aleg din două pe cel mai puţin rău? Atunci ce să fac? Răspunsul este simplu, arătat limpede: ori Adunarea lui Dumnezeu, ori nimic.
Dacă acolo unde locuieşti se găseşte o adunare care poartă trăsăturile Adunării lui Dumnezeu, bine; alipeşte-te de ea! Dacă nu, mulţumeşte-te să fii în părtăşie de duh cu toţi aceia care, cu umilinţă şi credincioşie, mărturisesc şi ocupă această sfântă poziţie. Unii socotesc că cei ce încuviinţează totul şi merg împreună cu toate şi cu toţi sunt „oameni cu vederi largi”. Poate este foarte uşor şi foarte plăcut să fii într-un loc unde e îngăduită voinţa fiecăruia şi unde sunt lăsate la o parte frământările conştiinţei; unde poţi păstra ce-ţi place şi unde te poţi duce unde vrei. Toate acestea par lucruri atrăgătoare, deci vrednice de primit; la sfârşit însă se va vedea amărăciune şi lipsă de roade, iar în ziua Domnului totul va arde – cum ard lemnul, fânul şi paiele – căci nu pot rezista la focul judecăţii.
Dar să continuăm cu arătarea dovezilor din Biblie. În Faptele Apostolilor – sau mai bine zis în Faptele Duhului Sfânt – găsim Adunarea întemeiată cu adevărat. Un loc sau două vor fi de ajuns, ca să dovedim aceasta: „Toţi împreună erau nelipsiţi de la templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi” (Faptele Apostolilor 2:46-47 ).
Aşa era mersul lucrării pe vremea apostolilor: simplu, original. Când o persoană se întorcea la Dumnezeu, îşi lua locul în Adunare; nu era nici o greutate să fie primită; nu erau nici secte, nici partide, care să se pretindă fiecare o biserică, având cauza ei sau interesul ei particular. Nu era decât Adunarea lui Dumnezeu, unde El locuia şi cârmuia. Nu era un sistem format după voinţa, judecata sau conştiinţa omului. Omul nu pornise încă să întemeieze o biserică. Era numai lucrarea lui Dumnezeu. Numai în seama lui Dumnezeu şi în puterea Lui era să adune la un loc pe cei mântuiţi şi să mântuiască pe cei pierduţi*.
* Nicăieri în Scriptură nu întâlnim ideea de a fi membrul unei biserici sau al unei adunări. Orice adevărat credincios este un mădular al Adunării lui Dumnezeu – al Trupului lui Hristos – şi nu poate în acelaşi timp să fie mădular şi al altui lucru, după cum braţul meu nu poate să fie mădular şi al altui trup.
Singurul teren adevărat pe care se pot aduna cei credincioşi este arătat în această mărturisire însemnată: „Este un singur Trup, un singur Duh” (Efeseni 4:4 ). „Noi, care suntem mulţi, suntem un trup, căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine” (1. Corinteni 10:17 ). Dacă Dumnezeu declară că nu este decât „un singur Trup”, este împotriva gândului Lui să fie mai multe trupuri, secte sau denumiri. Chiar dacă într-o localitate nu este numărul întreg de credincioşi care poate fi numit „Trupul lui Hristos” sau „Adunarea lui Dumnezeu”, totuşi credincioşii de acolo trebuie să se adune pe terenul acestui „Trup” şi al acestei „Adunări” şi pe nici un alt teren. Atragem deosebita atenţie cititorilor asupra acestui principiu, care rămâne în toate timpurile, în toate locurile şi în toate împrejurările. Starea de ruină a bisericii mărturisitoare nu atinge acest principiu. A fost adevărat din ziua Cincizecimii; este adevărat în vremea de faţă şi va fi adevărat până ce Adunarea va fi răpită, ca să întâmpine pe Capul şi Domnul ei, că este un singur Trup. Toţi credincioşii fac parte din acest Trup şi ar trebui ca ei să se adune călăuziţi de acest principiu şi de nici unul altul.
Pentru ce – întrebăm noi – ar fi altfel în vremea de faţă? Pentru ce oamenii născuţi din nou ar căuta altceva în afară sau deosebit de Adunarea lui Dumnezeu? Nu este de ajuns să fii în Adunarea Lui? Locul unde locuieşte, lucrează şi cârmuieşte El nu este tocmai locul unde trebuie să fie toţi ai Lui? Fără îndoială. Ar trebui să se mulţumească ei cu altceva? Nu, fireşte. Mai spunem răspicat încă o dată: „Ori Adunarea lui Dumnezeu, ori nimic”.
Este adevărat că s-au arătat decăderea, ruina şi lepădarea de adevărata credinţă. Valul ameninţător al rătăcirii a smuls multe din vechile hotare ale Adunării. Înţelepciunea omului şi voinţa lui sau, dacă vreţi, priceperea, judecata şi cunoştinţa lui au fost la lucru în chestiunile privitoare la Biserică şi urmarea acestui fapt se arată ochilor noştri în sectele şi partidele care aproape nu se mai pot număra în vremea de faţă. Totuşi, îndrăznim să spunem că Adunarea e totdeauna Adunare, cu toată decăderea, cu tot păcatul şi cu toată încurcătura care a urmat. Greutatea de a ajunge să cunoşti Adunarea poate să fie mare, dar realitatea ei odată găsită e neschimbată şi neschimbătoare. Pe timpul apostolilor, Adunarea şi-a înălţat capul cu hotărâre, lăsând în urma ei pe de o parte ţinutul întunecos al iudaismului, iar pe de altă parte păgânismul. Nu era cu putinţă să se fi înşelat cineva cu privire la ea; Adunarea era o mare realitate; o ceată de oameni vii, în mijlocul căruia locuia Dumnezeu; o ceată de oameni adunaţi, stăpâniţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt în aşa fel, încât, dacă intra vreun necredincios sau vreun neştiutor, acesta era încredinţat de toţi şi nevoit să recunoască faptul că Dumnezeu era acolo (citiţi cu luare aminte 1 Corinteni capitolele 12 şi 14).
Astfel, în Evanghelie, Domnul nostru şi-a dezvăluit gândul de a întemeia o Adunare. Această Adunare ne este arătată în Faptele Apostolilor ca o realitate istorică. Apoi, venind la epistolele lui Pavel, vedem că apostolul se adresează Adunării în şapte locuri diferite şi anume: la Roma, la Corint, în Galatia, la Efes, la Filipi, la Colose şi la Tesalonic; în sfârşit la începutul Apocalipsei, e vorba de nişte epistole către şapte adunări diferite. În toate aceste locuri, Adunarea lui Dumnezeu era un lucru vădit, simţit, real, întemeiat şi păstrat de Dumnezeu Însuşi. Nu era o organizaţie omenească, ci un aşezământ dumnezeiesc, o mărturie, un sfeşnic pentru Dumnezeu în fiecare loc.
Iată atâtea dovezi biblice despre faptul că Dumnezeu are pe pământ o Adunare strânsă mănunchi, locuită şi cârmuită de Duhul Sfânt, care e singurul şi adevăratul locţiitor al lui Hristos pe pământ.
Evanghelia aduce vestea despre Adunare; Faptele Apostolilor, în mod istoric, ne înfăţişează Adunarea iar epistolele se adresează Adunării. Toate acestea sunt clare de tot. Şi ţinem s-o spunem apăsat: pentru înţelegerea acestui subiect, nu avem nevoie de nici un alt glas decât de glasul Sfintei Scripturi. Înţelepciunea omenească să tacă fiindcă n-o recunoaştem; tradiţia să nu-şi înalţe glasul fiindcă n-are trecere înaintea ochilor noştri; părerea mulţimii şi ceea ce pare potrivit cu împrejurările să nu se aştepte să le băgăm în seamă. Noi credem că Sfintele Scripturi sunt de ajuns, căci ele cuprind tot ce ne trebuie, ca să facă desăvârşit pe omul lui Dumnezeu şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună (2. Timotei 3:16-17 ). Cuvântul lui Dumnezeu ori este de ajuns, ori nu este de ajuns. Noi credem că este mai mult decât de ajuns pentru tot ce este necesar Adunării lui Dumnezeu. Nici n-ar putea fi altfel când Însuşi Dumnezeu este Autorul lui. Ori tăgăduim divinitatea Bibliei, ori recunoaştem că Biblia este de ajuns. Nu e cale de mijloc. Este cu neputinţă ca Dumnezeu să fi scris o carte nedesăvârşită, o carte cu lipsuri.
Acesta e un principiu foarte serios în legătură cu subiectul nostru. Mulţi scriitori protestanţi, atacând papismul, au păstrat autoritatea Bibliei şi învăţătura că ea este de ajuns; ni se pare însă că ei sunt totdeauna descoperiţi când adversarii lor întorc atacul şi le cer o dovadă luată din Scriptură în sprijinul unor lucruri încuviinţate şi primite de bisericile protestante.
Într-adevăr, în bisericile protestante sunt primite şi practicate multe lucruri, care nu se bucură de încuviinţarea Cuvântului; şi când viclenii şi inteligenţii apărători ai papismului au atras atenţia asupra acestor lucruri şi au cerut să li se răspundă pe ce autoritate biblică se întemeiază ele, atunci slăbiciunea protestantismului a fost dată la iveală în chip izbitor. Dacă la un moment dat, într-o privinţă oarecare ne învoim să apelăm la tradiţie sau la ceea ce este bine văzut de mulţime, cine va putea să arate hotarele unde trebuie să ne oprim? Dacă ne este îngăduit ca într-o privinţă oarecare să ne depărtăm de Scriptură, până unde putem să mergem în această direcţie? Dacă în vreo privinţă admitem autoritatea tradiţiei, cine trebuie să-i hotărască întinderea? Dacă părăsim calea îngustă a descoperirii dumnezeieşti şi intrăm în câmpul întins şi încurcat al tradiţiei omeneşti, atunci n-are dreptul fiecare să aleagă ce vrea? Într-un cuvânt, este cu neputinţă să te poţi împotrivi susţinătorilor catolicismului roman stând pe alt teren decât pe cel al Adunării lui Dumnezeu, unde se recunoaşte că Numele Domnului Isus, Cuvântul lui Dumnezeu şi puterea Duhului Sfânt sunt de ajuns. Dumnezeu să fie binecuvântat!
