Mireasa lui Hristos

„Soţilor, iubiţi-vă soţiile cum a iubit şi Hristos Adunarea şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Adunare slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană ... Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Adunarea; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui" (Efeseni 5:25-30 ).

Trebuie să subliniez cu toată tăria minunea adevărului lui Dumnezeu referitor la Adunarea Lui, la gloria şi poziţia ei! Acest pasaj atinge în mod deosebit inimile noastre. Ce cuvinte extraordinare! Ele fac clară relaţia minunată a Adunării cu Hristos. Multora s-ar putea să le pară ciudat, dar Cuvântul lui Dumnezeu nu spune niciodată că Domnul Isus iubeşte pe păcătoşi; citim însă că El iubeşte Adunarea. Doar o singură dată apare în evanghelii că Domnul Isus a iubit un om neconvertit, tânărul bogat din Marcu 10:21 , despre care se spune că Domnul „S-a uitat la el şi l-a iubit". În Ioan 3:16 citim: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică". Dar acum lumea zace în cel Rău (1. Ioan 5:19 ), arătându-şi pe deplin starea ei în omorârea deliberată a Fiului lui Dumnezeu pe cruce. Cuvântul lui Dumnezeu arată clar că pentru lume - adică omenirea ca întreg - nu mai există har, ci judecată. Dumnezeu iubeşte fiecare persoan ă pe care a creat-o, ca individ. „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului" (1. Timotei 2:3-4 ), dar El nu iubeşte societatea umană ca sistem, pe care omul l-a creat şi care îl are pe Satan ca dumnezeu şi conducător. Totuşi nu citim că Domnul Isus a iubit vreodată lumea (cu excepţia Marcu 10 ), deşi aceasta se susţine adesea în evanghelizare. Dar este minunat că Domnul a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine însuşi pentru ea (Efeseni 5:2 ). Mai găsim afirmaţia care are ecou în inima fiecărui om care aparţine Domnului Isus: „Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine" (Galateni 2:20 ). Acesta este un fapt plin de putere.
Cuvântul lui Dumnezeu spune că Domnul Isus a iubit pe Tatăl şi pe ucenici, că mă iubeşte pe mine şi pe noi toţi, adică Adunarea Lui. El iubeşte Adunarea şi pe fiecare persoană care aparţine acesteia, după cum a dovedit-o prin faptul că S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Aceasta ne arată relaţia minunată la care a fost adusă Adunarea faţă de Domnul Isus. Adunarea este mai mult decât suma indivizilor care o alcătuiesc. La fel este şi în viaţa de fiecare zi. Există ceva aparte într-o mulţi me - este mai mult decât suma indivizilor din ea. După ce în Efeseni 5:2 se spune că Domnul Isus ne iubeşte, adică pe toţi indivizii împreună, totuşi Duhul Sfânt găseşte necesar să spună că Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine pentru ea. Este o strădanie preţioasă în a ajunge să apreciezi acest adevăr.

După ce citim că „Dumnezeu Mântuitorul voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoştinţa adevărului", aflăm apoi că „este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi" (1. Timotei 2:5 ). Este absolut adevărat, după cum este scris în Cuvântul lui Dumnezeu, că fiecare păcătos care vine la Dumnezeu poate fi mântuit prin credinţa în Domnul Isus, ca rezultat al lucrării Lui de la cruce. Sângele Domnului Isus care a fost vărsat pe cruce are o putere aşa de mare, încât fiecare om din lume, de la Adam şi până la sfârşitul veacului, dacă ar veni la El, poate fi curăţit de păcatele lui. „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui" (Coloseni 1 .19-20). Prin sângele Domnului Isus, toţi cei din ceruri şi de pe pământ vor fi, într-o zi, aduşi înapoi la Dumnezeu şi împăcaţi cu El. Pe pământul şi în cerul cel nou va fi armonie divină. Nu va mai fi nimic rău, căci orice rău va fi în iazul de foc, ceata diavolului şi a îngerilor lui, împreună cu toţi cei care au iubit pe Satan şi nu s-au smerit înaintea Domnului Isus.

Chiar rezultatele păcatului, moartea şi împărăţia morţii, hadesul, vor fi ţinute captive acolo pentru toate veacurile. Nici un păcătos care vine la Domnul Isus nu este vreodată izgonit, ci primit. Dar Domnul Isus, care este şi Dumnezeu, ştia dinainte cine va crede în El şi astfel El i-a iubit doar pe aceia despre care ştia că vor veni la El şi-L vor primi ca Domn şi Mântuitor al lor. El nu iubeşte niciodată pe cei care Îl resping şi nu vor sa se pocăiască şi care rămân vrăjmaşii Săi până la sfârşitul vieţii. Dar prin lucrarea Domnului Isus, milioane de oameni au fost şi vor fi mântuite, chiar dacă nu citim că Domnul Isus îi iubeşte. Nu citim niciodată în Cuvântul lui Dumnezeu că Domnul Isus a iubit pe credincioşii Vechiului Testament în acest fel; nici pe cei care se vor întoarce la Domnul după răpirea Adunării, rămăşiţa credincioasă a lui Israel şi „mulţimea cea mare" (din Apocalipsa 7:9 ) care nu poate fi numărată; nici pe cei care vor crede în timpul mileniului. Ei toţi vor primi iertarea păcate şi vor scăpa de osândă pe temeiul lucrării Domnului Isus. Dar citim că Domnul Isus Îşi iubeste Adunarea şi pe toţi cei care aparţin ei, adică pe toţi aceia care au fost născuţi din nou începând de la Cincizecime până în clipa în care Domnul Isus va veni să-Şi ia acasă Adunarea.

Aceste fapte ne fac conştienţi de măsura de har care ne-a fost dată ca să putem aparţine acestei Adunări şi de aprecierea de care se bucură înaintea Domnului Isus. Aş aminti întâmplarea cu vaporul aflat în primejdie pe coasta olandeză. Oamenii stăteau pe ţărm şi priveau la vaporul lovit de valuri aşa de înalte, că nimeni nu îndrăznea să urce într-o barcă de salvare pentru a încerca să salveze echipajul. Deodată, un om a alergat strigând: „Fiul meu este pe vaporul acela! Trebuie să-l salvez! Cine vine cu mine?" Deoarece mulţi îl cunoşteau şi-l respectau, au mers cu el şi au reuşit să-i salveze pe toţi cei ce se aflau pe vapor. Ei s-au aventurat la aceasta numai din cauza tânărului pe care îl iubea tatăl lui. Dacă băiatul nu ar fi fost la bordul vaporului, probabil că tatăl nu ar fi îndrăznit să înfrunte valurile. Nu este aceasta o imagine sugestivă? Oricine a fost mântuit în vremea Vechiului Testament a fost mântuit prin lucrarea Domnului Isus, căci numai în acest Nume poate cineva să fie mântuit (Fapte 4:12 ). Acelaşi lucru este adevărat pentru toţi cei ce vor fi mântuiţi după răpirea Adunării; ei vor putea fi izbăviţi de chinurile iad doar prin sângele Domnului Isus.

Cuvântul lui Dumnezeu spune că „Mielul lui Dumnezeu ridică păcatul lumii" (loan 1:29; Coloseni 1:20 ). Aceasta înseamnă că prin moartea ca jertfă a Domnului Isus, întregul univers poate fi curăţit, tot răul poate fi îndepărtat, astfel încât totul să poată fi adus în armonie divină. Dar Domnul a murit la cruce pentru că m-a iubit pe mine, pentru că a iubit Adunarea. Aceasta ne arată măreţia dragostei Domnului pentru Adunarea Sa. La Matei 13:45 găsim această dragoste exprimată astfel: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Şi când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce şi vinde tot ce are şi-l cumpără". Cât de preţios trebuie să fi fost acest mărgăritar pentru negustor, încât şi-a vândut totul pentru a-l cumpăra! Puteţi înţelege simţămintele negustorului în legătură cu mărgăritarul? Imaginaţi-vă un om care este gata să vândă tot ce are pentru a cumpăra această perlă unică! În această imagine a negustorului şi a mărgăritarului vedem pe Domnul Isus şi Adunarea Sa. Aceasta ne aminteşte de versetul: „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi" (2. Corinteni 8 .9). Iar în Efeseni 5 citim nu numai că Domnul Isus a fost gata să vândă tot ce avea pentru a intra în stăpânirea Adunării, dar şi că „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine pentru ea". Aceasta înseamnă mai mult decât a vinde tot ce ai.

O întâmplare care se presupune că ar fi avut loc acum două mii cinci sute de ani spune că Xerxes, împăratul Persiei, a purtat război împotriva unei ţări vecine, a cucerit-o şi a luat prizonier pe domnitorul ei, împreună cu soţia şi copiii acestuia. După un timp a cerut să fie aduşi în faţa lui şi l-a întrebat pe domnitor care îi erau averile. Domnitorul le-a înşirat pe toate. Atunci Xerxes i-a spus: „Iată, aici sunt copiii tăi. Ei sunt prizonierii mei. Pot să-i vând ca sclavi. Ce-mi vei da în schimbul eliberării copii lor?" Domnitorul a răspuns: „Tot ce am". „Foarte bine", a răspuns Xerxes, copiii tăi pot să plece liberi. Tot ce ai îmi aparţine acum. Aici este soţia ta. Ea este prizoniera mea. Pot să o vând ca sclavă. Ce îmi vei da în schimbul eliberării soţiei tale?" Domnitorul a răspuns din nou: „Tot ce am". Xerxes i-a replicat: „Nu, nu poţi face asta. Tot ce ai îmi aparţine mie acum, pentru că le-ai dat ca preţ pentru eliberarea copiilor tăi. Nu ţi-a mai rămas nimic". Domnitorul a răspuns: „Voi da viaţa mea pentru ea. Ia-mi viaţa şi las-o pe ea să plece liberă!" Atunci Xerxes a lăsat ca întreaga familie să plece liberă, fără să plătească ceva. Când s-au întors în ţara lor, s-au întâlnit cu prietenii lor şi, în mod normal, au vorbit despre Xerxes. Toţi i-au lăudat îndrăzneala, bogăţiile, nobleţea, dar în special comportarea lui plină de milă faţă de domnitor şi familia lui. Numai soţia domnitorului tăcea. În cele din urmă, domnitorul a întrebat-o: „Nu ai remarcat nimic deosebit în legătură cu acel om?" Ea a răspuns: „Nu". El a rămas uimit. „Nu poţi să spui nimic despre acel om care a fost aşa de bun faţă de noi?" Ea a răspuns: „Cum aş putea să mă gândesc la alt om în afară de cel ce a fost gata să-şi dea viaţa pentru a nu deveni sclavă? Nu mă pot gândi la nimeni altcineva".

A-ţi da viata este mai mult decât a renunţa la toate averile. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că Domnul Isus a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine pentru ea, aceasta este cu mult mai mult decât ceea ce găsim în ilustrarea din Matei 13 . Este un preţ nemăsurat de mare cel pe care acest negustor, Domnul Isus, l-a plătit. Cât de bogat era El ca Fiu în casa Tatălui! Şi, „bogat fiind, S-a făcut sărac pentru noi" (2. Corinteni 8 .9). Putem noi să apreciem cât de bogat a fost Domnul Isus şi ce sărac a devenit pentru a ne obţine pe noi, Adunarea Lui? El era centrul întregii glorii în cer şi pe pământ, era subiectul dragostei Tatălui în întreaga veşnicie. El a fost „singurul Fiu, care este în sânul Tatălui" (Ioan 1 .18). „În sânul Tatălui" înseamnă foarte aproape de inima Lui. Domnul Isus a fost totdeauna subiectul dragostei şi a desfătării Tată lui. La Proverbe 8:30 citim că El avea acest loc împreună cu Tatăl. Când S-a născut, mulţimea de oşti cereşti a spus: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui" (Luca 2 .14). Dumnezeu Îşi putea găsi plă cerea numai într-un singur Om, pentru că referitor la oameni se spune că toate întocmirile gândurilor din inima lor sunt îndreptate în fiecare zi numai spre rău (Geneza 6 .5).

Circa treizeci de ani mai târziu, când Domnul Şi-a început lucrarea publică, cerul s-a deschis şi s-a auzit glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea" (Matei 3 .17). Peste trei ani, pe muntele transfigurării, cerul s-a deschis din nou şi Tatăl a spus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea" (Matei 17 .5). Vedem dar ce era Domnul Isus pentru inima Tatălui. Şi El, care era subiectul dragostei Tatălui în cer şi care a spus despre Sine că Tatăl I-a dat totul (loan 3.35; 13.3), a venit pe pământ. El era Cel înaintea Căruia se închinau îngerii (Evrei 1 .6) şi care, ca Om, avea dreptul la cea mai înaltă poziţie pe pământ, fiind cel întâi născut din toată creaţia (Coloseni 1 .15). Dacă Creatorul vine în propria Lui creaţie, nu este dreptul Lui să deţină poziţia supremă? Dar, când a venit El, nu a fost primit într-un palat, ci „într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei" (Luca 2 .7). Câtă umilinţă! Însă pără sirea locului Său din glorie a fost doar o parte a preţului. Cuvântul spune că „S-a dezbrăcat pe Sine însuşi" (Filipeni 2 .7), S-a lipsit pe Sine Însuşi de toate, ca să ia acest loc. Abia Se născuse când a trebuit să fugă din ţara lui Emanuel, care-L apar ţinea de drept, şi să-Şi găsească refugiul în Egipt, o imagine a lumii ostile. La reîntoarcere a trebuit să locuiască în Nazaret, o cetate dispreţuită, des pre care Natanael a spus: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?" (Ioan 1 .46). Creatorul cerului şi al pă mântului a trebuit să locuiască acolo timp de treizeci de ani ca fiu al tâmplarului - probabil El Însuşi ca tâmplar - în mijlocul oamenilor fără evlavie, despre care citim mai târziu că au vrut să-L omoare.

În decursul slujbei Sale a venit în contact cu vameşii şi cu păcătoşii. A acceptat botezul pocă inţei pentru iertarea păcatelor, pentru că aceasta era singura cale prin care se putea face una cu păcătoşii pierduţi. Apoi Îl vedem în drumul Său prin această lume. El, Cel care a creat cerul şi pământul, nu avea un loc unde să-Şi pună capul (Matei 8 .20). A trăit din ceea ce femeile din Galileea I-au dat din bunurile lor. Şi atunci când a fost răstignit, S-a dovedit că hainele pe care le purtase erau tot ceea ce avea. Aceasta ne arată sărăcia Lui. Mergea pe calea Lui, bucurându-Se întotdeauna de părtăşia minunată cu Tatăl. Îl vedem plângând în psalmi: „Semăn cu pelicanul din pustie" (Psalmul 102 .6). Aceasta vrea să spună, ca o pasăre de apă în deşert. Ce mediu străin! Cum poate o pasăre de apă să fie la ea acasă într-un desert? Într-un alt loc citim: „Pe când Eu îi iubesc, ei Îmi sunt potrivnici ... Ei Îmi întorc rău pentru bine şi ură pentru dragostea Mea" (Psalmul 109 .4- 5). „Mă afund în noroi şi nu Mă pot ţinea; am căzut în prăpastie şi dau apele peste Mine" (Psalmul 69 .2). Aceasta a fost parte din preţul pe care Domnul Isus L-a plătit pentru Adunarea Sa. Apoi a mers la cruce, unde a trebuit să moară pentru ea. Nu era altă cale. După cum am văzut în Ioan 11 .52, Domnul Isus avea să moară „nu numai pentru neamul acesta, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi", adică să zidească Adunarea. Moartea Lui nu a fost numai pentru păcatele fiecăruia dintre noi, luat individual. Este adevărat că oricine dintre noi, aparţinând Domnului Isus, este mântuit prin faptul că El a purtat păcatele noastre în trupul Lui. Dar aceasta nu e totul. El a trebuit să moară pentru a ne aduce împreună, pentru „a ne strânge în unul singur", astfel încât să alcătuim această Adunare, care este prezentată ca mireasa Lui. Ce preţ a trebuit să plătească El pentru ea! Îl vedem mer g ând la cruce pentru a Se jertfi; a fost legat, lovit cu pumnii şi scuipat; I-au fost luate hainele, dar El nu S-a împotrivit. Aceasta a fost parte din preţul pe care L-a plătit pentru Adunarea Sa. Apoi a fost pironit pe cruce, umilit în întregime. Oamenii nu I-au dat nici măcar un loc pentru a-Şi pune picioarele pe pământ. În timp ce era pironit, trecătorii ÎI batjocoreau. Dar chiar în acele clipe când a suferit şi apoi a murit, El „a trebuit să dea lemnului puterea de a-L susţine", după cum spune un poem olandez, întrucât era Veşnicul Fiu al lui Dum- nezeu, care ţine toate lucrurile prin puterea Cuv ântului Său (Evrei 1 .3). Apoi El a trebuit să ia asupra Lui păcatele tuturor acelora care vor apar ţine Adunării. Ne putem imagina ce a însemnat aceasta pentru El? El, care este preasfânt pentru a privi păcatul (pentru că El nu numai că nu a păcătuit niciodată, dar nici nu a cunoscut păcatul), El, care a venit să înlăture păcatul (Evrei 9 .26), a trebuit „să poarte păcatele noastre în trupul Său pe lemn" (1. Petru 2 .24). El Şi-a iubit Adunarea aşa de mult, încât de bunăvoie a luat toate aceste păcate asupra Sa. Ce trebuie să fi însemnat pentru sufletul Său sfânt să poarte toate aceste păcate în trupul Său? Versiunea greacă originală a Noului Testament, inspirată de Duhul Sfânt, spune „în trupul Său". Nu a fost doar ceva exterior, ci ceva care L-a afectat în adâncul fiinţei Lui, după cum citim: „... M-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile mele... Sunt mai multe decât perii capului meu" (Psalmul 40 .12). Acolo erau nelegiuirile noastre, dar El le-a luat asupra Lui, S-a făcut una cu noi şi cu starea noastră păcătoasă, pentru a ne mântui.

„Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi" (2. Corinteni 5 .21), ca şi cum El ar fi rădăcina tuturor faptelor noastre păcătoase, sursa din care vine tot răul. Iar El S-a lăsat să fie făcut păcat, pentru că Şi-a iubit Adunarea şi a vrut să Se dea pe Sine pentru ea. Apoi a venit asupra Lui judecata teribilă a lui Dumnezeu şi El a trebuit să strige: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pă răsit? Pentru ce Te depărtezi fără să-Mi ajuţi?" (Psalmul 22 .1). „Mă afund în noroi" (Psalmul 69 .2). Ce a trebuit să însemne aceasta pentru El! El atârna acolo pe cruce. Oamenii îi spuneau să Se întoarcă de unde a venit. Nimeni nu-L voia. Pă mântul L-a lepădat, iar cerul nu-L primea. El atâr na între cer şi pământ, în timp ce oamenii se uneau împotriva Lui cu ură, iar toate puterile întunericului, Satan şi îngerii săi s-au dezlănţuit împo- trivă-I. Satan a dovedit în această oră că El era stăpânitorul lumii. Tată creaţia s-a ridicat împotriva Domnului Isus; nu numai oamenii, ci şi materia moartă, chiar lemnul şi fierul pe care El le-a creat au fost folosite pentru crucificarea Stăpâ nului lor. Cerul s-a închis deasupra Lui şi El a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" El atârna singur în univers şi purta judecata pentru păcatele noastre, fiind făcut păcat pentru noi.

Ce preţ a plătit Domnul Isus pentru Adunarea Sa! Suferinţa Lui de nedescris arată cât de mult a iubit El Adunarea şi cât de preţioasă era ea pentru El! Nu numai că a vândut tot ce a avut pentru a o obţine, dar S-a dat pe Sine pentru ea. Cine ar putea măsura bogăţiile care erau partea Lui şi pe care acum le-a câştigat pentru noi? Noi putem deja să intrăm în posesia lor, dar ne va trebui întreaga veşnicie pentru a ne bucura de ele. El a fost gata să plătească acest preţ din dragoste pentru Adunare.

Dar aceasta înseamnă mult mai mult decât că „S-a dat pe Sine pentru ea". Citim: „Dar El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu şi aş teaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să fie făcuţi aşter nut al picioarelor Lui" (Evrei 10 .12-13). S-a aşezat la odihnă Domnul? A încetat de a mai lucra, după ce Şi-a împlinit lucrarea pe cruce, prin care am fost mântuiţi? Se spune despre El că „mijloceşte pentru noi" (Evrei 7 .25; Romani 8 .34). Aceasta înseamnă că Domnul Isus nu Se odihneşte, ci este activ în cer pentru Adunarea Sa, activ zi şi noapte, „ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt" (Efeseni 5 .26). Domnul face aceasta de mai bine de o mie nouă sute de ani şi va continua până ce nu vom mai avea nevoie de ajutorul Lui. Când vom fi luaţi de pe pământ, când El Îşi va lua Adunarea acolo unde nu mai este păcat, unde carnea şi slăbiciunea sunt necunoscute, atunci nu vom mai avea nevoie de harul şi mila Lui, pentru că vom fi cu El. Dar până atunci, El va continua să mijlocească pentru noi. Când vom fi cu El şi ne va conduce în casa Tatălui, va înceta să ne slujească? Răspunsul îl găsim în ilustrarea de la Exod 21 .5, când citim că după ce un rob evreu ar fi slujit şase ani la un stăpân, trebuia să fie eliberat, având dreptul să meargă unde voia. Dar robul putea să spună: „Îmi iubesc stăpânul, soţia şi copiii şi nu vreau să fiu liber", arătând astfel că dorea să rămână rob pentru totdeauna. Atunci stăpânul îl ducea la stâlpul uşii şi îi străpungea urechea, ca dovadă că el urma să rămână rob pentru tot deauna. Pentru că îsi iubea soţia, robul s-a hotărât să rămână la acel stăpân. Şi acesta este adevărul cu privire la Domnul Isus: chiar în casa Tatălui, El nu va fi liber, căci I s-a străpuns urechea. Atunci când vom fi în glorie, El Se va încinge ca să ne slujească (Luca 12 .37). Din cauza soţiei Lui, El va fi întotdeauna rob şi-i va sluji ei, astfel încât ea să se poată bucura de tot ce El a pregătit pentru ea în casa Tatălui. Gloria de care El Se bucură pentru veşnicie va fi împărţită cu ea. El Se va încinge şi va veni să-i slujească.

Putem să măsurăm dragostea pe care Dumnezeu Fiul, Creatorul cerului şi al pământului, o are faţă de noi? Noi eram complet fără valoare în noi înşine, dar El a avut dragoste pentru noi. Aceasta ne oferă o slabă idee despre ceea ce înseamnă Adunarea pentru Domnul. „Hristos a iubit Adunarea". De ce? A vrut să ne salveze de la pieire? Acesta a fost scopul dragostei Sale?

Este adevărat că El m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine. El nu a vrut ca eu să petrec veşnicia în iad. Oricine aparţine Domnului Isus poate să spună: „Fiul lui Dumnezeu m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine" (Galateni 2 .20). Dar aceasta nu este totul. Citim, „ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt". Avem aici slujba care este descrisă la Evrei 7 , Romani 8 şi 1 loan 2. El este Avocatul nostru: „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (avocat), pe Isus Hristos Cel neprihănit (drept) (1. Ioan 2 .1). Hristos locuieşte acum în glorie pentru „ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt". Aceasta găsim şi la Ioan 13 , când Domnul Se ridică de la masă, simbol al părtăşiei şi al primirii binecuvântate, şi Se încinge pentru a spăla picioarele ucenicilor. Şi acum, ce face El? Sfinţeşte şi curăţă. Sfinţire înseamnă separare de tot ce nu este de la Dumnezeu. El „ne curăţeşte de orice nelegiuire (nedreptate)" (1. Ioan 1 .9). Dar ţinta finală a eforturilor Lui pentru noi nu este să ne ducă în cer, ci „ca să înfăţişeze înaintea Sa această Adunare slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără defect". Aceasta ne arată până unde a mers dragostea Domnului Isus. Robul evreu din Exod 21 .5 a spus: „Îmi iubesc soţia" şi a fost gata să rămână rob din dragoste. Şi Domnul Isus ne iubeş te aşa de mult, încât vrea să aibă Adunarea pentru El Însuşi - nu numai ca noi să Îi datorăm Lui totul. Inima Lui tânjeşte să ne obţină şi dragostea Lui merită un răspuns. El face totul „ca să înfăţişeze înaintea Sa această Adunare slăvită, fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără defect". El vrea ca Adunarea să fie sfântă şi fără defect, complet separată de lume, aşa ca atunci când va veni timpul să-Şi ducă mireasa în glorie pentru nunta Mielului (Apocalipsa 19 ), îngerii să nu poată spune că ea nu este vrednică să fie soţia Domnului lor: Tatăl va confirma că ea este vrednică să fie soţia Fiului Său preaiubit şi să 48 alcătuiască împreună cu El centrul gloriei. Şi totu şi, nici măcar acesta nu este scopul Lui suprem. Citim, „ca să înfăţişeze înaintea Sa această Adunare slăvită", dar aceasta nu este acelaşi lucru cu ceea ce citim: „Iată-Mă, Eu şi copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu" (Evrei 2 .13). Nu mă îndoiesc că Domnul va spune aceasta când ne va conduce în casa Tatălui, chiar dacă va fi într-un context diferit. El foloseşte cuvinte similare şi în alt loc: „Ai Tăi erau şi Tu Mi i-ai dat; ... am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat" (loan 17.6, 12). Acestea vor fi cuvintele Domnului când ne va conduce în casa Tatălui. Nu proprii Lui copii, ci copiii Tatălui, fraţii Săi. Noi suntem fraţii Lui. El ne va înfăţişa Tatălui ca rezultat al lucrării Lui, nu numai al aceleia de pe cruce, ci şi ale celei de după aceea, cum citim în Isaia 53 .11: „rodul muncii sufletului Lui"; El ne va înfăţişa Tatălui şi va spune: Iată copiii pe care Mi i-ai dat. Ei sunt pentru Tine. Nu sunt ei conform dorinţei Tale? Nu sunt ei în starea în care Îi vrei? Dar nu aceasta avem în cuvintele „ca să înfăţişeze înaintea Sa această Adunare slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta". Să ne întoarcem la Matei 13 . Citim despre un negustor care era în căutare de mărgăritare frumoase şi care, în cele din urmă, a găsit un mărgăritar atât de preţios, încât a fost gata să dea totul pentru el. „Hristos a iubit Adunarea" este în trecut; „S-a dat pe Sine pentru ea" este o acţiune trecută, dar cu consecinţe în prezent. El a văzut-o şi a iubit-o înainte de a veni pe pământ, chiar dacă ea nu exista încă; ea era ascunsă în Dumnezeu (Coloseni 1 .26 şi Efeseni 3 .9). Ea era aşa de minunată, încât El a fost gata să renunţe la tot ce avea, chiar la Sine Însuşi, pentru a o obţine. Cred că bărbaţii, în special cei tineri, pot să înţeleagă acest lucru. V-aţi format vreodată vreo imagine despre cum speraţi să fie soţia voastră? şi cred că cele mai multe tinere au o imagine anume despre soţul lor. Acesta a fost cazul cu Hristos şi, întrucât era Dumnezeu, El a văzut o mireasă vrednică de El Însuşi. Cât de glorioasă trebuie să fie o mireasă pentru a fi vrednică de Fiul lui Dumnezeu! Cât de glorioasă trebuie să fi apărut mireasa în ochii Aceluia care este în casa Tatălui! El S-a bucurat de dragostea Tatălui şi de toate binecuvântările cerului, dar inima Lui a fost atât de captivată de ea, încât a devenit sărac pentru ea, a vândut tot ce avea şi a acceptat poziţia de rob ca să o câştige.

Întocmai cum un tânăr cere unei fete să devină soţia lui pentru că vrea să fie a lui în întregime, la fel citim despre dorinţa Domnului Hristos: „ca să înfăţişeze înaintea Lui această Adunare slăvită". Nu ne-am simţit mişcaţi niciodată când am citit că „la venirea Lui, glasul Lui va răsuna şi noi vom fi răpiţi ca să-L întâmpinăm în văzduh" (1. Corinteni 15 şi 1. Tesaloniceni 4 )? Acum El este în cer, dar când va lua la Sine mireasa Sa, nu va sta în cer. El va merge să o întâlnească în văzduh, nu pe pământ. Ne-am gândit vreodată că nu există în Biblie nici măcar un cuvânt despre modul în care El o va întâmpina în văzduh, nevăzut de îngeri şi de oameni, ci complet singur? Aţi auzit vreodată ca un tânăr şi o tânără care s-au iubit să spună altora cum s-au întâlnit prima oară? Eu nu am auzit şi cred că nici altcineva. Domnul Isus nu ne spune cum va fi. Inima Lui doreşte ca mireasa să fie a Lui, dar nu poate să existe nici un martor. El vine la ea; ea merge la El. Ei se vor întâlni între cer şi pământ. El Îşi va lua mireasa şi atunci aşteptarea va deveni realitate. Ea va fi întocmai cum El şi-a dorit-o, cum inima Lui a văzut-o şi cum a vrut-o. Ea va fi atât aptă, cât şi vrednică de a primi dragostea Lui. Ea va fi tot ce inima Lui doreşte de la ea. Va fi vrednică să devină soţia Lui. El o va putea conduce în casa Tatălui, o va putea conduce cu El la locul Lui de Domn al Domnilor şi împărat al împăraţilor, ca pe o mireasă vrednică de El, de care Lui să nu-I fie ruşine, de care - vorbind omeneşte - să poată fi mândru şi în care inima Lui să poată găsi deplină mulţumire.

Avem noi vreo idee despre ce înseamnă Adunarea pentru Hristos? înţelegem noi ce privilegiu este să-I aparţinem? Tânjeşte inima noastră de a fi într-o stare potrivită cu acel loc minunat, binecuv ântat, la care vom fi chemaţi? În alt loc citim: „sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată" (2. Corinteni 11 .2). Putem noi înţelege că Hristos, care îşi iubeşte mireasa aşa de mult şi S-a dat pe Sine pentru a o curăţi şi a o sfinţi, doreşte ca inima ei să se îndrepte spre El şi să-L iubească numai pe El, întocmai cum şi El o iubeşte numai pe ea? „V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curat ă". Dar apostolul adaugă: „Dar mă tem ca nu cumva, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu viclenia lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este fată de Hristos". Vedem aici de ce s-a temut apostolul Pavel şi ce s-a întâmplat. Trebuie să ne întrebăm ce înseamnă Hristos pentru noi şi cât de important este să fim mireasa Lui aici pe pământ!
Cu şapte ani în urmă am fost în S.U.A. şi am vorbit cu un frate tânăr din New Mexico. Îşi împlinea stagiul militar şi amândoi frecventam aceeaşi adunare. Am văzut că era foarte frământat şi l-am întrebat care este cauza. Mi-a spus că era logodit de când a fost încorporat şi că a trebuit să plece de acasă pentru vreo doi ani; iar logodnica i-a scris că, în timpul cât el va lipsi, ea vrea libertatea de a-şi petrece timpul liber cu alţi băr ba ţi. Putem noi înţelege ce a simţit acel tânăr? Desigur că a rupt logodna. Dar vă puteţi imagina ce înseamnă pentru cineva care este îndrăgostit să audă o astfel de cerere? Ar putea o soţie să fie fericită dacă împarte pe bărbatul ei cu alte femei? Sau ar putea un bărbat să fie fericit dacă soţia lui ar iubi şi pe alţii pe lângă el? Vedeţi acum că, dacă Domnul Îşi iubeşte Adunarea aşa de mult, El trebuie să fie profund îndurerat dacă afecţiunea noastră nu este în exclusivitate acordată Lui.

Am văzut cum L-a tratat lumea pe Domnul Isus. La Galateni 1 .4 citim că „S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău". În loan 17.16, El spune Tatălui: „ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume", iar în loan 15.18, 23, El ne spune: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră; ... cine Mă urăşte pe Mine, urăşte şi pe Tatăl Meu". Ce poate să însemne pentru Domnul Isus dacă mireasa Lui are legătură cu lumea, cu vrăjmaşii Săi, dacă nu este sfântă, întrucât am citit că El trăieşte ca să o sfinţească? Aflăm din cartea Apocalipsa 17 despre un mare sistem numit „cur va". Este ceea ce se consideră „adunarea" aici, pe pământ. în Apocalipsa 2 o vedem în imaginea Tiatirei, iar în capitolul 17.5 este numită „mama curvelor", care îşi seduce slujitorii ca să comită curvie. Va veni ziua când ea va domni asupra imperiului roman restabilit, dar, potrivit sfatului şi providenţei lui Dumnezeu, ea va fi distrusă de acesta (Apocalipsa 18 ). Dumnezeu urăşte această curvă şi Domnul Isus o urăşte, întrucât ea pretinde că aparţine Lui, dar în realitate are legătură cu lumea şi aparţine vrăjmaşilor Lui. Nunta Mielului nu va avea loc până ce ea nu va fi dată pe faţă şi judecată pentru ceea ce este în adevăr.

La Apocalipsa 19 .6 citim: „Şi am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, zicând: „Aliluia! Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, a început să împărăţească". Acesta este Domnul Isus luând în stăpânire Împărăţia milenară, pentru a domni ca Împărat. Apoi urmează: „Să ne bucur ăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului, soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat. (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor)". Aceasta este nunta Mielului. După ce curva a fost judecată, poate să apară mireasa. Este clar deci că ea singură, „care s-a pregătit", poate fi mireasa Lui. În acest moment ea se află în cer şi nunta Mielului poate să aibă loc. Cel care urmează să-Şi ia în stăpânire domnia o conduce în gloria Lui. A sosit momentul când Tatăl Îi spune: „Am pus pe toţi vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale. Totul Îţi este supus". Atunci El va fi unit cu Adunarea ca şi Cap peste toate lucrurile (Efeseni 1 .22). Când El este pe punctul de a-Şi lua domnia în stăpânire, Îşi aduce Adunarea la Sine pentru a deveni soţia Lui.

Şi apoi citim: „soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat". Acesta este un fapt minunat! Nunta Mielului a sosit şi mireasa este în rochia de nuntă. Cum ştim, rochia de nuntă este foarte importantă pentru mireasă în ziua nuntii ei; aşa este şi aici.

Mireasa este în cer, unde o aşteaptă toate bogăţiile Mirelui. Când slujitorul din Geneza 24 a recunoscut în Rebeca pe soţia lui Isaac, i-a dat podoabe din argint, aur şi haine. Împodobită cu podoabele lui Isaac, care mărturiseau despre averea lui, ea era o mireasă vrednică de el.

Dar cum este îmbrăcată mireasa în cer? Pe pământ noi suntem îmbrăcaţi cu Hristos. La Efeseni 1 .6 citim că am devenit plăcuţi în Preaiubitul Său, adică am fost împodobiţi cu toată gloria Persoanei Sale, astfel încât Tatăl ne vede în Hris tos, împodobiţi cu gloria şi onorurile Sale. Dar lucrul minunat este că în cer, mireasa este văzută într-o rochie pe care şi-a pregătit-o ea însăşi, despre care citim că este strălucitoare şi curată. Această rochie este potrivită pentru mireasa cerească şi pentru cer. Din ce este ea făcută? Din neprihănirea sfinţilor, adică din faptele neprihăni te pe care aceştia le-au făcut pe pământ. Pentru nunta Mielului, mireasa va purta rochia pe care ea şi-o ţese acum pe pământ. Ce sunt faptele neprihă nite pentru o mireasă logodită cu un mire aflat departe? Aceasta înseamnă că ea se comportă într-un mod demn de o mireasă. şi ce trebuie să facă mireasa logodită cu Domnul gloriei? Ea trebuie să fie conştientă de faptul că nu-i este îngă duit să aibă vreo legătură cu vrăjmaşii Lui, trebuie să cunoască că este o călătoare aici, despărţită de această lume. Aceasta este ceea ce se aşteaptă de la ea. Din moment ce lumea L-a lepădat pe Domnul Isus şi a avut pentru El doar o cruce şi un mormânt, are oare mireasa vreun motiv de a nu se simţi străină faţă de lume? Cum ar putea ea să aibă prieteni aici? Putem să-l înţelegem pe apostolul Iacov care spune: „Prietenia cu lumea este vrăj m ăşie cu Dumnezeu" (4.4). Neprihănirea Adun ării pe pământ înseamnă a trăi aşa cum se cuvine miresei Mirelui ceresc, conştientă de legătura ei cu Domnul cel lepădat de lume şi încercând ca întreaga viaţă să fie în concordanţă cu această relaţie.

Acest fapt este important pentru fiecare dintre noi, care aparţinem acestei Adunări. Adunarea lui Dumnezeu, căreia îi aparţin toţi credincioşii adevăraţi de pe pământ, trebuie să arate ea însăşi că este mireasa Mielului. Trebuie să fie evident că ea nu este din această lume, ci legată de El şi în aşteptarea clipei unirii cu El, după cum citim despre tesalonicenii care s-au întors de la idoli pentru a sluji Dumnezeului Celui viu şi adevărat şi pentru a-L aştepta pe Fiul Său din ceruri (1. Tesaloniceni 1 .9-10). Ce fapt măreţ! O vedem pe mireasă în glorie, în cer, purtând rochia pe care ea însăşi şi-a ţesut-o.

O istorioară spune despre un credincios, a cărui conştiinţă a fost mişcată printr-un vis, că a visat că era în cer, privind la nunta Mielului. A rămas surprins văzând o mare gaură în rochia miresei. A întrebat pe un înger ce s-a întâmplat.

Acesta i-a răspuns că acolo ar fi trebuit să fie partea lui, dar pe pământ el nu a trăit pentru Domnul. Nu a arătat prin viaţa lui caracterul unei mirese. Desigur, acesta a fost doar un vis. Rochia de nuntă a miresei va fi desăvârşită şi mireasa va fi fără pată, fără zbârcitură, dar s-ar putea ca în mine să nu existe fapte neprihănite care să poată fi folosite pentru rochie. Ar trebui să ne punem toţi această întrebare: comportarea noastră, atât per sonal ă cât şi împreună, se potriveşte cu starea de mireasă a Mielului?

Aş dori să menţionez ceva în trecere. Cuvântul „Miel" din Apocalipsa nu este acelaşi cu cel folosit în oricare altă parte, de pildă în loan 1.29. În mod obişnuit se foloseşte cuvântul grecesc „am-nos", în timp ce în Apocalipsa găsim „arnion". Acesta este un diminutiv, însemnând „mielul cel mic". Este o expresie de desconsiderare, este numele pe care Domnul Isus îl foloseşte pentru a Se prezenta pe Sine însuşi. Adunarea este mireasa Celui dispreţuit şi lepădat, care a avut pe pământ doar o cruce şi un mormânt. în această lume nu este o onoare să fii legat de un Hristos lepădat. S-ar putea să fie o onoare să fii religios. Dar a fi credincios Domnului cel crucificat, aceasta nu este o onoare. încercaţi numai. Aceia dintre noi care au încercat ştiu că trebuie să fim părtaşi Lui pe calea lepădării de către oameni.

Vedem pe micul miel dispreţuit stând în pi cioare, despre care se spune: „Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, a început să împă- răţească". În acele clipe, noi, Adunarea, vom fi alături de El, împodobiţi cu rochia de nuntă. Cu ce a contribuit fiecare dintre noi la această rochie?
În Apocalipsa 21 .9 găsim poziţia Adunării - văzută ca o cetate - şi binecuvântările ei în Împă răţia milenară. „Şi am văzut cetatea sfântă, Noul Ierusalim" (21.2). Apoi: „Vino să-ţi arăt mireasa, soţia Mielului! şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, coborând din cer de la Dumnezeu" (ver setele 9-10). Aici Adunarea este văzută ca cetatea sfântă, Noul Ierusalim, nu ca mireasă, soţia Mielului. Ea coboară „din cer, de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei" (versetul 2).

O mie de ani după căsătoria ei cu Mielul ea încă va fi ca o mireasă gătită pentru soţul ei, purtând rochia de nuntă ţesută pe pământ. Nu este aceasta minunat? Cât de importantă este umblarea noastră practică aici, pe pământ; nu doar pentru pământ, ci pentru întreaga veşnicie! In veşnicie se va vedea cât de mult L-am cinstit pe El şi în ce măsură am trăit „ca o fecioară curată logodită cu un bărbat". Nu sunt minunate binecuv ântările pe care le vom primi? Dar ce simţim noi când vedem dragostea Domnului, preţul pe care El l-a plătit ca să ne obţină, când vedem cum inima Lui doreşte ca noi să fim sfinţi şi fără vină, aşa încât să poată înfăţişa „înaintea Sa această Adunare slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta"? Produce această dragoste un răs puns în inimile noastre? Pot oare inimile noastre să rămână reci? Putem rămâne indiferenţi fată de faptul că suntem mădulare ale acestei Adunări şi suntem iubiţi de Domnul Isus? Este posibil ca cineva, care Îl cunoaşte pe Domnul Isus, care Îi aparţine, care a văzut de acum ceva din dragostea Lui, să aibă o inimă rece? Este oare posibil? Eu cred că nu. Când vedem această dragoste, nu se naşte în noi dorinţa de a-L iubi şi de a trăi pentru El, ca răspuns la dragostea Lui? Putem fi noi mulţumiţi ca Cel care este şi a făcut totul pentru noi, să nu primească nimic de la noi? Nu ar trebui să fie un ecou pentru El în inimile noastre? Nu este acesta răspunsul nostru: „Doamne Isuse, vreau să trăiesc pentru Tine. Îţi aparţin Ţie. Tu mă iubeşti şi eu Te iubesc. Ia-mă în mâinile Tale: tot ce sunt şi tot ce am este numai pentru Tine"? Este oare posibil un alt răspuns? Nu cred! Să ne gândim la dragostea minunată a Domnului şi să-I îngăduim să ne atingă inimile. Rezultatul va fi că inimile noastre vor arde pentru El şi că vom dori să trăim pentru El.

Să punem în practică aceste lucruri, atât individual, cât şi în părtăşia creştină. Dacă, în adevăr, sunt conştient de dragostea Lui faţă de mine, atunci trebuie să o măsor în inima mea, astfel încât, într-un anume sens vorbind, voi ajunge uimit de dragostea Lui din nou şi din nou. Citim că Hristos ne iubeşte pe toţi, fie ca indivizi, fie ca Adunare. Să nu ne dăm silinţa de a fi vrednici de El, ţesând împreună rochia de nuntă a miresei în care El Îşi găseşte atâta plăcere, astfel încât, atunci când ne va avea alături de El, inima Lui să fie pe deplin satisfăcută?