comori.org
comori.org

Voința omului

J. N. Darby

Învăţătura voinţei libere sprijină învăţătura pretenţiei omului firesc că n-ar fi în întregime pierdut. Toţi cei ce n-au fost adânc convinşi de păcat, toţi cei a căror convingere este întemeiată pe păcatele grosolane şi bine cunoscute, cred mai mult sau mai puţin în voinţa liberă. Ştii că aceasta este dogma wesleyenilor, a tuturor raţionaliştilor şi filosofilor; dar această idee ar schimba toată gândirea creştinismului şi ar corupe-o în totul.

Dacă Hristos a venit să mântuiască ce era pierdut, „voinţa liberă" nu mai are vreun loc. Chiar dacă Dumnezeu foloseşte toate mijloacele posibile, orice lucru care ar fi în stare să aibă vreo influenţă asupra inimii omului, toate nu servesc decât să dovedească din plin că voinţa omului este rea, că inima îi este atât de coruptă şi voinţa atât de hotărâtă să nu se supună lui Dumnezeu (cu toate că Diavolul îl poate încuraja la păcat), încât nimic nu-l poate convinge să primească pe Domnul şi să respingă păcatul.

Dacă prin libertatea omului se înţelege că nimeni nu-l sileşte să-L respingă pe Domnul, atunci da, această libertate există din plin. Dar dacă te gândeşti că datorită stăpânirii păcatului faţă de el care este un rob, şi aceasta de bunăvoie, el n-ar putea scăpa din această condiţie ca să aleagă binele chiar când înţelege ce este bine şi dă dreptate binelui - în acest caz el nu are libertate nicidecum.

Omul nu se supune legii şi nici nu poate să se supună. De aceea, cei ce sunt în firea lor păcătoasă nu pot să placă lui Dumnezeu. Şi aici ajungem mai aproape de rădăcina problemei. Omul cel vechi este cel ce e schimbat, învăţat şi Sfinţit - sau pentru a fi mântuiţi trebuie să primim o fire nouă? Caracterul general al necredinţei din zilele noastre (1861) este acesta: nu să tăgăduiască deschis creştinismul sau să respingă pe faţă pe Hristos, ci să-L primească doar ca pe o Persoană care să restabilească pe om în poziţia lui de copil al lui Dumnezeu. Wesleyenii, în măsura în care sunt învăţaţi de Dumnezeu, nu spun acest lucru; credinţa îi face să simtă că fără Hristos sunt pierduţi şi aceasta este o problemă a mântuirii.

Numai teama lor de harul curat, dorinţa lor de a câştiga pe oameni, un amestec de milă şi de spirit omenesc, într-un cuvânt încrederea în propriile lor puteri îi face să fie confuzi în învăţătura lor şi îi conduce să nu recunoască ruina totală a omului.

În ce mă priveşte, eu văd în Cuvânt şi recunosc în mine ruina totală a omului. Înţeleg că crucea este sfârşitul tuturor mijloacelor pe care Dumnezeu le-a folosit ca să câştige inima omului şi prin urmare ea dovedeşte că acest lucru este imposibil. Dumnezeu Şi-a arătat toate resursele, iar omul a dovedit că este în totul rău, fără îndreptare. Crucea lui Hristos condamnă pe om - păcatul în firea păcătoasă. Dar condamnarea fiind în Acel altul care a îndurat-o, ea ajunge să fie mântuirea celor ce cred, deoarece condamnarea, adică judecata păcatului este înapoia noastră; Viaţa a început prin înviere. Noi suntem morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu în Isus Hristos, Domnul nostru.

Răscumpărarea, însuşi acest cuvânt îşi pierde sensul când întreţinem aceste idei ale omului vechi. Răscumpărarea ar ajunge o îmbunătăţire, o eliberare practică dintr-o stare morală şi nu o mântuire deplină prin lucrarea terminată a Altuia. Arminianismul sau mai degrabă pelagianismul pretinde că omul poate alege şi astfel omul vechi este îmbunătăţit prin lucrul pe care îl acceptă. Cel dintâi pas este făcut deci fără har.

Trebuie să ne ţinem de Cuvânt. Vorbind însă din punct de vedere filosofic şi moral, libera voinţă este o teorie falsă şi absurdă. Voinţa liberă este o stare a păcatului. Omul nu are de ales, ca fiind în afara binelui. De ce este el în această stare? El ar trebui să nu aibă voinţă, nici alegere de făcut; el ar trebui să asculte şi să se bucure de pace. Dacă are de ales binele, atunci el nu-l alege; de fapt, omul este dispus să urmeze numai ce este rău. Ce cruzime să propui o datorie omului care este deja inclinat spre rău!

