comori.org
comori.org

Umblarea credinciosului

B. Dincescu

Idealul oricărui credincios este acela de a-i fi plăcut lui Dumnezeu, de a fi călăuzit de Dumnezeu şi a se bucura de aprobarea Lui în tot ce face.

Cât de frumos este ceea ce citim despre Enoh! “Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani; şi a născut fii şi fiice. Şi toate zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani. Şi Enoh a umblat cu Dumnezeu; şi nu a mai fost, pentru că Dumnezeu l-a luat” (Geneza 5:22-24 ). Am dori să avem mai multe detalii. Cum a făcut Enoh? Dacă am şti mai în detaliu cum a făcut, atunci am încerca să facem şi noi ca el. Şi poate că am şi reuşi. Dar cuvântul lui Dumnezeu nu este croit după mintea noastră de oameni care am moştenit de la părinţii noştri un “fel deşert de vieţuire” şi nu ne spune nimic mai mult decât atât.

Nu şi-ar dori orice credincios să umble cu Dumnezeu? Şi cum să facă? Nu putem găsi mai multe indicaţii cum anume să umble cineva cu Dumnezeu? Ba da!

Un alt exemplu de credincios care umbla cu Dumnezeu este Noe, şi despre el chiar avem mai multe date decât despre Enoh, însă el nu a fost luat de Dumnezeu, aşa cum noi tare mult ne-am dori să se întâmple cu noi. Din relatarea din Geneza înţelegem că Noe a umblat cu Dumnezeu chiar ceva mai mult de o sută douăzeci de ani. Adica mai mult decât o viaţă de om din zilele noastre. Şi totuşi, chiar după aceşti mai bine de o sută douăzeci de ani de umblare cu Dumnezeu, cuvântul ne prezintă o cădere ruşinoasă a lui Noe. Ceea ce ne arată clar că o viaţă întreagă trăită în teama de Domnul şi străduindu-se să-I fie plăcut Lui nu este nicidecum o garanţie că un credincios nu va cădea niciodată. “Cel drept cade de şapte ori şi iarăşi se ridică” (Proverbe 24:16 ). Acestă observaţie nu are nicidecum intenţia de a îndreptăţi vreo cădere a cuiva, ci pur şi simplu de a scoate în evidenţă realitatea aşa cum este prezentată de cuvântul lui Dumnezeu: credinciosul cade, dar se ridică, şi se ridică pentru că Domnul îl ridică. Şi Noe, după căderea lui, vedem că a fost restaurat şi apoi a rostit profeţia cu privire la descendenţii săi, pentru că acele cuvinte rostite de Noe în legătură cu fii săi au fost rostite nu în timp ce era beat, nici la mânie, ci după ce se trezise şi era perfect lucid. Din vreme ce, prin naşterea naturală, moştenim o fire păcătoasă, ajungem să cădem. Şi atunci este valabil ceea ce spunea Ioan “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate” (1. Ioan 1:9 ). Şi, oare întâmplător scrie în proverbe că “cel drept cade de şapte ori”? Nu are numărul şapte o semnificaţie specială? Creaţia din Geneza este descrisă ca având loc în şapte zile, apoi, în evanghelia după Matei se spune că duhul cel rău care se întoarce la omul în care locuise înainte “ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el” (v. Matei 12:43-45 şi Luca 11:24-26 ), în evanghelia după Luca se spune de o femeie din care “ieşiseră şapte demoni” (Luca 8:2 ), iar în Apocalipsa întâlnim expresia “cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu” (v. 1:4, 3 :1, 4:5 şi 5:6). În aceste situaţii numărul şapte seamănă a semnifica plinătatea şi desăvârşirea, fie în rău, fie în bine. Deci, dacă ar fi să aplicăm această semnificaţie a numărului şapte la expresia “cel drept cade de şapte ori”, aceasta ar indica faptul că cel drept are în sine însuşi predispoziţia de a cădea în mod desăvârşit. Şi care-i alternativa la a cădea de şapte ori sau la a cădea în mod desăvârşit? Acelaşi verset spun în continuare: “dar cei răi se afundă în rău”. De remarcat că expresia “se afundă” ar prezenta mai curând o atitudine pasivă: când eşti într-o mlaştină (aşa cum ar reprezenta lumea care “zace în cel rău”, în care se nasc oamenii) nu este nevoie să faci ceva pentru a te afunda, ci, chiar făsă să faci nimic, te afunzi în mod natural. În schimb, dacă este vorba de cădere, de regulă cel care merge cade atunci când face un pas greşit. Deci, cel credincios doreşte să umble cu Dumnezeu, dar, din cauza cărnii lui păcătoase, este predispus la cădere. Nu corespunde aceasta cu ceea ce spune apostolul Pavel în epistola către Romani “Pentru că ştiu că în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun: pentru că voinţa este cu mine, dar înfăptuirea binelui, nu. Pentru că nu binele pe care-l vreau îl practic, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl fac ... Găsesc deci legea aceasta că, pentru mine, care vreau să practic binele, răul este cu mine. Pentru că, după omul dinăuntru, îmi place legea lui Dumnezeu, dar văd o lege diferită în mădularele mele, luptând împotriva legii minţii mele şi ducându-mă în robia legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocit om ce sunt! Cine mă va elibera din acest trup al morţii?” (Romani 7:18-25 ). Dar Domnul este Acela care-l ridică pe credinciosul căzut, şi, după cum versetul din Proverbe spune că cel drept se ridică după fiecare cădere, în Romani apostolul încheie acest pasaj dramatic prezentând ridicarea: “Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru. Astfel deci eu însumi, cu mintea, slujesc dar, cu carnea, legii păcatului”. Şi Pavel mărturiseşte că Domnul i-a spus: “Harul Meu îţi este de ajuns; pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (2. Corinteni 12:9 ). Adică, credinciosul poate umbla cu Dumnezeu prin harul Lui, şi, dacă a căzut (deoarece firea carnală a celui credincios, indiferent sub ce formă ar apuca să se manifeste nu poate duce la nimic altceva decât la o cădere sub o formă sau alta), tot harul Domnului este acela care, îl ridică şi prin har el este restaurat chiar fiind în slăbiciune.

