Despre adunările de rugăciune

Când este vorba de însemnătatea profundă a rugăciunii, două gânduri ne cer atenţia: întâi, temeiurile morale şi, al doilea, cerinţele morale ale rugăciunii.

I. Temeiurile rugăciunii
Scriptura ne prezintă temeiurile rugăciunii în cuvinte ca acestea: „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da“ (Ioan 15:7 ). Apoi: „Preaiubiţilor, dacă nu ne condamnă inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu“ (1. Ioan 3:21 ). De asemenea apostolul Pavel, când cere sfinţilor să se roage pentru el, arată temelia cererii lui, spunând: „Rugaţi-vă pentru noi, pentru că suntem încredinţaţi că avem o conştiinţă bună, dorind să ne purtăm drept în toate“ (Evrei 13:18 ).

Din versetele acestea, ca şi din altele de aceeaşi însemnătate, învăţăm că, pentru ca rugăciunea să fie ascultată, trebuie să avem inima supusă, gândirea dreaptă şi conştiinţa bună. Dacă sufletul nu este în legătură cu Dumnezeu, dacă Hristos nu locuieşte în el, dacă nu este călăuzit de gândurile Lui sfinte, dacă ochiul nu este curat, cum să aşteptăm răspuns la rugăciunile noastre? Am fi ca aceea despre care vorbeşte apostolul Iacov, care cer şi nu capătă, pentru că cer cu gândul să risipească în plăcerile lor (Iacov 4:2-3 ). Cum ar putea Dumnezeu, ca un Tată sfânt, să asculte astfel de cereri? Imposibil.

Iată, cât de multă nevoie avem să ştim bine pe ce temei moral înălţăm rugăciunile noastre! Cum ar fi vrut apostolul să ceară credincioşilor să se roage pentru el, dacă nu ar fi avut o conştiinţă bună, un ochi curat, o inimă dreaptă şi convingerea că în toate vrea să trăiască după voia lui Dumnezeu? Ar fi fost imposibil.

Se spune de obicei: „Aduceţi-vă aminte de mine în rugăciunile voastre.“ Fără îndoială că nimic nu este mai de preţ decât să fii purtat în inima copiilor iubiţi ai lui Dumnezeu, când ei se apropie de scaunul îndurării; dar ne dăm noi seama de temeiul pentru care cerem aceste rugăciuni? Când spunem: „Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi“, putem să adăugăm, ca în faţa Aceluia care cunoaşte inimile: „pentru că suntem încredinţaţi că avem o conştiinţă bună, dorind să ne purtăm drept în toate“? Şi când venim înaintea scaunului harului, venim cu o inimă care nu ne condamnă, cu o inimă dreaptă şi cu ochiul curat, cu sufletul plin cu adevărat de Domnul Isus Hristos şi gata să împlinească voia lui Dumnezeu?

Acestea sunt întrebări cu multă greutate. Ele pătrund până în adâncimile cele mai ascunse ale fiinţei noastre. Şi este bine ca inimile noastre să fie cercetate adânc în toate privinţele şi mai ales cu privire la rugăciune. În adevăr, nu trebuie să ascundem că este multă lipsă de adevăr în temeiul pe care înălţăm rugăciunile noastre, dar belşug de: „voi cereţi rău.“ De aici vine lipsa de putere în rugăciunile noastre; de aici, forma goală, repetarea fără viaţă, ba chiar adevărata făţărnicie. Psalmistul zice: „Dacă aş fi privit la nelegiuire în inima mea, Domnul nu m-ar fi ascultat“ (Psalm 66:18). Cât de însemnat este lucrul acesta! Dumnezeul nostru vrea lucruri adevărate. El Însuşi, binecuvântat fie Numele Lui, este real faţă de noi şi vrea ca nici noi să nu fim altfel faţă de El. Dumnezeu vrea ca noi să venim înaintea Lui aşa cum suntem, cu adevăratele noastre nevoi.

Ce trist, când ne gândim că deseori rugăciunile noastre sunt mai mult predici decât cereri, mai mult o prezentare a punctelor de credinţă decât o arătare a nevoilor noastre! Câteodată se pare că am vrea chiar să dăm lecţii lui Dumnezeu de felul cum trebuie făcut cutare sau cutare lucru.