Totuşi, vorbind din punct de vedere filosofic, dacă ar alege, el ar fi trebuit să fie indiferent, neutru, altminteri el deja a şi ales potrivit voinţei sale. El ar trebui să fie deci în mod absolut indiferent. Şi atunci, dacă el ar fi absolut indiferent, cine va decide alegerea lui? O creatură trebuie să aibă un motiv; dar el n-ar avea, deoarece ar fi indiferent; şi dacă n-ar fi, ar fi ales deja.

Dar de fapt lucrurile nu se petrec aşa. Omul are o conştiinţă, dar are şi o voinţă şi pofte, şi acestea îl conduc. Omul a fost liber în paradis şi atunci s-a bucurat de bine. S-a folosit de voinţa sa liberă şi consecinţa este că a-devenit un păcătos. A-l lăsa la voinţa lui liberă, acum când e dispus să facă răul, ar fi cruzime. Dumnezeu i-a prezentat omului ocazii de a alege, dar aceasta pentru ca să fie convins de faptul că, în orice situaţie, omul nu alege nici binele, nici pe Dumnezeu. Cred că mă înţelegi. Aceşti oameni ar trebui să creadă că Dumnezeu iubeşte lumea; dar dacă ei nu cred că omul în sine însuşi este rău, fără nici o posibilitate de remediere (şi în ciuda remedierii) este un lucru trist. Atunci ei nu se cunosc pe ei înşişi şi nu-L cunosc pe Dumnezeu.

din „Scrisori, " octombrie 1861

Voinţă omului este cea care duce la pierzare veşnică. Ea poate fi schimbată, dar principiul ei este totdeauna greşit. Nu există iniţiativă din partea voinţei omului în lucrurile lui Dumnezeu; aici orice acţiune trebuie să fie din partea lui Hristos, prin Duhul. În clipa în care accept voinţa omului, accept serviciul Diavolului şi nu al lui Hristos.

din „Scrieri“, vol. 1, pag. 339

Dreptul, în sensul omenesc al acestui cuvânt, este practicarea propriei voinţe a omului, neîmpiedicată de amestecul altuia. Dar creştinismul pune cu totul deoparte acest lucru. Într-adevăr, harul te face să nu fii împiedicat de amestecul altuia; dar aceasta, făcându-te să fii răspunzător faţă de Dumnezeu. Nici un om nu are dreptul să se amestece cu ceva în lucrurile în care eu sunt răspunzător înaintea lui Dumnezeu. Însă lumina pe care creştinismul o dă asupra acestui adevăr este nu amestecul meu în voinţa altuia, ci obligaţia mea de a face voia lui Dumnezeu, oricât ar costa: Trebuie să ascultăm de Dumnezeu şi nu de oameni. Şi făcând mai întâi voia lui Dumnezeu, după aceea poţi să suferi pentru ea; este mai bine, dacă aceasta este voia lui Dumnezeu, să suferi din cauză că ai făcut binele şi nu răul; tot aşa Hristos, în sensul cel mai bun, a suferit o dată pentru păcate. Dacă fac ce este bine, sufăr din această cauză şi rabd, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Dar acest drept în fiecare în parte, în puterea omenească şi comună lui, creştinismul îl taie de la rădăcină, deoarece precizează că voinţa omului este în întregime rea şi că manifestarea ei este principiul păcatului; de aceea noi „suntem sfinţiţi pentru ascultare" şi spre „stropirea cu sânge". Astfel, ideea că toţi ar avea dreptul să vorbească în adunare, nu poate intra în gândirea creştină. Un astfel de gând nu are loc în creştinism, care îşi începe existenţa morală prin socotirea voinţei omeneşti ca rea. Duhul Sfânt are dreptul, pe care El îl exercită în mod suveran, de a împărţi „fiecăruia după cum voieşte El“.

din „Scrieri“, vol. 3, pag, 126,127

Voinţa omului se arată în aceste două căi: corupţia şi violenţa. Aşa se prezenta starea lumii în timpul potopului. Satan este un mincinos şi un ucigaş; Domnul Isus este adevărul şi viaţa. Omul este şi el un mincinos şi un violent. Anticrist îşi va face propria voie, însă Isus a făcut voia Celui ce L-a trimis. În Apocalipsa 17 vedem corupţie, violenţă, proprie voinţă şi ucidere. Babilonul este corupţia în toată  profunzimea ei; iar fiara este voinţa proprie revoltată chiar împotriva lui Dumnezeu Însuşi. Aceste două principii, care sunt de la început, sunt concretizate şi se desfăşoară.