Şi totuşi, cum anume să umble un credincios cu Dumnezeu? Nu găsim oare ceva indicaţii aplicabile pentru noi? Tare mult am vrea să ni se dea o regulă ce anume să facă un credincios pentru a umbla cu Dumnezeu. Ceva ca un fel de procedură prin care credinciosul să-şi asigure că Domnul îl va sprijini pe cale. Dar, nu numai că nu găsim o metodă în acest sens, ci, continuând firul istoriei Vechiului Testament nu mai întâlnim nici un credincios despre care scriptura să spună textual că “umbla cu Dumnezeu”.

Lui Avraam, căruia mai înainte îi spusese “voi face numele tău mare şi vei fi o binecuvântare” şi “toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:2-3 ) Dumnezeu i-a spus mai apoi “umblă înaintea mea şi fii integru” (Geneza 17:1 ). Apoi, la sfârşitul vieţii sale, Iacov a spus lui Iosif despre “Dumnezeul înaintea căruia au umblat părinţii” săi, Avraam şI Isac. Deci, expresia strictă folosită în scriptură cu privire la Avraam şI Isaac nu este că ei au umblat cu Dumnezeu, ci că au umblat “înaintea Lui”. Şi considerăm că această diferenţă de formă reprezintă şi un alt fel de relaţie a lor cu Dumnezeu faţă de genul de relaţie pe care au avut-o Enoh şi Noe, despre care scriptura spune că au umblat cu Dumnezeu. În ce ar consta totuşi diferenţa? În încercarea de a înţelege acesta vom căuta să nu trecem peste ceea ce este scris. A “umbla cu Dumnezeu”, evident, nu poate decurge altfel decât primind de la Dumnezeu indicaţii pentru fiecare pas. Aşa cum, de exemplu, Dumnezeu i-a spus lui Noe exact cum să construiască corabia, dându-i dimensiunile şi indicându-i şi materialele şi momentul când să intre în corabie, şi ce anume să ia cu el şi când anume să iasă din corabie. Şi, înainte ca să-i fi dat legea lui Moise, evident, tot Dumnezeu i-a spus lui Noe şi care erau animalele curate potrivit legii, ca din acelea să ia şapte în corabie, şi din acele animale a adus Noe arderi de tot de mireasmă plăcută Domnului. Însă în viaţa lui Avraam nu vedem ca el să fi primit de la Dumnezeu indicaţii atât de exacte ce anume să facă. Avraam a umblat “înaintea lui Dumnezeu”, adică în căile lui s-a gândit la Dumnezeu, fiind conştient că se cuvine să-I fie plăcut Lui în tot ce face. Deci, în viaţa lui, Avraam seamană că nu a avut o relaţie nu chiar aşa de apropiată ca Enoh sau Noe.