Aceasta este poziţia de neştirbit ocupată de Adunarea Lui. Şi oricât de slabă şi dispreţuită ar fi această Adunare în ochii lumii, noi ştim că Hristos a spus că „porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”. Adunarea îşi are drept temelie „Piatra cea vie”, cu toate că o arătare locală a acestei Adunări poate să fie numai „doi sau trei adunaţi în Numele Domnului Isus” – deci o ceată slabă, săracă, fără vază, nebăgată în seamă.
Este bine să fim lămuriţi şi hotărâţi în privinţa acestui subiect. Făgăduinţa lui Hristos nu poate lipsi niciodată. Binecuvântat să fie Numele Lui! El S-a coborât până la cel mai mic număr posibil la care poate fi redusă Adunarea Lui: chiar la „doi”. El e plin de îndurare! El împărtăşeşte tot prestigiul, toată valoarea şi toată puterea Numelui Său dumnezeiesc şi nemuritor unui mic număr de credincioşi neînsemnaţi, adunaţi în jurul Lui. E limpede de tot pentru cine vrea să înţeleagă cum trebuie că Domnul Isus, vorbind despre „doi sau trei”, nu Se gândea la acele întinse sisteme care s-au format în vremurile vechi, în evul mediu şi în timpurile moderne, în răsărit şi în apus, numărând ucenicii lor nu cu „doi sau trei”, ci cu împărăţiile, provinciile şi parohiile. E clar de tot că o ţară întreagă botezată şi „două sau trei” suflete vii, adunate în Numele Domnului Isus, nu înseamnă şi nu pot să însemne acelaşi lucru. Creştinătatea botezată e un lucru, iar Adunarea lui Dumnezeu este altul. Vom vedea în curând ce este aceasta din urmă şi spunem desluşit că ele nu sunt şi nu pot să fie totuna. De obicei lumea le confundă, cu toate că nu există două lucruri care să fie mai bine deosebite între ele ca acestea.
Dacă vrem să ştim prin ce icoană închipuitoare (simbol) înfăţişează Hristos lumea botezată, n-avem decât să ne gândim la „grăuntele de muştar”, ajuns copac mare, şi la „aluatul” de la Matei 13 . Cel dintâi ne arată cum este în afară „împărăţia cerurilor”, cel de al doilea ne arată cum este înăuntru această împărăţie. Aceasta, la obârşie, fusese întemeiată în adevăr şi în curăţie, dar, prin lucrarea primejdioasă a lui satan, a ajuns înăuntru ceva stricat. În afară, e adevărat, se arată foarte populară, are o înfăţişare măreaţă şi se întinde până departe, pe pământ, adunând tot felul de oameni sub umbra stăpânirii ei. Aceasta este lecţia, simplă, dar foarte serioasă, pe care printr-o înţelegere duhovnicească, o învăţăm de la „grăuntele de muştar” şi de la „aluatul” de la Matei 13 .
Iar noi adăugăm că, numai învăţând bine această lecţie, căpătăm destoinicia necesară de a face deosebirea necesară între „împărăţia cerurilor” şi „Adunarea lui Dumnezeu”. Cea dintâi poate fi asemănată cu o mlaştină întinsă, a doua cu o gârlă care curge străbătând mlaştina şi deci în primejdie neîntreruptă să-şi piardă caracterul ei deosebit, amestecându-se cu apa înconjurătoare a mlaştinii. A confunda cele două lucruri înseamnă a da o lovitură de moarte oricărei discipline sfinte şi, ca urmare, curăţiei din Adunarea lui Dumnezeu. Dacă „împărăţia” şi „Adunarea” înseamnă unul şi acelaşi lucru, atunci cum trebuie să lucrăm în cazul „răului” de la 1. Corinteni 5 ? Apostolul ne spune să-l dăm afară. Dar unde trebuie să-l punem? Domnul nostru Însuşi ne-a spus lămurit: „Ţarina este lumea” şi apoi în Ioan 17 , El spune că ai Lui nu sunt din lume. Aceasta limpezeşte bine totul. Cu toate acestea, oamenii zic - chiar faţă de declaraţia Domnului nostru, că ţarina e biserica şi că neghina şi grâul - nelegiuiţii şi cei credincioşi – trebuie să crească împreună şi deci nu trebuie despărţite sub nici un cuvânt. Astfel învăţătura limpede şi precisă a Duhului Sfânt din 1. Corinteni 5 este pusă în opoziţie vădită cu învăţătura tot aşa de lămurită şi de precisă a Domnului din Matei 13 ; şi aceasta vine de acolo că se confundă cele două lucruri deosebite şi anume: „împărăţia cerurilor” şi „Adunarea lui Dumnezeu”.
Subiectul pe care îl tratez aici nu-mi îngăduie să mă ocup mai mult de chestiunea „împărăţiei cerurilor”. Deocamdată socotesc că am spus de ajuns dacă am izbutit să fac pe cititor să-şi dea seama de deosebirea dintre „împărăţie” şi „Adunare”. Acum vom cerceta ce este Adunarea. Duhul Sfânt să fie Învăţătorul nostru!
Partea a II-a.
Căutând să răspundem la întrebarea: ce este Adunarea lui Dumnezeu? – pentru a da claritate şi precizie gândurilor noastre, vom încerca mai întâi să dăm răspuns la următoarele patru întrebări:
1. Care este terenul pe care se adună Adunarea?
2. Care este centrul în jurul căreia se strânge Adunarea?
3. Care este puterea prin care se strânge Adunarea?
4. Care este autoritatea de care ascultă Adunarea în privinţa strângerii ei?
1.Terenul pe care se strânge Adunarea lui Dumnezeu este mântuirea sau viaţa veşnică. Nu intrăm în Adunare ca să dobândim mântuirea, ci intrăm în ea tocmai din pricină că suntem mântuiţi. Cuvântul nu spune: „Pe Adunarea Mea voi zidi mântuirea sufletelor”, ci zice: „Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea.”
Una din învăţăturile (dogmele) cu care se mândreşte Roma este aceasta: „În afară de Biserică nu este mântuire”. Da, dar noi, întorcând vorba lor, putem merge mai departe şi să spunem: „În afară de adevărata Stâncă, nu este Biserică.” Daţi la o parte Stânca şi nu rămâne decât o fabrică de rătăcire şi de stricăciune.
Ce înşelăciune nenorocită să crezi că poţi fi mântuit prin aşa ceva! Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că lucrurile nu stau astfel. Nu ajungem la Hristos prin Biserică, ci ajungem la Biserică prin Hristos. A răsturna această ordine înseamnă a da la o parte cu totul pe Hristos şi a nu avea nici Stânca, nici Biserica, nici mântuirea. Trebuie să întâlnim pe Hristos ca pe Mântuitorul cel viu înainte de a avea a face cu Adunarea; aşa se face că unii au putut să aibă viaţa veşnică şi să se bucure din plin de mântuire chiar atunci când nici nu exista o Adunare a lui Dumnezeu pe pământ*.
* Adunarea n-a luat fiinţă până ce Hristos, Domnul nostru, n-a înviat dintre cei morţi şi n-a fost proslăvit la dreapta lui Dumnezeu. Abia atunci şi numai de atunci Duhul Sfânt a fost trimis, ca să boteze pe credincioşi – iudei şi neamuri – într-un singur Trup şi să-i facă să fie una cu Cel care este Capul, Cel înviat şi slăvit în ceruri. Acest Trup a luat fiinţă pe pământ la coborârea Duhului Sfânt; acum este încă pe pământ şi va fi până ce Hristos va veni să-l ridice lângă El.
Adunarea e ceva care nu se mai întâlneşte în altă parte. În Vechiul Testament, nu se pomeneşte. Pavel spune că n-a fost descoperită în celelalte veacuri; era ascunsă în Dumnezeu. Taina Adunării n-a fost dată să fie cunoscută până ce a fost încredinţată apostolului Pavel (citiţi cu atenţie Romani 16:25-26 ; Efeseni 3:3-11 ; Coloseni 1:24-27 ). Este adevărat – din fericire foarte adevărat – că Dumnezeu avea un popor al Său în vremurile Vechiului Testament, dar nu e vorba de poporul Israel, ci de un popor duhovnicesc, mântuit, făcut viu, care trăia prin credinţă şi care a mers în cer, unde e cunoscut sub numele de „duhurile celor drepţi făcuţi desăvârşiţi” (Evrei 12:23 ). Cele două limite ale istoriei pământeşti a Bisericii sunt Cincizecimea (Faptele Apostolilor 2 ) şi răpirea (1. Tesaloniceni 4:16-17 ).
Prinzând acest adevăr, nu putem să mai fim atât de naivi într-o vreme ca aceasta când pretenţiile clericale se ridică atât de sus. Biserica – în chip greşit numită astfel – îşi deschide braţele cu o dragoste înşelătoare şi invită sufletele împovărate de păcate, trudite şi copleşite de lume să-şi găsească adăpost la sânul ei. Cu o dărnicie vicleană, ea deschide uşa comorilor ei şi le pune la îndemâna sufletelor lipsite şi îndurerate. Şi fireşte, bogăţiile au o puternică atracţie pentru cei ce nu stau pe „Stâncă”. Ea are o preoţie cu hirotonie care pretinde că-şi trage obârşia – printr-o linie neîntreruptă – chiar de la apostoli. (Vai! Cât de diferite sunt cele două capete ale liniei!). Ea are o jertfă continuă. (Vai! O jertfă fără vărsare de sânge şi deci fără valoare – Evrei 9:22 ). Ea are slujbe strălucitoare; dar vai! – ele îşi au obârşia în umbrele unor timpuri trecute, umbre care au fost înlocuite pentru totdeauna prin Persoana, lucrarea şi slujba veşnicului Fiu al lui Dumnezeu, al cărui Nume fără seamăn să fie binecuvântat în veci!
Credinciosul are un răspuns care poate fi socotit cea mai potrivită încheiere faţă de pretenţiile şi făgăduinţele sistemului roman (şi al oricărui alt sistem). Iată-l: el a găsit totul în Mântuitorul cel răstignit şi înviat. Ce nevoie mai are credinciosul de jertfa liturghiei? El e spălat cu sângele lui Hristos. Ce nevoie mai are el de un biet preot păcătos muritor, care nu se poate mântui pe sine? El are ca mare-preot pe Fiul lui Dumnezeu. Ce nevoie mai are el de slujbele făcute cu atâta fast? El îşi aduce închinarea sa în duh şi în adevăr chiar în Locul preasfânt, unde intră prin sângele lui Isus.
Dar nu numai cu catolicismul roman avem a face când este vorba de desfăşurarea primului punct. Tare mi-e teamă că, afară de catolicii romani, vor mai fi mii de oameni care, în inimile lor, privesc la Biserică dacă nu pentru mântuire cel puţin ca şi cum ea ar fi un pas ca să ajungă la aceasta.
Aşa fiind, este de mare însemnătate să înţelegem bine că terenul pe care se strânge Adunarea lui Dumnezeu este mântuirea sau viaţa veşnică; astfel că, oricare ar fi scopul acestei Adunări, el nu e câtuşi de puţin acela de a procura membrilor ei mântuirea, întrucât toţi aceştia sunt mântuiţi înainte de a-i trece pragul.
Adunarea lui Dumnezeu este – de la un capăt la altul – o casă de oameni mântuiţi. Ce fapt binecuvântat! Ea nu este un aşezământ lăsat cu scopul de a se îngriji de mântuirea păcătoşilor sau de nevoile lor religioase. Nu! Ea este un Trup viu, mântuit, format şi adunat de Duhul Sfânt, „pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască prin ea înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efeseni 3:10 ) şi pentru a mărturisi în tot universul că Numele lui Isus este de ajuns.
Dar marele vrăjmaş al lui Isus şi al Adunării ştie bine cât de însemnată şi cât de puternică este mărturia pe care e chemată s-o dea pe pământ Adunarea lui Dumnezeu; iată de ce el îşi desfăşoară întreaga sa putere infernală, ca să zdrobească această mărturie în toate chipurile. El urăşte Numele lui Isus şi tot ceea ce caută să aducă glorie acestui Nume. Aşa se explică împotrivirea lui înverşunată faţă de Adunare privită ca întreg cum şi faţă de orice arătare locală a ei, în orice loc s-ar afla ea. El n-are nimic de zis împotriva unei simple asocieri religioase, întemeiată cu scopul de a satisface nevoile religioase ale omului, asociere susţinută de autorităţi sau prin daruri de bună voie. Din partea satanei, puteţi să întemeiaţi ce vreţi; puteţi să faceţi orice asociere doriţi; puteţi să fiţi ce vreţi, dar numai Adunarea lui Dumnezeu nu; căci pe aceasta el o urăşte de moarte şi va căuta prin tot ce-i stă în putinţă s-o vatăme şi s-o ruineze. Dar cât de puternic răsună în urechea credinţei aceste cuvinte mângâietoare ale Domnului Isus: „Pe această Stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”.
2. Aceasta ne conduce în mod firesc la al doilea punct, adică centrul în jurul căruia se strânge Adunarea lui Dumnezeu. Centrul este Hristos, „piatra cea vie” – după cum citim în 1. Petru 2:4-5 : „Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.”
Deci Adunarea lui Dumnezeu se strânge în jurul Persoanei lui Hristos Cel viu; nu în jurul unei învăţături, oricât de adevărată ar fi ea; nici în jurul unei porunci, oricât de însemnată ar fi, ci în jurul unei Persoane dumnezeieşti, vii. Acesta este un punct de cea mai mare însemnătate: trebuie prins bine, păstrat cu tărie şi credincioşie şi apoi recunoscut şi înfăptuit fără încetare.
„Apropiaţi-vă de El!” Nu e vorba să ne apropiem de ceva, de un lucru oarecare, ci de Hristos, de Persoana Lui. „Să ieşim afară din tabără la El” (Evrei 13:13 ). Duhul Sfânt ne conduce NUMAI la Isus. Şi nimic altceva decât aceasta nu ne va fi de folos. Cineva poate să spună că s-a alipit de o biserică, s-a făcut membru al unei adunări religioase, s-a alipit de o partidă ori s-a pus în slujba unei cauze sau a unui scop oarecare. Toate aceste feluri de a vorbi nu fac altceva decât să întunece şi să încurce înţelesul şi astfel să ascundă dinaintea ochilor noştri gândul despre Adunarea lui Dumnezeu. Chemarea noastră nu este să ne alipim de un lucru. Când Dumnezeu ne-a ajutat să ne întoarcem la El, prin Duhul Său ne-a alipit de Hristos şi aceasta trebuie să fie de ajuns pentru noi. Hristos este singurul centru al Adunării lui Dumnezeu. Şi nu este de ajuns? Nu e prea de ajuns pentru noi să fim „un singur duh cu El”? De ce să mai adăugăm ceva?
„Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18:20 ). Ce ne trebuie mai mult? Dacă Isus este în mijlocul nostru, ce ne trebuie un preşedinte-om? De ce să nu-L lăsăm pe El, toţi din toată inima, să ocupe El scaunul prezidenţial şi de ce să nu ne supunem cu smerenie Lui, în toate lucrurile? De ce să ridicăm în casa lui Dumnezeu, sub o înfăţişare sau alta, o autoritate omenească? Şi, la drept vorbind, aşa se face şi e bine să dăm lucrurile pe faţă.
În aşa-zisa Biserică s-a aşezat omul. Vedem cum lucrează autoritatea omului acolo unde numai autoritatea dumnezeiască, singură, ar trebui recunoscută. N-are a face că această autoritate este un papă, un pastor, un preot sau un preşedinte. Vorba este că un om s-a aşezat în locul lui Hristos. Poate că papa, în câmpul său de lucru, numeşte un cardinal, un legat sau un episcop; sau poate că un preşedinte hotărăşte pe cineva să îndemne sau să se roage timp de zece minute. Principiul e unul şi acelaşi: lucrează autoritatea omenească pe un teren unde ar trebui recunoscută numai autoritatea lui Dumnezeu. Dar dacă Hristos este în mijlocul nostru, ne putem bizui pe El pentru orice lucru.
Vorbind în felul acesta, ne aşteptăm la următoarea împotrivire din partea apărătorilor autorităţii omeneşti: „Cum – vor spune ei – ar putea o adunare să meargă totdeauna fără s-o prezideze un om? Nu s-ar ajunge la tot felul de încurcături şi de neorânduieli? Nu s-ar deschide astfel poarta oricărui nechemat, oricărui neînzestrat cu vreun dar, deci neîndreptăţit, să se impună adunării? Nu vom vedea atunci oameni care se vor ridica în orice împrejurare şi ne vor tulbura cu flecăreala lor şi cu îngâmfarea lor supărătoare? Răspunsul nostru este foarte simplu: Isus este tot ce ne trebuie! Ne putem bizui pe El în ceea ce priveşte păstrarea ordinei în casa Lui. În mâna Lui cea bună şi puternică trebuie să ne simţim în mai multă siguranţă decât în mâinile celui mai îndemânatic preşedinte-om. Toate darurile duhovniceşti le avem în Isus. El este izvorul oricărei autorităţi şi al oricărei slujbe. „El ţine în dreapta Sa cele şapte stele”. Să ne încredem în El şi El va îngriji de buna rânduială a strângerii noastre tot aşa de deplin cum s-a îngrijit şi de mântuirea sufletelor noastre! Iată pentru care pricină la titlul acestei broşuri – „Adunarea lui Dumnezeu” – am adăugat cuvintele: „ISUS ESTE DE AJUNS”.
Noi credem că Numele lui Isus este într-adevăr de ajuns nu numai pentru mântuirea fiecăruia în parte, ci şi pentru toate nevoile Adunării – pentru adorare, pentru legătura frăţească, pentru slujbă, pentru disciplină, pentru conducere, cu un cuvânt pentru tot, tot. Dacă Îl avem pe El, avem totul şi din belşug.
Iată miezul învăţăturii noastre. Singura noastră ţintă este să înălţăm Numele lui Isus, deoarece credem că tocmai în casa Sa, El a fost lipsit de cinstea care I se cuvine. El a fost detronat şi în locul Lui a fost pusă autoritatea omenească. În zadar dă El un dar pentru slujbă, căci cel ce are darul nu cutează să-l pună în lucrare fără pecetea, consacrarea şi încuviinţarea omului. Şi nu numai atât, dar, în timp ce un om socoteşte necesar să dea unuia şi altuia pecetea, consacrarea şi încuviinţarea sa, el însuşi nu are nici un pic de dar spiritual şi poate nici pic de viaţă spirituală – şi totuşi este un slujitor recunoscut. Pe scurt, autoritatea omului face un slujitor din cineva care nu are dar din partea lui Hristos; pe când cineva cu un dar din partea lui Hristos nu poate fi slujitor fără autoritatea omului. Dacă aceasta nu însemnează o necinstire adusă Numelui lui Hristos, nu ştiu ce mai însemnează.
Cititor creştin, opreşte-te şi cântăreşte bine acest principiu al autorităţii omeneşti. Mărturisim că dorim mult să mergi până la rădăcina lui şi să judeci temeiul lui în lumina Sfintei Scripturi şi a prezenţei lui Dumnezeu. Acest principiu este marele punct de deosebire dintre Adunarea lui Dumnezeu şi toate sistemele religioase de sub soare. Dacă cercetezi aceste sisteme, de la catolicism şi până la forma cea mai rafinată de asociaţie religioasă, vei găsi pretutindeni recunoscută şi cerută autoritatea omului. Cu aceasta vei putea funcţiona ca slujitor; fără ea nu. Dimpotrivă, în Adunarea lui Dumnezeu, un dar din partea lui Hristos – acesta şi numai acesta – face din cineva un slujitor, fără vreo consacrare din partea unei autorităţi omeneşti. „Nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos şi prin Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi” (Galateni 1:1 ). Iată marele principiu al slujirii în Adunarea lui Dumnezeu.
Astfel, dacă romano-catolicismul este pus pe aceeaşi treaptă cu toate celelalte sisteme religioase din zilele noastre, este de la sine înţeles că aceasta este numai având în vedere principiul autorităţilor în ceea ce priveşte slujirea. Dumnezeu nu lasă ca un sistem care înlătură Cuvântul lui Dumnezeu, care învaţă idolatria, cultul sfinţilor şi al îngerilor precum şi o mulţime de rătăciri şi de superstiţii grosolane şi respingătoare – să fie privit de noi în acelaşi fel cu organismele religioase în care Cuvântul lui Dumnezeu este ţinut sus şi unde adevărul Scripturii este mai mult sau mai puţin răspândit. Nimic nu poate să fie mai departe de gândurile noastre ca lucrul acesta. Noi credem că papismul, ca sistem religios, este abătut de la adevărul Scripturii, cu toate că mulţi copii ai lui Dumnezeu au fost în acest sistem şi poate că sunt încă înfăşuraţi de el.
Cu acest prilej ţinem să declarăm deschis că noi credem că în toate comunităţile şi bisericile protestante se găsesc sfinţi ai lui Dumnezeu – fie ca slujitori, fie ca simpli credincioşi – şi că Domnul îi foloseşte în felurite chipuri, binecuvântând lucrarea lor, slujba lor şi mărturia personală. Mai ţinem să declarăm că nu ne trece prin minte să mişcăm nici un deget ca să atingem vreunul din aceste sisteme. Nu cu ele avem noi a face; de ele se va ocupa Domnul. Noi avem a face cu sfinţii din aceste sisteme şi căutăm ca, printr-o acţiune spirituală, prin lucrarea cuvintelor Scripturii, să-i scoatem din ele şi să-i ducem să-şi ia cuvenitul loc în Adunarea lui Dumnezeu.
Acestea fiind spuse pentru a ne feri de orice greşeală, ne întoarcem cu o tărie nouă la principiul biblic şi spunem că firul autorităţii omeneşti străbate toate sistemele religioase ale creştinătăţii şi că, pe bună dreptate, între biserica Romei şi Adunarea lui Dumnezeu nu este teren comun nici măcar cât un fir de păr. Noi credem că un suflet care caută în mod sincer adevărul, ieşind din întunericul papismului, nu se poate opri până ce nu ajunge în lumina strălucitoare şi binecuvântată a Adunării lui Dumnezeu. Cine caută, va avea nevoie –poate – de ani ca să străbată spaţiul dintre ele. Paşii unui astfel de om vor fi înceţi şi prudenţi; dar dacă urmează lumina cu simplitate, cu sinceritate şi temere de Domnul, nu va găsi odihnă între cele două locuri opuse. Adunarea lui Dumnezeu este adevăratul loc al tuturor copiilor lui Dumnezeu. Dar vai! Ei nu sunt toţi în ea; şi aceasta spre necinstirea Domnului lor. Ei trebuie să fie acolo nu numai pentru că Dumnezeu este în mijlocul ei, dar şi pentru că acolo este lăsat să lucreze şi să conducă.
Acest motiv este de cea mai mare însemnătate. Totuşi cineva ar putea spune: „Dumnezeu, nu este El pretutindeni? Şi nu lucrează El în locuri felurite?” Fără îndoială, El este pretutindeni şi lucrează chiar în mijlocul rătăcirii şi al celei mai mari fărădelegi. Dar El nu este lăsat să conducă în sistemele oamenilor, deoarece în acestea – după cum am văzut – totul este autoritatea omului.
„Totuşi, dacă Dumnezeu întoarce şi binecuvântează suflete într-un sistem, nu este aceasta pentru noi o pricină să stăm acolo? Am putea deci să fim chiar în biserica Romei, că doar mulţi au fost convertiţi şi binecuvântaţi chiar în acest sistem înfricoşător”. (În legătură cu o trezire făcută de curând, am auzit vorbindu-se de persoane ale căror suflete au fost trezite în capele catolice).
Răspundem: cine dovedeşte prea mult, nu dovedeşte nimic; apoi nu se poate scoate nici o îndreptăţire a sistemului din faptul că Dumnezeu lucrează şi în el. Dumnezeu este suveran şi poate să lucreze unde-I place. Se cade însă ca noi să ne supunem autorităţii Lui şi să lucrăm acolo unde a poruncit El. Stăpânul meu poate să meargă unde-I place; eu însă nu trebuie să mă duc decât acolo unde mi-a spus El să merg.
Dar se va mai zice: „Nu este oare primejdie ca oameni nechemaţi, să-şi impună slujba lor Adunării lui Dumnezeu? Şi atunci ce deosebire este între Adunare şi sistemele oamenilor?” Răspundem: „Da, există această primejdie, dar atunci aşa ceva s-ar petrece împotriva principiului, nu potrivit lui.” Aceasta este toată deosebirea. Să nu-şi închipuie cineva că, luptând pentru adevărul despre Adunarea lui Dumnezeu, trecem cu vederea sau uităm primejdiile la care este supusă Adunarea. Departe de noi aşa ceva. Când cineva a avut 28 de ani de experienţă în această privinţă – cum am avut şi noi – nu se poate să nu fi simţit marea greutate cu care avem de luptat, pentru a se menţine pe terenul Adunării lui Dumnezeu. Dar atunci chiar încercările, primejdiile şi greutăţile nu se arată decât cu atâtea dovezi – apăsătoare, bineînţeles – ale adevăratei poziţii; şi dacă cineva ar spune că nu este alt leac decât să apelăm la autoritatea omului – adică să punem un om în locul lui Hristos – să ne întoarcem deci la sistemele omeneşti, - atunci noi vom declara fără cea mai mică şovăire că leacul ar fi mult mai rău decât răul însuşi. Într-adevăr, dacă noi am adopta lucrul acesta, atunci el n-ar fi altceva decât cea mai tristă arătare a răului, căci nimeni nu s-ar plânge de un astfel de lucru ca de ceva rău, ci, dimpotrivă, ne-am lăuda cu el, privindu-l ca rod al aşa zisei „bune orânduieli”.
Dar – binecuvântat să fie Dumnezeu! – este un leac. Care? „Eu sunt acolo în mijlocul lor.” Şi este de ajuns. Aceasta nu înseamnă că este un papă, un prelat, un slujitor sau un preşedinte în mijlocul lor, în fruntea lor. Gândul acesta nu se găseşte nicăieri în Noul Testament, de la un capăt al lui până la celălalt. Chiar în privinţa adunării din Corint, unde era încurcătură şi lucruri grele, apostolul cel insuflat nu se gândeşte la un preşedinte-om.
„Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor” (1. Corinteni 14:33 ). Dumnezeu era acolo, ca să păstreze buna rânduială. Era nevoie ca cei din Corint să privească la El, nu la un om, orice titlu ar fi purtat acesta. Să pui un om ca să păstreze buna rânduială în Adunarea lui Dumnezeu, aceasta însemnează curată necredinţă şi o insultă adusă prezenţei lui Dumnezeu. Ni s-a cerut adesea să arătăm cuvinte din Scriptură în sprijinul gândului că Dumnezeu este de faţă în Adunare. La aceasta răspundem: „Eu sunt acolo” şi „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii.” Pe aceşti doi stâlpi putem să stabilim cu izbândă adevărul glorios despre prezenţa lui Dumnezeu în Adunare – adevăr care trebuie să păzească pe toţi aceia care-l primesc din partea lui Dumnezeu şi-l ţin şi totodată să-i izbăvească de orice sistem omenesc, orice nume ar purta el. Minţii noastre îi este cu neputinţă să recunoască pe Hristos ca centru şi conducător suveran în Adunare şi de aceea încuviinţează întronarea omului acolo. Dar, când am gustat odată dulceaţa de a fi supuşi lui Hristos, nu mai putem niciodată să ne plecăm sub jugul robiei omului. Aceasta însă nu înseamnă nesupunere, nici teamă de control. Nu. Este numai şi numai refuz de a ne pleca în faţa unei false autorităţi şi totodată refuz de a încuviinţa o uzurpare vinovată.
Îndată ce vedem că omul a uzurpat autoritatea în aşa zisa Biserică, întrebăm simplu: „Tu cine eşti?” şi ne retragem în cercul în care Dumnezeu singur este recunoscut. „Totuşi sunt greşeli, sunt rele şi sunt abuzuri chiar şi în acest cerc.” Fără îndoială; dar, dacă există şi aici astfel de lucruri, avem pe Dumnezeu care să îndrepte, care să vindece. Apoi, dacă o adunare este tulburată că s-au strecurat în ea oameni nepricepuţi, oameni care nu s-au măsurat niciodată în prezenţa lui Dumnezeu, oameni care n-au nici bună cuviinţă, nici spirit de dreptate şi totuşi declară că sunt conduşi de Duhul Sfânt, oameni neliniştiţi care doresc să fie ceva şi care ţin adunarea într-o stare de teamă nervoasă cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla, ei bine, o adunare pusă la o încercare atât de grea, ce ar trebui să facă? Să părăsească oare terenul cu mâhnire şi dezamăgire? Să lase oare totul la o parte ca pe o istorisire închipuită, ca pe o himeră zadarnică? Da, aşa au făcut unii, dovedind prin aceasta că n-au înţeles niciodată ceea ce făceau sau, dacă au înţeles, totuşi n-au avut credinţă ca să stăruiască. Domnul să aibă milă de ei şi să le deschidă ochii, ca să vadă de unde au căzut şi să ajungă să înţeleagă cum se cuvine ce este Adunarea lui Dumnezeu spre deosebire de cele mai atrăgătoare sisteme omeneşti!
Dar ce trebuie să facă Adunarea când se ivesc abuzuri în mijlocul ei? Simplu: să privească la Hristos ca la stăpânul casei Lui; să-L recunoască în locul care îi aparţine; să pună Numele lui Isus să lucreze în privinţa abuzului, oricare ar el. Va spune cineva că aceasta nu este de ajuns? Dar a fost încercat acest mijloc şi a dat greş? Nu credem. Nu putem crede aşa ceva. Putem să spunem cu toată siguranţa: dacă Numele lui Isus nu este de ajuns, nu vom recurge niciodată la om şi la biata lui orânduială. Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu vom şterge niciodată Numele cel fără seamăn al lui Isus de pe drapelul în jurul căruia ne-a adunat Duhul Sfânt, pentru a pune în locul lui numele pieritor al unui muritor.
Cunoaştem foarte bine marile greutăţi şi încercările care se leagă de Adunarea lui Dumnezeu. Credem însă că aceste greutăţi şi încercări ţin neapărat de Adunare. Sub bolta albastră a cerului nu este nimic altceva care să fie urât de diavolul aşa cum este urâtă Adunarea lui Dumnezeu. Împotriva ei, diavolul pune în mişcare cerul şi pământul. În această privinţă am văzut multe. De pildă, un evanghelist se duce într-un loc şi predică, spunând că Numele lui Isus este de ajuns pentru mântuirea sufletului; şi mii de ascultători îi sorb cuvintele de pe buze. Dar, când acelaşi slujitor se duce mai târziu în acelaşi loc şi, predicând aceeaşi Evanghelie, face un pas mai departe şi învaţă că acelaşi Isus este de ajuns ca să răspundă tuturor nevoilor pe care le are o adunare de credincioşi, atunci se va vedea combătut din toate părţile. Pentru ce? Pentru că satan urăşte până şi cea mai mică arătare a Adunării lui Dumnezeu.
Priviţi un oraş care de veacuri stă cufundat în bezna formalismului religios, un popor mort adunându-se o dată pe săptămână ca să audă pe un mort cum face o slujbă religioasă, iar restul săptămânii trăind în păcat şi în nebunie. Nu este acolo nici măcar o singură suflare de viaţă, nici frunză care să se mişte. Aşa ceva îi place diavolului. Dar cum se duce acolo cineva care înalţă steagul Numelui lui Isus – Isus pentru fiecare în parte şi Isus pentru Adunare – numaidecât se observă o schimbare: furia iadului a fost pusă în mişcare; ea ridică o împotrivire plină de întuneric şi de teamă.
Iată cum se explică furioasele atacuri îndreptate de atâta vreme împotriva celor ce ţin să stea pe terenul Adunării lui Dumnezeu. Fără îndoială, nu ascundem faptele vrednice de dispreţuit, greşelile şi căderile. Am dat destule prilejuri vrăjmaşului prin nestatornicie. Am fost o mărturie slabă, fără putere, o lumină şovăielnică. Pentru toate acestea trebuie să ne smerim adânc în faţa lui Dumnezeu. Nimic nu e mai necuviincios decât să ne împodobim cu titluri pretenţioase şi să ne luăm dreptul de a fi mari în Biserică. Locul nostru este în ţărână. Da, fraţi preaiubiţi, să ne judecăm fiecare înaintea Domnului şi să ne mărturisim Lui: iată locul în care trebuie să stăm.
Cu toate acestea, nu trebuie să lăsăm să ne scape gloriosul adevăr despre Adunarea lui Dumnezeu pentru că n-am reuşit să-l înfăptuim. Nu trebuie să judecăm adevărul prin ceea ce am făcut noi din el, ci în lumina lui să judecăm ceea ce am făcut noi. Să ocupi terenul hotărât de Dumnezeu este una şi să umbli cu credincioşie pe acest teren este alta, şi deşi este drept să judecăm purtarea noastră în lumina principiilor biblice, totuşi adevărul rămâne, şi putem fi siguri că diavolul urăşte adevărul cu privire la Adunare. O mână de oameni simpli, adunaţi în Numele lui Isus, ca să frângă pâinea, sunt un spin în coasta diavolului. Este adevărat că o astfel de adunare stârneşte mânia oamenilor mai ales când ea leapădă serviciile şi autoritatea lor, ceea ce nu pot să suporte. Totuşi, noi credem că rădăcina întregii chestiuni se găseşte în ura lui satan faţă de mărturia specială dată de Adunare cu privire la faptul că Numele lui Isus este de ajuns ca să răspundă tuturor nevoilor posibile ale Adunării lui Dumnezeu. Iată într-adevăr o mărturie aleasă şi noi dorim fierbinte s-o vedem dată cu cea mai mare credincioşie.
Ştim că această mărturie întâmpină o înverşunată împotrivire. Lucrurile se petrec cum s-a întâmplat cu prizonierii înapoiaţi din Iudeea pe vremea lui Ezra şi Neemia. Să ne aşteptăm să întâlnim mulţi ca Rehum şi Sanbalat. Neemia ar fi putut să ridice în oricare alt loc din lume un zid oarecare – dar nu pe cel de la Ierusalim – şi Sanbalat nu l-ar fi mustrat. Dar ridicarea din nou a zidurilor Ierusalimului era o jignire de neiertat. De ce? Fără îndoială, pentru că Ierusalimul era centrul pământesc al lui Dumnezeu, în jurul căruia şi astăzi El vrea să adune seminţiile lui Israel. Iată taina împotrivirii vrăjmaşului. Şi nu treceţi cu vederea dispreţul lui: „Dacă se va sui o vulpe, le va dărâma zidul lor de piatră” (Neemia 4:3 ). Şi totuşi, Sanbalat şi tovarăşii săi n-au putut să-l dărâme. Ei ar fi putut să oprească lucrarea prin lipsa de credinţă şi de energie a iudeilor, dar n-au fost în stare să dărâme zidul pe care l-a ridicat Dumnezeu. Câtă asemănare cu timpurile de azi!
Într-adevăr, nu-i nimic nou sub soare. Şi astăzi este dispreţ, dar şi o adevărată alarmă. Dacă cei ce se adună în Numele lui Isus ar fi cu inimile mai alipite de preţiosul lor centru, ce mărturie ar da! Ce putere! Ce biruinţă! Cu câtă tărie ar vorbi El celor din jurul Său! „Căci unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” Sub soare, nu este altceva asemănător, oricât de slabă şi de neînsemnată ar părea o astfel de adunare. Domnul să ridice – spre lauda Sa – o astfel de mărturie pentru El în aceste zile din urmă! El să-i înmulţească roada prin puterea Duhului Sfânt!
3. Să venim acum la al treilea punct şi anume: care este puterea prin care se strânge Adunarea? Şi în această privinţă omul şi lucrarea lui sunt date la o parte. Nu voinţa omului este aceea care face o alegere; nici mintea omului care descoperă; nici părerea omului care recomandă; nici cugetul omului care cere. NU, ci Duhul Sfânt este puterea care adună sufletele în jurul lui Isus. După cum Isus este singurul centru, tot aşa Duhul Sfânt este singura putere care adună. Şi unul şi celălalt nu depind deloc de om. Şi aceasta se înfăptuieşte acolo unde sunt doi sau trei adunaţi, căci nu se spune „unde doi sau trei se întâlnesc”. Mai multe persoane pot să se întâlnească în jurul unui centru oarecare, pe un teren oarecare şi printr-o înrâurire oarecare şi să formeze un club, o societate, o asociaţie, o comunitate. Dar Duhul Sfânt este Acela care adună sufletele în jurul lui Isus pe terenul mântuirii; şi oriunde se face lucrul acesta, acolo este Adunarea lui Dumnezeu. Aceasta poate nu cuprinde pe toţi sfinţii lui Dumnezeu dintr-o localitate, totuşi ea se află pe terenul lui Dumnezeu. Ea poate nu este alcătuită decât din „doi sau trei”, deşi în sistemele religioase din aceeaşi localitate ar putea fi sute de creştini; numai cei „doi sau trei” se găsesc deci pe terenul Adunării lui Dumnezeu.
Acesta este un adevăr simplu: un suflet călăuzit de Duhul Sfânt se va aduna numai în Numele lui Isus. Dacă ne adunăm în jurul oricărui alt lucru – fie în jurul unui adevăr oarecare, fie în jurul unei orânduieli sau porunci – în cazul acesta nu suntem conduşi de Duhul Sfânt. Aceasta nu este o problemă de mântuire. Mii de oameni sunt mântuiţi de Hristos fără ca totuşi să-L recunoască pe El ca centru al lor. Ei se adună în jurul unei forme de conducere a bisericii, în jurul unei învăţături favorite, în jurul unei orânduieli speciale, în jurul unui om înzestrat. Duhul Sfânt însă nu va aduna niciodată pe nimeni în jurul vreunui om sau în jurul vreunui lucru; nu, Duhul Sfânt adună numai în jurul lui Hristos Cel înviat. Acesta este adevărat despre întreaga Adunare a lui Dumnezeu de pe pământ; şi fiecare adunare locală, oriunde s-ar găsi ea, trebuie să înfăţişeze Adunarea întreagă. Totuşi puterea Adunării va atârna mult de măsura în care fiecare mădular al Trupului se adună acolo cu toată inima în jurul Numelui lui Isus. Dacă mă alipesc de o ceată care are păreri deosebite, dacă sunt atras de una sau mai multe persoane ori de vreo învăţătură, într-un cuvânt dacă nu este la mijloc puterea Duhului Sfânt, care să mă conducă spre adevăratul centru al Adunării lui Dumnezeu, - atunci nu voi fi decât o piedică, o greutate, o pricină de slăbiciune; şi în loc să adaug ceva la lumina şi la folosul general, voi face dimpotrivă. Aceasta este ceva practic şi ar trebui să ne facă să ne judecăm şi să ne cercetăm inimile cu privire la ceea ce ne-a atras spre Adunare şi cu privire la purtarea noastră în mijlocul ei. Suntem pe deplin încredinţaţi că mărturia Adunării a slăbit mult datorită atâtor persoane care nu cunosc adevărata lor poziţie. Astfel, unii vin la Adunare, pentru că găsesc acolo o învăţătură şi o binecuvântare pe care nu le pot găsi în altă parte. Alţii vin aici, pentru că le place simplitatea lucrurilor. Alţii vin căutând iubire. Nimic din toate acestea nu sunt la înălţimea Centrului care trebuie să ne adune. Noi trebuie să venim în adunare pentru simplul motiv că Numele lui Isus este singurul steag înălţat acolo şi pentru că Duhul Sfânt ne-a adunat în jurul Lui.
Fără îndoială, învăţătura care ne zideşte este foarte preţioasă şi trebuie s-o avem – dată cu mai multă sau mai puţină putere – acolo unde totul este în bună rânduială. Tot astfel, în privinţa adorării, ştim bine că vom fi într-adevăr simpli şi sinceri când credem că Dumnezeu este de faţă şi când recunoaştem deplina suveranitate a Duhului Sfânt şi ne supunem ei. În privinţa iubirii, spunem: dacă ne ducem la adunare ca să găsim iubire, vom fi dezamăgiţi în chip sigur; dar, dacă am ajuns în stare să cultivăm iubirea şi să o dăm altora, atunci să fim siguri că o vom întâlni într-o măsură mult mai mare decât ne-am aştepta sau decât am merita-o. În general, se constată că cei care se plâng mereu de lipsă de iubire din partea unora, nu au ei înşişi iubire faţă de alţii; pe de altă parte, cei care umblă cu adevărat în iubire vă vor spune că în mii de cazuri li s-a arătat o atât de mare iubire că n-au fost vrednici de ea. Să ne gândim că cel mai bun mijloc de a scoate apă cu o pompă goală este să punem puţin apă în ea. Ne străduim şi pompăm până nu mai putem; apoi plecăm amărâţi, plângându-ne că nu este pompa bună; dacă am fi pus însă în ea numai puţină apă, am fi dobândit în schimb atâta apă, încât ar fi fost în stare să ne satisfacă toate nevoile.
Nu ne putem face decât o slabă idee de ceea ce ar fi Adunarea când fiecare s-ar lăsa condus de-a dreptul de Duhul Sfânt şi când fiecare s-ar aduna numai şi numai în jurul lui Isus. Atunci nu ne-am mai plânge de strângeri apăsătoare, obositoare. N-am mai vedea arătându-se omul firesc şi lucrarea lui agitată a firii pământeşti, care îndrăzneşte să facă o rugăciune, să vorbească doar ca să se afle în treabă şi să propună o cântare doar ca să umple un gol. Atunci fiecare şi-ar cunoaşte locul său în prezenţa Domnului; fiecare vas înzestrat cu dar ar fi umplut, pregătit şi întrebuinţat de mâna Stăpânului; fiecare privire ar fi îndreptată spre Isus, fiecare inimă ar fi ocupată cu El. Un capitol din Scriptură citit ar fi ascultat ca însuşi glasul lui Dumnezeu. Dacă cineva ar spune un cuvânt, acesta ar vorbi inimii cu putere. Dacă s-ar înălţa o rugăciune, aceasta ar duce sufletele chiar în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi. Dacă s-ar cânta o cântare, ea ar înălţa duhurile până la Dumnezeu şi ar răsuna cum răsună coardele harfelor cereşti. N-am mai avea cuvântări goale, învăţături sau chiar predici în rugăciune – ca şi cum am vrea să învăţăm noi pe Dumnezeu; n-am mai avea rugăciuni la adresa vecinilor noştri şi n-am mai cere pentru ei tot felul de haruri de care – ce trist! – noi ducem lipsă; n-am mai cânta cântări doar de dragul muzicii. Toate acestea ar fi înlăturate. Ne-am simţi atunci chiar în sanctuarul lui Dumnezeu şi ne-am bucura cum ne vom bucura atunci când vom adora pe Dumnezeu în pridvoarele cereşti, de unde nu vom mai pleca niciodată.
Dar va întreba cineva: „Unde găsim toate acestea aici pe pământ?” Într-adevăr, una este să arăţi pe hârtie un frumos ideal şi alta este să-l înfăptuieşti în mijlocul rătăcirii, al căderii şi al neputinţei. Totuşi, prin harul lui Dumnezeu, unii dintre noi au gustat câte ceva din această binecuvântare; ne-am bucurat uneori de clipe cereşti pe pământ. De le-am avea mai dese! Domnul să lucreze, în îndurarea Sa, şi să ridice nivelul Adunării în toate locurile! Să ne facă El şi mai mult în stare să gustăm o părtăşie şi mai strânsă cu El şi să-i aducem o închinare sub călăuzirea Duhului Sfânt! Tot El să ne ajute ca în viaţa noastră particulară să umblăm zi de zi judecându-ne pe noi înşine în căile noastre în sfânta Lui prezenţă în aşa fel, încât cel puţin să nu ajungem o greutate pentru Adunare!
Şi apoi, chiar dacă nu suntem în stare să ajungem cu experienţa noastră la ceea ce este Adunarea, să nu ne mulţumim cu mai puţin. Să căutăm să trăim pe treapta cea mai înaltă şi să cerem fierbinte să fim ridicaţi acolo! În ceea ce priveşte terenul Adunării, să-l păstrăm cu o îndărătnicie hotărâtă şi să nu ne învoim niciodată, nici măcar o singură clipă, să ocupăm alt teren. Cât priveşte tonul şi caracterul Adunării, ele pot să se schimbe: depinde de credinţa şi de starea duhovnicească a celor ce sunt adunaţi. Acolo unde se capătă încredinţarea că tonul este jos, când se simte că strângerile laolaltă s-au răcit, când de obicei se spun şi se fac lucruri pe care fraţii duhovniceşti le văd că nu sunt bune, - atunci toţi cei ce le văd să se îndrepte spre Dumnezeu – şi să se îndrepte fără încetare spre El cu încredere, şi în mod sigur El va asculta şi va răspunde. În felul acesta încercările şi frământările nelipsite din Adunarea lui Dumnezeu vor avea urmarea fericită că ne vor apropia mai mult de El.
Trebuie să ne aşteptăm la greutăţi şi încercări în Adunare pentru că ea este adevăratul şi singurul lucru dumnezeiesc pe acest pământ. Diavolul va desfăşura toate puterile sale ca să ne alunge de pe acest teren sfânt şi adevărat. El va încerca răbdarea fiecăruia, temperamentul fiecăruia, va răni sentimentele, va căuta să facă rău în mii de feluri, cu alte cuvinte va întrebuinţa tot ce-i stă în putinţă ca să ne facă să uităm Adunarea.
Este bine să ne aducem aminte că numai prin credinţă putem să ne păstrăm pe terenul dumnezeiesc. De altfel, tocmai aceasta este însuşirea Adunării lui Dumnezeu, însuşire care o deosebeşte de toate sistemele omeneşti. Şi pe acest teren nu putem umbla decât prin credinţă. Mai mult decât atât, dacă urmărim să fim ceva aici, să dobândim un loc, să ne înălţăm – aceste lucruri nu trebuie să le căutăm în Adunare. Mai curând sau mai târziu, în Adunare ne va fi arătată starea în care ne aflăm. În Adunarea lui Dumnezeu, nu se ia în seamă dorinţa noastră de mărire pământească sau lumească. Prezenţa lui Dumnezeu vestejeşte o astfel de dorinţă şi respinge orice pretenţie a firii omeneşti.
În sfârşit, nimeni nu poate să stea în Adunare dacă trăieşte în vreun păcat ascuns. Prezenţa lui Dumnezeu este supărătoare pentru un astfel de om. N-am avut noi adesea în Adunare un sentiment de nelinişte, pricinuit de amintirea atâtor lucruri rele care s-au strecurat în viaţa noastră în decursul săptămânii? Gânduri rele, gânduri nefolositoare, umblare mai puţin duhovnicească – toate acestea ne apasă duhul şi ne frământă conştiinţa în Adunare. De unde vine aceasta? Din faptul că atmosfera Adunării este mai sănătoasă decât aceea pe care am respirat-o în cursul săptămânii când nu am stat în prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră particulară şi nu ne-am judecat. Dar când ne luăm adevăratul nostru loc într-o adunare duhovnicească, inimile ne sunt descoperite, căile pe care am umblat sunt aduse la lumină şi această lucrare, care ar fi trebuit să se petreacă în particular – lucrare necesară judecăţii de sine – se petrece la Masa Domnului. În aceasta este ceva trist şi neplăcut pentru noi, dar tocmai un astfel de lucru dovedeşte prezenţa lui Dumnezeu în Adunare. Nivelul duhovnicesc al Adunării este foarte coborât dacă inimile celor ce vin în ea nu sunt descoperite şi date de gol.
Pe de altă parte, Adunarea dovedeşte o putere duhovnicească impunătoare când, printr-o puternică atmosferă dumnezeiască, ea respinge pe oamenii fără o bună purtare, pe oamenii nepăsători, pământeşti, lumeşti, ambiţioşi etc… Adunarea lui Dumnezeu nu are loc pentru astfel de persoane, care numai afară respiră liber. Nu putem să trecem cu vederea că mulţi au părăsit terenul Adunării, deoarece căile lor nu se potriveau cu sfinţenia acestui loc. Negreşit, este uşor să găseşti drept motiv al plecării purtarea acelora de care te desparţi. Dar, dacă s-ar da la iveală rădăcinile lucrurilor la fiecare caz în parte, am găsi că cei mai mulţi părăsesc Adunarea din pricină că nu pot să suporte lumina ei pătrunzătoare. „Mărturiile Tale sunt cu totul adevărate; sfinţenia este podoaba Casei Tale, Doamne, în veci” (Psalm 93:5).
Trebuie ca răul să fie judecat, căci Dumnezeu nu poate să-l încuviinţeze. Dacă o adunare îl îngăduie, aceasta nu este de loc Adunarea lui Dumnezeu, cu toate că este alcătuită din cei care mărturisesc că sunt creştini. Să pretinzi că eşti o Adunare a lui Dumnezeu şi să nu judeci învăţăturile şi căile rele este o nedreptate, este ca şi cum ai spune că Dumnezeu şi păcatul pot locui împreună. Adunarea lui Dumnezeu trebuie să se păstreze curată, fiindcă ea este locuinţa lui Dumnezeu. Oamenii pot să încuviinţeze răul şi să numească aceasta liberalism, lărgime de inimă; casa lui Dumnezeu însă trebuie să se păstreze curată. Fie ca acest mare adevăr practic să pătrundă până în străfundul inimilor noastre şi să aibă o înrâurire sfinţitoare asupra mersului şi caracterului nostru!
4. Câteva cuvinte vor fi de ajuns ca să arătăm, în cele din urmă, care este autoritatea pe temeiul căreia se strânge Adunarea lui Dumnezeu. Această autoritate este Cuvântul lui Dumnezeu şi nimic altceva. Legea Adunării este Cuvântul cel veşnic al Dumnezeului Celui viu şi adevărat, nu tradiţia, nici învăţăturile sau poruncile oamenilor. Un loc din Scriptură spre care ne-am îndreptat deseori în decursul acestei scrieri arată totodată şi drapelul în jurul căruia se strânge Adunarea, şi puterea prin care se strânge şi autoritatea pe temeiul căreia se strânge: Numele lui Isus, Duhul Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu. Şi ele sunt aceleaşi pentru întreaga lume. Oriunde m-aş duce: în Noua Zeelandă, în Australia, în Canada, în Londra, în Paris, la Geneva sau la Amsterdam, centrul, puterea care adună şi autoritatea sunt aceleaşi: nu putem recunoaşte alt centru decât Hristos, altă putere care adună decât Duhul Sfânt, altă autoritate decât Cuvântul lui Dumnezeu, altă însuşire decât sfinţenia vieţii şi curăţia învăţăturii.
Aşa este Adunarea lui Dumnezeu şi afară de ea nu putem recunoaşte alta. Da, putem să recunoaştem, să iubim pe sfinţii lui Dumnezeu ori unde îi găsim; dar sistemele omeneşti le privim ca o necinstire a lui Hristos şi potrivnice adevăratelor interese ale sfinţilor lui Dumnezeu. Dorim fierbinte să vedem pe toţi creştinii pe adevăratul teren al Adunării. Noi credem că Adunarea este locul adevăratei binecuvântări şi al unei puternice mărturii.
De asemenea, credem că Adunarea dă un anumit fel de mărturie care nu este posibil când sunt divizări, chiar dacă fiecare credincios ar fi un om puternic în ce priveşte evanghelizarea ca Whitefield. Nu spunem aceasta ca să înjosim lucrarea de vestire a Evangheliei. Dimpotrivă, dorim ca toţi să fie nişte buni evanghelişti ca Whitefield. Totuşi nu putem să închidem ochii faţă de faptul că mulţi obişnuiesc să neglijeze Adunarea sub cuvânt că se duc să vestească Evanghelia. Când mergem pe urmele lor, constatăm că nu pot să dea nimic sufletelor care s-au întors la Dumnezeu, parcă nu ştiu ce să facă cu aceste suflete. Oamenii aceştia scot pietre din carieră, dar nu ştiu să le cioplească pentru a le pune să alcătuiască laolaltă o clădire. Urmarea este că sufletele se împrăştie, ducându-se încoace şi încolo; unele au un mers nestatornic, altele trăiesc singuratice, - toate însă lipsindu-se de adevăratul teren al Adunării. Noi credem însă că toate aceste persoane ar trebui să-şi ia locul în Adunarea lui Dumnezeu. Ele ar trebui să fie adăugate la Adunare „ca să ia parte la frângerea pâinii şi rugăciuni”; ar trebui să se adune în prima zi a săptămânii ca să frângă pâinea şi să se aştepte la Domnul Isus Hristos, ca să le zidească prin gura aceluia pe care l-a hotărât El. Iată calea cea simplă – după gândul dumnezeiesc – care cere, poate mai multă credinţă pentru a fi înfăptuită din pricina numeroaselor secte în conflict în zilele noastre, dar totuşi calea cea simplă şi adevărată în privinţa strângerii noastre laolaltă.
Ne aşteptăm ca lucrul acesta să fie numit „prozelitism”, „prejudecată”, „spirit de partidă” de către aceia care privesc ca o dovadă de liberalism şi de lărgime de inimă atitudinea creştinului care spune: „Nu fac parte din nici o adunare.” Ei bine, iată o poziţie ciudată, care nu este la locul ei, care, pe scurt, poate fi înfăţişată astfel: este vorba de cineva care tăgăduieşte totul, ca să scape de orice răspundere şi să meargă cu toţi şi cu toate. Este un drum uşor pentru firea noastră şi mai ales pentru cine vrea să capete bunăvoinţa tuturor; dar vom vedea ce se va alege de un astfel de drum în ziua Domnului. Deocamdată, pentru vremea de faţă, noi îl privim ca o vădită necredincioşie faţă de Hristos. În bunătatea Sa, Domnul să lucreze şi să ferească pe toţi ai Săi de drumul acesta!
Să nu-şi închipuie cineva că prin aceasta am vrea să spunem că ar fi o nepotrivire între evanghelist şi Adunare. Departe de noi gândul acesta. Evanghelistul trebuie să iasă din sânul Adunării şi să fie în deplină legătură cu ea; el trebuie să lucreze nu numai ca să aducă sufletele la Hristos, ci să le aducă şi în Adunare, unde să vegheze asupra lor păstori puşi de Dumnezeu şi unde să le înveţe învăţători cu dar, puşi de Dumnezeu. Nu avem nici cea mai mică dorinţă să tăiem cumva aripile evanghelistului; vrem numai să-i călăuzim mişcările. Ne doare inima când vedem o adevărată energie spirituală cheltuită într-o lucrare făcută cu o lipsă de temelie puternică. Negreşit este un mare câştig să aduci suflete la Hristos. Unirea unui suflet cu Hristos este o lucrare făcută odată pentru totdeauna. Dar oare mieluşeii şi oile n-au nevoie să fie laolaltă, ca să aibă parte de îngrijire? Se mulţumeşte cineva să cumpere oi şi apoi să le lase să rătăcească pe unde le place lor? Negreşit că nu. Dar unde ar trebui adunate oile lui Hristos? În staule făcute de oameni sau în Adunarea lui Dumnezeu? În Adunarea lui Dumnezeu, fără îndoială, căci oricât ar fi ea de slabă, oricât ar fi ea de dispreţuită, oricât ar fi ea de hulită şi de prigonită – să fim siguri că este singurul loc prielnic pentru toţi mieluşeii şi toate oile care alcătuiesc turma lui Hristos. Se înţelege, aici este răspundere, grijă, nelinişte, trudă, nevoie de neîntreruptă veghere şi rugăciune – lucruri pe care carnea şi sângele le ocolesc cât mai mult.
Da, este plăcut şi atrăgător să cutreieri lumea ca evanghelist, să ai mii de oameni care îţi sorb cuvintele de pe buze şi sute de suflete ca pecete a slujbei tale; dar ce faci la urmă cu aceste suflete? Este neapărată nevoie să li se arate că adevăratul lor loc este în Adunarea lui Dumnezeu, unde cu toată slăbiciunea celor care mărturisesc că sunt creştini, pot să se bucure de părtăşie duhovnicească, de adorare şi de slujba lucrătorilor ridicaţi de Dumnezeu. De aceste lucruri însă sunt legate multe încercări şi grele frământări. De altfel aşa a fost şi pe vremea apostolilor. Cei care aveau într-adevăr grijă de turma lui Hristos, au fost nevoiţi să verse multe lacrimi, să înalţe rugăciuni fierbinţi şi să petreacă nopţi fără odihnă. Cu toate acestea gustau o părtăşie plăcută cu Marele Păstor, iar când se va arăta El, lacrimile lor, rugăciunile lor, vegherile lor, nu vor fi uitate, ci, dimpotrivă, vor fi răsplătite, în vreme ce păstorii mincinoşi, fără suflet, care n-au luat toiagul de păstor decât pentru a-şi arăta faţă de turmă cruzimea lor şi pentru a dobândi de la ele un câştig, îşi vor acoperi faţa din pricina unei ruşini veşnice.
Partea a III-a.
Şi cu aceasta am fi putut să terminăm, dacă n-am fi avut pe inimă să răspundem la trei întrebări, pe care le-ar putea pune cititorul.
1. Cea dintâi întrebare: „Unde se poate găsi, din zilele apostolilor şi până astăzi, ceea ce numiţi Adunarea lui Dumnezeu?” Răspunsul este simplu: şi în trecut şi în zilele noastre găsim Adunarea lui Dumnezeu în paginile Noului Testament. Pentru noi n-are a face că Ne’ander, Mosheim, Milner şi alţii, care au scris istorii ale Bisericii n-au izbutit, în interesantele lor cercetări să zărească măcar o singură trăsătură a ceea ce noi numim Adunarea lui Dumnezeu de la sfârşitul vremii apostolice şi până în secolul nostru.
Este foarte posibil să fi fost, ici şi acolo, în greul întuneric al evului mediu „doi sau trei” cu adevărat „adunaţi în Numele Domnului Isus” sau cel puţin care suspinau după înfăptuirea acestui lucru. Dar, ori cum ar fi fost, acest adevăr nu rămâne din pricina aceasta mai puţin neştirbit. Noi nu clădim pe cele spuse de istorici, ci pe adevărul fără greş al Cuvântului lui Dumnezeu; şi chiar dacă cineva ar izbuti să dovedească acum că vreme de 19 veacuri n-a fost niciodată ca „doi sau trei să se fi adunat în Numele lui Isus”, aceasta nu zdruncină de loc întrebarea, care nu sună: „Ce zice istoria Bisericii?” ci „Ce zice Scriptura?” Dacă ar fi vreo tărie în argumentul întemeiat pe istorie, ea s-ar aplica deopotrivă şi preţioasei rânduieli, care este Cina Domnului.
Într-adevăr, ce ajunge această orânduire mai bine de o mie de ani? A fost dezbrăcată de unul din elementele ei cele mai de seamă, înfăşurată într-o limbă moartă, îngropată în mormântul superstiţiei şi purtând această inscripţie: „jertfă fără sânge pentru păcatele celor vii şi ale celor morţi.” Şi chiar când, pe vremea Reformei, i s-a îngăduit Bibliei din nou să spună ceva conştiinţei omeneşti şi să arunce lumina ei vie peste mormântul în care zăcea euharistia (împărtăşania), ce s-a întâmplat? Sub ce formă apare „Cina Domnului” în biserica luterană? Sub forma consubstanţialităţii (care învaţă că în pâine şi în vin ar fi o prezenţă tainică a lui Hristos). Luther a respins dogma (învăţătura) catolică a transubstanţierii, care spune că pâinea şi vinul se schimbă în trupul şi sângele lui Hristos, dar susţine, în luptă îndârjită şi neînduplecată cu teologii eleveţieni, că este o prezenţă tainică a lui Hristos cu pâinea şi cu vinul.
Ei bine, trebuie oare ca noi cei de astăzi să nu luăm „Cina Domnului” după rânduiala arătată în Noul Testament? Trebuie oare să adoptăm jertfa liturghiei sau consubstanţialitatea pentru faptul că adevăratul înţeles al euharistiei pare să se fi pierdut de către aşa zisa Biserică vreme de atâtea sute de ani? Sigur că nu! Atunci ce trebuie să facem? Să luăm Noul Testament şi să vedem ce spune el în privinţa aceasta, să ne închinăm cu supunere şi respect înaintea autorităţii lui şi astfel să luăm „Cina Domnului” în dumnezeiasca ei simplitate, sărbătorind astfel sărbătoarea potrivit rânduielii lăsate de Domnul şi Învăţătorul nostru, care a spus ucenicilor Săi, şi prin urmare şi nouă: „Să faceţi aceasta spre amintirea Mea!”
2. Dar poate cineva va mai întreba: „Nu este mai mult decât zadarnic să mai căutăm înfăptuirea adevăratului înţeles al Adunării lui Dumnezeu când aşa zisa biserică se află într-o totală stare de ruină?”
La aceasta răspundem tot cu o întrebare: Dacă biserica este în stare de ruină, aceasta ne îndreptăţeşte oare pe noi să fim nesupuşi adevărului? De vreme ce aşa zisa biserică a greşit, urmează că şi noi trebuie să stăruim în greşeală? Nicidecum! Recunoaştem ruina, arborăm drapelul îndoliat deasupra ei, mărturisim căderea, recunoaştem partea noastră de vină şi tragem consecinţele acesteia, silindu-ne să umblăm umiliţi şi fără zgomot în mijlocul ruinii şi totodată recunoscând că noi înşine suntem foarte nevrednici.
Dar cu toate că noi am greşit, Hristos n-a greşit. El rămâne credincios. El nu se poate tăgădui pe Sine Însuşi. El a făgăduit că „va fi cu ai Săi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”. Matei 18:20 este o făgăduinţă tot atât de sigură azi ca acum 19 veacuri. „Dumnezeu să fie găsit spunând adevărul şi orice om mincinos.” Noi respingem învăţătura că oamenii ar fi îndreptăţiţi să alcătuiască biserici şi să pună slujitori în ele. Privim aceasta ca o pretenţie lipsită cu totul de autoritatea Scripturii. A aduna o biserică şi a ridica lucrători în sânul ei, aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. Nu a lăsat El pe seama noastră să formăm o biserică şi să aşezăm noi lucrători în ea. Fără îndoială, Domnul este plin de milă şi de îndurare faţă de noi; El ne suportă slăbiciunile, trecând peste greşelile noastre; iar, dacă inimile noastre îi sunt credincioase – deşi lipsite de cunoştinţă – El nu se va lăsa până nu ne va aduce la o lumină mai mare. Dar nu trebuie să facem lucruri împotriva Evangheliei, sub cuvânt că Dumnezeu este plin de har. Tot aşa, nu se cade să încuviinţăm abaterile sub cuvânt că biserica se găseşte într-o starea de ruină. Trebuie să recunoaştem ruina, să ne bizuim pe har, dar să umblăm într-o supunere simplă faţă de Cuvântul Domnului. Acesta este drumul binecuvântării în orice timp. Rămăşiţa, pe vremea lui Ezra, nu avea pretenţie la puterea şi strălucirea din zilele lui Solomon, dar se supunea Cuvântului Dumnezeului lui Solomon şi a fost binecuvântată în lucrarea ei. Nu zicea nimeni atunci: „Ne găsim într-o stare de ruină şi prin urmare cel mai bun lucru pe care-l avem de făcut este să rămânem în Babilon şi să nu mai încercăm nimic.” Nu. Ei au mărturisit deschis păcatul lor şi al poporului lor şi s-au încrezut în Dumnezeu. Ei bine, acelaşi lucru îl avem de făcut şi noi: să recunoaştem decăderea şi să ne încredem în Dumnezeu.
3. În sfârşit, dacă cineva ne-ar mai întreba: „Unde se găseşte acum această Adunare a lui Dumnezeu? – noi i-am răspunde: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Domnului Isus”. Iată unde este Adunarea lui Dumnezeu. Avem grijă să spunem că, pentru a dobândi rezultate dumnezeieşti, trebuie să ne găsim în condiţiile puse de Dumnezeu. Cine se aşteaptă la astfel de rezultate fără însă a împlini condiţiile cerute, va încerca o dezamăgire sigură. Dacă nu ne adunăm cu adevărat în Numele lui Isus, nu avem nici un drept să ne aşteptăm ca El să fie în mijlocul nostru; şi dacă El nu este în mijlocul nostru, atunci strângerea noastră nu va fi decât o biată afacere a noastră. Dar ni s-a dat deosebita favoare de a ne putea aduna în aşa fel, încât să ne bucurăm de prezenţa Lui binecuvântată în mijlocul nostru; şi, dacă-L avem pe El, nu avem nevoie să punem să ne prezideze un muritor. Hristos este Domnul propriei Sale case: de aceea nici un muritor să nu îndrăznească să-I răpească acest loc. Când Adunarea este strânsă pentru adorare, Dumnezeu este cel care prezidează în mijlocul ei şi, dacă lucrul acesta este recunoscut de toţi, şuvoiul părtăşiei cu El, al adorării şi al zidirii va curge fără tulburare, fără piedici şi fără abateri *.
* Trebuie să ştim că este o deosebire între aceste ocazii când Adunarea este strânsă pentru adorare şi prilejurile în care unii fraţi lucrează în mod particular. În aceste din urmă cazuri, evanghelistul sau învăţătorul – predicatorul sau cel care învaţă – slujeşte cu darul său, fiind răspunzător faţă de Stăpânul său. Nu are importanţă faptul că astfel de lucrări se fac în sala în care de obicei este ocupată de adunare ori în altă parte. Cei care fac parte din Adunare pot să fie de faţă sau nu. Dar, când adunarea, se strânge ca adunare pentru adorare, dacă s-ar întâmpla ca cineva, oricât de înzestrat ar fi, să ia alt loc decât cel de frate, aceasta ar aduce stingerea Duhului.
Totul se petrece într-o dulce armonie. Dar dacă se îngăduie firii pământeşti să lucreze ea, aceasta va întrista Duhul şi-l va stinge. În Adunarea lui Dumnezeu, trebuie ca firea pământească să fie judecată, cum trebuie judecată de altfel şi în mersul fiecăruia dintre noi, în fiecare zi.
Trebuie să spunem de asemenea căci greşelile Adunării nu sunt argumente contra adevărului despre prezenţa lui Dumnezeu în Adunare, cum nici greşelile fiecăruia dintre noi nu sunt argumente împotriva adevărului biblic despre locuirea Duhului Sfânt în cel credincios.
„Sunteţi dumneavoastră deci poporul lui Dumnezeu? va întreba cineva. Ei bine, nu se mai pune întrebarea dacă suntem poporul lui Dumnezeu, ci dacă suntem pe terenul lui Dumnezeu. Dacă nu suntem, atunci cu cât vom părăsi mai curând terenul pe care ne aflăm, cu atât va fi mai bine. Că există un teren dumnezeiesc, cu tot întunericul şi cu toată încurcătura, ar fi greu să tăgăduim. Dumnezeu nu şi-a lăsat poporul Său să umble neapărat în legătură cu abaterea, cu păcatul.
Şi cum am putea şti dacă suntem pe teren dumnezeiesc sau nu? Foarte simplu: prin Cuvântul dumnezeiesc. Să punem în faţa Scripturii fără înconjor şi în chip serios toate lucrurile cu care stăm în legătură şi să părăsim îndată tot ce nu poate sta în lumina Cuvântului dumnezeiesc! Da, îndată. Dacă ne vom opri să cugetăm prea mult, să ne târguim, să punem în balanţă urmările, cu siguranţă vom greşi drumul. Trebuie să ne oprim, ca să vedem care este gândul Domnului; dar niciodată nu trebuie să rămânem pe loc după ce am cunoscut acest gând. Domnul nu ne dă niciodată lumină pentru doi paşi deodată. El ne dă lumină pentru un pas şi, dacă lucrăm potrivit acestei lumini, ne dă după aceea şi mai multă lumină. „Cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbe 4:18 ).
Iată cuvinte care dau curaj sufletului: lumina merge mereu crescând; nu se opreşte, nu încetează pentru cel care a dobândit-o; dimpotrivă ea „merge mereu crescând” până vom ajunge în lumina desăvârşită a zilei celei slăvite.
Cititorule, stai tu pe terenul dumnezeiesc? Dacă te găseşti pe acest teren, rămâi pe el cu toată inima! Te afli într-adevăr pe această cale? Înaintează pe ea cu toate puterile fiinţei tale morale! Nu te mulţumi niciodată cu ceea ce ar însemna mai puţin decât locuirea lui Hristos în tine şi încredinţarea că eşti cât mai aproape de El. Să nu-ţi răpească satan niciodată lucrul acesta, făcându-te să te mulţumeşti cu ceea ce n-ar fi decât un nume. Cultivă părtăşia cu Dumnezeu, rugăciunea în taină, judecata de sine! În primul rând, fii cu ochii în patru împotriva oricărei forme de orgoliu spiritual! Cultivă umilinţa, bunătatea, duhul zdrobit, gingăşia cugetului în mersul tău particular! Caută să îmbini îngăduinţa cea mai dulce faţă de alţii cu un curaj ca de leu unde este vorba de adevăr! Atunci vei fi o binecuvântare pentru Adunarea lui Dumnezeu şi o bună mărturie a gândului biblic că Numele lui Isus este de ajuns.