din „Scrieri“, vol. 5, pag. 57

Caracterul celui nelegiuit descris în Tesaloniceni este de a fi fără lege, de a-şi face voia, voia omului. Hristos, omul lui Dumnezeu, spune: „Iată-Mă, vin să fac Voia Ta, Dumnezeule!" (Psalmul 40:7,8 , Evrei 10 ). El a fost un slujitor în toate privinţele. El dă împărăţia celor pentru care Tatăl a pregătit-o. Singura lui voinţă a fost să facă voia lui Dumnezeu. „Nu voia Mea, ci a Ta." „Prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi“ (Romani 5:19 ). În niciun lucru El nu Şi-a făcut voia. Ceea ce caracterizează timpul nostru şi cu ce se laudă el este dreptul de a-ţi face propria voie. Este exact ceea ce a caracterizat păcatul lui Adam, înainte ca înmulţirea răului să se fi arătat în lume.

Caracterul lui Hristos, Împăratul ales al lui Dumnezeu, este însă ascultarea. „Ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl, fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl“ (Ioan 14:31 ). Isus a fost ascultător până la moarte. Caracterul celui rău este să fie fără lege, să-şi facă propria voinţă. De aici vine lupta dintre Omul lui Dumnezeu şi omul păcatului, pentru a şti care este biruitor. Principiul răului este de a avea o voinţă. Mult timp Dumnezeu restrânge şi limitează răul. Când El dă deoparte ceea ce-l opreşte, atunci cel nelegiuit, care îşi face voia, se arată şi se înalţă pe sine însuşi împotriva manifestării gloriei, aşa cum s-a înălţat pe sine în taina nelegiuirii; acum este împotriva manifestării harului, tot aşa cum a fost şi atunci când Isus era pe pământ. Nu există independenţă pentru om; el trebuie să fie ori supus lui Dumnezeu, ori supus Satanei. Daniel 11:36,45 ne arată că Anticrist, împăratul, va face ce va voi el.

din „Scrieri, " vol. 5, pag 81,82

Fiul risipitor era departe de a fi fericit, atât când se depărta de casă, cât şi când se întorcea; el îşi făcea propria voinţă. Şi acesta este secretul oricărui păcat. Dacă omul se crede totuşi fericit, gândeşte aşa pentru că a înaintat în depărtarea de Dumnezeu, unde nu are oprelişti pentru a-şi satisface voia. Şi, cu toate acestea, el este în ţara Diavolului şi înrobit de el. Libertatea voinţei este tocmai sclavia Diavolului.

din „Scrieri, " vol. 12, pag. 166,167

Voinţa omenească este totdeauna atee, pentru că ea nu se supune voii lui Dumnezeu şi va căuta să raţioneze împotriva existenţei a ceea ce nu-i place; dar Dumnezeu are o mărturie în conştiinţă, pe care, oricum, voinţa n-o poate înlătura. Când oamenii au redus ceea ce poartă numele lui Dumnezeu sub standardul conştiinţei naturale, mintea va folosi acest lucru, dacă poate îndrăzni, ca să arunce afară autoritatea lui Dumnezeu pe care o urăşte.

din „Scrieri“, vol. 15, pag. 240,241

A face ceva potrivit voii noastre este păcat, înseamnă a lucra aşa cum vrea omul cel vechi, care nu se supune lui Dumnezeu şi care nu-I face voia. Înseamnă a face ce vrea firea păcătoasă, care totdeauna se manifestă nu potrivit gândului lui Dumnezeu, ci potrivit ei. Obiectul ascultării poate fi o altă problemă, dar propria voinţă este totdeauna greşită.

Astfel Petru, învinuit înaintea sfatului preoţilor de neascultare faţă de ei, nu pledează pentru dreptul de a face ce vrea - un drept de a face propria voinţă; el nu avea un astfel de drept. Faţă de Dumnezeu, aceasta ar fi fost exprimarea propriei voinţe;  şi el n-ar fi dat cinste lui Dumnezeu în felul acesta. Cuvântul lui nu a fost: „Am dreptul să fac ce îmi place, fără să ţin seama de voi“, ci: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni." Ar fi fost într-adevăr neascultare să fi ascultat de ei. Mi se pare că acest principiu este pierdut şi se face abuz de drept, de voinţă, în toate partidele religioase. În această privinţă, ele se împart în două clase mari - cei ce pretind ascultare şi cei ce pledează pentru libertate. Răspunsul lui Petru mi se pare că este ce trebuie atât pentru unii, cât şi pentru alţii. Neoprotestanţii pledează pentru libertate, drepturi, dreptul de a face, ca oameni, ce vor. Oamenii bisericii pretind însă ascultare faţă de oameni, nu faţă de Dumnezeu. „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu" este răspunsul creştin atât pentru unii cât şi pentru alţii.