Cum dorim o regulă sau nişte reguli pentru umblarea celui credincios, iată că, în continuarea cărţilor lui Moise ne este prezentată legea, care a fost dată ca regulă pentru umblarea israeliţilor. Pe tot parcursul cărţilor de la Exod până la Judecători întâlnim expresii de genul a “umbla în legea Domnului”, a “umbla în rânduielile Domnului”, a “umbla în toată calea care v-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru” (v. Exod 16:4 , Levitic 18:4, 26.3 , Deuteronom 8:6, 10 :12, 11:22, 19:9, 26:17, 28:9, 29:19, 30:16, Iosua 22:5 ). Este dată regula pentru umblare, dar Domnul nu mai este aproape de israeliţi aşa cum era alături de Enoh şi de Noe. Ei trebuiau să umble în legea Domnului, dar comunicare cu Domnul avea preotul care purta “urim şi tumim”, şi aceasta nu în mod constant. De la darea legii până la învierea Domnului Isus, Dumnezeu intra în relaţie cu ai săi în primul rând şi în principal prin intemediul legii.

Mai târziu, despre împăraţii credincioşi ai lui Iuda se spune că au umblat “în calea lui David”.

Nici despre Moise, nici despre Samuel, nici despre David, nici despre Ilie, nici depspre Elisei şi nici despre Daniel – toţi credincioşi remarcabili – nu se spune că au umblat cu Dumnezeu. Despre nici unul dintre cei mai destoinici credincioşi, nici unul care a făcut fapte mari sau care a avut revelaţii deosebite din partea lui Dumnezeu nu se spune că a umblat cu Dumnezeu, ci fidelitatea lor era măsurată prin temerea de Domnul şi păzirea poruncilor legii.

Şi cercetând istoria Vechiului Testament observăm că nu numai că poporul Israel ca masă a fost necredincios şi nu a ţinut legea, ci şi preoţii au ajuns să calce legea, şi apoi şi împăraţii. Şi până şi cei mai mari profeţi şi cei mai credincioşi împăraţi au avut căderi.

Şi atunci, poate un credincios care are o fire păcătoasă moştenită de la Adam să ţină legea? Sau gândim noi că suntem cumva mai buni decât cei din vechime? Nu, ci carnea păcătoasă s-a dovedit întotdeauna incapabilă să fie plăcută lui Dumnezeu, iar legea dată a scos în evidenţă clar cât de păcătoasă este firea moştenită de la Adam şi cum ea nu poate fi plăcută lui Dumnezeu. Iar legea prezintă doar nişte cerinţe minimale, pe când acele trăsături de caracter care-I sunt cu adevărat plăcut lui Dumnezeu ne sunt prezentate de către Domnul Isus în predica de pe munte (Matei 5 - 7 ). Şi apostolul Pavel spune clar că “legea a fost îndrumătorul nostru către Hristos, pentru ca să fim îndreptăţiţi din credinţă” (Galateni 4:24 ). Şi, atunci, legea pe care a dat-o Însuşi Dumnezeu prin Moise nu mai este regula pentru umblarea creştinilor? Nu aş îndrăzni să spun că un creştin nu trebuie să se străduiască să ţină legea, dar aceasta au spus-o chiar apostolii şi bătrânii de la Ierusalim în capitolul 15 din Faptele apostolilor, când celor care doreau să-i determine pe creştinii dintre naţiuni să ţină legea le-au spus: “Acum deci, de ce ispitiţi pe Dumnezeu, punând pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi n-am fost în stare să-l purtăm? Ci noi credem că suntem mântuiţi prin harul Domnului Isusi, în acelaşi fel ca şi ei” (Fapte 15:10.11 ).

Atunci, nu-i aşa că tare mult am dori să “umblăm cu Dumnezeu” cam aşa cum au umblat Enoh şi Noe? Dar cum am putea face aşa ceva? Cum am putea avea acea comunicare cu Dumnezeu în urma căreia să ne îndreptăm umblarea?

În această privinţă ne dau lumină îndemnurile apostolului Pavel: “umblaţi în Duh şi nicidecum nu veţi împlini poftele cărnii”. Cum? Dar, oare nu le-a spus Domnul Isus ucenicilor: “ Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi vă va da un alt Mângâietor, ca să fiec cu voi pentru totdeauna, pe Duhul adevărului” şi “Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte v-am spus” (Ioan 14:15-27 ). Duhul Sfânt, o persoană divină, este cu credinciosul şi-l învaţă ce anume să facă. Nu este aceasta oare mai mult decât au avut Enoh şi Noe? Doar nici Enoh şi nici Noe nu au avut cunoştinţa clară despre Domnul Isus, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii şi nici despre înviere. Nu înseamnă oare că, pentru noi, a “umbla în Duhul” are acum aceeaşi valoare pe care o avea, în vremurile de odinioară, umblarea lui Enoh şi cea a lui Noe? Şi, dacă cineva gândeşte că Duhul Sfânt este numai pentru nişte credincioşi de elită, trebuie reţinut că el dădea acel îndemn credincioşilor din “bisericile Galatiei” în general şi nu unor elite care ar fi avut nişte capacităţi deosebite pentru a “umbla în Duhul”. Faptul că Duhul Sfânt nu este ceva disponibil numai unor elite, ci că orice credincios are Duhul Sfânt rezultă clar din ceea ce le spunea apostolul Pavel Corintenilor: “nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care Îl aveţi de la Dumnezeu, şi voi nu sunteţi ai voştri?” (1. Corinteni 6:19 ).

Deci, orice credincios are Duhul Sfânt, dar totuşi nu orice credincios şi umblă în mod automat în Duhul, iată cum umblarea în Duhul nu se arată a fi o proprietate inerentă a credincioşilor.

Şi atunci cum anume poate un credincios să umble în Duhul? Nu există cumva o metodă, o “procedură”? Cât de mult am dori să avem scris exact ce să facem! Dacă ar fi să fie scris, ar trebui să cuprindă ceva aplicabil pentru orice credincios, din orice epocă, din orice ţară, indiferent ce poziţie socială ar avea, indiferent care ar fi situaţia lui familială şi indiferent ce meserie ar avea. Şi ar trebui să fie aşa deoarece oricine, indiferent de naţionalitate, de poziţie socială sau de meserie poate fi mântuit prin credinţa în jertfa Domnului Isus, şi atunci are Duhul Sfânt. Ar trebui deci să cuprindă tot ce trebuie să facă toţi credincioşii din toate timpurile, ceea ce ar însemna un volum de informaţie imens. Ajungem la ceea ce spunea Ioan: “nici chiar lumea însăşi n-ar putea cuprinde cărţile scrise”. Şi, apoi, dacă este să ne gândim la Enoh sau la Noe, au umblat ei după vreun manual scris?

Dar omul are înclinaţia de a-şi face mereu reguli şi regulamente, inclusiv în ceea ce priveşte viaţa de credinţă, şi măcar dacă s-ar limita la a-şi face regulamente pentru el însuşi şi nu ar ajunge la aroganţa de a face reguli şi regulamente pentru viaţa de credinţă a altora!

Dacă legea cea “bună şi desăvârşită” dată de Dumnezeu prin Moise s-a dovedit a fi un jug prea greu de purtat, pentru că nimeni nu a putut-o ţine în totalitate şi în mod desăvârşit, atunci, ca regulă pentru viaţa de credinţă omul alege doar unele părţi din acea lege şi îşi spune sieşi, şi apoi şi altora, că acele părţi le-a ales pentru că sunt “esenţiale”, iar ceea ce e omis este neesenţial. Şi atunci se formează grupări care se deosebesc prin regulamentul după care înţeleg că trebuie să trăiască viaţa de credinţă. Şi aceste grupări ajung la dispute care pot lua forme violente, cum observa apostolul Pavel la Galateni: “vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii” (Galateni 5:15 ). Şi toate aceste dispute ţin de fapt doar de ceea ce unii consideră a fi esenţial, iar alţii consideră a fi neesenţial. Şi nu este plină istoria creştinătăţii de astfel de dispute? Şi, oare, la scară mai mică, nu se întâlnesc şi în adunările locale dispute de acest gen?

Totuşi, ce anume l-ar putea ajuta pe un credincios să “umble în Duhul”? “Cuvântul Tău este o candelă pentru piciorul meu şi o lumină pentru cărarea mea” (Psalmul 119:105 ). Da, Cuvântul lui Dumnezeu este acela care îi dă credinciosului perspectiva de a fi în eternitate alături de Isus, Domnul Isus fiind destinaţia finală, dar, în acelaşi timp, este şi sursa de lumină pentru fiecare pas. Nu este ca o hartă pe care este marcată cu exactitate ruta, ci o lumină pentru următorul pas. Şi dacă se întâmplă - şi aceasta nu este ceva excepţional – să nu am lumină pentru următorul pas? Atunci înseamnă că trebuie să stau pe loc, să nu caut să-mi schimb poziţia chiar dacă mi se pare că este ceva în neregulă şi că ar trebui schimbat ceva. Aceasta este o probă dificilă de dependenţă de Domnul, pentru că aproape întotdeauna considerăm că se cuvine să facem ceva pentru ca “să fie mai bine”. Poate că într-o anumită situaţie Domnul doreşte să rămânem pentru un timp în poziţia în care suntem, chiar dacă aceasta ne aduce anumite suferinţe sau ne crează impresia că stăm degeaba şi nu aducem roade. Moise a stat 40 de ani în pustie fără să facă nimic remarcabil, Ilie, de asemenea, a stat un timp la pârâul Cherit fără a avea vreo activitate şi Saul din Tars a fost în Arabia timp de trei ani (Exod 2 ; 17 ; Galateni 1:15-17 ). Şi cum să primească un credincios lumina necesară? “Plăcerea lui este în legea Domnului şi cugetă la legea Lui zi şi noapte” (Psalmul 2:1 ). “Ia aminte la citire, la îndemnare, la învăţătură” (1. Timotei 4:13 ). Adică stăruie în citirea cuvântului şi îşi însuşeşte învăţătura. Şi, la momentul hotărât de Domnul, el va primi lumina pentru următorul pas. Nu va fi ceva mistic, nu va fi regula ca să audă vreo voce, ci Domnul îi va da un gând potrivit. Şi cum să ştie credinciosul că gândul care i-a venit este de la Domnul, că nu cumva este un gând de-al firii păcătoase stimulate de cel rău? Pentru a putea deosebi aceasta, el trebuie să aibă “dreptarul învăţăturii sănătoase” (2. Timotei 1:13 ), adică să fie familiarizat cu planul general al lui Dumnezeu şi cu ceea ce-i este Lui plăcut, pentru că ceea ce nu poate fi în acord cu acestea este exclus să vină de la Domnul, şi atunci nu mai este necesar să cerceteze din ce adânc a venit acel gând nepotrivit. Iar odată ce a primit lumina pentru următorul pas, credinciosul nu trebuie să mai zăbovească, ci să facă fără întârziere ceea ce a înţeles de la Domnul că se cuvine, chiar dacă acel pas este ceva cu totul diferit de ceea ce era el obişnuit să facă - şi aici este un alt gen de probă de ascultare de Domnul. Este dispus credinciosul ca “orice gând să-l facă rob ascultării de Hristos”? ( 2. Corinteni 10:4-8 )  

Deci, pentru a umbla în Duhul nu se pune nicidecum problema de a avea un regulament, ci credinciosul trebuie să aibă sentimentul dependenţei de Domnul şi orice problemă s-o aducă în rugăciune înaintea Domnului, fiind gata să renunţe la ideile lui pentru a face ceea ce-I este plăcut Domnului. După cum am văzut, în această umblare credinciosul poate avea şi căderi. Dar, chiar având căderi repetate, el se ridică, şi, după ce a fost restaurat de Domnul el continuă umblarea prin Duhul. Cu privire la atitudinea faţă de credincioşii care se întâmplă să cadă, apostolul Pavel spunea: “Fraţilor, chiar dacă va fi căzut un om în vreo greşeală, voi, cei spirituali, îndreptaţi pe unul ca acesta cu. duhul blândeţii, fiind atent la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu” (Galateni 6:1 ).

De asemenea, mai este un aspect important legat de umblare. Domnul a spus: “Cine nu este cu Mine este împotriva Mea, iar cine nu adună cu Mine risipeşte” (Matei 12:30 ). Adică nu se poate ca o persoană să aibă o poziţie neutră faţă de Domnul, ci, dacă nu este al Lui, şi, deci, nu este cu El, atunci rămâne al celui rău. Dar în Scriptură ai găsim un text care aparent ne-ar spune exact opusul, şi anume: “Cine nu este împotriva noastră este pentru noi” (Marcu 9:40 ). Dar Scriptura nu se contrazice, ci între cele două versete există o diferenţă clară, pentru că în Matei este vorba despre poziţia cuiva faţă de Domnul Isus ca persoană, iar în Marcu este vorba de poziţia cuiva faţă de un grup de credincioşi desemnat prin pluralul “noi”. Şi, dacă citim cu atenţie contextul în care este acest verset din Marcu, observăm că principalul lucru pe care dorea să-l spună Domnul ucenicilor care-L urmau era să nu-l împiedice pe cel care făcea lucrarea remarcabilă de a scoate demoni în numele Lui, dar nu îi urma pe ei, adică pe cei doiprezece ucenici. Deci, se cuvine să-L urmăm pe Domnul, dar să nu ne mândrim în special cu “ale noastre” si cu ceea ce suntem “noi”, şi, în schimb, să fim împotriva celor care fac lucrări deosebite în numele Domnului dar nu ne urmează pe noi – acesta este un spirit sectar. Şi este de remarcat că cel care a manifestat atunci acel spirit a fost tocmai Ioan, care era cel mai apropiat de Domnul. Nu se cuvenea ca ucenicii să înceteze a-L mai urma pe Domnul şi să-l urmeze pe acel om numai pentru că acela făcea lucrări remarcabile, poate chiar din acelea pe care ei nu le putuseră face ( Marcu 9:14-29 , unde ucenicii nu au putut scoate un demon). Dar nu se cuvenea nici ca ei să fie împotriva aceluia care mărturisea Numele Domnului şi făcea lucrări remarcabile în Numele Lui. Adică un credincios se cuvine să caute să-L cunoască pe Domnul şi urmeze calea pe care El i-o descoperă, nu să caute să-i urmeze pe cei care fac lucrări extraordinare, despre care declară că le fac în Numele Domnului, dar nici să nu caute să intre în conflict cu altul care mărturiseşte Numele Domnului şi face lucrări deosebite în Numele Lui numai pentru faptul că acela nu merge pe aceeaşi cale ca el.

Şi ce face un credincios care umblă prin Duhul? După cum spunea apostolul Pavel, Îl imită pe Dumnezeu ( Efeseni 5:1 , 1. Corinteni 11:1 , Filpeni 3:17, 1. Tesaloniceni 1:6 ). Arată dragoste faţă de ceilalţi oameni, chiar şi faţă de aceia care manifestă duşmănie faţă de el. De vreme ce este conştient că are parte de harul lui Dumnezeu, arată har faţă de ceilalţi oameni. Şi, deoarece cuvântul lui Dumnezeu locuieşte din belşug în el şi este cu inima aproape de Domnul şi familiarizat cu gândurile Lui, vorbeşte cuvântul Domnului, aşa cum şi Enoh, umblând cu Dumnezeu, a profeţit.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *