La strângerea laolaltă pentru frângerea pâinii, în faţa credincioşilor stau simboluri, care le amintesc într-un mod clar de realitatea minunată a dragostei lui Dumnezeu faţă de noi oamenii. Aceste simboluri amintesc de darul Său nespus de mare, de Fiul Său, de jertfa lui Isus Hristos pentru noi, de dăruirea Sa, de moartea şi de învierea Sa. Ar putea fi preocupate inimile celor care au cunoscut această dragoste incomparabilă, cu aceste lucruri, fără să se reverse din ele lauda, mulţumirea şi adorarea? Deci, strângerea laolaltă pentru frângerea pâinii este în acelaşi timp o oră de adorare în comun.
Când Domnul a instituit „Cina“, „luând pâine, mulţumind, a frânt şi le-a dat“ (Luca 22:19 ). Şi Pavel vorbeşte despre „paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm“ sau pentru care mulţumim. Desigur, credincioşii sunt îndemnaţi să-I aducă neîncetat lui Dumnezeu o jertfă de laudă (Evrei 13:15 ). Dar la Masa Domnului li se oferă ocazia unică de a face acest lucru împreună. Ei pot gusta de acum cerul, unde adorarea în comun va fi preocuparea principală a celor mântuiţi, va fi slujba lor veşnică pentru Dumnezeu!
Expresia „slujbă pentru Dumnezeu“
Mulţi, care merg duminica la biserică, spun: „Mă duc la slujbă.“ Ei se referă prin aceasta la rugăciunile, cântările şi predica de duminică. Predicatorul serios se străduieşte să-I slujească bine lui Dumnezeu prin vestirea Cuvântului lui Dumnezeu către credincioşi şi necredincioşi, dar slujba sa este îndreptată spre oameni, iar oamenii care stau în bănci, vin să asculte şi să ia ceva cu ei.
Desigur, aceasta îşi are locul ei şi este bună; orice slujbă făcută în dependenţă de Domnul pentru ai Săi şi pentru oameni în general Îi este plăcută Domnului (Iacov 1:27 ), pentru că El spune: „Adevărat vă spun, întrucât aţi făcut acestea unuia dintre aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut“ (Matei 25:40 ). În ora de adorare în comun însă, putem să păşim în faţa lui Dumnezeu şi să-I aducem ceva. Aceasta este cea mai distinsă slujbă pentru Dumnezeu, pe care El o aşteaptă de la ai Săi, iar această slujbă nu trebuie să fie diminuată în niciun caz. Tatăl caută astfel de oameni care Îl adoră (Ioan 4:23,24 ). Atunci nu este vorba de nevoile, necazurile şi experienţele noastre. Aceste lucruri nu trebuie să se amestece în adorare, în cântările de laudă şi de mulţumire. În faţa inimilor adoratorilor trebuie să stea numai Persoana Tatălui şi a Fiului. La Masa Domnului ne amintim cum S-a descoperit atât de minunat Dumnezeu în Persoana Fiului Său şi în lucrarea de salvare; adevărata adorare este răspunsul la toate aceste binecuvântări.
Trebuie să ne închinăm „în duh şi în adevăr“ (Ioan 4:24 )
Nu orice om este un adorator. Cel care nu este întors la Dumnezeu se găseşte încă în poziţia unui păcătos (Romani 5:19 ). El trebuie să vină mai întâi în lumina lui Dumnezeu şi să-L recunoască pe Dumnezeu ca Cel Sfânt descoperit în Hristos Isus. Abia după ce se condamnă în această lumină şi este îndreptăţit prin credinţa în Isus, poate primi darul Duhului Sfânt (Galateni 2:16 ; Fapte 2:38 ). În acest duh al înfierii, strigă acum: Ava, Tată! (Romani 8:15 ) şi poate, împreună cu cei care au primit aceeaşi credinţă preţioasă, să vină cu o libertate deplină în locul sfânt, locul adorării (Evrei 10:19-22 ). Duhul îi dă credinciosului siguranţa înfierii sale şi îl conduce în tot adevărul, care ne este descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul este autorul gândurilor şi îndemnurilor de dragoste, de laudă şi de adorare în inimile credincioşilor. El îi conduce mereu spre realitatea minunată şi adevărată a dragostei Tatălui şi a Fiului. Astfel, Duhul Sfânt este puterea adorării creştine şi fără El nimeni nu-I poate aduce lui Dumnezeu o adorare plăcută Lui.
„Noi ne închinăm la ce ştim“ (Ioan 4:22 )
Aşa puteau să spună samaritenilor iudeii, cel puţin în ceea ce privea slujba exterioară pentru Dumnezeu. Cu atât mai mult se potrivesc aceste cuvinte la copiii lui Dumnezeu, care se află acum pe terenul mântuirii lui Dumnezeu, „care este de la iudei“! Adevărata adorare creştină presupune înţelegerea lucrării lui Dumnezeu şi a mântuirii Sale, aşa cum sunt ele descoperite în Hristos Isus!
În Vechiul Legământ, slujba pentru Dumnezeu consta în principal în respectarea prescripţiilor ceremoniale ale legii. Israeliţii înţelegeau prea puţin însemnătatea simbolică a lucrurilor pe care le făceau. Dar noi Îl cunoaştem acum pe Isus, lucrarea Sa, sfaturile lui Dumnezeu împlinite prin El şi relaţia noastră cu Tatăl. Pentru noi, toate acele lucruri sunt imagini ale unor adevăruri adânci şi o mină bogată de învăţături divine referitoare la obiectul adorării noastre.
Să ne gândim la jertfele din primele capitole ale cărţii Levitic, care într-un mod simbolic ne descriu laturi felurite ale jertfei lui Isus Hristos! Ele ne arată că adoratorul creştin trebuie să aducă înaintea lui Dumnezeu, prin cântările şi mulţumirea sa, în mod deosebit pe Hristos, în caracterul Său minunat, şi lucrarea Sa. Aceasta este o jertfă de miros plăcut înaintea Sa. Ce drept mare avem! În această lume putem avea părtăşie cu Dumnezeu şi cu Fiul Său, fiind conştienţi de relaţia intimă cu Tatăl şi cu Fiul, în care ne găsim!
„Sunteţi o preoţie sfântă“
Să amintim aici încă o deosebire între iudaism şi creştinism: în timp ce în Vechiul Legământ numai bărbaţii din seminţia preoţească a lui Levi puteau să exercite slujba preoţească, acum fiecare, care este o piatră vie în casa lui Dumnezeu, aparţine de „preoţia sfântă, pentru a aduce jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos“ (1. Petru 2:5,9 ). De aici rezultă că credincioşii trebuie să fie strânşi laolaltă, fiind conştienţi că toţi sunt preoţi pentru a-I aduce lui Dumnezeu adorare în dependenţă de Duhul Sfânt. El doreşte să folosească poate trei sau şase sau zece fraţi pentru a exprima în această oră lauda plăcută lui Dumnezeu a credincioşilor strânşi în acest scop.
În legătură cu jertfa de mulţumire, în Evrei 13:15,16 se vorbeşte de o altă jertfă:
„Nu uitaţi de binefacere şi dărnicie,
pentru că astfel de jertfe (spirituale şi materiale) Îi plac lui Dumnezeu.“ Deci, ora de adorare este momentul potrivit, în care credincioşii pot da ascultare acestui îndemn, şi prin daruri materiale pot participa la „nevoile sfinţilor“ (binefacere) şi la nevoile lucrării Domnului şi a slujitorilor săi (dărnicie). Acest gând este confirmat în indicaţia apostolului Pavel către corinteni: „În ziua întâi a săptămânii, fiecare dintre voi să pună deoparte la el acasă, adunând din ce va fi câştigat“ (1. Corinteni 16:2 ).
Deci să ne bucurăm în timpul săptămânii „de toate bunătăţile“ pe care Dumnezeu ni le prezintă, pentru ca duminica să putem păşi înaintea Lui cu coşurile pline, iar El să fie înălţat (Deuteronom 26:1-11 )!