Trebuie să ascultăm" răspund neoprotestantului care pretinde drepturi; „trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu“ spun omului bisericii, care pretinde principiul ascultării de toate lucrurile greşite care se sprijină numai pe autoritatea omului.

Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de om.“ Cât de perfectă este Scriptura! Propria voinţă nu este niciodată dreaptă. Ascultarea de om este totdeauna greşită - este neascultare de Dumnezeu.

din „Scrieri“, vol. 16, pag. 6

Creaţia este ruinată şi suferă - nu de bunăvoie, cum este situaţia cu omul, totuşi este căzută. Voinţa omului este îndepărtare de Dumnezeu. Intelectul  lui poate fi foarte bun; de asemenea el poate fi amabil, dar nu veţi găsi unul măcar care să caute din fire pe Dumnezeu. Ba chiar în general veţi găsi că persoanele cele mai amabile sunt cele din urmă care să se întoarcă la Dumnezeu.

din „Scrieri“, vol. 21, pag 122

Nu este vorba de calităţi amabile - le vei găsi şi la un câine, este vorba dacă îţi place să-ţi faci propria voie; pentru că, dacă aşa faci, eşti în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.

din „Scrieri“, vol. 21, pag 200

Dependenţa absolută de Dumnezeu, supunând libertatea personală, pare confuzie. Dependenţa ajunge chiar suspectă. Înseamnă că trebuie pentru ca să obţin existenţa şi toate aici - mai mult, să am toate de la El sau să-mi dau seama că sunt dependent de El - să privesc la El. Toate acestea înlătură voinţa, ca fiind în contrast cu obligaţia de a asculta.

Cea mai mare parte din tot ce se numeşte libertate personală este doar aprobarea păcatului. Trebuie totdeauna să ascult. - „Iată-Mă, vin să fac voia Ta“ a fost singurul motiv, constant, al lui Hristos. Dacă libertate înseamnă că Dumnezeu nu plănuieşte răul şi nu împiedică binele, este perfect adevărat; dar dacă înseamnă dreptul de a avea o voinţă a ta, aceasta este păcat-ateism. Un om care să fie într-adevăr pus să aleagă între bine şi rău (desigur, el poate fi, ca încercare ca să vadă ce este el) este un lucru tot atât de oribil cât şi de absurd; aceasta ar presupune că binele şi răul ar fi în afară şi nicidecum în tine însuţi. Dacă el este înclinat într-o parte sau alta, alegerea este deja făcută. Ca să aibă o alegere adevărată, el trebuie să fie personal indiferent; iar a fi într-o stare de indiferenţă faţă de bine ca şi faţă de rău, aceasta este cu totul oribil. Dacă omul are o înclinaţie, alegerea lui nu este liberă: o voinţă liberă este un nonsens din punct de vedere moral; deoarece, dacă omul are o înclinare, el vrea deja ceva. Dumnezeu poate avea voinţa să creeze. Dar voinţa în lucrurile morale înseamnă fie voinţa proprie, care este păcat (căci noi trebuie să ascultăm) - fie o înclinaţie spre ceva, care este în adevăr o alegere făcută aşa cum este îndreptată voinţa.

Omul a fost aşezat în bine, deşi nefiind forţat exterior să rămână aşa. El şi-a arătat voinţa libera voinţă, Vorbind din punct de vedere moral mâncând fructul oprit, şi a fost astfel pierdut, iar de atunci a fost înclinat spre rău. Dependenţa stă în faptul că o creatură trebuie să asculte de Dumnezeu. Independenţa în voinţă (de fapt ea nu poate fi) şi neascultarea, roada ei, sunt condiţia omului celui vechi. Dependenţa şi ascultarea sunt caracteristicile omului celui nou - ale lui Hristos. În afară de ce lucrează harul, Dumnezeu lasă voinţa liberă; dar ea înclină în firea ei să te ducă departe de Dumnezeu. Şi dacă nu priveşti la Dumnezeu, trebuie să ai un obiect mai prejos de om.

din „Scrieri“, vol. 32, pag 43

Folosim unele cuvinte atât de inexact, încât este nevoie să explic, nu să avem discuţii fără sfârşit. De obicei când vorbim despre libertate şi putere, absenţa constrângerii şi prezenţa puterii sunt confundate. Spun că „oricine poate veni la adunare", arătând că ea este deschisă pentru oricine. Dar cineva s-a accidentat la picior şi nu poate veni. Iau un caz simplu, ca să arăt la ce mă refer. Astfel, când Domnul spune: „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis" (Ioan 6:44 ), aceasta nu înseamnă că Dumnezeu opreşte sau împiedică, ci omul este atât de rău în voinţa sa şi atât de corupt, încât dacă o putere din afara lui nu lucrează asupra lui, el nu poate veni deoarece el nu este din punct de vedere moral dispus să vină. Omul este perfect liber să vină acum, în ce Îl priveşte pe Dumnezeu, şi este invitat să vină, da, este implorat; şi sângele scump al lui Hristos este pe scaunul îndurării, încât greutatea morală este înlăturată de însuşi harul lui Dumnezeu, în ce Îl priveşte pe Cel sfânt, ca să primească pe păcătos. În acest sens el este liber pe deplin să vină.

Dar este şi cealaltă parte, propria voinţă a omului şi starea lui. Şi aici nu este voinţa de a veni, ci dimpotrivă. Viaţa era în Hristos. „Nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa“ (Ioan 5:40 ). Toate sunt gata, veniţi la nuntă! (Luca 14:17 ), dar „toţi, fără excepţie, au început să se scuze" (Versetul 18). Omul nu vrea să fie cu Dumnezeu. „Nu este nici unul care să aibă pricepere, nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu“ (Romani 3:11 ). „De aceea când am venit n-a fost nici un om, când am chemat nu a fost nici un răspuns.” „Gândirea firii păcătoase este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu" (Romani 8:7 ). Răstignirea Domnului este dovadă că omul nu vrea să-L aibă pe Dumnezeu, când vine în îndurare şi ajutându-l chiar şi în mizeria de acum. - „Pentru dragostea Mea am fost urât." „M-au urât fără temei." „Acum ei le-au văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu“ (Ioan 15:24 ). Şi Domnul arată şi cauza: Dumnezeu este Lumină şi Dragoste „şi oamenii au iubit intunericul mai mult decât lumina." Ei resping o dragoste care le-ar fi umilit mândria, tot aşa cum nu pot suferi o lumină care să treacă dincolo de cunoaşterea lor; de aici înainte, aflăm că „tuturor celor ce L-au primit... le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu, care au fost născuţi nu din sânge, nici din voia firii, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu“ (Ioan 1:12,13 ).

Este un nonsens să vorbeşti de libertate în condiţia actuală a omului, atât timp cât el este deja înclinat spre rău. Dacă ai admite că omul e liber să vină, fiind invitat şi implorat de tot felul de motive, în final totul se dovedeşte a fi în zadar - şi este o dovadă că el nu vrea şi că nu există vreun motiv care să-l convingă. Mai am un singur Fiu, spune Dumnezeu, dar acesta e tot ce mai am.

A spune că omul nu este înclinat spre rău, înseamnă a tăgădui Scriptura şi faptele. A-l socoti liber să aleagă, înseamnă că el ar trebui să fie tot atât de indiferent - neavând vreo preferinţă – faţă de bine şi rău, fapt care nu este adevărat, pentru că poftele rele şi voinţa proprie sunt prezente, cele două mari elemente ale păcatului; iar dacă ar fi fost aşa, ar fi fost într-adevăr oribil. Însă, mai mult decât atât, când omul vrea binele, răul este lipit de el; el nu ştie cum să ajungă să facă ce este bine. Este o lege în mădularele lui care îl ţine în robie faţă de legea păcatului care este în ele.

Fără îndoială, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, este o eliberare, eliberare la un Altul; dar eliberarea nu este libertatea mea, ci o lucrare dăruită şi făptuită de un Altul, deoarece eu am învăţat prin experienţă, sub învăţătura divină, că nu sunt liber şi nu mă pot elibera eu însumi. De aceea în Romani 6 , unde această problemă este tratată la rădăcina ei, noi suntem făcuţi liberi prin moarte, firea lui Adam fiind răstignită împreună cu Hristos. Atunci el poate spune, dar nu mai înainte: „tot aşa socotiţi-vă şi voi înşivă“, un principiu adevărat şi binecuvântat, când mă recunosc mort faţă de păcat şi viu pentru Dumnezeu - nu în Adam, ci în Isus Hristos, Domnul nostru. Acest lucru este rezumat în capitolul 8:2,3: „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii“ De aceea eu n-am fost liber înainte de a fi fost în Hristos. Şi el adaugă: „Ceea ce nu putea face legea, întrucât firea păcătoasă o făcea fără putere, a făcut Dumnezeu: trimiţând pentru păcat pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare omului păcătos, a condamnat păcatul în firea păcătoasă