Foarte adesea astfel de rugăciuni aduc multă uscăciune şi fac să piară toată frăgezimea şi tot interesul adunărilor de rugăciune. Cei care ştiu cu adevărat ce este rugăciunea, care ştiu ce preţ are şi câtă nevoie au ei de ea, vin la adunarea de rugăciune ca să se roage, nu ca să asculte lămuriri, predici sau lecţii de la cei care stau în genunchi. Dacă ar avea nevoie de învăţătură, s-ar duce la adunările unde se cercetează Cuvântul lui Dumnezeu, unde se învaţă şi se predică; dar, la adunarea de rugăciune, nu vin decât să se roage. Pentru ei, adunarea de rugăciune este locul unde se arată nevoile şi se aşteaptă binecuvântările, locul unde se mărturiseşte slăbiciunea şi se aşteptă puterea. Aşa sunt gândurile lor cu privire la „locul unde obişnuiesc să se roage“; şi de aceea, când se adună acolo, nu doresc să audă predici lungi sub formă de rugăciune, pe care abia le-ai suferi dacă ar fi spuse de la amvon; dar ca rugăciuni sunt groaznice.

Spunem aceste lucruri pe faţă, pentru că ne dăm seama câtă nevoie avem de realitate, sinceritate şi adevăr în adunările de rugăciune. Adeseori rugăciunile noastre nu sunt deloc rugăciuni ci o înşirare încurcată a unor adevăruri cunoscute şi primite, a căror repetare necurmată ajunge foarte supărătoare şi oboseşte mult. Ce poate fi mai dureros decât să asculţi pe un om în genunchi lămurind unele puncte de credinţă sau înşirând învăţături! Nu se poate să nu întrebi: acest om vorbeşte lui Dumnezeu sau nouă? Dacă vorbeşte lui Dumnezeu, nimic nu poate fi mai nerespectuos decât să încerci să-I lămureşti lucrurile; dacă ne vorbeşte nouă, atunci nu mai este vorba de rugăciune şi, cu cât ne vom ridica mai degrabă de pe genunchi, cu atât va fi mai bine; îi va sta mai bine celui care vorbeşte, iar noi am putea sta jos ca să ascultăm.

Şi fiindcă a venit vorba de atitudinea la rugăciune, am dori, să atragem atenţia credincioşilor asupra obiceiului pe care-l au unii de a sta pe scaun în timpul sfânt al rugăciunii. Suntem deplin convinşi că lucrul de seamă la rugăciune este să avem o inimă într-o stare potrivită pentru aceasta. Pe de altă parte ştim şi nu vrem să uităm că la adunările de rugăciune vin şi persoane cărora bătrâneţea, vreo boală sau o stare de slăbiciune a trupului nu le îngăduie să stea mult pe genunchi, sau chiar poate să nu le permită deloc să stea pe genunchi. Pe lângă aceasta se întâmplă adesea că tocmai acolo unde nu este slăbiciune trupească şi unde ar fi o dorinţă adevărată de a îngenunchea, având simţământul că aceasta este starea potrivită înaintea lui Dumnezeu, nu se poate din cauza lipsei de spaţiu.

Toate acestea trebuie luate în seamă. Dar, arătând o înţelegere cât se poate de mare acestor împrejurări deosebite, suntem obligaţi totuşi să recunoaştem că adesea în adunările de rugăciune se vede o lipsă de respect jalnică. Tineri şi tinere, care nu pot aduce ca dezvinovăţire nici slăbiciunea trupească, nici lipsa de loc, stau totuşi pe scaun în tot timpul rugăciunii. Trebuie să spun că aşa ceva este supărător şi nu poate decât să întristeze pe Duhul Domnului. Trebuie să îngenunchem când putem. Aceasta arată cuviinţă şi smerenie. Dumnezeiescul Învăţător a îngenuncheat şi S-a rugat (Luca 24:41 ). Apostolul Său a făcut la fel, după cum citim în capitolul 20 din Faptele Apostolilor, versetul 36: „Şi spunând aceste lucruri, a îngenuncheat şi s-a rugat împreună…“ (vezi şi 2. Cronici 6:13 ; Daniel 6:10 ; Ezra 9:4 ; Isaia 45:23 ; Faptele Apostolilor 9:40 ; 21:5 ; Romani 14:11 ; Filipeni 2:10 ; Efeseni 3:14 ; Apocalipsa 4:10 ; 5:8 ; etc.).

Şi nu este potrivit să se facă aşa? Poate fi ceva mai necuviincios decât într-o adunare să vezi persoane stând jos, nepăsătoare, cu gândul împrăştiat spre cine ştie ce lucruri, în timp ce alţii se roagă? Rugăm fierbinte şi stăruitor pe toţi copiii lui Dumnezeu să facă tot ce este posibil ca, fie prin sfatul, fie prin exemplul lor să îndemne la obiceiul cuviincios de a îngenunchea în adunările de rugăciune.

