Pasajele din Matei 16:13-20 şi din Matei 18:15-20 sunt singurele locuri din cele patru evanghelii unde este folosit cuvântul „adunare". Este cuvântul grecesc „ekklesia", tradus în versiunea King James a Bibliei ca „biserică". Prefer să folosesc cuvântul „adunare", ca în „Noua Traducere" a lui J. N. Darby, considerând-o cea mai bună traducere. „Biserică" nu este cuvântul corect tradus, pentru că derivă din substantivul grecesc „kyriake", care este folosit în 1. Corinteni 11:20 (cina Domnului) şi în Apocalipsa 1:10 (ziua Domnului), dar niciodată în legătură cu adunarea. În traducerea engleză cunoscută King James, regele a poruncit folosirea cuvântului „biserică", în ciuda protestului traducătorilor. Explic aceasta numai pentru a se cunoaşte ceea ce vreau să spun când vorbesc despre „adunare". Aş putea la fel de bine să vorbesc despre „biserică". Nu are importanţă ce cuvânt foloseşti câtă vreme îi acorzi înţelesul pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl dă substantivului grecesc „ekklesia".
Faptul că expresia „adunare" se găseşte numai în prima din cele patru evanghelii are o importanţă deosebită şi aceasta cu atât mai mult cu cât nu este folosită de un profet, ci de Fiul lui Dumnezeu. Profeţiile din Vechiul Testament au venit întotdeauna prin oameni, care puteau fi slujitorii Lui, după cum citim în Evrei 1:1 : „Dumnezeu a vorbit părinţilor noştri prin profeţi". în cazul nostru însă nu un profet, ci însuşi Fiul lui Dumnezeu descoperă acest adevăr şi numai în aceste două pasaje, de aceea este de cea mai mare însemnătate să le studiem pentru a vedea ce vrea să spună Domnul. Este foarte important să examinăm cu atenţie pasajul din Cuvântul lui Dumnezeu unde un adevăr este descoperit pentru prima dată, întrucât acolo se găsesc principii importante care caracterizează acest adevăr şi cu atât mai mult când vorbeşte Însuşi Domnul Isus.
Dacă cunoaştem caracterul celor patru evanghelii, este evident de ce întâlnim „adunarea" numai la Matei. El îl prezintă pe Domnul Isus Hristos ca pe împăratul lui Israel şi Evanghelia sa este legătura dintre Vechiul şi Noul Testament. În Vechiul Testament este descrisă istoria lui Israel, poporul lui Dumnezeu pe pământ, începând cu Geneza 11 şi continuând până la sfârşitul Vechiului Testament. Evanghelia lui Matei face trecerea la adunarea descrisă în Noul Testament. Chiar dacă întâlnim încă pasaje care se ocupă cu trecutul şi cu viitorul lui Israel, tema principală nu este poporul pământesc, Israel, ci Adunarea Dumnezeului Celui Viu, numită de Domnul Isus „Adunarea Mea".
Evanghelia după Matei este legătura dintre Vechiul şi Noul Testament. Domnul Isus este prezentat ca Mesia, împăratul lui Israel, şi chiar la începutul ei, în genealogia sfântă, citim că El este Fiul lui David şi Fiul lui Avraam. Vedem apoi magii venind din răsărit să I se închine ca împăratului de curând născut al iudeilor. Îndată după acestea apare Ioan Botezătorul, propovăduind: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape" (Matei 3:2 ). Domnul Isus foloseşte exact aceleaşi cuvinte când Îşi începe lucrarea (Matei 4:17 ). Curând se va dovedi că poporul Israel nu-L va accepta ca Împărat. Chiar dacă mari mulţimi Îl urmau (Matei 4:25 ), aceasta era numai pentru că au mâncat pâinea oferită de El (Ioan 6:26 ) sau pentru că au văzut semnele pe care le făcea (Ioan 2:23 ).
În Matei 5 , 6 şi 7, Domnul anunţă caracterul împărăţiei cerurilor. Mulţimile se aşteptau ca El să devină împărat, să le elibereze de sub stăpânirea romană, să nimicească pe toţi vrăjmaşii lor şi să facă din Israel naţiunea conducătoare a lumii, astfel încât Israelul să devină bogat şi renumit. Dar Domnul, expunându-le caracterul pe care trebuie să-l aibă oricine ar dori să intre în Împărăţia cerurilor, le spune: „Ferice de ..."
El arată desluşit că într-o lume unde Hristos, şi chiar Dumnezeul (2. Corinteni 4:4 ) pe care-L oglindeşte, este respins şi urât şi unde Satan este stăpân (Ioan 12:31 ), oricine este legat de Hristos trebuie să sufere şi, prin suferinţă, să descopere caracterul Domnului. Această atitudine este arătată la Matei 5:7 . Vedem apoi că poporul evreu se opune la aşa ceva (Matei 8:12 ). Ei L-ar accepta ca Împărat numai dacă ar face ceea ce ar voi ei, de exemplu, dacă Şi-ar asuma puterea pământească pentru a-i alunga pe romani şi pentru a face din Israel naţiunea conducătoare a lumii. Ei resping calea pe care trebuie să se întoarcă la Dumnezeu: pocăinţa, botezul pentru iertarea păcatelor şi mărturisirea stării lor de păcătoşi pierduţi. Punctul culminant îl ating atunci când spun că Domnul Isus face minuni prin puterea lui Beelzebul, prinţul demonilor (Matei 12:24 ). Ei atribuiau lucrarea Duhului Sfânt, puterea prin care El rostea toate cuvintele şi făcea toate minunile, diavolului, cu toate că ştiau că aceasta era vorbirea lui Dumnezeu şi că El era Fiul lui Dumnezeu. Spunând că „El face aceasta cu ajutorul diavolului", ei huleau, iar Domnul spune că „hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată" (Matei 12:31 ). În capitolul 13, când este evident că Domnul Isus a fost respins, El ne oferă o imagine a Împărăţiei cerurilor. Înţelegem că aceasta trebuie să aibă o înfăţişare cu totul aparte. Ce-aţi spune despre o împărăţie care a fost întemeiată de împăratul ei şi s-a dezvoltat într-un mare imperiu, dacă împăratul nu locuieşte în ea pentru că a fost lepădat, ci domneşte asupra ei doar din depărtare? Este o împărăţie cu totul nefirească; dar acesta este caracterul pe care l-a dobândit Împărăţia cerurilor de când Domnul a fost lepădat. Chiar dacă omenirea refuză să-L accepte ca Împărat, aceasta nu-L împiedică pe Dumnezeu să-Şi ducă la îndeplinire planurile. În Psalmul 2 citim că şi domnitorii lui Israel se împotrivesc lui Dumnezeu şi Domnului Isus, spunând: „Să le rupem legăturile". Dar mai departe citim: „Cel ce locuieşte în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei ... Eu am uns pe Împăratul Meu peste Sion" (versetele 4, 6). Dumnezeu Îşi va îndeplini planul chiar dacă astăzi Împărăţia cerurilor are un caracter diferit, datorită faptului că Domnul a fost lepădat. Ar fi fost uşor pentru Dumnezeu să-Şi judece vrăjmaşii imediat, întocmai cum Domnul Isus va veni într-o zi pe nori şi Îşi va aşeza Împărăţia în putere şi, doar cu Cuvântul Lui, va nimici pe toţi vrăjmaşii Săi. În Ioan 18 citim că Domnul S-a prezentat celor ce au venit să-L prindă, o ceată de soldaţi romani, cu ofiţeri şi preoţi, întrebându-i pe cine caută. Când au răspuns: „pe Isus din Nazaret", El a spus doar: „Eu sunt" şi toţi au căzut cu faţa la pământ. Cuvintele „EU SUNT" reprezintă traducerea numelui de Iahve din Vechiul Testament, iar rostirea Numelui Lui a fost suficientă pentru a-i face să cadă cu faţa la pământ. Domnul ar fi putut acţiona într-un mod similar după ce a fost lepădat. Dar noi cunoaştem harul Său minunat. Dacă El Şi-ar fi aşezat împărăţia prin putere atunci, ar fi făcut ceea ce acum este încă în viitor: judecata. Când va veni să-Şi inaugureze Împărăţia de o mie de ani, îşi va nimici vrăjmaşii, conducătorii lor vor fi aruncaţi de vii în iad şi marile oştiri vor pieri pentru că L-au lepădat. Dar nu aceasta este voia Domnului, aşa cum citim la 2. Petru 3:9 . De asemenea citim că Dumnezeu, Mântuitorul nostru, doreşte ca „toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului" (vezi 1. Timotei 2:4-6 ).
Aceasta era în inima lui Dumnezeu si a Fiului Său, Domnul Isus. El Şi-ar fi putut aşeza împărăţia prin putere, ceea ce ar fi însemnat judecata lumii, astfel că toţi cei care au trăit vreodată ar fi fost sortiţi iadului pentru veşnicie şi nimeni nu ar fi fost salvat. Dar nu aceasta era voia lui Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste şi El doreşte ca fiecare om să fie mântuit şi să ajungă la cunoştinţa adev ărului. De aceea Domnul Isus a acceptat lepă darea din partea oamenilor. El S-a lăsat prins şi pironit pe cruce pentru că aceasta era singura cale prin care planul lui Dumnezeu putea fi împlinit. Dumnezeu poate acum declara că oricine crede în Domnul Isus primeşte viaţa veşnică. Şi noi, care L-am primit pe Domnul Isus prin credinţă, putem mărturisi despre El că „a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe cruce" (1. Petru 2:24 ). Ştim că „nu mai este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus" (Romani 8:1 ). Vedem care a fost rezultatul atitudinii omului. Există de acum o Împărăţie care se poate extinde, practic, peste întregul pământ. În Matei 13 , Domnul Isus ne arată, în şapte pilde, care este caracterul acestei Împărăţii, iar pe parcurs, El prezintă ceva nou ce urmează să aibă loc. În această Împărăţie, care fusese vestită în Vechiul Testament, era ceva ascuns, centrul afecţiunii Domnului. În două dintre pildele din Matei 13 , El vorbeşte despre valoarea acestui subiect special pentru inima Lui, iar în versetul 44 spune: „Împărăţia cerurilor se aseam ănă cu o comoară ascunsă într-un ogor. Omul care o găseşte, o ascunde şi, de bucurie, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela". În Împărăţia cerurilor este ascunsă o comoară aşa de preţioasă Domnului Isus, că El cumpără ţarina ca să intre în stăpânirea ei.
Versetul 45 prezintă acelaşi lucru: „Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase". El găseşte o perlă preţioasă, care este aşa de frumoasă, încât este gata să vândă tot ce are pentru a o avea. În Împărăţia cerurilor urma să fie ceva deosebit de preţios pentru Domnul, descris aici prin două pilde: „o comoară" şi „o perlă de mare preţ".
În Matei 14 apare limpede că Domnul a fost lepădat atunci când Ioan Botezătorul a fost omorât (versetul 10); Matei 15 şi începutul capitolului 16 subliniază din nou această lepădare, iar în Matei 16:13-20 , Domnul descoperă COMOARA. Să vedem ce înseamnă pentru El această perlă de mare preţ, acest lucru inedit pe care Fiul lui Dumnezeu ni-l descoperă.
Contextul ne arată că trebuie să fie o revelaţie specială. Unde era Domnul Isus atunci când vorbea? „În părţile Cezareii lui Filip". El nu a spus aceste cuvinte în Ierusalim, nici în Capernaum, ci lângă acest oraş nou, care a fost construit de Irod şi care a primit denumirea după el. Cezareea venea de la numele conducătorului roman, iar Filip de la propriul său nume. Numele acestui oraş exprimă dominaţia străină asupra pământului lui Dumnezeu: Canaan a fost numit pământul lui Dumnezeu, după cum se spune în Levitic 25:23 : „Pământurile să nu se vândă pe veci; căci ţara este a Mea, iar voi sunteţi la Mine ca nişte străini şi venetici". În această tară, care este ţara lui Dumnezeu, unde întotdeauna a stăpânit Iahve (tronul Lui se afla la Ierusalim, cum citim la 1. Cronici 29:23 ), există un oraş care arată clar că romanii au stăpânit peste ea şi că împărat a fost un străin. Acesta este locul anume unde Domnul vorbeşte despre aceste lucruri. Mai întâi El întreabă ce spun oamenii despre El: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?" Nu este interesat de ceea ce spun preoţii şi marii preoţi despre El, pentru că ştia că ei îl socotesc ca acţionând cu puterea diavolului, ci întreabă ce crede poporul despre El. Era în Galileea, unde oamenii Îl urmau, şi întreabă: „Aceşti oameni care Mă urmează şi cred în Mine pentru că văd minunile pe care le fac, cine zic că sunt Eu?" „Ei au răspuns: „Unii, Ioan Botezătorul; alţii, Ilie; alţii, Ieremia sau unul din profeţi" (Matei 16:14 ). Însuşi Domnul Isus a spus că Ioan Botez ătorul a fost cel mai mare dintre cei născuţi din femeie, iar Ilie a fost, în adevăr, un profet mare. Judecata lor era favorabilă, dar cu aceste gânduri au dovedit că nu Îl cunoşteau şi nu Îl acceptau pe Domnul Isus ca Persoana care era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Împăratul lui Israel.
Astăzi sunt sute de mii de oameni care admit că Domnul Isus a fost un bun învăţător sau un om bun, că nimeni nu a trăit vreodată o viaţă curată aşa cum a trăit-o El; dar aceasta arată doar că ei nu cred cu adevărat în El. Vedem rezultatul în Ioan 2:24-29 : „Dar Isus nu Se încredea în ei ... fiindcă El Însuşi ştia ce este în om". Oricine are o astfel de părere despre Domnul Isus şi nu L-a primit în inimă ca pe Cel ce este în adevăr, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, va fi pierdut pentru veşnicie în iad. Nici cei care Îl urmau nu L-au primit ca pe adevăratul Împărat al lui Israel. Domnul Isus Şi-a întrebat ucenicii: „Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu?" Şi ce a auzit de la ei? „Simon Petru, răspunzând, a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu!" Ce răspuns minunat: „Tu eşti Hristosul!" Aceasta înseamnă, înainte de toate, „Tu eşti Împăratul lui Israel". Hristos este cuvântul grecesc pentru ebraicul „Mesia" şi ambele înseamnă „Cel uns", adică, „Tu eşti Împăratul pe care Dumnezeu L-a dat lui Israel". Aceasta era credinţa adevărată în Persoana Lui şi, în aceste circumstanţe, o mărturie minunată. Fiecare israelit ar fi trebuit să mărturisească aceasta. Când Domnul Isus va reveni din cer şi va intra în Ierusalim, aceasta va fi mărturisirea rămăşiţei lui Israel: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului" (Psalmul 118:26 ).
Dar Petru nu se opreşte aici; el adaugă: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu". Cea de-a doua expresie străbate cu mult mai departe decât ceea ce găsim în Vechiul Testament („Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut" - Psalmul 2:7 ). Domnul Isus este de asemenea Fiul lui Dumnezeu ca Împărat al lui Israel. Găsim acelaşi lucru la Luca 1:35 , unde Mariei i se spune în legătură cu naşterea Domnului Isus: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu". Aceste două pasaje se ocupă cu Domnul Isus ca Om pe pământ, pentru că la fel El era şi Fiul lui Dumnezeu. El era Dumnezeu Fiul, dar nu aceasta se are în vedere aici. Psalmul 2 nu spune că Domnul Isus este Dumnezeul cel veşnic. În cuvintele: „Tu eşti Fiul Meu! astăzi Te-am născut", vedem pe Omul Hriistos Isus, care era Fiul lui Dumnezeu. îngerul i-a spus Mariei: „puterea Celui Preaînalt te va umbri" şi pentru că El a fost născut prin Duhul Sfânt, El era Fiul lui Dumnezeu întrupat, ceea ce nu poate fi spus despre nimeni altcineva. Galateni 4:4 spune: „născut din femeie" şi este adevărat. Era în adevăr un Om (chiar mai mult decât Adam, care n-a fost născut din femeie), dar Tatăl Său era Dumnezeu. Duhul Sfânt a umbrit-o pe Maria. El a fost născut din Dumnezeu, după cum citim în Evrei 10:5 : „Tu Mi-ai pregătit un trup". El era cu adevărat Om, dar fără natura noastră păcătoasă. Ca Om, El era Fiul lui Dumnezeu.
Dar mărturia lui Petru merge mult mai departe. El nu spune: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu născut pe pământ", ci „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu". Petru spune că Domnul Isus este Fiul Aceluia care este viaţă în El Însuşi si izvorul oricărei vieţi. „Tu eşti... Fiul Dumnezeului Celui viu". Acelaşi lucru îl găsim şi la loan 1:14: „În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor". El este viaţa despre care citim în 1. loan 5:20: „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică" (1. Ioan 5:20 ). Aceasta este în întregime exprimat în propoziţia: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu". Ce cuvinte minunate! Petru Îl recunoaşte pe Domnul Isus ca pe Dumnezeu Fiul, care există din eternitate, nu doar ca Om, cum este Mesia. Domnul Isus a fost Om, dar El era şi Fiul lui Dumnezeu din veşnicie. Acest adevăr nu a fost descoperit în Vechiul Testament, deşi a fost numit „Părinte al veşniciei" (Isaia 9:6 ).
Domnul foloseşte mărturia lui Petru ca un prilej pentru a descoperi ceea ce El menţionase în capitolul 13. El ne spune la ce se referă comoara din ţarină şi perla de mare valoare. Această nouă descoperire, care merge mult mai departe decât ceea ce primise Israel, are de-a face cu adevărul că Hristos este Fiul Dumnezeului Celui viu. „Şi Isus a luat din nou cuvântul şi i-a zis: „Ferice de tine, Simone, Fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: „tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui". „Tu eşti Petru" (în greacă „petros") şi apoi „pe această stâncă" (în greacă „petra") „voi zidi Adunarea Mea". Domnul îi spune lui Petru că El este „petros", adică o bucată de stâncă, nu stânca însăşi. „Petros" înseamnă o piatră, o bucată ruptă dintr-o stâncă. Domnul spune: „Pe această stâncă" - din care Petru era doar o parte - „voi zidi Adunarea Mea".
Mai târziu Petru se referă la acest adevăr în 1. Petru 2:4-5 , când spune că noi suntem pietre vii care am venit la Hristos, Piatra vie, pentru a forma, fiind zidite în El, casa spirituală. Dar să ne întoarcem la adevărul Adunării aşa cum îl prezintă Domnul în Matei 16 şi 18.
Domnul foloseşte cuvântul „ekklesia", care înseamnă „adunare" sau „cei chemaţi afară din". Cuvintele „adunare" sau „biserică" nu mai înseamnă de mult ceea ce au însemnat atunci; nimeni nu va înţelege prin ele locuitorii unui oraş anume, pe când în acea vreme era o expresie obişnuită. După cum am văzut, Domnul era în ţinutul Cezareii lui Filip, în Galileea, când a spus aceste cuvinte. Dar acest oraş din Israel purta numele străinilor. Găsim aici cele două grupuri în care Cuvântul lui Dumnezeu a împărţit atunci omenirea. Aflăm din Cuvântul lui Dumnezeu că în timpul celor dintâi două mii de ani, Dumnezeu a văzut pe toţi oamenii ca un singur mare grup. El a vrut să-i cheme şi să le ofere har. Aceasta a rămas aşa până s-a născut Avraam. Când a devenit evident că oamenii L-au lepădat şi şi-au făcut dumnezei proprii, după poftele lor, Dumnezeu a luat un om din mijlocul lor şi l-a făcut tatăl unui popor nou, care urma să fie legat de El într-un mod deosebit. Avraam a trebuit să-şi părăsească ţara, neamul şi casa tatălui său pentru a fi în totul centrul plăcerii lui Dumnezeu. Începând de atunci, Dumnezeu nu a mai văzut omenirea ca o unitate. Erau, pe de o parte, poporul lui Israel, care îşi avea rădăcina în Avraam, iar pe de altă parte „neamurile" . În timpul Domnului Isus, acest al doilea grup era numit „grecii", pentru că limba greacă aparţinea atunci lumii civilizate. Pe vremea când Domnul Isus a spus aceste cuvinte, existau două grupuri de oameni, iudei şi greci, şi ambele aveau câte o „ekklesia".
În traducerea greacă a Vechiului Testament, Septuanginta, care a fost încheiată în Egipt cu aproximativ două sute de ani înainte de naşterea lui Hristos, cuvântul „ekklesia" este folosit întot deauna ca referire la întregul popor al lui Israel. Găsim cuvântul acesta folosit în Fapte 7:38 , când Ştefan, prezentând istoria poporului lui Israel, vorbeşte despre adunarea (ekklesia) din pustie. Era un cuvânt pe care fiecare din cetate îl ştia; el înfăţişa pe locuitorii unei cetăţi, toţi cei care aveau cetăţenie şi, prin cetăţenie, responsabilitate, şi în acest sens este folosit şi în Cuvântul lui Dumnezeu. În Fapte 19:41 citim că mai-marele cetăţii a trimis oamenii din Efes acasă: „El a dat drumul adunării (ekklesia)".
Astfel Domnul foloseşte o expresie, pe care o ştia oricine, ca şi cum ar spune: „Grecii au adunarea lor, iudeii au adunarea lor şi Eu vreau să am Adunarea Mea". El spune aceasta în legătură cu mărturia lui Petru despre El: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu". „Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui".
Împărţirea oamenilor în aceste grupuri este subliniată la 1. Corinteni 10:32 : „Să nu fiţi pricină de poticnire nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru Adunarea lui Dumnezeu". Prima referire la acest al treilea grup o găsim la Matei 16 . Erau greci şi iudei, după cum am văzut, dar acum Domnul spune ceva nou: Adunarea lui Dumnezeu, „Adunarea Mea". Dacă lumea M-a lepădat (alegându-şi dumnezei falşi cu două mii de ani înainte), dacă Israel M-a lepădat (după cum era atunci evident), atunci voi avea propria Mea Adunare. Dacă adunarea grecilor nu este a Mea, pentru că Satan este prinţul acestei lumi; dacă adunarea lui Israel nu este a Mea, pentru că ei M-au lepădat; totuşi Eu voi avea propria Mea Adunare, deşi am fost lepădat. Dar nu va fi o adunare legată de Mine ca Împărat al lui Israel, ci o Adunare care Mă recunoaşte ca Fiul Dumnezeului Celui viu, ca Dumnezeu Fiul din veşnicie.
Aceasta ne arată caracterul relaţiei Lui faţă de noua Adunare. Israel era poporul Lui pământesc, pentru că El era Împărat al lui Israel ca Om pe pământ. Chiar dacă este numit Fiul lui Dumnezeu, totuşi aceasta are legătură cu pământul, pentru că se spune: „Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut". Relaţia Lui cu Israel era de Împărat, dar nu înainte de a Se fi născut ca Om pe pământ prin Duhul Sfânt. Aici însă Domnul Isus spune că Adunarea este legată de El ca Fiu al Dumnezeului Celui viu, stare pe care nu a primit-o când S-a născut pe pământ, pentru că El era aşa din veşnicie. Dumnezeul veşnic exista din veşnicie, El este Dumnezeul Cel viu din veşnicie. Şi Adunarea este legată de El în acest caracter. Oricine crede în Fiul are viaţa veşnică, ceea ce înseamnă că Hristos este viaţa lui şi la 1. Ioan 5:20 citim că El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică. La Coloseni 3:4 citim despre credincioşi: „viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu" şi „Hristos ... este viaţa voastră".
Dar în ce mod este Hristos viaţa veşnică? A devenit El viaţa veşnică atunci când a fost născut aici, pe pământ, sau când a împlinit lucrarea pe cruce şi a înviat din morţi? Nicidecum, întrucât „viaţa veşnică" nu înseamnă numai că nu are sfârşit, ci şi că nu are început. Dacă ceva are un început, nu poate fi veşnic. Când primim viaţa veşnică - şi Cuvântul Iui Dumnezeu spune că oricine crede în El are viaţa veşnică - aceasta este viaţa noastră fără început şi fără sfârşit. Iar această viaţă poate fi doar viaţa lui Dumnezeu, a Fiului Său, pentru că oricine, în afară de Dumnezeu, are un început. loan 1:3 spune că tot ceea ce există a venit din El, astfel că în afară de Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, totul are un început. Deci, atunci când primim viaţa veşnică, aceasta este viaţa lui Dumnezeu Însuşi.
Cuvântul lui Dumnezeu accentuează că noi, care credem în Domnul Isus în acest veac, primim viaţa veşnică: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (Ioan 3:16 ). Noi Îl primim pe El ca viaţa noastră. Coloseni 3:4 afirmă că Hristos este viaţa noastră, deci viaţa pe care am primit-o este viaţa divină. 2. Petru 1:4 spune că noi am primit natura divină când am fost născuţi din nou. Si astfel, fiecare din cei care aparţin acestei Adunări a primit pe Domnul Isus ca viaţa lui, nu doar ca pe Omul Isus Hristos, ci ca pe veşnicul Fiu al lui Dumnezeu care a devenit Om, dar acest Om este Dumnezeul cel veşnic. 1. loan 1:1-3 precizează că „ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, pentru că viaţa a fost arătată si noi am văzut-o şi mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată,... aceea vă vestim şi vouă". viaţa veşnică a fost cu Tatăl înainte ca Domnul Isus să vină ca Om pe pământ, dar a fost arătată pe pământ prin El, astfel că în momentul în care un credincios Îl acceptă pe Domnul Isus şi lucrarea Lui, primeşte viaţa veşnică şi aceasta este viaţa care există din veşnicie: Domnul Isus Însuşi.
Dacă acesta este adevăratul caracter al credincioșilor din veacul nostru, care alcătuiesc Adunarea, este imposibil ca ei să fie legaţi de El ca om pe pământ. Ei sunt uniţi cu Fiul Cel veşnic. Aceasta este ceea ce Domnul vrea să spună prin cuvintele: „pe această stâncă" - Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu - „voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui". Locuinţa morţilor (hadesul) este locul unde merg necredincioşii când mor. În multe traduceri găsim cuvântul „iad". Cuvântul grecesc este „hades", care înseamnă invi zibil; este locul unde a mers bogatul din Luca 16 după moarte. În Vechiul Testament acest loc se numeşte „şeol". Domnul Isus vorbeşte despre puterea morţii: „porţile Locuinţei morţilor". În limbajul Cuvântului lui Dumnezeu, porţile sunt o imagine a puterii unei cetăţi sau ale unui oraş. Domnul vrea să spună că porţile Locuinţei mor ţilor, adică întreaga putere a morţii, nu vor putea birui Adunarea pe care El o va zidi. În Evrei 2 .14 citim că Satan are puterea morţii şi prin această putere toţi oamenii sunt servii lui. Dar Domnul Isus a venit să-i elibereze pe oameni, astfel încât nici unul din cei care L-au primit pe El să nu moară. Probabil că cei mai mulţi dintre noi vom muri, dar numai trupul este cel care moare, iar după puţin timp, Domnul ne va învia ca să ne ducă în ceruri. Mai mult chiar, apostolul Pavel spune: „nu toţi vom adormi" (1. Corinteni 15 .51). Vine clipa când toţi cei care cred în Domnul Isus vor fi luaţi de pe pământ şi vor fi duşi în casa Tatălui, care este în afara universului, în cerul necreat, cerul cerurilor, unde Tatăl şi Fiul locuiesc pentru veşnicie. Tatăl a fost totdeauna Tatăl si Fiul totdeauna Fiul, astfel că noi, care am primit pe Domnul Isus în acest veac, care aparţinem Adunării Domnului, vom fi duşi în cerurile veşnice.
Din aceasta vedem cât de minunată este Adunarea pe care Domnul o va zidi! El spune că o va zidi pe El Însuşi, ca Fiu veşnic al lui Dumnezeu, şi că porţile Locuinţei morţilor (puterea morţii) nu o vor birui. Aceasta este foarte important. În Anglia, de pildă, sunt mulţi oameni, dar de îndată ce unul dintre ei moare, nu mai este englez; el este un om mort. În Olanda sunt aproximativ trei sprezece milioane de oameni, dar de îndată ce unul dintre ei moare, nu mai este olandez; el este un om mort. În Apocalipsa 20 nu vedem englezi, olandezi, evrei, americani sau ruşi în faţa marelui tron alb, ci doar oameni morţi. Despărţirea în naţionalităţi există doar pentru pământ. Vedem deci că moartea biruieşte adunările iudeilor şi ale grecilor. Moartea a fost mai puternică decât adunarea evreilor, deşi era poporul lui Dumnezeu pe pământ. Dar aici Domnul Isus spune că Adunarea Lui nu poate fi biruită de moarte şi putem să înţelegem aceasta, căci cum ar putea moartea să cucerească ceea ce a fost zidit pe Fiul Dumnezeului Celui viu? Dacă toţi cei care aparţin acestei Adunări au viaţa veşnică, cum ar putea moartea să le pricinuiască vreun rău? Poate moartea să afecteze ceva care este fără început şi fără sfârşit, viaţa lui Dumnezeu Însuşi, viaţa veşnică? Imposibil! Moar tea nu poate atinge această Adunare. În Romani 1:4 se spune despre Domnul Isus că a fost „dovedit cu putere Fiu al lui Dumnezeu, potrivit Duhului sfinţeniei, prin învierea morţilor". Prin învierea Lui din morţi, a dovedit că era Fiul lui Dumnezeu. El a murit - acesta este un fapt minunat -, dar poate Dumnezeu să moară? Nu, niciodată! Domnul Isus a mers în moarte ca Fiu al lui Dumnezeu şi apoi a înviat din moarte. Nu se spune că a fost înviat. Alte pasaje spun că Tatăl L-a înviat sau că Duhul Sfânt a fost puterea prin care Dumnezeu L-a înviat. Dar aici citim că El a înviat, adică a ieşit din moarte prin propria Lui putere. Aceasta este dovada că El era viaţa, în El Însuşi, Fiul Dumnezeului Celui viu.
Adunarea este zidită pe Fiul Dumnezeului celui viu, care a trecut prin moarte şi care a învins-o, pentru că nu putea fi ţinut de ea (Fapte 2:24, 27 ; Psalmul 16:10 ). Adunarea nu poate fi biruită de moarte, ceea ce înseamnă că viaţa Adunării nu este redusă la acest pământ, că nu se va sfârşi atunci când cei care-i aparţin vor fi luaţi de pe pământ, ci va rămâne în veşnicie. Chiar dacă Dumnezeu va locui pe pământul cel nou printre oameni (Apocalipsa 21 ), chiar dacă vor fi înlăturate toate deosebirile dintre naţionalităţi, totuşi Adunarea va avea o poziţie aparte: ea este mireasa, soţia Mielului care coboară din cer; este Templul în care locuieşte Dumnezeu. În Efeseni 2 citim că Adunarea a avut un început, iar în Matei 16 , Domnul spune: „Eu voi zidi Adunarea Mea". Ea încă nu exista, ci El urma să o construiască, dar de atunci nu-şi va înceta existenţa, ci va rămâne în veşnicie legată de Cel care este Întemeietorul ei, Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu.
Aceasta arată cât de preţioasă este Adunarea şi ce privilegiu minunat este să aparţii Adunării pe care Domnul Isus o numeşte propria Lui Adunare, care Îl are pe El ca temelie şi care nu poate fi biruită de moarte, ci dăinuieşte veşnic. Estte Adunarea Lui în exclusivitate, o comoară aşa de preţioasă pentru El, încât a cumpărat „ogorul" pentru a intra în posesia ei (Matei 13 ). Aceasta înseamnă întreaga lume, după cum explică versetul 38: „ogorul este lumea". Pentru a obţine această perlă de mare preţ, Adunarea, El era pregătit să vândă tot ce avea. În locul în care Domnul Isus a spus aceste cuvinte, imperiul roman era reprezentat prin numele de „Caesarea", iar împăratul din acele zile, prin numele de „Philippi". Atât romanii cât şi edomiţii, de care aparţinea Irod, erau din afara poporului evreu. Domnul era în Palestina, nu a ieşit niciodată din acest teritoriu. În pofida acestor împrejurări, Domnul declară: ,,Adunarea Mea va rămâne în veşnicie". Orice altceva va trece, dar aceasta va rămâne. Şi nu numai atât. După ce Israel a fost pus deoparte, pentru că şi-a renegat împăratul, va apărea acest lucru nou, dorinţa inimii mele, cu care mă asociez pe mine însumi cu Fiul Dumnezeului Celui viu, care a murit şi a înviat, în veşnicie.
Matei 18 cuprinde al doilea şi ultimul pasaj din evanghelii unde se vorbeşte despre Adunare. În Evanghelia lui loan cu greu poţi menţiona ceva care să nu aibă de-a face cu noi, membrii Adunării. Totul în ea a fost scris pentru noi, cei de acum. În Evangheliile lui Matei, Marcu şi Luca sunt unele lucruri doar indirect aplicabile la noi, întrucât erau spuse oamenilor care trăiau atunci şi care au crezut înainte de moartea Domnului pe cruce. Cuvântul „Adunare" este folosit numai în Evanghelia Iui Matei, nu şi în cele ale lui Ioan, Luca şi Marcu, şi anume doar în aceste două capitole (16 şi 18), şi Domnul este Cel care vorbeşte. Dacă înţelegem caracterul Evangheliei după Matei, este uşor să spunem de ce Adunarea a luat locul lui Israel înaintea lui Dumnezeu. Timp de două mii de ani după naşterea lui Avraam, Israel a fost poporul pământesc al lui Dumnezeu. Aşa cum în timpul celor două mii de ani anteriori, Dumnezeu a privit toate naţiunile ca o unitate, El a dat uneia dintre aceste naţiuni o poziţie deosebită timp de două mii de ani, după care această naţiune privilegiată a fost dată la o parte, pentru că L-a lepădat pe El şi ceva nou i-a luat locul, care, de asemenea, pare să dureze două mii de ani pe pământ (am menţionat deja 1. Cronici 29 , unde citim că scaunul de domnie al lui Dumnezeu era la Ierusalim). El a cârmuit lumea din locul Lui din Ierusalim şi Domnul va face aceasta şi în timpul Împărăţiei milenare. Dar acum El a fost lepădat şi a trebuit să găsească un loc nou unde să-Şi aşeze domnia, un loc unde vor sta scaunele de judecată (Psalmul 122 ), unde El îşi va pecetlui autoritatea asupra deciziilor luate. În Vechiul Testament acest loc era în Ierusalim. În Matei 18 găsim o tranziţie. Motivul acestei învăţături este: „dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta". Domnul foloseşte o ilustrare pentru a explica poziţia Adunării pe pământ.
Mai întâi trebuie să mergem la fratele nostru singuri. Acesta este duhul împărăţiei cerurilor, după cum citim în capitolul 5, „Ferice de cei milostivi", ,,ferice de cei împăciuitori". Caracteristic pentru o persoană din această Împărăţie nu este doar să caute să-şi redobândească onoarea, ci să încerce să-i ajute şi să-i câştige pe ceilalţi în har. Astfel citim: „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău" (Matei 18:15 ). „Ai câştigat pe fratele tău" aceasta este atitudinea corectă în Împărăţia cerurilor, nu că „te-ai îndreptăţit pe tine însuţi" sau că „ţi-ai redobândit onoarea".
Domnul foloseşte această ilustraţie pentru a explica unele lucruri referitoare la Adunare. El continuă: „Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi fraţi, pentru ca orice cuvânt să fie sprijinit pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Adunării; şi dacă nu va vrea să asculte nici de Adunare, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş" (versetele 16-17). Aceasta înseamnă că Adunarea a devenit autoritatea cea mai înaltă în materie de judecată pe acest pământ, astfel că orice poate fi adus în faţa ei. Dar dacă cineva nu recunoaşte judecata Adunării, nu mai există o alţă posibilitate la care să se apeleze. El trebuie atunci să fie privit ca un păgân sau ca un vameş, deci ca cineva care nu este în legătură cu Dumnezeu. Domnul leagă Numele Lui de Adunare şi spune că ea este autoritatea ultimă pe pământ. Aceasta ne arată poziţia Adunării şi valoarea pe care Domnul i-o dă, nu pentru veşnicie, ci pentru perioada existenţei ei pe pământ.
Domnul continuă spunând că o hotărâre a Adunării este valabilă chiar dacă este luată numai de doi sau trei oameni. La început se pare că în anumite locuri erau numai doi sau trei oameni care L-au primit pe Domnul Isus. Astăzi, în vremea ruinei, este posibil ca undeva să existe doar doi sau trei credincioşi. Şi câţi credincioşi sunt care nu realizează faptul că sunt membrii ai acestei Adunări şi nu se adună ca atare! Apoi Domnul spune de ce hotărârea a „doi sau trei" are aşa mare greutate: ,,Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer" (versetul 18). Nu este minunată această autoritate pe care Domnul o dă Adunării? Când ea ia o hotărâre, El spune: recunosc această hotărâre. Este posibil să se facă recurs, dar aceasta nu înseamnă că hotărârea ei nu este recunoscută. Când problema a fost adusă în faţa celei mai înalte instanţe, judecata va fi dusă la îndeplinire şi nu se poate face nimic împotriva ei, chiar dacă există impresia că judecata este greşită sau că judecătorul a făcut o greşeală. Judecata este validată şi va fi aplicată. Ea are autoritatea întregii ţări, fie aceasta Olanda, Statele Unite sau oricare alta. Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, spune aici că oriunde Adunarea va lua o hotărâre pe pământ, chiar dacă ea este formată doar din doi sau trei oameni, Dumnezeu îi recunoaşte judecata şi orice a legat ea este legat în cer şi orice a dezlegat ea este dezlegat în cer. Am putea fi tentaţi să spunem: „Aceasta este imposibil! Sunt aceşti bărbaţi şi aceste femei aşa de înţelepţi? Consideră oare Dumnezeu că ei sunt dotaţi cu o aşa înţelepciune, încât promite anticipat că va accepta judecata lor?" Domnul spune: „Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri" (versetul 19). Întrebarea nu este dacă hotărârea este înţeleaptă şi în concordanţă cu ceea ce doreşte Tatăl, ci „dacă doi dintre voi se învoiesc". El spune aceasta însă în legătură cu Adunarea, deci promisiunea Lui nu este valabilă când doi sau trei vin împreună şi se învoiesc asupra unui lucru, considerând că Tatăl Ii-l va da, ci doar dacă se unesc ca Adunare; şi atunci, chiar dacă Adunarea este formată doar din doi sau trei oameni, Tatăl le va asculta cererea.
Cum este posibil aceasta? Domnul Însuşi dă răspunsul: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în (pentru) Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor" (versetul 20). Cuvântul „pentru" (în engleză „unto"=înspre; în greacă „eis") subliniază direcţia unei mişcări. Vechiul Testament ne ajută să înţelegem mai clar textul acesta. În Deuteronom, Domnul vorbeşte în repetate rânduri despre un loc pe care îl va alege, unde va face să locuiască Numele Lui. El spune că poporul Său va trebui să meargă în acel loc pentru a aduce jertfe şi pentru a celebra sărbătorile Lui. Expresia „locul pe care-l va alege Domnul ca să-Şi aşeze acolo Numele Lui" este folosită de douăzeci şi unu de ori în Deuteronom. Şi Domnul Isus spunea acest lucru ucenici lor, care cunoşteau bine locul pe care Dumnezeu Îl alesese ca să-Şi aşeze acolo Numele Lui. În Psalmul 132 , Dumnezeu vorbeşte despre Ierusalim, cetatea Sionului: „Acesta este locul Meu de odihnă pe vecie; aici voi locui, căci L-am dorit" (versetul 14). Domnul Isus pare a spune: „Va fi un loc pe pământ unde oamenii se vor aduna pentru Numele Meu. Ei vor veni la locul pe care L-am ales Eu, ca să-Mi aşez acolo Numele Meu. Hotărârile care vor fi luate acolo vor fi recunoscute în cer, pentru că ei sunt înzestraţi cu autoritatea Mea şi sunt adeveriţi de Mine, Fiul Dumnezeului Celui viu, chiar dacă sunt numai doi sau trei şi chiar dacă sunt cei mai slabi şi cei mai nepricepuţi oameni de pe pământ. Şi aceasta întrucât sunt copiii lui Dumnezeu, care se adună în locul unde Eu sunt în mijlocul lor". Noi putem să înţelegem uşor aceasta acum, după ce am văzut că Adunarea este legată de Domnul Isus ca Fiu al Dumnezeului Celui viu. Ar putea cerul să refuze o hotărâre care a fost luată în Numele Fiului lui Dumnezeu? Cu siguranţă că nu! Cât de preţioasă este Adunarea în ochii Domnului Isus şi ce privilegiu minunat este să fii membru al acestei Adunări! Toţi credincioşii adevăraţi, care L-au primit pe Domnul Isus prin credin ţă, aparţin Adunării lui Dumnezeu. Crezul bisericii reformate din Olanda conţine, printre altele, expresia: „o Adunare sfântă a credincioşilor adevăraţi în Hristos". Aceasta este Adunarea despre care vorbeşte aici Cuvântul lui Dumnezeu şi căreia El i-a dat autoritatea Lui.
Găsim aici prima proclamare a Adunării de către Domnul Isus şi marea importanţă pe care El i-o acordă. Locul de care El Se leagă pe Sine şi leagă autoritatea Sa ca Dumnezeu Fiul este locul unde El vrea să fie în centru când credincioşii se adună pentru Numele Lui, pentru El, ca Fiu al Dumnezeului Celui viu. Dacă cei adunaţi împreună se învoiesc asupra unui lucru, acesta le va fi dat de Tatăl, pentru că El este în mijlocul lor, iar cererile şi hotărârile lor sunt înzestrate cu autoritatea Lui. Acesta este înţelesul „adunării". Ce privilegiu minunat este să fii membru al acestei Adunări, care la acea dată încă nu exista! Uneori oamenii pretind că biserica exista încă de la Adam. Dar în Matei 16 , Domnul Isus spune: „Voi zidi Adunarea Mea", Adunare care a luat fiinţă în ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt S-a coborât şi a botezat într-un singur Trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi. Citim în 1. Corinteni 12:13 şi în loan 11:52 că Hristos va muri nu numai pentru poporul evreu, ci că va aduna „într-un singur Trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi". Cunoaştem din Cuvânt cum au fost risipiţi credincioşii din Vechiul Testament. Înainte de Avraam au fost credincioşi precum Enoh, Abel, Iov (probabil Iov a trăit în aceeaşi perioadă cu Avraam), dar aceştia nu se cunoşteau unul cu altul. În Israel au trăit atât credincioşi adevăraţi, cât si dintre aceia care mărturiseau doar cu buzele. Nu toţi israeliţii erau credincioşi, pentru că citim despre închinători la idoli şi despre alţi oameni fără evlavie. Dar erau şi oameni ca David si ca mulţi alţii care au rămas necunoscuţi. Numai Dumnezeu îi cunoaşte, după cum i-a spus lui Ilie: „Mi-am păstrat în Israel şapte mii de bărbaţi şi anume pe toţi cei ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal" (1. Împăraţi 19:18 ). Toţi aceştia erau cunoscuţi de Dumnezeu, dar nu erau legaţi unul de celălalt ca credincioşi. Exista o legătură între ei ca aparţinând unui singur popor, dar nu ca adevăraţi credincioşi. Aceasta ne arată cât de măreaţă este Adunarea în gândurile lui Dumnezeu, din moment ce scopul lucrării Domnului este caracterizat prin aceste două lucruri: întâi moartea Lui pentru popor; apoi strângerea în unul a copiilor lui Dumnezeu cei risipiţi, astfel că Biblia poate spune despre ei: „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur Trup" (vezi 1. Corinteni 12:13 ).