Libertatea este roada eliberării prin Hristos. Mai întâi, în moartea Lui, omul cel vechi, păcatul în firea păcătoasă, a murit pentru credinţă; am fost răstignit împreună cu El, am viaţa în puterea Duhului în Hristos şi atunci sunt liber. Dar faptele privitoare la starea omului şi istoria responsabilităţii lui, arătată în Scriptură, pune această problemă pe un teren cu totul deosebit. Şi mai întâi, istoria avea să arate mai clar adevărul stării lui.

Planul lui Dumnezeu a fost totdeauna în cel de al doilea Adam, nu în cel dintâi. Cea dintâi promisiune a fost de asemenea dată seminţei femeii şi nu lui Adam, care nu era sămânţa femeii. Iar sămânţa femeii avea să distrugă puterea Satanei, în timp ce Adam a căzut în faţa acestei puteri. Toate promisiunile sunt făcute lui Hristos, lui Israel ca unui popor ales sau lui Avraam şi seminţei lui – şi nu omului ca om. Dar Dumnezeu a început cu responsabilitatea în cel dintâi Adam, şi nu cu planul Său sau cu promisiunile. Şi cu această răspundere s-a lucrat în toate felurile, după cădere, fără lege, sub lege şi prin profeţi, până la venirea lui Hristos în har, potrivit Cuvântului.

Având un singur Fiu iubit, în cele din urmă L-a trimis la ei." Astfel s-a arătat pe deplin răspunderea omului şi Domnul spune: „Acum are loc judecata acestei lumi“. Ştefan rezumă acest lucru, spunând (Faptele Apostolilor 7 ): „Aţi primit legea dată prin îngeri şi n-aţi ţinut-o... pe care dintre profeţi nu i-au persecutat părinţii voştri? Au omorât pe cei care vesteau mai dinainte venirea Celui Drept, pe care voi acum L-aţi dat prins şi L-aţi omorât“ „Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt; ca părinţii voştri, aşa faceţi şi voi.“ El fiind plin de Duhul Sfânt s-a dus în cer, şi istoria pămânului este terminată.

Dar se va spune: Da, prin moartea lui Hristos s-a pus o temelie nouă a responsabilităţii. Aşa a fost, dar punând pe om pe terenul cunoscut acum, că este deja pierdut şi că atunci când eram încă fără putere, Hristos a murit pentru cei nelegiuiţi. Nu este nici unul care să vrea, nici unul care să înţeleagă, niciunul care să răspundă. Noi nu ne putem da nouă înşine viaţa divină, nici să ne naştem noi înşine pentru Dumnezeu.

Fără îndoială că uşa este într-adevăr deschisă şi sângele este pe scaunul îndurării, dar aceasta este dovada finală că omul nu vrea să vină şi Dumnezeu a dovedit că nu există motive care să-l poată determina pe om: el trebuie să fie născut cu totul din nou. Istoria Scripturii este istoria folosirii de către Dumnezeu a tuturor mijloacelor şi motivelor, rezultatul fiind respingerea Fiului Său şi judecata.

Cazul lui Adam a fost mai diferit, deoarece pofta şi voinţa proprie încă nu erau prezente: omul nu era rob al legii păcatului în mădularele lui; păcatul nu era în el şi nici nu era necesară eliberarea; el era împreună cu Dumnezeu în grădină. Evident, Dumnezeu n-a pus vreo interdicţie peste el, ca să nu-L părăsească; însă ascultarea omului era încercată. Nu era vorba de a veni la Dumnezeu, ca atunci când deja ar exista răul; interdicţia era doar o punere la probă a ascultării, iar actul nevinovat, dacă n-ar fi fost oprit. Până acum nu exista conştiinţa în sensul de a cunoaşte diferenţa dintre bine şi rău prin tine însuţi; el trebuia doar să rămână acolo unde era şi să nu fie neascultător. Nu era nimic în el, nici, nu este nevoie să spun, în Dumnezeu, care să-l împiedice; în această privinţă el era liber: căderea lui a dovedit că nu creatura era rea, ci că lăsată la ea însăşi nu putea rămâne în picioare. Dar în această stare, momentul când el a ales şi a voit, acel moment a fost arătarea păcatului. Ascultarea simplă era atitudinea potrivită; dacă o îndoială s-ar fi ridicat cu privire la faptul dacă ar fi trebuit să asculţi, atunci păcatul ar fi fost deja prezent.

Alegerea nu este ascultare. Din clipa în care s-a simţit liber să aleagă, el a părăsit locul simplei ascultări.

Gândeşte la un copil care se situează pe poziţia că este liber să aleagă dacă ar trebui să asculte, chiar dacă ar alege drept. Moralitatea nu depinde de libertatea de a alege. Omul a fost creat într-o relaţie anume dată cu Dumnezeu; moralitatea consta în a umbla în această relaţie. Iar această relaţie era ascultarea. Acolo el ar ar fi putut continua să fie fericit şi nu să se elibereze de Dumnezeu.

Este ce a făcut Hristos. El a venit să facă voia lui Dumnezeu, a luat un chip de rob. În ispitirea din pustie, Satan a căutat să-L facă să părăsească această poziţie, ca să fie liber să facă voia Sa, numai mâncând când era flămând. Ce rău era în aceasta? Ar fi fost libertatea şi propria Sa voie; însă răspunsul Său este că omul va trăi cu orice cuvânt care vine din gura lui Dumnezeu. Nu exista mişcare sau voinţă în inima Sa, decât numai pentru voia lui Dumnezeu; şi acesta este perfecţiune.

Voia lui Dumnezeu este motivul acţiunii noastre al acţiunii voinţei noastre. Şi aceasta este numită în Scriptură ascultarea lui Hristos, spre care noi suntem sfinţiţi. Omul singur s-a făcut pe sine însuşi liber, dar aceasta este libertatea faţă de Dumnezeu şi astfel este apostazie morală şi sclavie a păcatului.

Din această situaţie Hristos ne scoate cu totul şi ne sfinţeşte spre ascultare, deoarece El a purtat Vina roadelor voinţei noastre libere.

Cum să aleg? Dacă aş alege, n-aş alege bine şi ce să mă facă să aleg?

Se confundă de asemenea cunoaşterea binelui şi răului cu voinţa. Omul a dobândit conştiinţa prin cădere şi astfel ea este folosită într-o stare de înstrăinare de Dumnezeu; iar voinţa este un alt lucru. În firea păcătoasă, voinţa este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, poftă şi fărădelege, iar când vine legea, călcare de lege. Chiar şi când am Duhul lui Dumnezeu, ea pofteşte împotriva Lui. Se arată acest lucru în cel nelegiuit, care spune: văd lucruri mai bune şi le aprob, dar fac cele rele. Conştiinţa şi pofta stăpânesc voinţa omului. Dacă toate acestea nu ar fi aşa, omul ar fi fost perfect în ce priveşte libertatea de a face să fie pus la probă; însă manifestarea voinţei sau alegerii a fost păcat, deoarece ascultarea era locul lui înaintea lui Dumnezeu. El a fost creat în bine şi nu trebuia să aleagă; acum el iubeşte păcatul şi propria sa voinţă, şi trebuie să fie eliberat de ea.

din „Scrisori“, aprilie 1872

Problema responsabilităţii se află chiar la rădăcina calvinismului şi arminianismului. Răspunderea trebuie şi a trebuit totdeauna să existe; însă cel dintâi om a fost omul răspunzător, şi istoria lui s-a sfârşit la cruce, deşi fiecare trebuie să înveţe acest lucru personal. Poziţia noastră este în Cel de al doilea Adam, care S-a încărcat într-adevăr cu greşelile făcute în răspunderea noastră (El fiind perfect în această privinţă în toate încercările) şi a pus astfel temelia acceptării noastre înaintea lui Dumnezeu. Fiind pierduţi pe terenul celui dintâi Adam, suntem înaintea lui Dumnezeu pe terenul lucrării perfecte a Celui de al doilea Adam - nu ca nişte copii ai lui Adam în ce priveşte poziţia noastră, ci copii ai lui Dumnezeu, „dreptatea lui Dumnezeu în El". Înainte de cruce şi până la ea, răspunderea s-a arătat ce este; după ea, dreptatea s-a arătat, iar planul original al lui Dumnezeu, care era în Cel de al doilea Adam, a putut atunci să fie dezvăluit. 

din „Scrisori“, 1869

Mă delectez cu articolul despre voinţa liberă; gândesc că nu mai este de adăugat ceva la el. Totul depinde de adâncimea convingerii despre ceea ce suntem în starea noastră de păcat; şi siguranţa şi bucuria depind de această convingere, de asemenea. A fi pierdut şi a fi mântuit sunt în strânsă legătură cu starea noastră în omul cel vechi şi starea noastră în Hristos. Dar a gândi ca arrninienii, ar fi a arăta un principiu cu totul fals, că adică răspunderea noastră ar depinde de puterea noastră. Dacă am împrumutat o sută de mii de lei cuiva şi el i-a irosit pe toţi, desigur el nu mai este în stare să mi-i dea înapoi; dar răspunderea lui s-a sfârşit odată cu imposibilitatea lui de a plăti? Sigur că nu.

Răspunderea depinde de dreptul persoanei care l-a împrumutat, nu de posibilitatea pe care n-o mai are a acelui ce a risipit rău banii.

Dacă omul ar putea face uz de voinţa lui liberă, el ar trebui fie să ţină legea, fie să primească pe Hristos. Mântuirea însă nu se capătă prin lege: dacă îndreptăţirea ar veni sau ar putea veni prin lege, Hristos ar fi murit în zadar. Şi se spune în mod expres că firea păcătoasă „nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate“ Conştiinţa recunoaşte în adevăr că legea este dreaptă şi bună; a te supune ei şi a ţine-o este cu totul alt lucru. Chiar dacă „vrea", omul este un sclav şi înfăptuirea nu urmează voinţei. În cazul acesta se arată aprobarea conştiinţei, aşa cum s-a spus deja, dar nu voinţa; dorinţele acesteia din urmă sunt de a fi independentă faţă de Dumnezeu. Acceptă legea o astfel de stare? Dar omul doreşte să fie liber, ca să-şi poată face voia proprie. Iar aceasta nu este ascultare.

Legea cere ascultare; „gândirea firii păcătoase este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu“ Un nelegiuit ar putea spune: „Eu înţeleg şi aprob ce este bine, însă urmez răul.“

Toţi oamenii au o conştiinţă, cunoaşterea binelui şi răului, de la cădere; ei pot să deosebească lucrurile, dar aceasta nu spune nimic cu privire la voinţă. Deoarece legea cere ascultare şi firea păcătoasă nu se poate supune, a primi legea este de fapt o imposibilitate. Mai departe, legea interzice pofta, însă omul căzut are pofte în firea lui păcătoasă; şi în felul acesta apostolul a cunoscut păcatul. Omul ar trebui să piardă această fire înainte de a fi dispus să asculte de lege; de aceea este nevoie să fii născut din nou. Şi omul nu-şi poate da singur viaţa divină şi veşnică. De ce atunci a venit legea? Pentru ca greşeala să se înmulţească; prin lege, păcatul devine „din cale afară de păcătos". Legea lucrează dreapta mânie a lui Dumnezeu împotriva noastră - nu teama de Dumnezeu în noi, ea nu dă o viaţă nouă, iar cea pe care o avem este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Omul în firea păcătoasă nu poate primi legea în inima sa.

Omul în firea păcătoasă nu poate vedea frumuseţea în Hristos, tot aşa cum nu poate ţine legea. Poate firea păcătoasă să primească pe Hristos, să-şi găsească plăcerea în Fiul lui Dumnezeu? Atunci nici n-ar mai fi fire păcătoasă; ea ar avea chiar acelaşi gând pe care îl are Tatăl. Dacă este altceva aici decât firea păcătoasă, atunci omul este deja întors la Dumnezeu, deoarece ce este născut din carne este carne. Dacă firea păcătoasă şi-ar putea găsi plăcerea în Hristos, ea ar poseda cel mai de preţ lucru care s-ar putea găsi nu numai pe pământ, dar chiar şi în cer; ea şi-ar găsi plăcerea în ce Îşi găseşte Tatăl plăcerea. Şi atunci nici n-ar mai fi nevoie să fii născut din Dumnezeu! Siguranţa mântuirii ar fi înlăturată în acelaşi timp: dacă mântuirea ar fi roada propriei mele voinţe, ar depinde de ea; şi dacă s-ar putea căpăta mântuirea aşa de uşor, nu s-ar mai putea spune: „Pentru că Eu trăiesc, şi Voi veţi trăi."

Se spune că credinţa este doar mâna care primeşte mântuirea. Dar ce anume ne-ar face să fim dispuşi să întindem mâna? Harul este cel ce lucrează acest lucru în noi.

din „Scrisori“, mai 1879

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *