Pentru adorare nu este nevoie de nici un dar
Din cele trei strângeri laolaltă ca Adunare, până acum am avut înainte numai strângerea pentru frângerea pâinii. Înainte de a vorbi în capitolul următor despre strângerile pentru zidire, doresc, pe baza textului din Efeseni 4 , să intrăm în realitatea binecuvântată: Hristos a dat daruri oamenilor, Adunării Sale. Probabil că unul sau altul dintre cititorii mei au remarcat deja că la frângerea pâinii nu este nicidecum vorba despre daruri sau despre exercitarea lor. Este aceasta întâmplător? În mod sigur, nu!
Apostolul Pavel, în prima sa Epistolă către Corinteni, a vorbit în capitolul 10 despre Masa Domnului şi în capitolul 11 despre Cina Domnului, dar abia în capitolul 12 se îndreaptă spre subiectul darurilor (puterea Duhului), şi apoi în capitolul 13 la adevăratul mobil pentru exercitarea acestora (dragostea) şi în capitolul 14 la scopul lor (zidirea). Această succesiune în tratarea subiectelor permite cu siguranţă o concluzie: frângerea pâinii nu are nici o legătură cu exercitarea darurilor. Sau altfel exprimat, când ne gândim la Domnul şi la moartea Sa şi El lucrează în inimile noastre, prin Duhul Său, atunci aceasta nu este rezultatul slujbei darurilor.
Domnul foloseşte la frângerea pâinii fraţi care au primit daruri duhovniceşti dar şi fraţi care nu au daruri deosebite. Ce libertate binecuvântată este aceasta! Însă ce bine ar fi ca fraţii care sunt în această stare duhovnicească să folosească libertatea Duhului într-o dependenţă mai mare de Domnul! Ce trist este şi câtă putere şi prospetime se pierde, când ei aşteaptă toate numai de la fraţii cărora Domnul le-a încredinţat un dar! Eu consider potrivit când la adorare darurile sunt reţinute, ca să dea altora prilejul să fie folosiţi de Domnul. În mod sigur nu este bine când fraţii cu daruri se manifestă în prim plan şi la o strângere laolaltă se roagă de două sau de trei ori (ca să dau un exemplu) şi sunt totuşi şi alţi fraţi care pot fi folosiţi de Domnul. Pe de altă parte, nu cred că este bine când fraţii, cărora Domnul le-a încredinţat ceva deosebit, se reţin atât de mult, încât lucrurile decurg într-o direcţie greşită sau alunecă spre un nivel inferior, prin aceasta adorarea Domnului este păgubită. În acest caz este necesară disciplina Duhului.
Să reţinem însă bine: strângerea laolaltă pentru frângerea pâinii nu este locul pentru exercitarea darurilor. Pentru a adora în duh şi în adevăr nu este nevoie de daruri deosebite.
Fiecare dintre noi
Chiar şi în Efeseni 4 , apostolul Pavel ajunge să vorbească despre daruri, chiar dacă dintr-un alt punct de vedere. În primele versete ale capitolului el a vorbit despre unitatea Trupului lui Hristos şi, legat de aceasta, de ceea ce este comun tuturor credincioşilor. Însă cu versetul 7 el începe un nou gând şi vorbeşte mai întâi despre ceea ce îi este dat fiecăruia in parte dintre noi: „Dar fiecăruia din noi, harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos.“
Aici avem înaintea noastră pe Hristos ca marele Dăruitor. Aceasta face deosebit de important acest verset şi textul următor. Hristos dăruieşte fiecăruia dintre noi după harul Său.
„Fiecăruia dintre noi“, vorbeşte despre individualitate, şi partea personală are în hotărârile lui Dumnezeu totdeauna prioritate faţă de cea comună. Deci fiecare mădular în parte al Trupului lui Hristos a primit o funcţie specială pentru binele întregului, şi această funcţie este numită aici „harul“ care i-a fost dat. Nu face aceasta să te bucuri? Probabil că tu nu eşti conştient că ai primit un dar anumit de fapt versetul nostru nici nu spune că aşa ar fi - şi totuşi ţi-a dat harul ca prin slujba ta, oricare ar fi aceasta, să împlineşti lucrarea măruntă pe care ţi-a încredinţat-o.
Darul lui Hristos se poate înţelege în sens dublu. Poate să însemne atât ce a fost dat, cât şi ceea ce va fi dat. În ultimul caz, Hristos ar fi darul însuşi. Însă aici se pare că nu acesta este sensul. Duhul Sfânt arată mai mult spre ceea ce Hristos este gata să dea. Hristos dă fiecăruia în parte dintre noi după măsura Sa, şi aceasta nu poate fi altfel decât desăvârşit; şi ceea ce dă El este harul care ne face apţi pentru orice slujbă. Să luăm seama ca noi, prin harul primit, să slujim altora în dragoste!
Suindu-Se la înălţime
În legătură cu darurile, în următoarele trei versete ne este prezentat ceva deosebit de măreţ şi fundamental: „De aceea este zis: »Suindu-Se la înălţime, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor. Şi acest: »S-a suit«, ce înseamnă decât că Se coborâse în părţile mai de jos ale pământului? Cel care S-a coborât este Acelaşi cu Cel care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate“ (versetele 8-10).
Învăţăm aici în primul rând că Cel care S-a suit este Hristos cel slăvit, care împarte daruri oamenilor; însă înainte ca El să poată da daruri oamenilor, El trebuia să coboare în părţile cele mai de jos ale pământului, a trebuit ca El să meargă în locaşul morţii, trebuia ca trupul Său sfânt să fie pus în mormânt. Despre aceasta vorbeşte expresia de la sfârşitul versetului 9, „în părţile mai de jos ale pământului“. Trebuia mai întâi ca El să prindă şi să ducă pe cel ce ne ţinea în prinsoare. Aceasta este o referire la Judecători 5:12 , unde Barac s-a întors de la eliberarea prizonierilor din Israel şi a condus la prinsoare pe aceia care i-au prins pe ei.
Tot aşa şi noi odinioară eram prizonieri ai lui Satan. Însă prin moartea şi învierea Sa victorioasă, Hristos ne-a eliberat din lanturile Satanei şi ne-a făcut vase ale puterii Sale înaintea vrăjmaşului. Este aici o luptă duhovnicească împotriva lui Satan, împotrivitorul lui Dumnezeu şi al oamenilor. Nu este un gând copleşitor, că acum Domnul Isus face din oameni, care odinioară ei însişi erau sub puterea Satanei, instrumente ale puterii Sale împotriva lui Satan, ca astfel ei să câştige teren în această luptă sfântă şi să slujească la eliberarea altora? Atât de mult a legat El robia, că acum a dat oamenilor daruri!
Însă pentru aceasta, Hristos, ca Om, a trebuit să coboare în partea cea mai de jos a pământului. Nu este aceasta deosebit de serios şi mişcător? El, Cel nemărginit, Creatorul cerului şi al pământului, a trebuit să devină om, a trebuit să coboare atât de mult şi să sufere moartea pentru ispăşire, înainte ca lanţurile Satanei să fie rupte pentru noi. Lăudat să fie Numele Său! Însă El nu a rămas în mormânt: a înviat şi S-a înălţat peste toate cerurile. „Cel care S-a coborât este Acelaşi cu Cel care S-a suit mai presus de toate cerurile.“ Chiar dacă înălţarea Sa în glorie a fost precedată în mod necesar de coborârea Sa în părţile cele mai de jos ale pământului - tocmai ca să înfăptuiască lucrarea de răscumpărare - noi Îl ştim acum sus, la dreapta puterii lui Dumnezeu, încoronat cu slavă şi cu onoare. Acolo este acum punctul de plecare al oricărei binecuvântări pentru Trupul Său pe pământ.
Am privit noi vreodată moartea lui Hristos din această direcţie? Că ea era necesară pentru iertarea păcatelor noastre, a înţeles şi a acceptat prin credinţă orice copil al lui Dumnezeu. Însă că ea era o condiţie absolut necesară ca Hristos să dea daruri, care sunt exclusiv slujba creştină, pentru mulţi dintre noi nu pare aşa de clar şi de important. Însă este foarte important. Tocmai aceasta ne-o arată textul nostru. Slujba creştină are loc numai pe baza unei răscumpărări înfăptuite prin sângele Său şi înălţarea Sa la cer. Ce este slujba creştină? Ea nu este exercitarea preoţiei creştine.
Slujba preoţească se îndreaptă de la oameni spre Dumnezeu şi, în caracterul ei cel mai înalt, este adorarea. Toţi creştinii adevăraţi sunt preoţi şi au fost învredniciţi să se apropie de Dumnezeu. Slujba Cuvântului, dimpotrivă, a fost încredinţată numai anumitor persoane şi ea se îndreaptă dinspre Dumnezeu spre oameni. Ea are, aşa cum vom vedea, drept scop, zidirea Trupului lui Hristos.
În iudaism, în Israel nu se găsea ceva asemănător cu slujba creştină. Preoţia era - mai mult într-un sens simbolic, exterior, nu în înaltul sens creştin. Slujba însă, înfăţişată de „slujirea Cuvântului“ (Faptele Apostolilor 6:4 ), unde darurile aduceau Cuvântul lui Dumnezeu la inima oamenilor, nu era. Desigur, se citea legea şi leviţii învăţau poporul cu privire la lege (Neemia 8:7 ; Deuteronom 33:10 ); însă chiar atunci când comunicarea era făcută în sensul că „ce era citit era înţeles“, aceasta nu însemna nicidecum o expunere a Cuvântului lui Dumnezeu. În cei şaptezeci de ani de robie babiloniană, poporul iudeu a renunţat la vorbirea ebraică şi în locul ei a folosit limba aramaică. De aceea, după citirea legii în limba ebraică, era absolut necesar să se dea înţelesul aramaic al celor citite, ca astfel cei întorşi din Babilon să înţeleagă fiecare lege a Domnului şi o a poată împlini. Însă slujbă în sensul creştin nu era.
Izvorul slujirii este Hristos în cer, şi slujbă este exercitarea unui dar. Deci versetul 8, „suindu-Se la înălţime, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor“ este un citat din Psalmul 68:18 , unde găsim de fapt o altă expresie: „Tu ai primit daruri în om“. Citatul lui Pavel se abate de la textul ebraic, ca şi de la textul grecesc din Septuaginta (traducerea Vechiului Testament în greacă). Psalmul 68 , care în aplicarea sa propriu-zisă se referă la zilele când Israel va fi restaurat în slavă, nu aminteşte nimic de oferirea darurilor. Însă ceea ce Hristos a primit, a primit ca să dea poporului Său. Vedem aceasta şi în Faptele Apostolilor 2:33 , în legătură cu cel mai mare dar, Duhul Sfânt: Cel înălţat la dreapta lui Dumnezeu a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, ca să reverse ceea ce ei au văzut şi au auzit în acea zi de Rusalii: Duhul Sfânt.
Să observăm, pe baza versetelor noastre, un principiu general al Cuvântului lui Dumnezeu: citatele nou-testamentale ale locurilor din Vechiul Testament sunt expuneri autoritare ale acestor locuri. Duhul Sfânt cunoaşte cele scrise de El mai bine ca oricare dintre cei mai buni critici moderni. Totodată este remarcabil că aramaicul Targum (traducerea aramaică a Vechiului Testament) şi Peschitta siriană spun în acest loc: „Tu ai dat daruri oamenilor“.
Deci ceea ce Duhul Sfânt vrea să pună înaintea inimilor noastre aici, este deosebit de mare: Domnul Isus, după înfăptuirea lucrării, S-a înălţat în cer ca Om slăvit; acolo El nu numai a primit daruri, ci le-a dat oamenilor de pe pământ, ca astfel să nu lipsească nimic Adunării Sale. El, cel care a fost înălţat peste toate cerurile, este marele Dăruitor, adevăratul Izvor al oricărei slujiri. El umple totul, nu numai universul întreg, ci şi toate hotărârile lui Dumnezeu, şi El, Cel slăvit, este izvorul binecuvântărilor pentru zidirea Adunării. Să păstrăm aceasta cu grije în inima noastră!
El a dat
Acum venim chiar la darurile, pe care Hristos le-a dat Adunării Sale: „Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători“ (Efeseni 4:11 ).
În primul rând ne surprinde modul de exprimare: „pe unii“ şi „pe alţii “. Aceasta este în contrast cu „fiecăruia dintre noi“ din versetul 7 şi face totodată clar că aceste daruri nu au fost oferite fiecărui mădular al Trupului lui Hristos.
În al doilea rând este de remarcat diferenţa însemnată în legătură cu darurile din 1. Corinteni 12 şi cele din Efeseni 4 . În 1. Corinteni 12 găsim numit şi darul minunilor, darul vindecărilor şi al vorbirii în limbi. Aici aceste daruri lipsesc complet. De ce? Pentru că în Epistola către Efeseni gândul principal este în legătură cu darurile pentru zidirea Trupului lui Hristos, şi pentru aceasta nu este nevoie de nici un dar al minunilor.
Ele erau „semne nu pentru cei care cred, ci pentru cei necredincioşi“ (1. Corinteni 14:22 ). Aici însă sunt numite numai darurile de bază şi care rămân. În rest, în nici un loc din Noul Testament nu avem o listă completă a tuturor darurilor, nici în 1. Corinteni 12 , nici în Romani 12 şi nici în Efeseni 4 .
Şi apoi este de observat diferenţa între feluritele daruri, ceea ce rezultă din întrebuinţarea diferitelor cuvinte pentru dar. Duhul Sfânt foloseşte în prima epistolă către Corinteni cuvântul charisma = „dar de har“, în Efeseni 4:8 , El foloseşte cuvântul dama = dar. Prima expresie confirmă că de dar este legat harul lui Dumnezeu, cea de a doua pune accentul pe caracterul concret al darului.
În 1. Corinteni 12 şi 14, fiecare primeşte un dar duhovnicesc al harului, fie cuvântul înţelepciunii, fie cuvânt de cunoaştere sau de credinţă etc. Aceasta înseamnă că Dumnezeu pune în aptitudinile naturale, care de asemenea vin de la El şi sunt ca un vas, un dar duhovnicesc, o aptitudine duhovnicească, o măsură de putere duhovnicească. Acesta este şi gândul din Evanghelia după Matei 25:14-30 , unde Domnul a dat talanţi robilor Săi, „fiecăruia după capacitatea lui“ (vezi versetul 15). În Efeseni 4 , dimpotrivă, fiecare are un dar. Darurile sunt aici persoane. Aşa ne arată Romani 12 , darul harului (Charisma) de a învăţa, în Efeseni 4 însă avem darul învăţătorului, care în întreaga sa persoană este darul lui Hristos pentru Adunare. El a dat apostoli, nu numai darurile apostolice; El a dat evanghelişti, nu numai darurile evanghelistice.
Acest fel de a înţelege este foarte preţios. El ne arată în primul rând că dragostea lui Hristos pentru Adunarea Sa este gândul dominant aici, de aceea în Epistola către Efeseni toate pornesc de la Hristos din cer, în timp ce în întâia Epistolă către Corinteni, Duhul Sfânt pe pământ este Cel care lucrează totul şi împarte fiecăruia cum vrea El. În al doilea rând, acest mod de înţelegere este intim, căci o putere duhovnicească din cineva nu poate să iubească, ci numai o Persoană poate să iubească, Hristos care a dat daruri Adunării Sale şi: pe care El Însuşi o iubeşte. Totul este într-o armonie desăvârşită unul cu altul şi avem nevoie şi de una şi de cealaltă ca să corespundem gândurilor lui Dumnezeu.
Însă observarea diferenţelor măreşte nu numai cunoaşterea noastră, ci şi recunoştinţa noastră, şi cu aceasta, fericirea noastră. El a dat - aceasta este o expresie minunată a dragostei şi a harului Său. Cui a dat El daruri, am văzut deja: Adunării Sale, Trupului Său. Spre deosebire de slujbe (supraveghetori şi slujitori), care în ceea ce priveşte misiunea şi activitatea lor se refereau numai la un anumit loc, darurile au fost date întregului Trup. Ele nu sunt legate de o adunare locală şi nici nu sunt responsabile faţă de ea, ci de Domnul care le-a dat. Vrem acum să privim pe scurt ceea ce a dat El. Apostoli - Acesta este un dar de bază. Împreună cu profeţii, ei alcătuiesc temelia casei lui Dumnezeu în Duhul, „piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos Însuşi. În El, toată clădirea, bine alcătuită, creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul“ (Efeseni 2:20-21 ). Desigur, temelia nu a fost pusă acum la sfârşitul timpului de har. Ea a fost pusă deja de mult. Însă pe această temelie şi astăzi sunt puşi mereu credincioşi. Nu în ei înşişi, nu în persoana lor, alcătuiesc apostolii şi profeţii temelia, ci în ceea ce ei au învăţat în misiunea pe care le-a dat-o Dumnezeu şi sub inspiraţia Duhului Sfânt. Învăţătura apostolică se reîntoarce iarăşi - cum ar putea fi altfel? - pe deplin spre piatra din capul unghiului, Isus Hristos, care dă întregii clădiri tărie şi orientare.
Apostolii au o autoritate şi putere, pe care Dumnezeu le-a dat-o lor - şi numai lor - potrivit voii Sale. Aşa se numeşte deseori apostolul Pavel, „apostol al lui Isus Hristos prin voia lui Dumnezeu“ sau „după porunca lui Dumnezeu“ (Efeseni 1:1 ; 2. Timotei 1:1 ; 1. Timotei 1:1 ).
Această putere şi autoritate i-au aşezat spre binele Adunării, în timpul întemeierii ei. Vedem aceasta la Petru, în prima parte a Faptelor Apostolilor, dar mai ales la Pavel, care a aşezat rânduieli în toate adunările (de exemplu 1. Corinteni 7:17 ; 11:34 ; 16:1 ), care a dat poruncile lui Dumnezeu (vezi şi 1. Corinteni 14:37 ), care prin puterea funcţiei sale a aşezat bătrâni în adunări (Faptele Apostolilor 14:23 ) şi care s-a opus direct lucrării Satanei (Faptele Apostolilor 16:18 ).
Chiar la apostolul Ioan, spre sfârşitul primului secol al creştinismului, vedem cum se gândea să folosească autoritatea sa în adunare, împotriva unui om împotrivitor, când va sosi acolo (3. Ioan 10 ). Apostolii, în autoritatea pe care le-a dat-o Dumnezeu, au întâmpinat multe din greutăţile şi pericolele care se ridicau atunci şi au dat indicaţii pentru ocrotirea credincioşilor şi pentru păstrarea ordinii în interiorul Adunării.
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Aceste prescripţii le avem şi noi astăzi, în Cuvântul scris al lui Dumnezeu, în Noul Testament; dar nu numai prescripţiile, ci întreaga învăţătură a apostolilor. Să dea Dumnezeu ca noi, ca şi primii creştini, să „stăruim“ în ele (Faptele Apostolilor 2:42 )! În aceste ultime zile în care trăim, aceasta este şi pentru noi ocrotire şi binecuvântare.
Profeţi - Spre deosebire de apostoli, profeţii Noului Testament (numai despre aceştia este vorba aici, aşa cum face clar succesiunea apostoli şi profeţi) nu aveau nici o putere de conducere în interiorul Adunării. Însă ei posedau puterea duhovnicească ca, prin Cuvântul lui Dumnezeu, să pună sufletele în lumina lui Dumnezeu. Însă aceasta nu este tot ce îi caracteriza. Pentru că atunci nu era încă tot Noul Testament în formă scrisă, din timp în timp, aşa cum o cereau împrejurările, ei erau folosiţi de Dumnezeu ca să aducă la cunoştinţă, în mijlocul copiilor lui Dumnezeu, adevărul creştin, a lui Dumnezeu, care în zilele de la început nu era descoperit decât numai în parte. Ei erau unelte ale inspiraţiei Duhului Sfânt pentru comunicarea adevărului Său. Vom vedea aceasta mai îndeaproape în capitolul următor. În adunarea din Antiohia erau asemenea profeţi (Faptele Apostolilor 13:1 ) şi chiar Iuda şi Sila erau denumiţi aşa (Faptele Apostolilor 15:32 ).
În afară de aceasta, Dumnezeu a folosit anumiţi profeţi ca să aştearnă în formă scrisă Cuvântul Său şi totodată să-l „fixeze“. Când în Romani 16:26 auzim despre scrierile profetice, se înţelege includerea scrierilor profeţilor nou-testamentali, aşa cum rezultă din context. Luca de exemplu era un asemenea profet. El a fost folosit de Dumnezeu pentru a scrie două cărţi ale Noului Testament: Evanghelia şi Faptele Apostolilor. Luca era un apostol ca şi Marcu. Însă amândoi erau profeţi, care au completat canonul Noului Testament. Cât de fericiţi ne putem considera, că, prin slujba de scriere a apostolilor şi a profeţilor, avem Cuvântul lui Dumnezeu, Noul Testament! Dumnezeu Însuşi, în harul Său nemărginit şi în chip minunat, a îngrijit de aceasta, aşa încât credinţa noastră se poate baza pe ceea ce „este scris”.
Încă un cuvânt cu privire la durata acestor daruri. Slujba apostolilor şi profeţilor o avem şi astăzi în Noul Testament. Apostoli şi profeţi ca daruri ale Domnului slăvit nu se mai găsesc astăzi, pentru un motiv foarte simplu: temelia a fost pusă, canonul Sfintei Scripturi a fost completat. De ce atunci darurile de bază sunt numite împreună cu cele trei daruri care rămân, aşa că s-ar putea crea impresia că toate cele cinci daruri ar rămâne? Acesta pare a fi răspunsul: Cuvântul lui Dumnezeu nu lasă niciodată impresia că până la venirea Domnului ar trece o lungă perioadă de timp. Vedem aceasta şi în pilda celor zece fecioare din Matei 25 . Cu toate că pilda cuprinde întreaga epocă a mărturiei creştine pe pământ, Domnul Isus prezintă lucrurile în aşa fel, ca şi cum fecioarele care au ieşit la început să întâmpine pe Mire erau aceleaşi fecioare care apoi au trăit venirea Sa şi au intrat cu El la nuntă, respectiv au găsit uşa încuiată. Şi când cele şapte adunări din Asia Mică au primit acele scrisori, pe care le găsim în Apocalipsa 2 şi 3, acestea erau în aşa fel redactate, că nici una dintre ele nu putea trage concluzia că venirea Domnului era încă departe. Şi totuşi, cele şapte scrisori ne dau un tablou profetic complet al întregii istorii a Bisericii creştine pe pământ în stadiile ei succesive.
Evanghelişti - Din cele trei daruri care rămân, evangheliştii sunt numiţi în primul rând. Ei sunt numiţi pe primul loc, înaintea păstorilor şi învăţătorilor, pentru că prin slujba lor sufletele erau aduse înăuntru pentru prima dată. „Şi cum vor auzi despre El fără cineva care să le predice?“, întreabă apostolul Pavel în Romani 10:14 . Evanghelistul este un dar foarte preţios. El păşeşte în faţa lumii ca să aducă vestea bună. Pe lângă aceasta, el posedă aptitudinea duhovnicească să atragă pe oamenii necredincioşi la Domnul Isus, prin Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că el convinge pe oameni prin tot felul de şiretlicuri artificiale. Dimpotrivă, el prezintă pe Mântuitorul în aşa fel înaintea oamenilor, încât ei sunt atraşi de El. De fapt, este un dar deosebit de binecuvântat! Iniţial domeniul evangheliştilor era lumea, astăzi el îşi exercită slujba de cele mai multe ori în creştinism, care, în mod sigur, nu este un loc mai simplu. Totuşi, ca şi mai înainte, el aruncă plasa Evangheliei în mare şi prin aceasta, aduce la ţărm peşti de tot felul (Matei 13:47 ). Însă strângerea „celor buni în vase“ nu mai este misiunea lor. Aceasta ne conduce la următoarele două daruri.
Păstori şi învăţători - În textul original, aceste două daruri sunt legate împreună printr-un articol comun, ceea ce arată că ele stau împreună. De fapt ele au o anumită înrudire şi sunt strâns legate unul de altul. Uneori se întâlnesc la aceeaşi persoană.
Păstorul este unul din darurile foarte rare. El merge la fiecare suflet în parte, el le păstoreşte şi le învaţă, le caută pe cele rătăcite, întrebuinţează adevărul în funcţie de starea şi împrejurările fiecăruia. Pentru aceasta, el trebuie să aibă o bună cunoaştere a adevărului. El înţelege să lucreze în conştiinţa credincioşilor şi să atenţioneze plin de putere. Slujba păstorului are loc de cele mai multe ori în ascuns. El tratează pe bolnavi înainte ca alţii să observe, înainte de a se extinde boala. „Marele Păstor al oilor“ (Evrei 13:20 ) este modelul său sublim. De am avea această dorinţă, de a avea mai mulţi păstori! Ei sunt foarte necesari pentru Adunarea lui Dumnezeu.
Învăţătorul îşi are slujba mai ales în public. Dacă păstorul se preocupă mai mult de suflete, învăţătorul se ocupă mai mult cu Cuvântul lui Dumnezeu. Misiunea sa binecuvântată este să prezinte Cuvântul şi învăţătura sa, pe Domnul Isus Însuşi în frumuseţea şi desăvârşirea Sa şi să trezească înţelegerea copiilor lui Dumnezeu pentru aceasta. Căci se pot gusta lucruri dumnezeieşti numai atunci când sunt cunoscute. „Ca să cunoaştem lucrurile care ne-au fost dăruite de Dumnezeu“ (1. Corinteni 2:12 ), este de fapt slujba învăţătorului. El are capacitatea să prezinte simplu şi cu folos chiar gândurile adânci ale Scripturii, aşa că fiecare poate să înţeleagă şi le poate urma. O misiune importantă a învăţătorului este şi de a fi atent la unitatea învăţăturii şi la învăţătura sănătoasă în mijlocul copiilor lui Dumnezeu, ca astfel să se poată sesiza de la început rătăcirea şi să fie îndepărtată. Singurul său Model este marele Învăţător care a spus: „Voi să nu vă numiţi Rabi, fiindcă Unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi Să nu vă numiţi îndrumători, căci Unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristosul“ (Matei 23:8-10 ). Demn de luat în consideraţie pentru învăţători este şi faptul că ei cunosc numai „în parte“ (1. Corinteni 13:9 ). Aceasta îi va ţine modeşti şi smeriţi.
Scopul darurilor
După ce apostolul a vorbit despre daruri, el arată marele scop pentru care ele au fost date: „pentru desăvârşirea sfinţilor; în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea Trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur; la măsura staturii plinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4:12-13 ).
Să observăm ordinea: mai întâi este numit scopul cel mare - pentru desăvârşirea sfinţilor şi apoi urmează alte două părţi, cu scop mai mult indirect, care sunt subordonate primului - pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea Trupului lui Hristos. Diferenţierea primului scop de celelalte două, care urmează în versetul 12, devine clară prin folosirea unor prepoziţii diferite înaintea fiecărui cuvânt: prima dată se spune „în“ (greceşte pros) şi apoi de două ori „pentru“ (greceşte eis) sau „referitor la“ (în versiunea românească s-a folosit forma: „în vederea lucrării“ şi „pentru zidirea“). Primul scop, desăvârşirea sfinţilor, se distinge de celelalte două, de aceea voi vorbi despre ultimele două ca de nişte scopuri subordonate. Slujba darurilor trebuie să se facă pentru desăvârşirea sfinţilor şi să aibă loc cu privire la lucrarea de slujire şi zidire a Trupului lui Hristos.
Intenţia nemijlocită şi deosebită a lui Hristos în acţiunea darurilor este deci desăvârşirea sfinţilor, desăvârşirea lor practică, schimbarea lor în chipul Său. Abia după aceea urmează diverse forme de slujire şi de creştere a Trupului. Este nespus de preţios că Dumnezeu are în mod deosebit binecuvântările fiecăruia în inima Sa. Cu aceasta începe El. Partea comună, binecuvântarea comună, urmează după aceea, ea este totdeauna rezultatul faptului că Dumnezeu a binecuvântat individual, nu invers. Vedem aceasta deja în primul capitol al epistolei noastre. Chiar de la început se vorbeşte de alegerea fiecărui credincios înainte de întemeierea lumii şi de tot felul de binecuvântări duhovniceşti cu care ei sunt binecuvântaţi în Hristos. Abia la sfârşitul capitolului se vorbeşte despre Duhul Sfânt primit de cei care fac parte din Trupul lui Hristos.
Desăvârşirea sfinţilor este subiectul cel mai apropiat de inima lui Hristos şi el trebuie să fie şi de inima noastră. Nu este nici o risipire de putere sau de timp, aşa cum cred unii, preocuparea cu soarta credincioşilor, astfel încât prin aceasta să ajungem la o mai bună înţelegere a relaţiilor în care ei au fost aduşi cu Hristos şi unii cu alţii.
Cu aceasta ajungem la cel de-al doilea scop pentru care Domnul cel înălţat a dat apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători Adunării Sale: zidirea Trupului lui Hristos, formarea şi creşterea Trupului Său. Şi aici vreau să mă refer la un aspect deseori pierdut din vedere: slujba unui evanghelist, potrivit intenţiei Domnului, este un punct de plecare pentru zidirea Trupului lui Hristos. Dacă aceasta nu este ţinută în seamă, atunci îi lipseşte scopul divin, corect, al instaurării şi unul din punctele caracteristice ale slujbei dumnezeieşti. Domnul Isus nu vrea numai să salveze suflete, ca apoi să le lase ca fiinţe părăsite, ci scopul Său este alcătuirea şi zidirea Trupului Său. El doreşte ca cei salvaţi să recunoască relaţiile lor în acest Trup, să se bucure de ele şi să le realizeze practic. În mod sigur, nu este slujba unui evanghelist să prezinte aceste aspecte ale învăţăturii. Însă cu toate acestea, evanghelistul trebuie să aibă acest scop în inima sa, dacă vrea să culeagă odată lauda deplină de la Mântuitorul său. Numai aşa el va fi păzit în vestirea sa de căile şi de duhul liberalismului.
În multe cercuri creştine, câştigarea sufletelor se situează absolut pe primul loc, iar vestirea Evangheliei este pentru mulţi pur şi simplu „slujbă“. Şi este de atâtea ori ignorat faptul că Domnul are gândurile preocupate în primul rând cu sfinţii Săi şi cu înaintarea lor în credinţă. Noi nu vrem să aşezăm pe unele împotriva altora, însă învăţăm aici că adevărata slujbă, potrivit gândurilor Sale, nu are în primul rând ca scop vestirea Evangheliei, ci „desăvârşirea sfinţilor“ – o expresie despre care vom vorbi curând.
Deja cele trei pilde din Matei 24 şi 25, precum şi succesiunea în care Domnul le spune, descoperă această întâietate. În pilda despre robul credincios şi cel rău, aflată pe primul loc (capitolul 24:45-51), Domnul arată ce preţuieşte El la robul credincios şi înţelept: faptul că el oferă oamenilor casei Sale hrană la vremea potrivită. Acest rob bun era totodată plin de grijă pentru „desăvârşirea sfinţilor“. De aceea şi Domnul îl va pune peste toată averea Sa. Urmează apoi pilda despre fecioare şi abia în al treilea rând despre talanţi, ceea ce vorbeşte mai mult despre o activitate îndreptată spre afară. În gândurile Domnului, are prioritate nu vestirea Evangheliei, oricât de importantă şi preţioasă ar fi ea, ci zidirea alor Săi, „a casei Sale“. Faptul că vestirea Evangheliei în timp trebuie să aibă loc mai întâi, şi câştigarea sufletelor nu trebuie uitată, este clar şi nu are nimic a face cu principiul tratat despre înaintarea în credinţă. Şi ca să revenim încă o dată la desăvirşirea sfinţilor, ce se înţelege prin desăvirşire? În mod sigur, nu perfecţiunea pe care o găsim la răpire. Cuvântul grecesc pentru „desăvârşire“, katartismos, înseamnă pregătire. Medicii îl folosesc pentru repunerea mădularelor. Verbul corespunzător (katartizo = a face perfect, a înlocui tot ce lipseşte, a desăvârşi) se întâlneşte de exemplu în 1. Petru 5:10 („El însuşi vă va desăvârşi“) şi în Matei 4:21 , unde este vorba de repararea mrejelor. Aceasta arată foarte clar ce se înţelege prin desăvârşirea sfinţilor: să le întregeşti tot ce le lipseşte, să aduci iarăşi la locul său ceea ce nu este în ordine în ei. Pentru aceasta a dat Domnul Isus aceste daruri, ca fiecare din ai Săi să crească nestingherit, să poată prospera şi totul în ei să fie adus în ordine, tot ceea ce nu corespunde Lui şi gândurilor Sale. Ce gând fericit: acest ţel al lui Hristos, desăvârşirea personală şi binecuvântarea alor Săi, nu poate greşi niciodată! Adunarea ca martor responsabil poate greşi, Hristos însă niciodată! În măsura în care fiecare creşte potrivit măsurii lui Hristos, va fi zidit şi întregul Trup. În aceeaşi măsură, fiecare mădular va lucra la creşterea Trupului potrivit măsurii sale (versetul 16). Dumnezeu doreşte ca noi toţi să ajungem, prin slujba darurilor, „la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos”.
Este o unitate practică, o unitate în gândire, despre care vorbeşte apostolul, care rezultă din preocuparea cu credinţa, cu adevărul creştin, prin cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu Însuşi, aşa cum El este descoperit prin Cuvântul lui Dumnezeu.
Să gândim despre cunoaştere că ar fi ceva de rangul doi sau chiar periculos? Din contră, nimic nu ne duce realmente înainte, nimic nu ne face cu adevărat smeriţi, cum este cunoaşterea a ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit despre Sine în Fiul Său. De aceea, dacă nu ne preocupăm îndeajuns cu bunul credinţei care ne-a fost încredinţat nouă, creştinilor, nu vom putea niciodată să creştem suficient în har şi în cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu. El este punctul central al oricărui adevăr, este Adevărul însuşi. Prin nimic altceva nu se poate obţine unitatea practică, reală, între ai Săi, decât numai prin inimile care se preocupă cu Hristos. Mărturisirea de credinţă făcută de oameni nu creează această stare. Ea desparte. Este voia lui Dumnezeu ca să obţinem o anumită creştere cu privire la cunoaşterea Fiului Său; „şi dacă voi sunteţi de altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă“ (Filipeni 3:15 ).
Să ne ajute Domnul ca studierea acestor versete din Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu să ne conducă la acea creştere „în toate, până la Cel care este Capul, Hristos“ (versetul 15)! Şi să ne amintim permanent ce am citit în capitolul 5 al acestei cărţi: Hristos, Capul Trupului, are o dragoste deosebită pentru Adunarea Sa (citeşte în Efeseni 5:25-29 ), pe care poate conta orice mădular, în orice împrejurare şi în orice timp! În această dragoste atentă hrăneşte şi îngrijeşte El Adunarea, aşa cum un om îşi hrăneşte şi îşi îngrijeşte propria carne. El poate folosi pentru aceasta daruri sau mădularele care se oferă; şi în dragostea Sa, El nu-i va refuza pe aceştia niciodată. Tot ce are El şi tot ce este El a dat Adunării. El îi iubeşte ca pe Sine Însuşi. Aceasta face ca strângerea laolaltă a copiilor lui Dumnezeu ca Adunare să fie deosebit de preţioasă. Este scena unde dragostea lui Hristos pentru Adunarea Sa îşi dezvăluie expresia ei deosebită; este locul în care grija Sa duioasă nu va sfârşi niciodată! La acest subiect binecuvântat dorim să medităm mai îndeaproape în capitolul următor, chiar dacă este privit dintr-un alt punct de vedere.
Înainte însă vrem să ne ocupăm de o problemă în care în marile sisteme ale creştinismului, din nefericire, s-au abătut mult faţă de ce era la început: cine cheamă la slujba Domnului?
Chemarea slujitorului
Am văzut în acest capitol, cine este Cel ce oferă daruri oamenilor, Adunării: Omul slăvit sus în cer, Isus Hristos. Trebuie să fie clar cine cheamă pe fiecare slujitor în parte pentru slujba în via lui Dumnezeu. Datorită importanţei acestui lucru, dorim să mai zăbovim la acesta.
Pe când Domnul Isus umbla pe pământ şi era înconjurat de ucenici, auzim cuvinte importante: „Pe urmă, El S-a suit pe munte, a chemat pe cine a vrut şi ei au venit la El. A rânduit dintre ei douăsprezece, ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să predice“ (Marcu 3:13-14 ). Fără nici o confuzie, aceste cuvinte arată clar că nimeni altul decât Domnul Isus Însuşi a chemat pe cei douăsprezece în slujba Sa şi, la vremea potrivită, i-a trimis să predice. „Pe cine a vrut“ - despre aceasta este vorba în chemarea şi trimiterea celor douăsprezece, despre voia Sa.
Mai târziu citim: „Pe aceşti douăsprezece i-a trimis Isus“ (Matei 10:5 ) şi „a chemat la Sine pe cei douăsprezece şi a început să-i trimită doi câte doi“ (Marcu 6:7 ). Potrivit cu aceasta, Domnul Isus spune în Ioan 6:70 : „Nu v-am ales Eu pe voi, cei douăsprezece? Şi totuşi unul dintre voi este un diavol“. El i-a ales, nimeni altul, în privinţa aceasta nu este nici o problemă. Şi totuşi unul dintre ei era un diavol, Iuda Iscarioteanul. Din aceste cuvinte ale Domnului s-a tras concluzia că un ales al lui Dumnezeu s-ar putea totuşi pierde. Noi însă ar trebui să deosebim clar, cu privire la alegere, cine alege şi pentru ce alege, altfel ajungem la concluzii total greşite. Când Dumnezeu Tatăl alege, aşa cum avem în Efeseni 1:4 şi, asemănător, în 1. Petru 1:2 , atunci este vorba de alegerea veşnică a alor Săi, de predestinarea pentru înfiere. Toţi cei care sunt aleşi în Hristos înainte de întemeierea lumii vor atinge ţelul la care au fost predestinaţi, aşa cum arată foarte clar Romani 8:29-30 . Lanţul de aur de acolo, care începe cu cei cunoscuţi şi predestinaţi de Dumnezeu, sfârşeşte triumfând: „pe aceştia El i-a slăvit“. Când, dimpotrivă, Domnul Isus a ales pe pământ, aceasta nu are nimic comun cu alegerea înainte de întemeierea lumii, ci este o alegere pentru o slujbă pe pământ. În acest fel a fost ales Iuda Iscarioteanul pentru slujba lui Mesia pe pământ, cu toate că ştia exact că el era un diavol. Nu, Iuda nu a fost niciodată născut din nou, el nu s-a pocăit niciodată. Se poate face o slujbă aici pe pământ şi cu toate acestea să te pierzi. Iuda Iscarioteanul este un exemplu deosebit de serios pentru aceasta. Deci Domnul lsus Însuşi a ales pe cei douăsprezece.
El putea zice: „Eu ştiu pe cine am ales“ (Ioan 13:18 ). S-a schimbat acest principiu cu moartea Domnului, cu învierea şi înălţarea Sa la cer? În privinţa aceasta să privim la sfârşitul capitolului 1 din Faptele Apostolilor, unde este vorba de ocuparea locului lui Iuda Iscarioteanul, devenit vacant, între cei douasprezece: „Trebuie deci ca, dintre bărbaţii care ne-au însoţit în tot timpul în care a trăit Domnul Isus între noi, cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când El a fost înălţat de la noi, unul dintre ei să fie martor împreună cu noi al învierii Lui.« Ei au pus înainte pe doi: pe Iosif numit Barsaba, zis şi Iust şi pe Matia. Şi rugându-se, au zis: Doamne, Tu, care cunoşti inimile tuturor, arată-ne pe care din aceşti doi l-ai ales Tu ca să primească locul în slujba şi apostolia aceasta, din care Iuda a căzut ca să meargă la locul lui!« Au tras la sorţi şi sorţul a căzut pe Matia, care a fost numărat împreună cu cei unsprezece apostoli“ (Faptele Apostolilor 1:21-26 ).
Se remarcă şi aici foarte clar că nu este vorba de o alegere prin oameni. Ei au pus înainte numai pe doi. Probabil că în general nu erau mulţi printre ucenici care aveau semnele caracteristice unui apostol: care să fi fost cu ei începând cu botezul lui Ioan şi să fi fost martor al învierii Sale. Ei au prezentat deci pe doi.
Cine alege acum? Omul sau Domnul?
Nu este potrivit gândurilor lui Dumnezeu când noi, oamenii, când adunarea sau vreun colegiu omenesc alege slujitori pentru Domnul. Domnul Isus Însuşi pune în slujbă, El împarte daruri duhovniceşti şi El înzestrează pe slujitorii Săi cu înţelepciunea şi puterea necesare. „Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său“ (Matei 9:38 ). Aceasta a avut loc şi aici. Cine este Domnul secerişului? Dumnezeu, Tatăl? Aceasta nu este corect, pentru că Domnul secerişului este Domnul Isus. „Şi rugându-se, au zis: »Doamne, Tu, care cunoşti inimile tuturor, arată-ne pe care din aceşti doi l-ai ales Tu«.“ Ei nu s-au rugat lui Dumnezeu, Tatăl, ci Domnului Isus şi au implorat ca El să aleagă. Acesta este până astăzi principiul chemării unui slujitor. Domnul Isus hotărăşte din cer - căci în acel timp El era deja slăvit, la dreapta puterii lui Dumnezeu - cine trebuie să fie pe pământ slujitor al Său, rob al Său. El pune în slujbă (1. Timotei 1:12 ). Domnul cel slăvit, aşa cum am văzut, oferă, din cer, daruri Adunării Sale pentru zidire: apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători (Efeseni 4:11 ). Dumnezeu a pus deoparte pe Pavel din pântecele mamei sale şi l-a chemat (Galateni 1:15 ). Aşa este totdeauna: Dumnezeu, Domnul Isus, este permanent Cel care cheamă şi dă misiuni şi niciodată omul.
Dacă Domnul Isus pe pământ S-a rugat înainte de alegerea celor douăsprezece (Luca 6:12 ), cât de potrivit era atunci că şi ei „s-au rugat“. Putem presupune că Petru era cel care a rostit rugăciunea publică. Această rugăciune este un model al concretizării şi simplităţii. Ei vorbesc Domnului şi cred că El a făcut deja alegerea. Cât de mult putem să învăţăm din aceasta! Atunci era sorţul. Să ne amintim că Duhul Sfânt nu venise încă. A arunca sorţul este o metodă a legii, pentru a recunoaşte voia lui Dumnezeu. Aceasta o putem citi în multe locuri din Vechiul Testament, ca de exemplu în Proverbe 16:33 : „Se aruncă sorţul în poala hainei, dar orice hotărâre vine de la Domnul“. Şi la Acan şi la împărţirea ţării sub Iosua a fost aruncat sorţul; şi mai târziu - potrivit cu Ezechiel 47 - va avea loc aceasta. Însă în timpul în care Duhul Sfânt este pe pământ, nu este nicidecum aruncat sorţul, ca în felul acesta să se recunoască voia lui Dumnezeu. Noi avem în mână Cuvântul lui Dumnezeu complet şi în el avem descoperită voia Sa. Nu avem nevoie să aruncăm sorţul, căci Domnul Isus vrea să ne facă cunoscut voia Sa prin Duhul Sfint, pe baza Cuvântului. Însă remarcăm aici că ei nu aveau încă poziţia creştină, căci Duhul lui Dumnezeu nu venise încă.
În felul acesta ei aruncau sorţul şi acesta era în vremea aceea corespunzător gândurilor lui Dumnezeu. Domnul a condus sorţul şi prin aceasta a făcut clar pe cine a ales El pentru această slujbă. Chiar dacă astăzi noi nu aruncăm nici un sorţ, El va face, prin Duhul Său, tot aşa de clar pe cine cheamă în slujba Sa şi nu numai pe slujitorul însuşi, Ci şi pe fraţii care îl înconjoară. Aceasta o vedem aici foarte clar şi acest adevăr trebuie pus la inimă de toţi fraţii care cred că Domnul i-a chemat pentru o misiune deosebită în slujba Sa. Ar trebui să-şi aducă aminte că în cazul lor, ei sunt cei mai răi judecători. Unii au crezut că au o chemare de la Domnul şi s-au înşelat. Ei nu au luat în seamă semnalul de alarmă din partea fraţilor care îi înconjurau şi rezultatul a fost dezonorarea Domnului. Tocmai astăzi când se spune aşa de mult de „chemarea de la Domnul“, care probabil se foloseşte ca să se acopere cu aceasta slujba egoistă, ar trebui să ne amintim de acest principiu. Domnul cheamă şi pune în slujbă şi El este Acela; care va face cunoscut altora, pe deplin, că aceasta este voia Sa.
Un exemplu frumos vedem apoi în Faptele Apostolilor 13:2 : „Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: »Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.«“ Duhul Sfânt face clară intenţia Sa cu privire la Barnaba şi Saul nu numai celor doi, ci şi celorlalţi fraţi din Antiohia. Că era Duhul Sfânt care trimitea pe cei doi bărbaţi în lucrarea Domnului, în prima lor călătorie misionară, o subliniază fără dubii versetul patru: „Iar ei, fiind trimişi de Duhul Sfânt ...“. Şi ce frumos este ceea ce citim puţin mai înainte: „După ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece“ (versetul 3)!
Unirea Adunării cu slujitorul şi misiunea sa este nu numai o mare frumuseţe, ci şi o deosebit de mare valoare pentru slujitorul însuşi. Conştienţa că ei „au fost încredinţaţi harului lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care o aveau de făcut“, de către fraţii din Antiohia (Faptele Apostolilor 14:26 ; 15:40 ), trebuie să fi întărit lăuntric pe aceşti doi slujitori în această lucrare plină de pericole şi renunţări. Cât de mult pierd aceia care nu au sau nu preţuiesc acea parte preţioasă de a fi încredinţaţi, de către fraţii adunării locale, harului lui Dumnezeu, în vederea lucrării pe care o au de făcut! Lor le lipseşte (aceasta au arătat-o experienţele şi aceasta nici nu poate fi altfel), mereu pacea lăuntrică, adâncă, acea linişte odihnitoare care este legată de părtăşia cu sfinţii.
Chiar Timotei însuşi a primit darul său deosebit cu punerea mâinilor de către ceata bătrânilor (citeşte în 1. Timotei 4:14 ). El a primit-o prin punerea mâinilor apostolului însuşi (2. Timotei 1:6 ), dar primirea ei a fost însoţită de punerea mâinilor de către ceata bătrânilor. Amintirea acestui fapt a fost un sprijin tare şi o adâncă mângâiere pentru acest slujitor al Domnului, sensibil şi poate chiar timid în exercitarea darului său, mai ales atunci când aveau loc împotriviri şi vrăjmăşie împotriva adevărului lui Dumnezeu şi când dragostea celor mai mulţi s-a răcit.
Recunoaştem astfel, din nou, că mereu cele două părţi ale adevărului îşi au locul lor în Cuvântul lui Dumnezeu. Noi vrem să le menţinem şi cu privire la chemarea slujitorului lui Dumnezeu!
Ordinarea
Nu cunoaşte Scriptura nici o ordinare omenească, nici o chemare sau comandare prin oameni? Când este vorba de chemarea slujitorului Cuvântului, de acordarea darurilor duhovniceşti, ar trebui să tăgăduim gândul acesta mai mult decât altele. Numai Domnul, numai Duhul Sfânt trimite, niciodată omul. Autorizarea şi împuternicirea de a exercita un dar depinde de un singur fapt, că Domnul l-a dat. O ordinare prin oameni este total exclusă. În nici un loc din Noul Testament nu auzim că cineva este hotărât, autorizat sau trimis de un om ca să predice Cuvântul.
Ştefan era ca şi Filip, unul din cei şapte, ales pentru a sluji la masă (Faptele Apostolilor 6:1-6 ). Vedem însă apoi, cum el, deodată, fără ordinare din partea oamenilor, fără vreo autorizare apostolică, fără vreo punere de mâini, fără semne şi minuni mari în popor, exercita acea sublimă slujbă duhovnicească, de învăţător, şi nimeni nu putea să se împotrivească înţelepciunii şi duhului cu care vorbea el. Şi Filip, pe care mai târziu Luca îl numeşte „evanghelistul“ (capitolul 21:8), începe fără vreo cruţare omenească, în capitolul 8, slujba sa evanghelistică şi Îl vesteşte pe Hristos. Cine a ordinat pe aceşti doi bărbaţi pentru aceasta? Cine le-a dat autorizaţia să înceapă o asemenea slujbă duhovnicească, care nu avea nimic a face cu slujirea la masă, la care ei au fost puşi în mod oficial şi care era mult mai mult decât aceasta? Domnul şi nimeni altul! Auzim vreo obiecţie din partea apostolului, că ei n-au fost întrebaţi în privinţa acestui lucru? Din contră, „Apostolii care erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria a primit Cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan. Aceştia s-au coborât şi s-au rugat pentru ei ca să primească Duh Sfânt“ (Faptele Apostolilor 8:14-15 ). Iată cum totul este în armonie dumnezeiască, când Duhul Sfânt poate să lucreze liber!
Chiar Pavel, marele apostol al neamurilor, nu s-a gândit nicidecum să se amestece în dreptul Domnului de a trimite slujitorii Săi. Desigur, el a considerat foarte util că apostolii mergeau la Corint, însă nu le-a dat nici o indicaţie şi nici nu putea să le dea să facă aceasta (1. Corinteni 16:12 ). El putea să-i „sfătuiască mult“, însă nu le putea porunci. Fiecare slujitor era şi este liber să facă ce vrea Domnul său. Apolo considera că nu sosise încă timpul pentru ca el să viziteze Corintul şi în felul acesta, el „n-a voit nicidecum să vină acum; va veni însă când va avea o ocazie potrivită“, confirmă Pavel într-un mod impresionant. Însă Adunarea şi fiecare frate şi soră erau şi sunt datori să primească pe lucrători, „căci au plecat pentru dragostea Numelui Lui“ (3. Ioan 7-8 ). Aceasta era destul. În aceasta consta singura lor legitimitate, de fapt şi cea mai bună. Ei erau verificaţi în ceea ce aduceau. Dacă aduceau adevărul, erau primiţi. Aceasta ne-o arată cea de a treia epistolă a lui Ioan. Dacă cineva nu aducea învăţătura lui Hristos, atunci trebuia ca şi o femeie chiar, împreună cu copiii ei, să-l respingă şi să evite să-i arate prietenie. Vedem acest adevăr în a doua epistolă a lui Ioan (versetele 10 şi 11). În asemenea cazuri este şi datoria noastră să procedăm la fel astăzi.
„Însă“ - aşa s-a întrebat câteodată - „nu există pericolul ca cineva să nu fie trimis de Domnul sau să nu aibă nici un dar de la Domnul?“ Desigur, se poate să fie şi aşa, şi chiar a şi fost aşa. Se poate chiar ca cineva să supraaprecieze darul său şi, prin utilizarea greşită a darului să pricinuiască unele necazuri. Să fim siguri însă că, mai devreme sau mai târziu, Domnul, care totdeauna este peste toate, va descoperi lucrurile. Aceasta poate avea loc prin fraţii duhovniceşti sau prin adunare. S-a mai dovedit, de asemenea adevărat, că ceea ce este de la Dumnezeu se va confirma şi va fi recunoscut. Ordinarea omenească nu este însă mijlocul dumnezeiesc folosit ca să preîntâmpine sau să prevină lucrurile firii.
Şi totuşi în Noul Testament este ceva asemănător cu ordinarea. Însă trebuie să fim atenţi cine o făcea şi pentru ce avea loc. Cu privire la cine, numai apostolii şi cei trimişi direct de ei (de exemplu Tit) puteau să aleagă şi să aşeze în anumite cazuri. Cu privire la pentru ce, numai bătrânii şi slujitorii (diaconii) erau aleşi şi rânduiţi. Aceasta o dovedeşte gândul pe care îl găsim în locurile următoare: „Au rânduit bătrâni în fiecare adunare şi, după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului, în care crezuseră“ (Faptele Apostolilor 14:23 ).
„Te-am lăsat în Creta ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit şi să aşezi bătrâni în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit“ (Tit 1:5 ). Potrivit relatărilor Sfintei Scripturi, niciodată o adunare nu şi-a ales sau şi-a hotărât proprii ei bătrâni. Cu privire la cei şapte, care erau hotărîţi pentru slujba exterioară faţă de sfinţii din Ierusalim, s-a procedat puţin altfel. Ei au fost într-adevăr aleşi de către adunare, aşa cum am văzut deja cu privire la subiectul colectelor (Faptele Apostolilor 6:5 ). Însă şi aceşti bărbaţi au fost în cele din urmă aşezaţi de către apostoli (versetul 6) şi prin ei au fost rânduiţi pentru această lucrare (versetul 3). Era Autoritatea apostolică, care le dădea oficial acest loc. Punerea mâinilor nu are nimic a face, în nici un loc din Sfânta Scriptură, cu ordinarea pentru vestirea Cuvântului. Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, aceasta este un semn că te faci una cu persoana peste care pui mâinile, semn al binecuvântării şi al părtăşiei din partea acelora care stau înaintea lui Dumnezeu; în felul acesta, fraţii aceia se pot socoti primiţi de El şi posesori ai binecuvântărilor Sale. Domnul Isus a pus mâinile chiar peste bolnavi şi peste copii şi i-a binecuvântat. În mod sigur, aceasta nu are nimic a face cu medierea autorităţii duhovniceşti sau bisericeşti. Şi când Barnaba şi Saul au fost trimişi de către Duhul Sfânt, atunci fraţii din Antiohia s-au făcut una cu această lucrare şi purtătorii ei, prin aceea că şi-au pus mâinile peste ei (Faptele Apostolilor 13:3 ). Am văzut deja aceasta. Dacă I-a plăcut Domnului ca, într-un caz special, să ofere un dar duhovnicesc prin mijlocirea, prin punerea mâinilor, apostolului Pavel (2. Timotei 1:6 ), ce are atunci aceasta a face cu ordinarea pentru slujirea în Cuvânt? Evident, tot aşa de puţin ca şi în situaţia când a fost plăcerea Domnului, într-un alt caz, să dea Duhul Sfânt la douăsprezece bărbaţi credincioşi, prin punerea mâinilor apostolului (Faptele Apostolilor 19:6 ). Şi cine ar putea să-şi permită astăzi să facă una sau cealaltă?
În acest context, este deosebit de interesant şi instructiv să vedem - cititorul să scuze reluarea! – cum scriitorul istoriei sfinte, Luca, interpretează mai târziu, în capitolul 14 al Faptelor Apostolilor, punerea mâinilor de către fraţii din Antiohia: „De acolo au mers cu corabia la Antiohia, de unde fuseseră încredinţaţi harului lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care o împliniseră“ (versetul 26). Acesta era deci semnul şi însemnătatea punerii mâinilor de către fraţi: nu ordinarea pentru lucrare, ci o încredinţare harului lui Dumnezeu pentru lucrare. Ce simplu şi ce frumos este aceasta!
Bătrânii
Bătrânii erau aleşi şi puşi de către apostoli sau de către cei împuterniciţi de aceştia. Însă Faptele Apostolilor 20:28 , arată clar că şi lucrul acesta se făcea numai prin puterea şi directa autoritate a Duhului Sfânt, căci citim acolo: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu.“ Instalarea bătrânilor trebuia deci văzută şi recunoscută de către adunarea locală ca şi cum ar fi fost făcută de Dumnezeu Însuşi.
Însă acest verset important mai arată şi altceva: supraveghetorii (greceşte: episkopos; „episcop“) şi bătrânii (greceşte: presbyteros; „prezbiter“) sunt una şi aceeaşi persoană, respectiv slujbă. Pavel a chemat pe bătrânii adunării din Efes la Milet (versetul 17) şi acum el îi numeşte supraveghetori. Pavel a poruncit lui Tit să aşeze batrâni (Tit 1:5 ) în fiecare localitate şi după aceea el numeşte calităţile necesare ale unui supraveghetor (versetele 7 până la 9). Expresia bătrân caracterizează mai mult persoana iar supraveghetor, mai mult activitatea încredinţată. Însă nicidecum nu este vorba de personalităţi sau funcţii diferite. Să observăm că slujba supraveghetorului sau a bătrânului nu consta în aceea că el conducea strângerile laolaltă ale sfinţilor sau le prezida, ci în aceea că ei trebuiau să fie atenţi la ceata credincioşilor şi să păstorească Adunarea lui Dumnezeu. În 1. Timotei 3:5 , Pavel descrie astfel misiunea lor: să îngrijească de Adunarea lui Dumnezeu. Din Faptele Apostolilor 20:17 şi Filipeni 1:1 , ca şi din celelalte locuri amintite din Faptele Apostolilor, deducem în plus alte două realităţi importante:
1.) Supraveghetorii sau bătrânii îşi împlineau misiunea lor numai în localitatea respectivă şi în legătură cu adunarea locală, căreia îi aparţineau. Un supraveghetor al adunării din Efes era supraveghetor, numai acolo, nu şi în adunarea din Antiohia.
2.) Supraveghetorii sau bătrânii erau totdeauna în număr mai mare într-o localitate. Scriptura nu ne arată niciodată că într-o adunare locală era prezent numai un supraveghetor.
Trăsăturile morale de caracter necesare pentru exercitarea slujbei de supraveghetor, în afară de Tit 1 , ne sunt prezentate şi în 1. Timotei 3:1-7 . Această epistolă ne lămureşte cu privire la realitatea, trecută aşa de des cu vederea, că funcţia nu este acelaşi lucru cu darul: „Bătrânii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează în cuvânt şi în învăţătură“ (1. Timotei 5:17 ).
Slujba normală a bătrânilor consta în cârmuire; ei aveau controlul peste turmă. Dar erau şi bătrâni dintre aceia care primiseră daruri de har şi vesteau şi învăţau Cuvântul lui Dumnezeu.
Mi-a stat pe inimă ca în acest capitol să arăt deosebirea dintre daruri şi slujbe şi să las cititorului să compare cu practica ceea ce Scriptura învaţă, fără posibilitatea de interpretare cu privire la aceste două subiecte, care caracterizează creştinismul în general, în ziua de astăzi. Această comparaţie va conduce numai la o adâncă surprindere, chiar la ruşinare, că Sfânta Scriptură este înlăturată şi în acest sens ca unitate de măsură şi ca îndrumător, şi că drepturile Domnului Isus sunt desconsiderate.
Să ne întoarcem însă la o altă întrebare foarte importantă: Mai sunt şi astăzi bătrâni? Bătrâni rânduiţi nu mai avem astăzi, nici nu mai putem avea. De ce nu? Pentru că nu mai avem între noi autoritatea apostolică, singura în măsură să-i aşeze. În Noul Testament nu găsim nici cea mai mică indicaţie în acest sens, că instalarea oficială a bătrânilor şi a slujitorilor trebuie să continue după plecarea apostolilor. Chiar dispoziţia apostolului dată lui Tit era limitată pentru acel timp şi la Creta. Tit însuşi trebuia să se silească ca, după împlinirea misiunii sale, să vină la Pavel la Nicopole (Tit 3:12 ).
În afară de aceasta, Adunarea lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte prezentarea ei exterioară, s-a rupt astăzi în multe grupe şi direcţii. Supraveghetorii trebuiau să exercite supravegherea asupra adunării locale. Însă unde se poate găsi astăzi adunarea locală din Berlin sau Bucureşti, în mijlocul dezbinării existente? Toţi copiii lui Dumnezeu dintr-o localitate nu aparţin ei adunării de acolo? Însă ei se găsesc în aşa de multe grupe deosebite! Ar fi potrivit ca, în asemenea împrejurări triste, să numeşti bătrâni numai pentru o parte a adunării locale?
Ar fi aceasta expresia unităţii Trupului lui Hristos? Nu ar fi mai mult o sancţionare a despărţirilor pe temelia creştină? Aceasta nu poate fi intenţia lui Dumnezeu. Totuşi ne putem bizui totdeauna pe Dumnezeu, chiar şi cu privire la problema bătrânilor. El a avut grijă şi de zilele noastre. Şi astfel, cu privire la întrebarea „mai sunt şi astăzi bătrâni?“, pot răspunde fără ezitare: da, neapărat. Nu bătrâni ordinaţi, însă bărbaţi bătrâni, maturi, care exercită slujba de bătrâni. Ei nu se vor numi aşa, însă ei fac supravegherea peste cei credincioşi, acolo unde se află. Ei nu-şi arogă nici o autoritate, însă o au, dacă vor să cârmuiască bine pe credincioşi. Să nu-i învrednicim noi de îndoită cinste (1. Timotei 5:17 )?
Găsim aceasta confirmat în primele scrisori ale lui Pavel către corinteni şi tesaloniceni. Tocmai prima Epistolă către Corinteni tratează rânduiala lui? Dumnezeu în casa Sa. Tocmai corintenii erau aceia care nu duceau lipsă de nici un dar al harului, pentru că ei au fost îmbogăţiţi în toate privinţele (citeşte în capitolul 1:4-7). Însă tocmai în această scrisoare nu auzim nimic despre bătrâni. Dar mai aflăm că era „casa lui Ştefana“ şi că ei înşişi s-au pus în slujba sfinţilor. Şi atenţionarea apostolului este, „ca şi voi să fiţi supuşi unor astfel de oameni“ (capitolul 16:15-16). Nu este bunătatea lui Dumnezeu că El trezeşte în orice timp şi în orice loc pe cei pe care îi cârmuieşte pentru slujba sfinţilor? Corespunde atunci înţelepciunii lui Dumnezeu, să nu te supui unor astfel de oameni, numai pentru că ei n-au fost numiţi în mod oficial? Chiar şi în tânăra adunare din Tesalonic nu erau bătrâni aşezaţi de către apostol. Şi cu toate acestea, erau acolo dintre aceia care îi cârmuiau în Domnul: „Vă rugăm, fraţilor; să recunoaşteţi pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor“ (1. Tesaloniceni 5:12-13 ).
Nu avem şi noi nevoie de aceste îndemnuri în zilele de decădere - în zilele dispreţuirii oricărei autorităţi? Dumnezeu trezeşte şi astăzi pe aceia care năzuiesc la slujba de supraveghetor (1. Timotei 3:1 ). Ei doresc o lucrare frumoasă, spune Dumnezeu. Şi ce binecuvântare este când în Adunare se exercită o călăuzire potrivită lui Dumnezeu, prin bărbaţi care au o ţinută morală pentru aceasta! Noi trebuie nu numai să primim sfătuirea lor, ci şi să-i preţuim foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor. Căci cu toate că este o „lucrare frumoasă“, este totodată o lucrare grea, mai ales astăzi, când aproape nimeni nu vrea să mai accepte ceva. Însă acelora care fac de bunăvoie supravegherea, nu din constrângere, care nu stăpânesc, ci sunt exemple pentru turmă, le va face parte de „cununa care nu se poate veşteji, a slavei“ (1. Petru 5:2-4 ).
Să trăieşti din Evanghelie
Încă o problemă să atingem în încheiere: un slujitor, pe care Domnul l-a chemat cu totul în slujba Sa, trebuie întreţinut de Adunare sau pe cât posibil trebuie să facă faţă singur nevoilor sale şi ale familiei sale? Şi în această privinţă, Cuvântul lui Dumnezeu ne dă un răspuns care ne poate păzi, pe de o parte de legalism şi clericalism, iar pe de altă parte, de indiferenţă şi asemănare cu lumea. Despre apostolul Pavel ştim că el a lucrat cu mâinile sale în timpul călătoriilor misionare: „N-am poftit nici argintul, nici aurul, nici hainele cuiva. Voi inşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru nevoile mele şi ale celor care erau cu mine. În toate privinţele, v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă, aduceţi aminte de cuvintele Dornnului Isus, pe care El Însuşi le-a spus: »Este mai ferice să dai decât să primeşti«“ (Faptele Apostolilor 20:33-35 ).
Acestea sunt mişcătoarele cuvinte ale apostolului la despărţirea lui de bătrânii din Efes, la Milet. Alte locuri întăresc faptul că apostolul s-a comportat aşa nu numai în Efes, ci şi în Corint şi în Tesalonic (Faptele Apostolilor 18:3 ; 1. Corinteni 9:1-18 ; 2. Corinteni 11:7-12 ; 1. Tesaloniceni 2:9 ; 2. Tesaloniceni 3:7-10 ). El nu voia ca cineva să fie împovărat, voia ca Evanghelia să fie gratuită. Ce urmaş credincios al Domnului Isus era el! Ca şi Domnul său, care nu a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească (Matei 20:28 ), tot aşa şi el n-a vrut să reducă cu nimic revărsarea harului lui Dumnezeu spre oameni şi să evite orice reproş posibil că el a folosit evlavia ca un mijloc de câştig. Asemenea oameni, care gândesc astfel, s-au găsit întotdeauna, aşa cum ne arată 1. Timotei 6:5 . Şi în ceea ce priveşte pe corintenii credincioşi, el voia mai bine să cheltuiască totul şi să se cheltuiască în totul, decât să le fie o povară. „Căci copiii nu trebuie să strângă pentru părinţi, ci părinţii pentru copii“ (2. Corinteni 12:13-15 ). Mişcătoare cuvinte ale harului, comportare de neasemuit a unui om cu aceleaşi sentimente ca şi noi! Şi apoi, amintirea acelor cuvinte ale Domnului Isus, care nu ne sunt communicate în altă parte a Noului Testament: este mai ferice să dai decât să primeşti!
Însă în alte locuri, acelaşi apostol nu lasă nici o îndoială că el, ca oricare alt slujitor al Domnului, are dreptul să trăiască din Evanghelie. Însă el spune corintenilor că nu s-a folosit de acest drept, tocmai pentru a lua vrăjmaşului orice pretext şi să câştige pe cât mai mulţi posibil (1. Corinteni 9:18-19 ). În rest, când vorbeşte de vestirea Evangheliei, el înţelege nu numai predicarea vestei bune celor necredincioşi, ci vestirea adevărului creştin în tot conţinutul său. Aşa dorea, de exemplu, să vestească Evanghelia credincioşilor din Roma (Romani 1:15 ). Ei veniseră într-adevăr de mult la credinţa în Domnul Isus, dar se pare că mulţi dintre ei nu au fost pe deplin încredinţaţi de plinătatea Evangheliei. Astfel el, ca apostol al neamurilor, se simţea dator faţă de credincioşii din Roma şi dorea să-i introducă în adâncimea învăţăturii creştine. Şi pentru că, „prin voia lui Dumnezeu“ n-a avut încă „fericirea“ să-i vadă, el le scrie această scrisoare şi le vesteşte în acest fel Evanghelia. Dar, revenind la subiectul nostru, putem spune că apostolul aminteşte sfinţilor din Corint, în capitolul 9, că nu putea să fie bine ca, faţă de restul apostolilor şi fraţilor Domnului Isus, numai el şi cu Barnaba să nu aibă dreptul de a avea o soţie şi de a o lua cu ei în călătorie; şi de asemenea, dreptul să nu lucreze (versetul 4). Şi apoi el arată trei exemple din viaţa naturală. De ce se lasă un soldat înrolat? Nu ca să primească o plată? Şi dacă este vorba de ţărani sau păstori, nu se bucură ei amândoi de roadele muncii lor? La lucrătorii care se ostenesc cu lucrul duhovnicesc ar trebui să fie altfel?
Chiar în lege, Dumnezeu a dat indicaţii în acest sens: cei care se preocupau cu lucrurile sfinte ale templului şi ale altarului trebuia „să mănânce de la templu“ şi „să împartă cu altarul“. Iar apoi Dumnezeu a dat încă o hotărâre deosebită, pe care apostolul Pavel o redă în versetul 9: „Să nu legi gura boului care treieră“ (compară Deuteronom 25:4 ). Cine citeşte locul acesta în Vechiul Testament va constata cu surprindere cum este dată acolo această reglementare: ea este în context! Acesta este câteodată felul de a vorbi al lui Dumnezeu, când doreşte să arate ceva în mod expres. Şi astfel aflăm că Dumnezeu îngrijeşte nu numai de boi. Este scris pentru noi, spune apostolul. Noi toţi trebuie să învăţăm principiul lui Dumnezeu şi să-l transpunem în practică: „Vrednic este lucrătorul de plata lui.“
Aceasta se referă atât la bătrâni cât şi la ceilalţi slujitori ai Domnului, aşa cum ne arată 1. Timotei 5:18 , şi Deuteronom 25 . Chiar dacă apostolul, din motivele amintite, nu s-a folosit de nici unul din aceste drepturi, totuşi rămâne valabil aceasta: „Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce vestesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie“ (1. Corinteni 9:14 ).
Pentru a înlătura eventualele obiecţii false, apostolul adaugă că ei nu trebuie să gândească că este un lucru mare dacă slujitorul Domnului, pentru cele duhovniceşti pe care le-a semănat, seceră bunurile trupeşti drept beneficiu al slujbei lor. Acestea sunt desigur cuvinte la care trebuie să ne gândim cu toată seriozitatea, pe care să le punem la inimă alături de exemplul demn de admiraţie al apostolului, care era atent în mijlocul credincioşilor, aşa cum o doică îşi creşte cu drag copiii (1. Tesaloniceni 2:6-7 ) şi care nu se folosea de drepturile care i se cuveneau din aceasta.
Să trăieşti din Evanghelie este normal pentru aceia pe care Domnul i-a pus cu totul în slujba Sa. Când misiunea Domnului nu ocupă tot timpul slujitorului, în mod sigur este bine ca timpul care îi rămâne să-l folosească lucrând în profesiunea sa pământească, atât cât este posibil în aceste timpuri ale noastre devenite complicate. Dacă un frate, pe care Domnul l-a chemat ca să lucreze în via Domnului, are suficient din propriile mijloace care îi stau la dispoziţie, fără să aibă nevoie de sprijin din partea adunării, atunci să procedeze ca şi apostolul Pavel. Însă aceasta nu anulează nicidecum principiul că lucrătorul este vrednic de plata lui. Cum administrează fratele ceea ce i s-a încredinţat, nu este responsabilitatea adunării, ci este responsabilitatea sa; şi acest principiu al responsabilităţii înaintea Domnului se aplică şi la noi, preaiubiţilor, fie că ne este dăruită partea de a fi primitori, fie binecuvântata parte a celui ce dă. În orice caz, acest cuvânt din 1. Corinteni 4:2 , are valabilitate pentru noi: Încolo, ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios.