comori.org
comori.org

Ucenicie într-o vreme grea

C. H. Mackintosh

Primele trei capitole ale cărţii Daniel ne prezintă o lecţie deosebit de practică şi de importantă într-o vreme ca aceea în care trăim. Vreme în care ucenicul este în mare pericol să se cedeze în faţa influenţelor care îl înconjoară din toate părţile, şi să coboare standardul mărturiei şi al uceniciei sale, pentru a se conforma stării triste a lucrurilor din jur.

Începutul capitolului 1 ne oferă o imagine descurajantă a stării în care se găsea în acele vremuri mărturia publică a lui Dumnezeu pe pământ. „În al treilea an al împărăţiei lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit la Ierusalim şi l-a asediat. Şi Domnul a dat în mâna lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, şi parte din vasele casei lui Dumnezeu; şi el le-a dus în ţara Şinear, în casa dumnezeului său; şi a dus vasele în casa vistieriei dumnezeului său” (Daniel 1:1,2 ). Omeneşte vorbind, felul în care stăteau lucrurile în acele zile era mai mult decât suficient pentru a descuraja orice inimă, pentru a înnăbuşi orice zel, pentru a paraliza orice energie. Ierusalimul era în ruine, tempul era dărâmat, vasele Domnului erau în casa unui dumnezeu străin, iar Iuda fusese dus în captivitate. Cu siguranţă că exista tendinţa de a spune: „Nu merită să mai încerci să trăieşti la înălţimea standardului uceniciei şi al devotamentului personal. Duhul trebuie să abandoneze lupta, inima să descurajeze, mâinile să atârne, pentru că starea poporului lui Dumnezeu este atât de jalnică”. Şi într-adevăr, ar fi părut absurd ca vreunul dintre fii lui Iuda să se gândească în asemenea vremuri la poziţia de nazireu.

Aşa ar gândi firea şi logica omenească; dar credinţa nu spune la fel. Binecuvântat să fie Dumnezeu! Întotdeauna există un teren larg pe care adevăratul devotament se poate arăta - întotdeauna există o cale pe care adevăratul ucenic poate alerga, chiar dacă aleargă singur. Indiferent de situaţia din exterior, este privilegiul credinţei să se sprijinească tot atât de mult pe Dumnezeu, să se hrănească tot atât de mult cu Hristos, şi să respire tot atât de mult din atmosfera cerului, ca şi atunci când toate lucrurile merg perfect.

Este o dovadă de îndurare nespusă pentru o inimă devotată. Toţi cei care doresc să umble cu credincioşie vor găsi întotdeauna o cale pe care să umble; la fel cum, de cealaltă parte, cel care îşi găseşte în împrejurările exterioare o scuză pentru o a coborî standardul, nu va da dovadă de credincioşie şi putere în umblare nici atunci când împrejurările vor fi favorabile.

Dacă vreodată ar fi fost vreo vreme în care să existe scuze pentru coborârea standardului, atunci aceea era perioada captivităţii în Babilon. Întreaga structură a iudaismului era distrusă; puterea regală fusese luată din mâna urmaşilor lui David şi dată în mâna lui Nebucadneţar; gloria plecase din Isarel; şi, într-un cuvânt, totul părea să fi apus, să fi eşuat, aşa încât pentru copii lui Iuda plecaţi în exil nu mai rămânea altceva de făcut decât să îşi atârne harfele în sălcii, şi să stea pe malurile râurilor Babilonului plângând gloria pierdută, lumina apusă şi măreţia decăzută.

Astfel ar gândi necredinţa în orbirea ei; dar, binecuvântat fie Dumnezeu! Credinţa câştigă o biruinţă sfântă tocmai atunci când totul pare să fi eşuat în cel mai lamentabil mod cu putinţă; şi, după cum ştim, credinţa este singura temelie a adevăratei ucenicii. Ea nu aşteaptă sprijin de la oameni sau de la lucrurile care o înconjoară, ci îşi găseşte „toate izvoarele” în Dumnezeu; şi tocmai de aceea credinţa nu străluceşte nicicând mai puternic decât atunci când totul în jur este cufundat în întuneric. Atunci când orizontul firii este acoperit de cei mai negri nori, credinţa se poate desfăta în strălucirea harului şi credincioşiei lui Dumnezeu.

Şi doar astfel au putut Daniel şi tovarăşii săi să învingă greutăţile deosebite din acele vremuri. Au considerat că nimic nu îi putea împiedica să se bucure de nazireat la un nivel la fel de înalt ca şi atunci când erau în Ierusalim; şi au gândit corect. Pentru că gândurile lor au reflectat o credinţă curată şi bine întemeiată. A fost exact acelaşi gând pe baza căruia au acţionat în vechime un Barac, un Ghedeon sau un Samson. A fost gândul pe care l-a exprimat Ionatan atunci când a zis: „Pe Domnul nimic nu-L împiedică să salveze prin mulţi sau prin puţini” (1. Samuel 14 ). La fel a gândit şi David în valea Elah (Valea Terebinţilor) atunci când a numit armata lui Israel, care tremura înfricoşată, „oştirile Dumnezeului celui viu” (1. Samuel 17 ). Tot aşa şi Ilie, pe muntele Carmel, a construit un altar din „douăsprezece pietre, după numărul seminţiilor fiilor lui Iacov” (2. Împăraţi 18 ). Şi Daniel însuşi, mai târziu, gândeşte la fel atunci când deschide fereastra şi se roagă cu faţa îndreptată spre Ierusalim (Daniel 6 ). Şi Pavel este însufleţit de acelaşi gând atunci când, în faţa valului copleşitor al apostaziei şi al stricăciunii iminente, îl îndeamnă pe fiul său Timotei „să ai un model de cuvinte sănătoase” (2. Timotei 1:13 ). La fel şi Petru, având în vedere descompunerea întregii structuri a creaţiei îi încurajează pe credincioşi „străduiţi-vă să fiţi găsiţi de El în pace, fără pată şi fără vină” (2. Petru 3:14 ). Şi Ioan gândeşte la fel atunci când, în mijlocul ruinei creştinismului, îi scrie preaiubitului Gaius „nu imita răul, ci binele” (3. Ioan 11 ). Şi este şi gândul lui Iuda atunci când, în prezenţa nelegiuirii evidente încurajează o rămăşiţă preaiubită astfel: „Dar voi, preaiubiţilor, zidindu-vă pe credinţa voastră preasfântă, rugându-vă prin Duhul Sfânt, păstraţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţă eternă” (Iuda 20,21 ). Într-un cuvânt, este gândul Duhului Sfânt, şi deci este felul de a gândi al credinţei.

Şi tocmai aceasta dă o importanţă şi o valoare imensă hotărârii lui Daniel, exprimată în primul capitol al acestei cărţi: „Dar Daniel a hotărât în inima lui să nu se întineze cu mâncărurile alese ale împăratului şi cu vinul pe care-l bea el şi a cerut voie de la căpetenia famenilor să nu se întineze” (vers. 8). Ar fi putut foarte bine, şi ar fi fost foarte logic, să îşi zică: „Nu are niciun rost ca un captiv amărât şi slab să încerce să rămână despărţit (sfânt, n. tr.). Totul a eşuat. Nu se poate să continui să trăieşti cu adevărat nazireatul în mijlocul acestei ruine şi degradări fără speranţă. Ar trebui să încerc să mă obişnuiesc cu starea de lucruri care mă înconjoară”.

Dar Daniel se găsea pe un teren mai înalt. Ştia că are privilegiul de a putea trăi la fel de aproape de Dumnezeu în palatul lui Nebucadneţar ca şi între zidurile Ierusalimului. Ştia că, oricare ar fi starea exterioară a poporului lui Dumnezeu, există încă o cale a curăţiei şi a devotamentului, deschisă pentru fiecare sfânt, cale pe care poate merge independent de orice altceva.

Şi, nu putem spune că Nazireatul din Babilon îşi are farmecul şi dulceaţa sa, la fel de minunate şi de puternice ca şi cele ale Nazireatului din Canaan? Bineînţeles. Este nespus de preţios şi de minunat să vezi cum unul dintre captivii din Babilon tânjeşte după acelaşi standard înalt al sfinţeniei, şi reuşeşte să îl trăiască. Şi este o lecţie preţioasă pentru oricine. Daniel prezintă înaintea credincioşilor din orice dispensaţie un exemplu încurajator şi mişcător. Dovedeşte că, în mijlocul celor mai întunecate umbre, o inimă devotată se poate bucura de o cale luminoasă, neumbrită de nori.

Dar cum aşa? Pentru că „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13 ). Dispensaţiunile se schimbă şi trec. Instituţiile ecleziastice se sfărâmă şi se prăbuşesc în cenuşă. Sistemele create de om se clatină şi cad; dar numele Domnului rămâne pentru totdeauna, şi amintirea Sa pentru toate generaţiile. Şi pe acest teren înalt se înrădăcinează credinţa. Ea se ridică deasupra oricăror împrejurări potrvinice şi se bucură de părtăşia dulce cu Izvorul veşnic şi neschimbat al tot ceea ce este cu adevărat bine.

Aşa se face că, în zilele judecătorilor, credinţa a câştigat mai multe biruinţe decât în zilele lui Iosua. Tot aşa a fost şi cu altarul zidit de Ilie pe Muntele Carmel, care a fost înconjurat de o lumină la fel de strălucitoare ca aceea care a încununat altarul lui Solomon.

Şi toate aceste exemple sunt o încurajare reală. Inima este tentată să descurajeze, să dea înapoi, privind la eşecul şi necredincioşia omului, în loc să privească la credincioşia neschimbată a lui Dumnezeu. „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu rămâne, având pecetea aceasta: „Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi” şi „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!” (2. Timotei 2:19 ). Poate ceva să atingă acest adevăr veşnic? Nimic! Şi, de aceea, nimic nu poate clătina credinţa care intră în posesia lui, sau umblarea devotată zidită pe temelia acelei credinţe.

Priviţi apoi rezultatele binecuvântate ale devotamentului şi separării lui Daniel. În primele trei capitole ale cărţii vedem trei aspecte diferite care decurg din poziţia hotărâtă pe care au luat-o Daniel şi prietenii săi, legat de „hrana împăratului”. 1. Le-a fost descoperită taina „visului împăratului”; 2. Au rezistat ispitei reprezentate de „statuia împăratului”; şi, 3. Au fost scoşi afară neatinşi din „cuptorul împăratului”.

1. „Prietenia Domnului este pentru cei care se tem de El”. Versetul acesta este exemplificat atât de frumos în istorisirea pe care o avem înainte. „Cărturarii, descântătorii şi vrăjitorii şi caldeenii”, cei care trăiau la curtea împăratului, erau toţi în întuneric în ceea ce priveşte visul împăratului. „Caldeenii au răspuns înaintea împăratului şi au zis: „Nu este niciun om pe pământ care să poată arăta lucrul acesta împăratului”. Într-adevăr; dar era un Dumnezeu în ceruri care cunoştea totul despre acest vis; şi care, mai mult, putea să îl descopere celor care aveau destulă credinţă, destul devotament, destulă lepădare de sine, pentru a se separa de necurăţiile din Babilon, deşi erau robi în acea cetate. Tainele, labirinturile şi enigmele omeneşti sunt toate descoperite înaintea lui Dumnezeu; şi El poate să le arate, şi le arată, celor care umblă cu El, în lumina prezenţei Sale sfinte. Nazireii lui Dumnezeu pot înţelege mai clar problemele oamenilor decât cei mai profunzi filosofi ai acestei lumi. De ce? Cum se face că ei pot descurca misterele lumii? Pentru că sunt deasupra întunecimilor lumii. Sunt despărţiţi de întinăciunile ei. Ocupă locul despărţirii, al dependenţei, al părtăşiei. „Şi Daniel s-a dus acasă şi a făcut lucrul acesta cunoscut lui Hanania, lui Mişael şi lui Azaria, tovarăşii săi, ca să ceară îndurare de la Dumnezeul cerurilor cu privire la taina aceasta” (Daniel 2:17,18 ). Aici este secretul puterii şi înţelegerii lor. A fost îndeajuns ca ei să privească spre cer pentru a primi o înţelegere clară despre soarta pământului.

Cât de adevărat şi simplu este aceasta? „Dumnezeu este lumină, şi în El nu este întuneric” şi, de aceea, dacă vrem lumină, o putem găsi doar în prezenţa Sa; şi putem cunoaşte puterea prezenţei Sale dar atunci când ocupăm practic terenul despărţirii de necurăţia morală a acestui pământ.

Şi, priviţi, un alt rezultat al sfinţeniei lui Daniel. „Atunci împăratul Nebucadneţar a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat înaintea lui Daniel şi a poruncit să i se aducă o jertfă de mâncare şi miresme plăcute”. Cel mai mândru şi mai puternic împărat al lumii cade la picioarele unui sărman prizonier de război. Minunat rod al credincioşiei! Dovadă preţioasă a faptului că Dumnezeu va onora întotdeauna credinţa care poate, într-o măsură oarecare, să se ridice la înălţimea gândurilor Sale! El nu va dezonora, nu va putea dezonora cecul pe care credinţa îl prezintă cu îndrăzneală înaintea comorilor sale infinite. De această dată, Daniel a împlinit în persoana sa, în cea mai deplină formă, promisiunea făcută de Dumnezeu în vechime: „Şi popoarele pământului vor vedea că eşti numit după Numele Domnului şi se vor teme de tine... Şi Domnul te va pune cap, iar nu coadă, şi vei fi numai deasupra şi nu vei fi dedesubt” (Deuteronom 28:10,13 ).

Cu siguranţă că, în scena de mai sus, Daniel era „capul”, iar Nebucadneţar, „coada”, din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Priviţi şi purtarea acestui nazireu sfânt înaintea nelegiuitului Belşaţar (Daniel 5:17-29 ). Nu avem şi aici o dovadă la fel de măreaţă a superiorităţii seminţei lui Avraam, ca şi cea dată în zilele lui Iosua, atunci când căpitanii săi victorioşi şi-au pus picioarele pe gâturile împăraţilor Canaanului (Iosua 10:24 ); sau, atunci când „şi tot pământul căuta faţa lui Solomon, ca să audă înţelepciunea lui, pe care o pusese Domnul în inima lui”(1. Împăraţi 10:24 )? Fără îndoială; şi, într-un anumit sens, este chiar o mărturie mai măreaţă. Pentru că în zilele lui Iosua sau ale lui Solomon o astfel de scenă era oarecum de aşteptat; dar să vezi cum împăratul atât de mândru al Babilonului se pleacă la picioarele unuia dintre prizonierii săi de război, este un lucru care depăşeşte orice fel de aşteptare firească.

Şi totuşi în aceasta este o dovadă izbitoare şi mişcătoare a puterii credinţei de a fi biruitoare în orice fel de greutăţi, şi de a produce rezultate extraordinare. Principiul credinţei este la fel de puternic, fie că lucrează în câmpiile Palestinei, pe vârful Carmel, pe malul râurilor Babilonului, sau în mijlocul ruinelor Bisericii mărturisitoare. Niciun fel de lanţuri nu o pot lega, niciun fel de greutăţi îi pot sta în cale, niciun fel de presiuni nu o pot înnăbuşi, niciun fel de schimbări nu o afectează. Se ridică întotdeauna la înălţimea obiectului ei, şi acest obiect este Dumnezeu Însuşi, şi descoperirea Sa veşnică. Dispensaţiunile se pot schimba, vremurile pot trece, roţile timpului pot alerga înainte, şi pot strivi sub greutatea lor uriaşă cele mai frumoase speranţe ale sărmanei inimi omeneştei; dar dincolo de acestea stă credinţa, acea realitate divină, nemuritoare, care soarbe din fântâna adevărului curat, şi care îşi găseşte toate izvoarele în Cel care este „calea, adevărul şi viaţa”.

Prin această „credinţă scumpă” a acţionat Daniel atunci când „a hotărât în inima sa să nu se întineze cu hrana împăratului”. Într-adevăr, nu se mai putea sui la acea casă sfântă şi minunată unde se închinaseră strămoşii săi. Piciorul crud al unui vrăjmaş străin călcase cetatea sfântă. Focul se stinsese pe altarul Dumnezeului lui Israel. Sfeşnicul de aur nu mai lumina locul sfânt, cu cele şapte lămpi ale sale. Dar în inima lui Daniel exista credinţă, şi acea credinţă l-a purtat peste orice influenţă din jurul său, şi l-a făcut în stare să îşi însuşească „toate promisiunile lui Dumnezeu”, care sunt „Da, şi Amin, în Hristos Isus”, şi să trăiască în puterea lor. Credinţa nu este afectată de temple ruinate, de cetăţi dărâmate, de lumini apuse, sau de gloria plecată. De ce nu? Pentru că nici Dumnezeu nu este afectat de ele. Dumnezeu se lasă întotdeauna găsit, şi credinţa Îl va găsi întotdeauna.

2. Dar aceeaşi credinţă care le-a dat putere acestor oameni sfinţi să refuze hrana împăratului, le-a dat putere şi să dispreţuiască statuia împăratului. Se despărţiseră de necurăţie pentru a se putea bucura de o părtăşie mai strânsă cu Dumnezeul adevărat; şi de aceea nu puteau să se plece înaintea chipului de aur, deşi era atât de măreţ. Ştiau că Dumnezeu nu este o statuie. Ştiau că El este real. Şi Îi puteau aduce închinare doar Lui, pentru că doar El era adevăratul ei obiect.

Şi nu le păsa de faptul că toată lumea era împotriva lor. Tot ceea ce ştiau era că trebuie să trăiască şi să acţioneze pentru Dumnezeu. Poate părea că ei au vrut să se arate mai înţelepţi decât cei de lângă ei. Poate că a sta împotriva curentului opiniei publice seamănă a mândrie. Unii poate că se vor fi întrebat dacă se poate ca adevărul să fie doar de partea lor? Erau toţi „satrapii, căpeteniile, guvernatorii, judecătorii, vistiernicii, consilierii, legiuitorii şi conducătorii provinciilor” pe o cale greşită? Se poate ca atât de mulţi oameni cu vază, oameni înţelepţi şi învăţaţi, să greşească, şi câţiva prizonieri străini să aibă dreptate?

Dar nazireii nu şi-au pus astfel de întrebări. Calea lor era dreaptă înaintea lor. Trebuiau să se plece şi să se închine unei statui, pentru a evita să dea impresia că îi judecă pe alţii? Cu siguranţă că nu. Şi totuşi, cât de des cei care doresc să păstreze o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu sunt condamnaţi pentru că se mândresc şi îi judecă pe alţii.

Fără îndoială că Luther a fost condamnat de mulţi pentru că s-a ridicat împotriva teologilor, a cardinalilor şi a papei. Ar fi trebuit atunci, pentru a evita o astfel de condamnare, să continue să trăiască şi să moară pe o cale greşită? Cine ar spune aşa ceva?

„Ah! Dar”, vor spune unii, „Luther a avut de înfruntat o eroare palpabilă”. Aşa credea şi el; dar mii de învăţaţi renumiţi credeau altfel. Tot aşa şi în situaţia lui „Şadrac, Meşac şi Abednego”, şi ei trebuiau să înfrunte idolatria vizibilă; întreaga lume era împotriva lor. Ce este de făcut? „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”. „ ... cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului”. Dacă oamenii ar continua să trăiască într-o greşeală, ar continua să meargă pe o cale despre care ei simt că nu este corectă, doar pentru a nu da impresia că îi judecă pe alţii, unde am ajunge?

Ah, nu! preaiubitul meu cititor, tu caută să urmezi calea clară, hotărâtă a uceniciei sfinte şi despărţite. Şi, nu te priveşte, dacă prin aceasta îi condamni sau nu pe alţii. „ÎNCETAŢI SĂ FACEŢI RĂUL”. Este primul lucru pe care trebuie să îl facă un adevărat ucenic. Atunci când s-a supus acestei porunci divine, se poate aştepta să împlinească şi îndemnul „învăţaţi să faceţi bine”. „Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău va fi plin de lumină”. Atunci când Dumnezeu vorbeşte, nu trebuie să privesc în jur şi să mă întreb dacă ascultarea mea îi va afecta pe vecinii mei, sau ce vor crede ei despre mine. Atunci când vocea Domnului Isus înviat şi înălţat în glorie a ajuns la urechea lui Saul din Tars, care era căzut cu faţa la pământ, el nu a început să întrebe ce vor crede despre el marii preoţi şi fariseii dacă va asculta. Cu siguranţă că nu. „Îndată”, spune el, „nu am primit sfat de la carne şi sânge” (Galateni 1:16 ). „De aceea, împărate Agripa, n-am fost neascultător viziunii cereşti” (Fapte 26:19 ). Acesta este adevăratul principiu şi duh al uceniciei. „Daţi glorie Domnului Dumnezeului vostru, mai înainte de a aduce El întunericul şi mai înainte de a vi se poticni picioarele pe munţii nopţii”. Nimic nu poate fi mai periculos decât a ezita, atunci când lumina divină străluceşte asupra căii tale. Dacă nu acţionezi conform acestei lumini, atunci când o primeşti, atunci, cu siguranţă că vei fi învăluit de întuneric gros. De aceea, aşa cum a spus un altul, „Niciodată să nu mergi mai repede decât credinţa ta, nici să nu întârzii în urma conştiinţei tale”.

3. Dar, am spus mai sus, dacă nazireii noştri refuzau să se închine înaintea chipului regelui, trebuiau să înfrunte mânia acestuia, şi cuptorul de foc. Dar prin harul lui Dumnezeu erau gata pentru aceasta: nazireatul lor era real; erau gata să sufere pierderea tuturor lucrurilor, chiar a vieţilor lor, pentru a apăra închinarea lor reală faţă de Dumnezeul lui Israel. „Ei s-au închinat şi au slujit Dumnezeului lor”, nu doar sub viţa şi smochinul lor, în ţara Canaanului, în pace, ci şi în faţa unui „cuptor încins”. Ei L-au recunoscut pe Dumnezeu nu doar în mijlocul unei mulţimi de închinători adevăraţi, ci şi în prezenţa unei lumi vrăjmaşe. Cu adevărat au arătat ucenicie într-o zi rea. Îl iubeau pe Domnul; şi, de aceea, de dragul Său, s-au abţinut de la luxul împăratului, au înfruntat mânia sa, şi cuptorul încins. „O, Nebucadneţar, noi n-avem nevoie să-ţi răspundem asupra acestui lucru. Dacă este aşa, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scape din cuptorul care arde cu foc; şi ne va scăpa din mâna ta, împărate! Şi dacă nu, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nu ne vom închina capului de aur pe care l-ai ridicat”. Acestea sunt cuvintele unor oameni care ştiu cui îi aparţin, unde sunt - oameni care au calculat în linişte şi cu seriozitate preţul - oameni pentru care Domnul este totul, iar lumea nimic. Era în joc tot ceea ce lumea le-ar fi putut oferi, împreună cu însăşi vieţile lor, şi ce dacă? „Au stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut”. Gloria veşnică le stătea înainte; şi erau gata să ajungă la ea pe o cale de foc. Dumnezeu Îşi poate lua slujitorii în glorie printr-un car de foc, sau printr-un cuptor de foc, după cum este bine înaintea Lui. Oricare ar fi calea, este bine să ajungem acolo.

Dar nu ar fi putut Dumnezeu să îi păzească pe slujitorii Săi iubiţi, ca ei să nu fie aruncaţi în cuptor? Fără îndoială. Ar fi fost un lucru foarte mic pentru El. Totuşi, El nu a lucrat astfel: a fost voia Sa ca să pună la încercare credinţa slujitorilor Săi - să o încerce în cuptor - să o treacă prin cel mai arzător foc, pentru ca să „fie găsită spre laudă şi glorie şi onoare”. Oare aurarul pune lingoul de aur în cuptor pentru că i se pare fără valoare? Nu, ci tocmai pentru că îi vede valoarea. Şi, aşa cum a remarcat cineva, „Scopul său nu este doar să îndepărteze zgura, ci şi să crească strălucirea metalului”.

Este evident că dacă Domnul, printr-o lucrare de putere, i-ar fi păzit pe slujitorii Săi ca să nu fie aruncaţi în cuptor, ar fi fost mai puţină glorie pentru El, şi, drept urmare, mai puţină binecuvântare pentru ei. Era cu mult mai bine să se bucure de prezenţa şi simpatia Sa în cuptor, decât de puterea Sa în afara lui. Ce glorie pentru El în toate acestea! Şi ce privilegiu nespus pentru ei! Domnul a coborât şi a mers împreună cu nazireii Săi în cuptorul în care au ajuns din cauza credincioşiei lor. Ei umblaseră cu Dumnezeu în palatul împăratului; şi Dumnezeu a umblat cu ei în cuptorul împăratului. A fost momentul cel mai înalt al întregii cariere a lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Cât de puţin îşi imaginase împăratul în ce poziţie minunată îi pune pe cei asupra cărora se revărsa mânia şi furia sa! Orice ochi s-a întors de la chipul măreţ de aur, pentru a privi cu uimire pe cei trei captivi. Ce se întâmpla acolo? „Trei oameni legaţi!”, „Patru oameni liberi!”. Era oare real? Era cuptorul real? Vai, „cei mai puternici bărbaţi care erau în oştirea lui” au dovedit că era real. Şi, dacă statuia lui Nebucadneţar ar fi fost aruncată acolo, cu siguranţă că focul ar fi dovedit şi cât de reală era ea. Nu există niciun argument de care să se poată lega necredinciosul sau scepticul. Era un cuptor real, o flacără reală, şi „trei oameni”, „legaţi cu pantalonii lor, tunicile lor şi mantiile lor şi veşmintele lor”. Totul era real.

Dar exista o realitate mai profundă: Dumnezeu era acolo. Şi faptul acesta transforma toate: transforma cuvântul împăratului, transforma cuptorul într-un loc al părtăşiei strânse şi sfinte - îi transforma pe prizonierii lui Nebucadneţar în eliberaţii Domnului.

Dumnezeu era acolo! - acolo, în puterea sa, pentru a îşi arăta dispreţul faţă de toată împotrivirea omului - acolo, în simpatia şi dragostea Sa profundă, alături de credincioşii Săi încercaţi şi găsiţi credincioşi - acolo, în harul Său nemăsurat pentru a elibera pe captivi, pentru a conduce inimile nazireilor Săi în acea părtăşie profundă cu El după care însetau atât de mult.

Şi, iubite cititor, nu merită oare să treci printr-un cuptor de foc pentru a te bucura ceva mai mult de prezenţa lui Hristos, şi de simpatia inimii Sale iubitoare? Nu sunt lanţurile, cu Hristos, mai preţioase decât bijuteriile fără El? Nu este un cuptor în care El este prezent mai bun decât un palat unde El nu este? Firea spune „Nu!”, credinţa spune „Da!”.

Este bine să avem în minte faptul că astăzi nu trăim în ziua puterii lui Hrisos; ci în ziua compasiunii, a simpatiei Sale. Poate că uneori, atunci când trecem prin apele adânci ale suferinţei, inima se întreabă, „De ce oare nu Îşi arată Domnul puterea, pentru a mă izbăvi?”. Răspunsul este, „astăzi nu este ziua arătării puterii Sale”. El ar putea să alunge acea boală - ar putea să îndepărteze acel necaz - ar putea să dea la o parte acea apăsare - ar putea să prevină acea catastrofă - ar putea să îl păzească pe acel preaiubit şi mult dorit de strânsoarea rece a morţii. Dar, în loc să pună în mişcare puterea Sa pentru a izbăvi, El lasă lucrurile să meargă înainte, şi toarnă simpatia şi compasiunea Sa în inima apăsată şi sfâşiată, aşa încât să realizăm că nici chiar pentru o lume întreagă nu am fi ratat acea încercare, din cauza belşugului mângâierii.

Astfel lucrează Isus al nostru acum, iubite cititor. În curând El Îşi va arăta puterea Sa; va interveni, Cel care călăreşte pe un cal alb; Îşi va scoate sabia din teacă; va dezgoli braţul Său; va răzbuna pe poporul Său şi va răsplăti nedreptăţile care le-au fost făcute pentru totdeauna. Dar acum sabia Sa este în teacă, braţul Său este acoperit. Acum este timpul în care Îşi face cunoscută dragostea profundă a inimii Sale, şi nu puterea braţului Său, nici ascuţişul sabiei Sale. Eşti mulţumit cu aceasta? Este simpatia lui Hristos destul pentru inima ta, chiar şi în mijlocul celei mai sfâşietoare dureri, al celei mai cumplite suferinţe? Inima nerăbdătoare, duhul neliniştit, voinţa care nu a fost dată morţii, toate te vor conduce să îţi doreşti să scapi de necaz, de greutate, de apăsare; dar niciodată aceasta nu va fi destul, pentru că implică o pierdere nemăsurată. Trebuie să trecem din clasă în clasă în şcoală; dar Stăpânul este cu noi, şi lumina feţei Sale, şi simpatia tandră a inimii Sale, ne susţin chiar şi în cele mai grele împrejurări.

Şi apoi, vezi ce glorie este adusă pentru numele Domnului, atunci când cei ai Săi, prin har, trec victorioşi printr-o încercare! Citeşte Daniel 3:26-28 , şi spune unde vei găsi roade mai bogate, sau mai rare, ale unui ucenic credincios. Împăratul şi toate căpeteniile sale, care cu puţin timp înainte erau cu totul captivaţi de muzica fermecătoare şi idolatrie, sunt acum captivaţi de faptul că focul care a ucis pe acei ostaşi puternici, nu a avut niciun efect asupra închinătorilor Dumnezeului adevărat, decât că le-a ars legăturile şi i-a eliberat, pentru a umbla în compania Fiului lui Dumnezeu. „Atunci Nebucadneţar s-a apropiat de gura cuptorului care ardea cu foc, a vorbit şi a zis: „Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, SLUJITORII DUMNEZEULUI CELUI PREAÎNALT, ieşiţi şi veniţi!”. Atunci Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au ieşit din mijlocul focului. Şi satrapii, căpeteniile şi guvernatorii şi consilierii împăratului s-au adunat şi i-au văzut pe bărbaţii aceştia, asupra trupurilor cărora focul n-avusese nicio putere, şi niciun păr de pe capul lor lor nu se pârlise şi pantalonii lor nu se schimbaseră, nici miros de foc nu trecuse asupra lor”.

Aici a fost cu adevărat o mărturie nobilă - o asemenea mărturie cum nu ar fi fost nicicând dată dacă Domnul, printr-o intervenţie a puterii Sale, i-ar fi păzit pe slujitorii Săi de a fi aruncaţi în cuptor. Nebucadneţar a primit o dovadă izbitoare a faptului că „slujitorii Dumnezeului celui Preaînalt” nu trebuiau să se teamă de cuptorul său încins, după cum nu trebuiau nici să se închine înaintea chipului său de aur. Într-un cuvânt, duşmanul a fost învins; Dumnezeu a fost preamărit; şi slujitorii Săi preaiubiţi au fost scoşi afară nevătămaţi din „cuptorul arzând”. Roade preţioase ale unui nazireat urmat cu credincioşie!

Şi, priviţi mai departe, onoarea care este dată acestor nazirei. „Nebucadneţar a vorbit şi a zis: „Binecuvântat fie Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego”. Numele lor sunt strâns legate cu Dumnezeul lui Israel. O onoare înaltă. Ei se identificaseră cu Dumnezeul cel adevărat atunci când era vorba de viaţă şi moarte; şi, de aceea, Dumnezeul cel adevărat se identifică pe Sine cu ei, şi în conduce într-un loc larg şi bogat. El a pus picioarele lor pe o stâncă şi le-a ridicat capul deasupra vrăjmaşilor care îi înconjurau. Cât de adevărat este că „pe cei care Mă onorează îi voi onora!”. Şi în aceeaşi măsură este adevărat că „cei care Mă dispreţuiesc vor fi dispreţuiţi” (1. Samuel 2:30 ).

Iubite cititor, ai găsit pace divină, stabilă, pentru conştiinţa ta vinovată în ispăşirea perfectă lucrată de Domnul Isus Hristos? L-ai luat pe Dumnezeu pe Cuvânt? Eşti convins că Dumnezeu nu poate să mintă? Dacă aşa stau lucrurile, atunci eşti copil al lui Dumnezeu; toate păcatele tale sunt iertate, şi eşti primit ca fiind drept în Hristos; cerul, cu toate gloriile sale nespuse, îţi stă înainte; eşti la fel de sigur că vei fi în glorie, pe cât de sigur eşti că Hristos este acolo, fiincă eşti unit cu El.

Astfel, totul este sigur pentru tine, pentru timp şi pentru veşnicie, şi aceasta satisface orice dorinţă a inimii tale. Nevoia ta şi-a găsit împlinirea, vina ta a fost îndepărtată, ai fost împăcat şi moştenirea ta este sigură. Nu trebuie să mai faci nimic pentru tine. Totul a fost împlinit în mod divin.

Atunci, ce îţi mai rămâne? Doar aceasta: TRĂIEŞTE PENTRU HRISTOS! Ai fost lăsat aici „pentru puţină vreme”, pentru a te preocupa cu El, pentru a aştepta venirea Lui. O, caută să fii credincios Stăpânului tău binecuvântat. Nu te lăsa descurajat de starea tristă de lucruri din jurul tău. Fie ca exemplul lui Daniel şi al prietenilor săi să te încurajeze să cauţi o cale mai înaltă aici jos. Ai privilegiul şi posibilitatea de a te bucura de tot atât de multă părtăşie cu Domnul Isus ca şi dacă ai fi trăit în mijlocul zilelor minunate ale mărturiei apostolice.

Fie ca Duhul Sfânt să lucreze ca atât scriitorul cât şi cititorul acestor rânduri să se adape din duhul - să umble pe urmele - să arate virtuţile - şi să aştepte venirea Domnului Isus Hristos!

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *