Scrisoarea I

Prea iubiţi fraţi,
Sunt multe lucruri în legătură cu poziţia noastră de fraţi adunaţi pentru Numele lui Isus, asupra cărora simt nevoia să stăm de vorbă. Aleg mijlocul acesta de a sta de vorbă, ca cel ce vă oferă mai multă uşurinţă pentru a cerceta şi a cântări cu maturitate ce vi se va spune, mai bine poate decât le-aţi avea într-o convorbire sau discuţie liberă la care să asiste toţi.

Un cuvânt la început, pentru a recunoaşte îndurarea lui Dumnezeu faţă de noi, ca unii care suntem adunaţi pentru Numele lui Isus. Nu pot decât să-mi plec capul şi să-L ador, amintindu-mi clipele numeroase de înviorare reală şi de bucurie sinceră pe care El ni le-a dat să le avem împreună în prezenţa Sa. Amintirea clipelor acestora, în timp ce ne umple inimile de adorare înaintea lui Dumnezeu, cei împreună cu care ne-am bucurat de astfel de binecuvântări ne devin nespus de scumpi. Legătura Duhului este o legătură reală. Şi, în încrederea pe care El mi-o dă în dragostea pentru fraţii mei, aş vrea, ca frate şi slujitor al vostru din dragoste pentru Hristos, să vă spun fără rezervă ceea ce mi se pare să fie de o mare importanţă pentru continuarea fericirii noastre şi folosul nostru comun: ca şi, pentru ceea ce este şi mai preţios, pentru slava Aceluia în Numele căruia suntem adunaţi.

Când, în iulie anul trecut, am fost călăuziţi de Domnul, cum nu mă îndoiesc, să înlocuim cu adunări libere, duminica seara, predicarea evangheliei care avea loc până atunci, prevedeam tot ce se va întâmpla. Aş putea spune că rezultatul nu m-a surprins deloc. Sunt lecţii în legătură cu călăuzirea practică a Duhului Sfânt care nu pot fi învăţate decât prin experienţă. Şi multe lucruri care pot acum, datorită binecuvântării Domnului, să fie apreciate de priceperea voastră spirituală şi de cugetul vostru, ar fi fost cu totul de neînţeles dacă n-aţi fi învăţat să cunoaşteţi felul de adunări cărora li se aplică aceste adevăruri.

Se zice că experienţa este cel mai bun învăţător. Lucrul acesta ar putea fi pus la îndoială şi pe bună dreptate, dar nu poate fi îndoială că experienţa ne face să simţim nevoi pe care numai învăţătura dumnezeiască le poate satisface. Mă veţi înţelege că nu este o bucurie pentru mine să văd pe fraţii mei nemulţumiţi de partea pe care o iau unii şi alţii, în strângerile laolaltă. Dar, dacă starea aceasta de lucruri va contribui, cum sunt încredinţat că se va întâmpla, să deschidă inimile noastre la lecţiile Cuvântului lui Dumnezeu, pe care altminteri nu le-am fi învăţat atât de bine, acest rezultat va fi cel puţin o pricină de recunoştinţă şi de bucurie.

Învăţătura locuirii Duhului Sfânt "în trup, în biserică" şi prin urmare a PREZENŢEI şi CONDUCERII Lui în adunările sfinţilor îmi apare de câţiva ani, dacă nu ca adevărul cel mai mare al dispensaţiunii actuale, cel puţin ca unul din cele mai însemnate adevăruri care disting perioada aceasta. Tăgăduirea practică şi obişnuită a acestui adevăr constituie una din trăsăturile cele mai serioase ale apostaziei care şi-a făcut loc. Sentimentul acesta nu mi se micşorează, ci mai degrabă mi se adânceşte în suflet, pe măsură ce timpul se scurge.

Vă mărturisesc deschis că, deşi recunoscând din plin că sunt copii ai lui Dumnezeu în toate denominaţiunile care ne înconjoară şi, dorind să-mi ţin inima deschisă faţă de toţi dintre ei, nu mi-ar fi cu putinţă să fiu în părtăşie cu vreun grup oarecare de creştini care înlocuiesc călăuzirea suverană a Duhului Sfânt cu unele forme ale clerului, - tot aşa cum, dacă aş fi fost israelit, n-aş fi putut avea părtăşie cu ridicarea unui viţel de aur în locul Dumnezeului Celui viu. Faptul că lucrul acesta a avut loc în toată creştinătatea şi că judecata stă să cadă peste ea din cauza păcatului acestuia şi atâtor altor păcate, nu face decât să recunoaştem cu durere partea noastră; şi ne umilim înaintea lui Dumnezeu, ca unii care toţi am participat la acest păcat şi ca fiind toţi un singur trup în Hristos, împreună cu acel mare număr de creştini care şi azi încă rămân în starea aceasta de lucruri şi se slăvesc cu ea.

Dar greutăţile care însoţesc despărţirea de răul acesta, greutăţi pe care începem să le simţim (aşa cum le-am putut prevedea), nu au deloc puterea să-mi slăbească în vreun fel convingerea cu privire la răul acesta, de care Dumnezeu în harul Său ne-a făcut să ne despărţim. Şi greutăţile acestea nu trezesc nicidecum în mine vreo dorinţă de a mă întoarce la felul acesta de poziţie şi autoritate omenească şi oficială. De poziţia şi autoritatea aceasta se face caz de către o anumită clasă de persoane, ele fiind caracteristice bisericii de nume şi contribuind la grăbirea judecăţii care va cădea în curând peste ea.

Dar, prea iubiţii mei fraţi, în cazul în care convingerea noastră cu privire la adevărul şi însemnătatea învăţăturii prezenţei Duhului Sfânt n-ar fi prea profundă, daţi-mi voie să vă amintesc că prezenţa aceasta a Duhului Sfânt în adunările sfinţilor este un fapt. Şi tocmai de o credinţă în acest fapt avem nevoie. Suntem înclinaţi să-l uităm. Şi uitarea sau necunoaşterea faptului acestuia este cauza principală a faptului că ne adunăm fără a avea vreun folos pentru sufletele noastre. Dacă ne-am aduna nu pentru altceva decât ca să fim în prezenţa lui Dumnezeu; dacă nu am crede altceva decât că atunci când suntem strânşi laolaltă El este în adevăr prezent, ce efect va avea convingerea aceasta asupra sufletelor noastre!

Fapt este că atât de real cum Hristos era prezent cu ucenicii Săi pe pământ, tot atât de real Duhul Sfânt este prezent acum în adunările sfinţilor. Dacă prezenţa aceasta ar putea în vreun fel să fie arătată simţurilor noastre - dacă am putea vedea aşa cum ucenicii Îl vedeau pe Domnul Isus - ce sentiment solemn am încerca şi cum ar fi inimile noastre stăpânite de el! Ce linişte profundă, ce atenţie respectuoasă, ce încredere în El ar rezulta! Ar fi cu neputinţă să aibă loc vreo grabă, vreun sentiment de rivalitate, de nelinişte, dacă prezenţa Domnului ar fi astfel descoperită vederii şi simţurilor noastre. Şi prezenţa Lui să aibă mai puţină influenţă pentru că este vorba de o problemă a credinţei şi nu a vederii? Este El oare mai puţin prezent cu adevărat pentru că este nevăzut? Lumea sărmană nu primeşte deloc lucrul acesta, pentru că ea nu-L vede. Şi noi să luăm aceeaşi poziţie ca a lumii şi s-o părăsim pe a noastră? "Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi în veac, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte. Dar voi Îl cunoaşteţi, pentru că El rămâne cu voi şi va fi în voi" (Ioan 14:16-17 ).

"Dar voi Îl cunoaşteţi". Aşa să fie, prea iubiţilor! Sunt tot mai mult convins că cea mai mare lipsă a noastră este credinţa în prezenţa personală a Domnului Isus şi a Duhului Sfânt. N-au fost vremuri în care prezenţa Lui era realizată în mijlocul nostru, ca un fapt? Şi cât de binecuvântate erau astfel de clipe! Puteau să fie şi erau intervale de tăcere; dar cum erau folosite? Aşteptând cu toată seriozitatea toate de la Dumnezeu. Nu într-o îngrijorare fără încetare de a şti cine se va ruga sau cine va vorbi; nu întorcând foile Bibliei sau ale cărţilor de cântări pentru a găsi ceva care ne-ar părea potrivit. Nu; nici gânduri îngrijorate cu privire la ce vor zice cei ce erau acolo ca vizitatori. Dumnezeu era acolo! Fiecare inimă era preocupată cu El. Şi dacă cineva ar fi deschis gura numai pentru a întrerupe tăcerea, s-ar fi simţit că era în adevăr o întrerupere.

Când tăcerea era întreruptă, era printr-o rugăciune care întrupa dorinţele şi exprima năzuinţele tuturor celor prezenţi; sau printr-o cântare la care fiecare se putea uni cu tot sufletul: sau printr-un cuvânt care se adresa cu putere inimilor noastre. Şi cu toate că multe persoane puteau fi folosite pentru a indica o cântare sau alta, pentru a rosti rugăciunile sau cuvintele acelea, era atât de evident că un singur Duh îi călăuzea şi rânduia toate, ca şi cum un program ar fi fost mai dinainte făcut şi fiecare îşi va fi avut partea lui hotărâtă. Nici o înţelepciune omenească n-ar fi putut face un plan de felul acesta. Armonia era divină. Duhul Sfânt era Cel ce lucra prin mai multe mădulare, în locurile lor diferite, pentru a exprima adorarea şi pentru a răspunde nevoilor tuturor celor ce erau prezenţi.

Şi de ce n-ar fi totdeauna aşa? Repet, fraţii mei prea iubiţi, prezenţa Duhului Sfânt este un fapt şi nu o doctrină. Şi desigur, dacă El este prezent în realitate când suntem adunaţi laolaltă, nici un alt fapt nu poate fi asemănat cu el. Acesta este desigur marele fapt care umbreşte orice alte fapte şi care ar trebui să caracterizeze totul în adunare. Aici este vorba nu numai de o negaţie. Prezenţa Duhului Sfânt nu înseamnă numai că adunarea n-ar trebui să fie condusă după o rânduială omenească şi fixată mai dinainte; ea înseamnă mai mult decât atât: dacă Duhul Sfânt este prezent, El trebuie să dirijeze adunarea. Prezenţa Lui nu înseamnă deloc că fiecare ar avea libertatea de a lua parte la ce se face în adunare; dimpotrivă, ea înseamnă tocmai contrariul lucrului acestuia. Este adevărat, nu trebuie să existe vreo restricţie omeneasca; dar dacă Duhul Sfânt este prezent, nimeni nu trebuie să ia vreo parte oarecare în adunare, în afară de acela pe care Duhul îl pune la lucru şi pe care îl califică. Libertatea slujirii este libertatea Duhului Sfânt de a da fiecăruia în parte aşa cum voieşte El (1. Corinteni 12:11 ). Dar noi nu suntem Duhul Sfânt! Şi dacă uzurparea locului Lui de către o singură persoană este un lucru de netolerat, ce să spui de uzurparea locului Său de către un număr de persoane care ar lucra pentru că ar fi libertate de a lucra şi nu pentru că ar şti că tocmai acela este gândul pe care Duhul Sfânt îl are pentru clipa aceea, ca să fie făcut?

O credinţă reală în prezenţa personală a Domnului ar pune în ordine toate lucrurile acestea. Nu înseamnă că ar trebui dorită tăcerea pentru ea însăşi sau că cineva ar trebui să se reţină să lucreze numai din cauza prezenţei cutărui sau cutărui frate. Mai bine tot felul de neorânduieli, pentru ca starea adevărată de lucruri să se arate, decât să fii înăbuşit de prezenţa unui anumit frate. Ce este de dorit este ca prezenţa Domnului să fie realizată în aşa fel încât nimeni să nu rupă tăcerea decât sub călăuzirea Sa. Şi sentimentul prezenţei Sale să ne păzească astfel de tot ce este nedemn de El şi de numele Domnului Isus, pentru care suntem adunaţi.

Sub o altă dispensaţie citim îndemnul următor: "Păzeşte-ţi piciorul când intri în casa lui Dumnezeu şi apropie-te mai degrabă să asculţi decât să aduci jertfa nebunilor; căc i ei nu ştiu că fac rău. Nu te grăbi să deschizi gura şi să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în ceruri şi tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe" ( 5:1-2 ). Desigur, dacă harul în care suntem noi acum ne-a dat o libertate mai mare să mergem la Dumnezeu, nu trebuie să folosim o astfel de libertate ca o scuză pentru lipsa de respect şi pentru pripeală. Prezenţa reală a Domnului Isus şi a Duhului Sfânt în mijlocul nostru ar trebui desigur să fie tot aşa un motiv pentru un respect sfânt şi o teamă evlavioasă, cum este şi faptul că Dumnezeu este în cer şi noi pe pământ. „De aceea, pentru că am primit o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu respect şi cu frică; fiindcă Dumnezeul nostru este un foc mistuitor.” (Evrei 12:28,29 ).

Nădăjduind să reiau subiectul acesta, rămân, iubiţi fraţi, un slujitor al vostru în Hristos.

Adaos la cea dintâi scrisoare

Oricât de însemnată este învăţătura prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt în adunare, nu trebuie confundată cu cea a prezenţei personale a Domnului Isus în adunarea celor doi sau trei strânşi laolaltă pentru Numele Său.

Unii gândesc că Domnul Isus ar fi prezent în adunare prin Duhul Sfânt, nefăcând deosebire între prezenţa personală a Domnului şi cea a Duhului. Duhul Sfânt administrează şi călăuzeşte, El nu este suveran; Domnul Isus este suveran.

Domnul Isus spune despre Mângâietorul, Duhul adevărului: „EI nu va vorbi de la Sine... El Mă va slăvi... EI va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi”; Dar Domnul făgăduieşte să fie El Însuşi acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Său. El este în mijlocul celor pentru care S-a dat pe Sine Însuşi, în timp ce Duhul Sfânt nu S-a dat pe Sine Insuşi.

Este de toată însemnătatea să reţinem adevărul prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt în adunare. Faptul acesta a fost pierdut din vedere de biserică şi pierderea aceasta a ruinat biserica. Ea a pus clerul în locul prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt.

N-ar trebui totuşi ca, păstrând adevărul acesta, să nu ţinem seama şi de prezenţa personală a Domnului în adunare. În Matei 18:20 , Domnul nu spune: „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru numele Meu, Duhul este prezent în mijlocul lor” (oricât de adevărat şi binecuvântat este lucrul acesta), ci „Eu sunt în mijlocul lor”.

Este o pierdere mare pentru suflet şi pentru adunare dacă prezenţa personală a Domnului, ca Domn, este înlocuită cu cea a Duhului, care nu este Domn, ci Mângâietor, care administrează şi conduce.

În 1. Corinteni 12:4-6 găsim trei nume: Duhul, Domnul şi Dumnezeu. Este diversitate de daruri dar este acelaşi Duh. Şi dacă este diversitate de daruri, este prin urmare diversitate de slujbe, însă acelaşi Domn. Slujitorii au primit de la Duhul darurile lor (vers. 11) şi ei îşi împlinesc slujba sub călăuzirea Duhului. Dar, ca slujitori, ei sunt sub autoritatea Domnului lor, care nu este Duhul, ci este Domnul Isus. Duhul distribuie şi călăuzeşte slujbele, dar slujitorii sunt slujitorii Domnului.

Tot aşa, dacă este vorba de cină, ea este cina Domnului. Moartea Domnului este vestită şi este vorba de paharul Domnului, masa Domnului (în contrast cu cea a demonilor). Deci El are autoritate aici, ca să hotărască cine sunt cei ce trebuie să ia parte (1. Corinteni 11 ).

Remarcaţi totuşi că numai prin Duhul Sfânt poate spune cineva: „Isus este Domnul” ( 12:3 ).
Dar fără să vrei, se poate nesocoti autoritatea Dornnului în adunare şi se poate înlocui cu cea a Duhului Sfânt, care nu este Domn, ci cârmuieşte din partea Celui ce este Domn. Biserica din evul mediu a căzut într-o extremă cu totul diferită, punând călăuzirea omului în locul călăuzirii Duhului Sfânt.

Este bine de observat că în Matei 18:18-20 , Domnul Isus nu vorbeşte despre Duhul, ci de autoritatea Sa ca Domn, de Numele Său şi de prezenţa Sa personală. Fără îndoială că acestea sunt realizate sub călăuzirea Duhului Sfânt, dar nu ne adunăm pentru numele Duhului Sfânt şi nici în jurul Lui. Dacă nu te gândeşti decât la prezenţa Duhului Sfânt, pierzi din vedere adevărul prezenţei personale a Domnului în adunare şi atunci faci Domn din Duhul Sfânt. Şi tocmai dimpotrivă, nu poţi avea adevărul prezenţei personale a Domnului ca suveran, fără a avea adevărul prezenţei şi lucrării Duhului, ca Cel ce cârmuieşte din partea Domnului, şi atunci ai tot ce trebuie.
O altă observaţie care face să arate ce deosebeşte prezenţa Duhului Sfânt de prezenţa personală a Domnului în adunarea celor doi sau trei strânşi laolaltă pentru Numele Său este că Duhul Sfânt poate să fie întristat, din nefericire - acolo unde Domnul nu poate să fie. Într-o adunare sectară, sfinţii care o compun au totuşi pe Duhul Sfânt în ei şi cu ei. Ei pot să nu-şi dea seama de prezenţa Lui, să nu gândească decât la influenţa Lui şi să-L întristeze, dar El nu-i lasă, nu pleacă de la ei. "El rămâne cu voi şi va fi în voi”. Dar Domnul Isus Însuşi, El nu poate fi găsit într-o adunare sectară. În Matei 18:20 nu este vorba de atotprezenţa Lui, căci în sensul acesta El este peste tot, fără deosebire. Dar dacă este vorba de strângeri laolaltă religioase, Domnul n-a făgăduit să fie în toate, ci numai şi numai acolo unde Numele Său este centrul şi baza strângerii laolaltă. „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, Eu sunt în mijlocul Lor!”. Şi dacă El este acolo, El este Cel ce are autoritatea, iar Duhul Sfânt cârmuirea.

Dacă am avea sentimentul lăuntric că Domnul este acolo ca Domn, că noi suntem acolo unde El este, ce influenţă solemnă ar avea asupra inimilor noastre şi în acelaşi timp ce siguranţă, şi ce odihnă! Cum ar fi atunci liber Duhul Sfânt să ne dea binecuvântările lui Hristos, luând din ce este al Domnului ca să ne descopere.

Ce privilegiu imens este să fii adunat pentru Numele slăvit al Celui ce a murit, a înviat şi a fost slăvit la dreapta lui Dumnezeu, al Celui ce ne-a trimis Mângâietorul, al celui ce vine de acolo la noi! Da, Numele acesta slăvit este temelia strângerii laolaltă pentru care El spune: "Eu voi fi în mijlocul lor". Domnul nostru, trupeşte absent, Se află duhovniceşte prezent într-un mod real (şi nu numai prin Duhul Sfânt) în mijlocul celor pe care Numele Său i-a unit. El este acolo şi nu în altă parte când este vorba de strângeri laolaltă, şi ce siguranţă aduce faptul că acolo El este Domn!