II. Cerinţele rugăciunii
Acum să privim cu atenţie, în lumina Sfintei Scripturi, cerinţele sau condiţile morale ale rugăciunii. Nimic nu este mai de preţ decât să avem încuviinţarea Cuvântului lui Dumnezeu pentru orice faptă din viaţa noastră creştină. Scriptura trebuie să ne fie singurul şi cel mai însemnat judecător în toate problemele.

Ce spune Scriptura cu privire la cerinţele morale necesare rugăciunii laolaltă? În Matei 18 .19 citim: „Vă mai spun iarşi, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ cu privire la un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri.“

1. Să fim învoiţi în rugăciune.
De aici învăţăm că una din cerinţele necesare rugăciunii este să fim învoiţi cu privire la lucrul pe care avem să-l cerem. Dacă, spre exemplu, ne adunăm ca să ne rugăm pentru înaintarea Evangheliei, pentru întoarcerea sufletelor la Dumnezeu, trebuie să avem acelaşi gând asupra acestui lucru. Nu trebuie să avem fiecare gândurile noastre deosebite; altfel nu ne putem aştepta la o ascultare întemeiată pe Cuvântul Domnului amintit mai sus.
Iată ceva de foarte mare importanţă care influenţează asupra adunărilor de rugăciune. Şi ce uşor trecem noi peste acestea! Într-adevăr, nu se întâmplă adesea că trebuie să deplângem felul adunărilor noastre de rugăciune fără ţintă, când ar trebui să fim uniţi cu toţi asupra vreunui lucru care să fie al tuturor, pentru care să ne rugăm laolaltă Domnului? În capitolul 1 din Faptele Apostolilor citim cu privire la cei dintâi ucenici: „Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Lui.“

Şi în al doilea capitol din Faptele Apostolilor, citim: „În ziua Cincizecimii erau toţi adunaţi împreună în acelaşi loc.“ Ei aşteptau, după porunca Domnului, promisiunea Tatălui, darul Duhului Sfânt. Aveau cuvântul hotărât al promisiunii. Mângâietorul trebuia să vină negreşit. Faptul acesta însă nu i-a făcut să nu se mai roage, ci a alcătuit chiar temeiul stăruinţei lor în rugăciune. Ei erau adunaţi în acelaşi loc şi se rugau într-o deplină înţelegere: aşteptau Duhul promis. Bărbaţi şi femei care aveau în suflet un singur gând, aşteptau, într-o înţelegere sfântă, zi după zi, cu o mare dorinţă, să fie îmbrăcaţi cu putere de sus. N-ar trebui ca şi noi să ne adunăm călăuziţi de acelaşi gând? Fără îndoială, Dumnezeu să fie binecuvântat, noi nu avem să cerem venirea Duhului Sfânt, pentru că El a fost dat; dar avem să cerem desfăşurarea puterii Sale binecuvântate.

Să ne imaginăm că ne-am afla într-un loc unde domneşte moartea şi întunericul duhovnicesc, unde nu este nici un suflu de viaţă, nici o frunză care se mişcă: cerul pare de aramă, pământul de fier, pretutindeni stăpâneşte numai formalism; deprinderea de a face mereu acelaşi lucru, o slujire lipsită de putere şi credinţa greşită sunt ceva obişnuit; niciodată nu se aude vorbindu-se despre întoarcerea la Dumnezeu a altor persoane. Cei de făcut? Să ne lăsăm împiedicaţi sau câştigaţi de acest aer nesănătos şi aducător de moarte? Hotărât că nu! Atunci ce-i de făcut? Să ne adunăm, chiar dacă n-am fi decât doi care simţim această tristă stare de lucruri şi, într-o simţire, să aducem la cunoştinţă lui Dumnezeu toată durerea noastră şi să aşteptăm până ce va trimite El ploaie îmbelşugată de binecuvântări peste locul sterp. Să nu încrucişăm braţele, spunând: „Nu a venit timpul“; să nu zicem: „Dumnezeu este Atotputernic; El lucrează potrivit voii Sale, eforturile omeneşti sunt zadarnice; noi nu putem face o trezire; trebuie să fim atenţi ca să nu aducem doar o provocare fără folos.“

Aceste judecăţi sunt cu atât mai primejdioase, cu cât au în ele ceva vrednic de crezare. Într-adevăr, toate acestea sunt foarte adevărate în toate privinţele, dar reprezintă numai o parte a adevărului. Mulţi s-au poticnit şi au ieşit cu totul de pe calea cea dreaptă, pentru că n-au văzut decât o parte a adevărului sau au întrebuinţat rău un adevăr. Mulţi slujitori sinceri au fost zdrobiţi şi scoşi din câmpul de lucru, din cauza stăruinţei nechibzuite ce au pus-o în prezentarea anumitor învăţături care erau în parte adevărate, dar care nu erau tot adevărul lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, nimic nu poate să atingă sau să slăbească puterea cuvintelor spuse de Domnul în Matei 18:19 . Ele îşi păstrează preţul, în toată plinătatea lor dumnezeiască, înaintea ochiului credinţei; ele sunt cât se poate de lămurite. Iată ce este de făcut în asemenea împrejurări!

Dacă plângem răceala, lipsa de demnitate şi moartea care ne înconjoară, dacă suntem întristaţi de puţinele roade părute ale vestirii Evangheliei din cauza lipsei puterii de vestire şi de urmări practice; dacă suntem umiliţi de uscăciunea, apăsarea şi purtarea puţin duhovnicească a strângerilor noastre în jurul Domnului sau înaintea tronului harului sau în jurul izvorului răcoritor al Sfintelor Scripturi, ce trebuie să facem? Să încrucişăm braţele într-o nepăsare rece şi necredincioasă? Să ne pierdem speranţa şi să dăm drumul văicărelilor, murmurelor, poate chiar mâniei? Nu, nicidecum! Ci să ne adunăm „într-un gând şi în acelaşi loc“ şi căzând cu faţa la pământ înaintea Dumnezeului nostru, să-I aducem la cunoştinţă toată durerea noastră, întemeiaţi pe Cuvântul Domnului din Matei 18:19 .

Iată remediul: „Dumnezeu este Atotputernic“; dar tocmai pentru aceasta trebuie să ne încredem în El. Fără îndoială că eforturile omeneşti sunt zadarnice, pentru că noi nu putem face o trezire; dar tocmai pentru aceasta trebuie să căutăm puterea divină şi să cerem lui Dumnezeu să mântuiască sufletele. Fireşte că trebuie să fie o râvnă; dar nu trebuie oare să ne temem tot atât de mult şi de răceala, moartea şi nepăsarea iubirii de sine? Atât timp cât Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu, iar Duhul Sfânt este în mijlocul nostru şi în inimile noastre, atât timp cât avem Cuvântul lui Dumnezeu din Matei 18:19 , nu este nici o dezvinovăţire pentru lipsa de frăgezime în adunările noastre sau de binecuvântare în lucrarea noastră. Să spunem totul lui Dumnezeu într-o unire sfântă şi El va binecuvânta negreşit.

2. Să credem că vom avea ce cerem
În Evanghelia după Matei 21:22 avem o altă cerinţă a rugăciunii: „Orice veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.“ Este un cuvânt minunat, care deschide credinţei toate comorile cerurilor. Nu pune înainte nici un hotar. Dumnezeiescul nostru Domn ne asigură că vom primi orice vom cere cu o credinţă de copil.

Apostolul Iacov, sub inspiraţia Duhului Sfânt, ne dă o siguranţă asemănătoare în ce priveşte rugăciunea celui ce cere înţelepciunea: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, să o ceară de la Dumnezeu…“ dar iată cerinţa: „să o ceară cu credinţă“ (Iacov 1:5-6 ).

Din aceste două texte învăţăm că, pentru ca rugăciunile noastre să fie împlinite, trebuie să fie făcute cu credinţă. Una este să rosteşti rugăciuni şi cu totul altceva este să te rogi cu o credinţă de copil, într-o siguranţă deplină, curată şi hotărâtă că vom avea lucrurile pe care le cerem. Ne temem că multe din aşa-zisele rugăciuni nu merg niciodată dincolo de tavanul camerei în care ne aflăm. Ca să ajungă la Dumnezeu, rugăciunile noastre trebuie purtate pe aripile credinţei.

Credem aşa de puţin că rugăciunile noastre sunt ascultate! De aceea vedem  aşa de puţine rugăciuni ascultate. Dacă este adevărat că, dacă două persoane se învoiesc să ceară cu credinţă un lucru, pot primi ce cer, de ce nu vedem mai multe răspunsuri la rugăciunile noastre? Nu cumva ne lipseşte învoirea şi încrederea cu privire la lucrul pe care-l cerem? În cuvintele de preţ pe care le citim în Matei 18:19 , Domnul coboară până la cea mai mică strângere laolaltă, cu toate că, fireşte, promisiunea se potriveşte oricărui număr de persoane. Lucrul însemnat este că acei care sunt adunaţi, oricare ar fi numărul lor, să fie învoiţi cu privire la lucrul pe care-l cer şi să fie pe deplin încredinţaţi că vor primi ce cer. Aceasta ar da o înfăţişare deosebită adunărilor de rugăciune, atât de adesea sărace, reci şi moarte, arătând cu totul altceva decât învoire şi credinţă neclintită cu privire la lucrurile cerute.

Cu totul altceva ar fi dacă adunările de rugăciune ar fi urmarea învoirii în inimă şi în gând a doi sau mai mulţi credincioşi, crezând în Dumnezeu pentru un lucru oarecare şi adunându-se ca să ceară lui Dumnezeu până vor primi un răspuns!

Luăm parte la adunarea de rugăciune din săptămână în săptămână şi facem foarte bine; dar n-ar trebui oare să ne putem da seama până la ce punct sufletele noastre sunt în legătură cu Domnul, sau să fim uniţi între noi în privinţa lucrului sau lucrurilor ce trebuie aduse înaintea lui Dumnezeu şi să credem că le vom primi? Răspunsul la această întrebare se leagă de o altă cerinţă a rugăciunii:

3. Să fim lămuriţi în rugăciune
În Evanghelia după Luca, la capitolul 11, versetele 5 şi 6, citim: „Apoi le-a mai zis: Dacă unul dintre voi are un prieten şi se duce la el la miezul nopţi şi-i zice: Prietne, împrumută-mi trei pâini, pentru că a venit la mine, din călătorie, un prieten al meu şi n-am ce-i pune înainte.“

Aceste cuvinte sunt de cea mai mare însemnătate, dacă ne gândim că ele cuprind o parte din răspunsul ucenicilor: „Doamne învaţă-ne să ne rugăm.“ Nimeni să nu-şi închipuie că noi am îndrăzni să ne apucăm să învăţăm pe alţii să se roage. Deloc! Nimic nu este mai departe de gândurile noastre. Noi căutăm numai să punem pe credincioşi în legătură de-a dreptul cu Cuvântul lui Dumnezeu, ca să poată judeca ei înşişi, în lumina acestui Cuvânt, dacă rugăciunile şi adunările noastre de rugăciune sunt cum ar trebui să fie.

Aşadar, ce ne învaţă Luca 11 ? Care sunt cerinţele pe care le destăinuie acest text? Întâi ne învaţă să fim lămuriţi în rugăciunile noastre: „Prietene, împrumută-mi trei pâini.“ În această cerere se află o nevoie adânc simţită şi arătată; acelaşi lucru în gând şi pe inimă; şi omul se mărgineşte numai la acest singur lucru. El nu înşiră tot felul de lucruri, cu cuvinte fără rost şi fără legătură; cererea lui este lămurită; fără înconjur şi hotărâtă. Am nevoie de trei pâini; nu mă pot lipsi de ele; trebuie să le am; împrejurarea este grabnică; este târziu; toate amănuntele fac cererea mai grabnică. Omul nu se poate lipsi de lucrul pe care vine să-l ceară: „Prietene, împrumută-mi trei pâini.“

Fărăr îndoială că este un timp foarte nepotrivit să vii „la miezul nopţii.“ Totul te îndeamnă la disperare: prietenul s-a culcat, uşa este închisă, copiii sunt în pat cu el, el nu se poate scula; dar nu e nimic, nevoia e presantă, celuilalt îi trebuie trei pâini.

Aici este o însemnată învăţătură practică. Prea adesea adunările noastre de rugăciune suferă mult din cauza rugăciunilor lungi, fără şir şi fără ţintă lămurită! Întrebuinţăm multe cuvinte pentru lucruri de care nu simţim într-adevăr nevoie şi pe care nu aşteptăm deloc să le primim. N-am fi câteodată încurcaţi, dacă Domnul ni S-ar arăta pe neaşteptate la sfârşitul adunării de rugăciune şi ne-ar întreba: „Ce voiţi într-adevăr să fac pentru voi?“
Toate acestea cer din partea noastră o atenţie deosebită. Rugăciunile noastre şi adunările noastre de rugăciune ar câştiga negreşit mult în frăgezime, în profunzime, în adevăr şi în putere, dacă am aduce în ele nevoi lămurite, pentru care am putea cere învoirea fraţilor noştri. Nu e nevoie să faci rugăciuni lungi cu privire la tot felul de lucruri, oricât ai fi de sincer şi cu gânduri bune; duhul se pierde în mulţimea cererilor.

Ce bine este să nu se aducă înaintea lui Dumnezeu decât ceea ce apasă într-adevăr pe inimă, să ceară cu înfocare, apoi să se oprească în aşa fel ca Duhul Sfânt să poată călăuzi şi pe alţii în acelaşi fel, ca să se roage pentru acelaşi lucru tot atât de hotărât.

Rugăciunile lungi în adunări sunt grozav de obositoare şi este adevărat că în multe rânduri ele sunt o mare greşeală. Ni se poate spune probabil că nu se poate hotărî un timp Duhului Sfânt: departe de noi un gând atât de înspăimântător! Dar cum se face că în Scriptură nu găsim niciodată rugăciuni lungi? Cea mai minunată rugăciune care a fost rostită vreodată în lume, poate fi citită pe îndelete, în mai puţin de cinci minute (vezi Ioan 17 ). Cât despre rugăciunea pe care Domnul o dă ca model ucenicilor, ea este mult mai scurtă. Vedeţi de asemenea rugăciunea pe care o găsim în Fapte 4:24-30 şi cele două minunate rugăciuni ale apostolului din Efeseni capitolele 1 şi 3.

Şi-ar putea închipui cineva că noi voim să călăuzim pe Duhul Sfânt? Iar strigăm: Departe de noi un asemenea gând! Noi punem numai faţă în faţă ceea ce găsim în Scriptură cu ceea ce prea adesea, nu întotdeauna, mulţumiri fie aduse Domnului, găsim în adunările noastre cu privire la rugăciune.

Să nu uităm deci lucrul acesta: că Domnul nu vrea să înşirăm cuvinte multe pentru a nu spune nimic, închipuindu-ne că vom fi ascultaţi. Astfel de rugăciuni sunt neprimite de Domnul Isus. Am observat, de altă parte, că rugăciunile credincioşilor celor mai duhovniceşti şi celor mai încercaţi sunt scurte, simple şi precise. Rugăciunile scurte şi precise înviorează mult adunările de rugăciune, pe când rugăciunile lungi aduc moleşire şi amorţeală peste întreaga adunare.

4. Să stăruim în rugăciune
Dar Cuvântul Domnului, în Luca 11 , cuprinde şi o altă cerinţă a rugăciunii: stăruinţa supărătoare. Domnul Isus ne spune că omul care s-a dus la prietenul său a reuşit să primească tot ce dorea, numai pentru râvna lui stăruitoare. El nu vrea să audă spunându-i-se să vină altă dată: îi trebuiau trei pâini. Stăruinţa supărătoare reuşeşete acolo unde drepturile prieteniei n-au nici o putere. S-a ivit o nevoie şi omul nu avea cu ce să-i facă faţă: „N-am ce pune înainte prietenului meu“; şi nu vrea să fie îndepărtat.

Înţelegem noi această lecţie însemnată? Dumnezeu să fie binecuvântat, El niciodată nu vrea să ne răspundă „dinăuntru“. Niciodată El nu ne va zice: „Nu mă tulbura“; „nu pot să mă ridic şi să-ţi dau pâini.“ Totdeauna El este Prietenul nostru credincios şi totdeauna gata; un Dăruitor care oferă cu bucurie, cu mână largă şi fără mustrare. Cu toate acestea El îndeamnă la stăruinţă supărătoare şi avem nevoie să ne amintim lucrul acesta în rugăciunile noastre. Acolo unde nevoile sunt simţite, va fi şi stăruinţă şi credinţă hotărâtă de a primi ceea ce se cere. Dar prea adesea, în rugăciunile noastre şi în adunările noastre de rugăciune nu ne asemănăm cu oamenii care cer ce au nevoie şi aşteaptă să primească tot ce au cerut: suntem nehotărâţi, fără ţintă, fără putere; şi în loc să prezentăm lui Dumnezeu cererile noastre arzătoare, cădem în învăţătură şi în convorbiri frăţeşti.

Cu cât cercetăm mai amănunţit Cuvântul lui Dumnezeu în privinţa rugăciunii şi privim starea întregii Biserici a lui Dumnezeu în lumina acestui Cuvânt, cu atât suntem mai încredinţaţi de nevoia grabnică a unei adevărate treziri, în toate părţile; şi aceasta mai ales cu privire la rugăciune. Am încercat să înfăţişăm cititorilor noştri câteva gânduri şi sfaturi asupra acestui punct atât de însemnat. Ne-am exprimat în cuvinte lămurite; am arătat lipsa noastră de unire, de încredere, de stăruinţă în rugăciune şi în adunările noastre de rugăciune; am vorbit despre unele lucruri care sunt simţite de toţi cei ce sunt cu adevărat duhovniceşti printre noi. Am vorbit de rugăciuni lungi, obositoare şi fără şir, nimicitoare a adevăratei puteri şi a binecuvântării. În felul acesta au fost îndepărtaţi de la adunările de rugăciune mulţi copii ai lui Dumnezeu; în loc să fie răcoriţi, îmbărbătaţi şi întăriţi, ei erau obosiţi, întristaţi şi împovăraţi. Chiar au socotit că este mai bine pentru ei să se depărteze, zicându-şi că un ceas de linişte le era mai de folos în taina cărmăruţei lor, unde puteau să aducă înaintea lui Dumnezeu cererile lor pline de credinţă, lămurite şi cu multă stăruinţă.

Suntem pe deplin încredinţaţi că cei ce fac astfel se înşală, pentru că nu în felul acesta se poate trata răul de care ne plângem. Dacă este bine să ne adunăm pentru rugăciune şi cereri - şi cine poate să se îndoiască de lucrul acesta? - atunci negreşit că nu este bine pentru nimeni să se îndepărteze de aceste adunări numai din cauza slăbiciunii şi greşelile unora din cei ce pot lua parte la ele. Dacă toţi credincioşii cu adevărat duhovniceşti s-ar îndepărta din cauza acestor situaţii, ce ar ajunge rugăciunile şi adunările de rugăciune? Ne dăm prea puţin seama de însemnătatea ce o au persoanele care alcătuiesc o adunare. Acei al căror glas nu se aude prea des, dacă iau parte într-o bună stare sufletească, încrezându-se cu adevărat în Dumnezeu, vor sprijini mult o adunare de rugăciune.

E bine să ne aducem aminte că, luând parte la o adunare, nu trebuie să ne gândim numai la folosul nostru şi la îmbărbătarea noastră înşine, ci la gloria Domnului. Trebuie să căutăm să fim călăuziţi de gândul şi voinţa Lui sfântă, silindu-ne să nu ne ocupăm cu noi înşine, ci cu binele celorlalţi; şi suntem convinşi că îndepărtarea noastră de bună voie de „locul de rugăciune“ nu va avea această urmare şi nu va folosi nimănui. Vorbim despre îndepărtarea noastră de bunăvoie şi cu hotărâre mai dinainte luată, sub cuvânt că nu găsim nici un folos din ceea ce se petrece în adunare. Mai multe lucruri ne pot împiedica să luăm parte: o sănătate slăbită, îndatoriri familiale, dacă avem serviciul tocmai atunci. Trebuie să se ţină seama de toate acestea; dar în special acela care lipseşte de bunăvoie fără nici un motiv îndreptăţit de la adunările credincioşilor este într-o stare de suflet rea. Cel care este într-o stare bună, plin de râvnă şi de dragostea pentru Domnul, nu va face astfel.

5. Să nu obosim stăruind în rugăciune.
Cele ce urmează ne călăuzesc în mod firesc la o altă cerinţă a rugăciunii. În Evanghelia după Luca 18:1-8 citim: „Şi El le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage neîncetat şi să nu se lase…“
Aici atenţia ne este atrasă asupra însemnatei cerinţe a stăruinţei în rugăciune. Ei trebuiau „să se roage neîncetat şi să nu se lase.“ Am văzut că toate cererile noastre ar trebui să fie arătarea unei nevoi simţite, prezentate înaintea lui Dumnezeu într-o înţelegere deplină, cu stăruinţă neîncetată, până ce, în harul Său, Dumnezeu ne trimite un răspuns. El va îndeplini tot ce cerem, dacă ţinem seama de temeiurile şi cerinţele rugăciunii, aşa cum le arată Scriptura. Dar trebuie stăruit.

Nu trebuie să ne lăsăm, nici să încetăm de a cere, cu toate că răspunsul nu ne vine atât de repede cum l-am aştepta. Se poate întâmpla ca Dumnezeu să găsească nimerit să ne încerce, ţinându-ne în aşteptare zile, luni, poate chiar şi ani. Această aşteptare ne face să fim mai serioşi şi să ne cercetăm mai temeinic cu privire la legătura noastră cu Dumnezeu. Iată, de exemplu, Daniel a fost „trei săptămâni întregi“ în jale, fără să mănânce, aşteptând răspuns de la Dumnezeu, ocupându-se stăruitor cu rugăciunea: „În timpul acela, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucatele alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns până s-au împlinit cele trei săptămâni.“

Acest timp de despărţire şi de aşteptare a fost bun pentru Daniel; el a avut o adâncă binecuvântare din încercările prin care a fost chemat să treacă în timpul acestor trei săptămâni. Şi este  îndeosebi demn de luat în seamă că răspunsul la rugăciunea sa a fost trimis de Dumnezeu chiar de la începutul încercării sale, după cum citim în capitolul 10, versetul 12. Aici pe pământ, preaiubitul slujitor al lui Dumnezeu era în jale şi se smerea, aşteptând toate de la Dumnezeu. Îngerul aducător de veşti venea cu răspunsul, dar s-a permis vrăjmaşului să-l oprească; iar Daniel aştepta mereu şi răspunsul a sosit tocmai la timp.

Şi noi putem avea mult de aşteptat. Dar aşteptarea aceasta este cât se poate de folositoare pentru noi. Foarte adesea Dumnezeul nostru, în înţelepciunea şi credincioşia Sa, Se poartă astfel cu noi; El socoteşte că este potrivit să întârzie răspunsul, numai ca să ne încerce dacă într-adevăr rugăciunile noastre sunt adevărate. Lucrul de căpetenie pentru noi este să avem ceva pus pe inimă de Duhul Sfânt, pe care să-l aducem înaintea lui Dumnezeu, încrezându-ne în El şi în Cuvântul Său, care nu minte, stăruind în rugăciuni până vom fi primit ce cerem. „Faceţi în tot timpul, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri…“ (Efeseni 6:18 ).

Toate acestea cer din partea noastră cea mai mare atenţie. În rugăciunile noastre dăm dovada deosebit de tristă că ne lipseşte stăruinţa, precizia şi cererea supărătoare. De aici acea slăbiciune şi acea răceală obişnuită în adunările de rugăciune, care sunt câteodată doar o obişnuinţă obositoare, un şir de cântări şi de rugăciuni fără legătură şi fără putere. Trebuie să vorbim fără înconjur. Rugăm stăruitor întreaga Biserică a lui Dumnezeu de pretutindeni să ia bine seama la această stare şi să ceară cu putere de la Dumnezeu ca să se judece în această privinţă. Nu simţim noi toţi lipsa de putere în adunările de rugăciune? De ce aceste timpuri de secetă la masa Domnului? De ce acea apăsare, acea slăbiciune, care ar trebui să mişte în întregime omul nostru lăuntric? Pentru ce lipsa  de putere, de zidire în mărturiile noastre? De ce explicaţii nechibzuite şi întrebări zadarnice ridicate şi dezlegate de atâtea ori, în timp de atâţia ani? De ce toate aceste lucruri de care am vorbit şi pentru care au fost întristaţi pretutindeni toţi cei ce sunt cu adevărat duhovniceşti?

Fraţi preaiubiţi în Domnul, să ne trezim ca să luăm bine seama asupra acestui lucru însemnat. Să nu ne mulţumim cu starea de acum a lucrurilor. Rugăm stăruitor pe toţi cei ce cunosc adevărul celor ce am arătat în aceste pagini despre rugăciune şi adunările de rugăciune să se unească din inimă în rugăciuni fierbinţi şi cereri. Să căutăm să ne adunăm după voia lui Dumnezeu, să ne apropiem de El ca un singur om, aruncându-ne cu faţa la pământ înaintea tronului îndurărilor, aşteptând cu stăruinţă ca Dumnezeu să facă o trezire a lucrării Sale, pentru înaintarea Evangheliei Sale, pentru strângerea laolaltă şi zidirea sufletească a sfinţilor Săi. Să dea Dumnezeu ca adunările noastre să fie întradevăr adunări de rugăciune şi nu prilejuri de înşirări zadarnice de cuvinte sau de repetare a cântărilor care ne plac mai mult. Adunarea de rugăciune trebuie să fie locul unde se arată nevoile şi unde se aşteaptă binecuvântarea; locul unde fiecare îşi arată slăbiciunea şi unde se aşteaptă puterea; locul unde copiii lui Dumnezeu se adună într-o înţelegere deplină ca să se apropie de scaunul de domnie al lui Dumnezeu, ca să pătrundă chiar comorile cerurilor şi să ia de acolo tot ce avem nevoie pentru noi, pentru casele noastre, pentru toată Biserica lui Hristos şi pentru secerişul Domnului.

Astfel ar trebui să fie o adunare de rugăciune, dacă ne ţinem de ceea ce învaţă Scriptura. Să dea Dumnezeu ca Duhul Sfânt să ne facă să ne dăm seama de preţul, însemnătatea şi nevoia grabnică a unităţii, încrederii, stăruinţei supărătoare în toate rugăciunile noastre şi în toate adunările noastre de rugăciune!