comori.org
comori.org

Trei mărturisiri

Philippe Laügt

Pentru a înţelege mai mult ce înseamnă a fi un închinător adevărat, vom vedea, în cele ce urmează,  care este atitudinea cuvenită pe care trebuie să o avem în timpul închinării adevărate înaintea lui Dumnezeu. Ne face plăcere să facem referire la textele biblice din Daniel 9 , Ezra 9 şi Neemia 9 . Fiecare dintre aceste capitole conţine învăţături utile în legătură cu acest subiect.

Daniel 9

Şi acum, Dumnezeul nostru, ascultă rugăciunea robului Tău şi cererile lui şi, pentru Domnul, fă să strălucească faţa Ta peste locaşul Tău cel sfânt care este pustiit” (Daniel 9:17 )

O viaţă de credincioşie

În acest capitol, îl vedem pe Daniel deja îmbătrânit, captiv în Babilon încă din tinereţea lui. În tot acest timp de captivitate, el nu s-a lăsat orbit de gloriile şi splendorile pe care regii care s-au succedat la tron, mulţumiţi de serviciile sale, au vrut să i le ofere. Gândurile i se îndreptau mereu către cetatea Ierusalimului care, acum în ruină, ramânea vie în nostalgia strălucirii de altădată.

Pus la grea încercare  printr-un decret al regelui Darius, Daniel totuşi continuă să se roage de trei ori pe zi, deschizând ferestrele locuinţei sale care erau îndreptate cӑtre Ierusalim (Daniel 6:10 ). El ştie că este urmărit de mulţi oameni invidioşi care cautӑ cu orice prilej să-l acuze în faţa împăratului. Comportamentul său arată valoarea nespusă pe care Ierusalimul îl are în inima sa, cu toate că templul este distrus în întregime. Mӑreţiile Babilonului nu-l atrag de niciun fel; toate sentimentele sale se îndreaptӑ cӑtre „sanctuarul pustiit”.

Daniel este îndrumat de Dumnezeu prin cercetarea Scripturilor.

În aceste circumstanţe, Daniel foloseşte două resurse, care ne sunt şi nouă puse la dispoziţie în orice vreme: rugăciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu. În capitolul 9, vedem cum este îndrumat prin cercetarea Scripturilor şi nu prin viziuni, aşa cum s-a întamplat de mai multe ori înainte. El înţelege „din cӑrţi” faptul că cei 70 de ani de captivitate se apropie de sfârşit şi că eliberarea Ierusalimului este aproape (Daniel 9:2 ; Ieremia 29:10 ).  El ştie care a fost planul lui Dumnezeu atunci când a lovit  poporul Său dispersându-l printre naţiuni, cât şi în ce condiţii reabilitarea poate fi realizată (Daniel 9:11 ; Levitic 26:40-45 ). Se întoarce către „sfânta cetate”, aşa cum Solomon s-a rugat în timpul sfinţirii templului (1. Împӑrati 8:46-53) şi începe să se roage. Este ceea ce trebuie să facă pentru ca Dumnezeu să-i „asculte” şi să-i „ierte”.

El mărturiseşte păcatele poporului

Şi mi-am îndreptat faţa către Domnul Dumnezeu, ca să-L caut prin rugăciune şi cereri, cu post şi sac şi cenuşă.” (Daniel 9:3 ). Daniel simte nevoia de a fi luminat şi îndrumat de gândurile lui Dumnezeu; el începe prin smerire într-o mărturisire sinceră. El nu ascunde nimic, el ştie că „toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Evrei 4:13 ).  Dumnezeu doreşte să găsească dreptate şi sinceritate asupra celor care Îi cer. „Ştiu, Doamne, că judecăţile Tale sunt dreptate şi că din credincioşie m-ai smerit.” (Psalmul 119:75 ).

Profetul reia spusele lui Solomon: „Noi am păcătuit şi am făcut nelegiuire şi am făcut ce este rău şi ne-am răzvrătit, abătându-ne de la poruncile Tale şi de la judecăţile Tale” (Daniel 9:5 ; 2. Cronici 6:36-39 ). Scriptura ni-l prezintă pe Daniel ca pe un om ireproşabil. În tot timpul exilului, el a îndurat consecinţele păcatului celorlalţi israeliţi. El totuşi se roagă la Dumnezeu pentru toate nedreptăţile ca şi cum le-ar fi comis el însuşi. El simte durerea şi umilinţa înaintea lui Dumnezeu şi ia asupra lui fărădelegile poporului său.

Este o umbră a ceea ce Hristos a făcut în perfecţiune. Cel fără de păcat, S-a responsabilizat pentru păcatele noastre. El le-a mărturisit ca şi cum ar fi fost ale Sale şi mai mult, ceea ce Daniel nu a putut sa faca, El a îndurat în locul nostru pedeapsa pe care o meritam (Psalmul 40:12 ).

Prin rugăciune, Daniel înţelege  cum poate să fie atinsă inima lui Dumnezeu. El doreşte să fie mijlocitor pentru poporul său. El strigă: „Doamne, a noastră este ruşinea feţei, a împăraţilor noştri, a căpeteniilor noastre şi a părinţilor noştri, pentru că am păcătuit împotriva Ta.” (Daniel 9:8 ), „La Domnul Dumnezeul nostru sunt îndurări şi iertări” (Daniel 9:9 ). El recunoaşte înaintea lui Dumnezeu: „Şi tot Israelul a călcat legea Ta şi s-a abătut, ca să nu asculte de glasul Tău” (Daniel 9:11 ). Toţi sunt vizaţi, fără nicio excepţie.

Nimeni nu are dreptul de a arunca cu pietre în ceilalţi şi să-i considere vinovaţi. Dacă mărturisirea mea înaintea lui Dumnezeu este sinceră, voi vedea bârna din ochiul meu şi voi fi mai puţin atent la paiul din ochiul fratelui meu (Luca 6:41-42 ). Această atitudine este de dorit din partea fiecărui credincios. Este dorinţa Domnului Isus. O regăsim în cele trei pasaje de care ne ocupăm.

El cere îndurare de la Dumnezeu

Daniel cere insistent intervenţia imediată a lui Dumnezeu: „Şi acum, Dumnezeul nostru, ascultă rugăciunea robului Tău şi cererile lui şi, pentru Domnul, fă să strălucească faţa Ta peste locaşul Tău cel sfânt care este pustiit.” (Daniel 9:17 ). Cererile sale corespund gândurilor lui Dumnezeu. Din partea poporului nu poate aduce nici un argument care poate justifica păcatul comis: „Pentru că noi nu aducem rugăciunile noastre înaintea Ta pentru dreptăţile noastre, ci pentru multele Tale îndurări.” (Daniel 9:18 ). El imploră: „Doamne, ascultă! Doamne, iartă! Doamne, auzi şi lucrează; nu întârzia, pentru Tine, Dumnezeul meu, pentru că cetatea Ta şi poporul Tău se numesc după Numele Tău”  (Daniel 9:19 ; Psalmii 25:11 ). Ce rugăciune! Cât de apreciată a fost de Dumnezeu!

Răspunsul Divin:

Şi, pe când vorbeam şi mă rugam şi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu Israel ... bărbatul Gabriel ...  zburând repede, s-a atins de mine cam în timpul jertfei de seară.” (Daniel 9:20-21 ). El a fost trimis ca „să-i dea înţelepciune şi pricepere” acestui „mult iubit” (Daniel 9:22-23 ). „Domnul se destăinuie celor ce se tem de El, pentru a le face cunoscut legământul Său” (Psalmii 25:14 ). Îngerul anunţă cu această ocazie venirea lui Mesia „Unsul care va fi nimicit”. Vor rezulta consecinţe teribile după judecarea poporului. Este una dintre cele mai clare şi mai preţioase profeţii din Scriptură în legatura cu acest subiect (Daniel 9:24-27 ).

Daniel s-a destăinuit Domnului în umilinţă şi sinceritate, primind ca răspuns mult mai mult decât ceea ce el a cerut sau chiar gândit (Efeseni 3:20 ).

Ezra 9

Dumnezeul meu! Îmi este ruşine şi nu îndrăznesc să-mi ridic faţa către Tine, Dumnezeul meu; pentru că nelegiuirile noastre s-au înmulţit până peste capetele noastre şi vina noastră a crescut până la ceruri... Şi acum, ce să zicem noi, Dumnezeul nostru, după aceasta? Pentru că am părăsit poruncile Tale” (Ezra 9:6-10 ).

Întoarcerea la Ierusalim

La porunca lui Cirus, regele Persiei (536 î. Hr.), o rămăşiţă  a Israelului, aproximtiv 50.000 de persoane, se întoarce la Ierusalim (capitolele de la 1 la 6).

Această primă revenire marchează sfârşitul celor 70 de ani de captvitate în Babilon. Cu mult efort, într-un context dificil şi prin multe dificultăţi, templul este reconstruit şi poporul se închină din nou Domnului. Totuşi zidurile Ierusalimului sunt încă nişte ruine şi israeliţii care au revenit pe pământurile lor, se regăsesc într-o situaţie jalnică. În ciuda favorului făcut de Cirus, poporul va rămâne sub dominaţia marilor imperii care se vor succede până la venirea lui Hristos.

Ezra, locuitor în Babilon, era preot şi „un cărturar priceput în legea lui Moise” (Ezra 7:6 ). El „îşi îndreptase inima să caute legea Domnului şi s-o împlinească” şi de asemenea era calificat „să înveţe în Israel rânduieli şi judecăţi” (Ezra 7:10 ). La cererea sa, regele Artaxerxes (al şaptelea rege din dinastia Ahemenizilor din 465-424 î.Hr. şi fiul lui Xerxes I al Persiei) îi îngăduie să se ducă la Ierusalim. El are permisiunea de a lua cu el pe toţi cei care doreau să-l urmeze, ca să contribuie cu obiecte preţioase, daruri de bunăvoie şi scule pentru lucrul necesar construcţiei casei lui Dumnezeu (Ezra 9:15-16, 19 ).

Aproape de fluviul Ahava, el sună adunarea oamenilor care au răspuns chemării sale  (Ezra 8 ). Ei se roagă şi postesc împreună. Ei se încred doar în braţul lui Dumnezeu ştiind că doar de El pot fi protejaţi în această călătorie. S-au urnit la drum cu dorinţa în suflet de a fi utili acelora care au intrat în prealabil în ţara părinţilor lor.

Ezra şi însoţitorii săi ajung teferi la Ierusalim. „şi mâna Dumnezeului nostru era peste noi şi ne-a scăpat din mâna vrăjmaşului şi a celor care pândeau pe drum” (Ezra 8:31 ). Cu această ocazie, ei aduc jertfe de mulţumire Lui Dumnezeu.

Ajuns la Ierusalim, Ezra descoperă o situaţie deplorabilă

Punând deoparte pentru El poporul lui Israel şi introducându-l în Canaan, Dumnezeu i-a trasat drumul de sfinţenie şi separare de naţiunile din împrejurimi – care se închinau la idoli şi aveau moralitatea total degradată. Dumnezeu a transmis această poruncă într-un mod formal prin lege: „Şi să nu te încuscreşti cu ele; să nu dai pe fiica ta fiului său şi să nu iei pe fiica lui pentru fiul tău; pentru că ele ar abate pe fiul tău de la a Mă urma şi ar sluji altor dumnezei; şi mânia Domnului s-ar aprinde împotriva voastră şi te-ar nimici îndată.” (Deutonorom 7:3-4).

Bucuria lui Ezra de a fi ajuns la Ierusalim este umbrită de ceea ce aude din gura căpeteniilor „Şi, după ce s-au terminat acestea, căpeteniile s-au apropiat de mine, zicând: «Poporul lui Israel şi preoţii şi leviţii nu s-au despărţit de popoarele ţărilor, făcând după urâciunile lor, ale canaaniţilor, ale hetiţilor, ale fereziţilor, ale iebusiţilor, ale amoniţilor, ale moabiţilor, ale egiptenilor şi ale amoriţilor; pentru că au luat dintre fiicele lor pentru ei înşişi şi pentru fiii lor şi au amestecat sămânţa sfântă cu popoarele ţărilor; şi mâna mai-marilor şi a căpeteniilor a fost cea dintâi în necredincioşia aceasta” (Ezra 9:1-2 ). Auzind toate acestea, Ezra îşi sfâşie mantaua, îşi smulge perii capului ... „şi a stat jos uimit până la jertfa de seară” (Ezra 9:3-4 ). El este rănit şi îndurerat în faţa unei situaţii care pare fără remediu.

Lucruri similare pot exista de asemenea printre „fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească” (Evrei 3:1 ). Noul Testament se adresează către acest tip de persoane:  „Nu vă înjugaţi nepotrivit cu cei necredincioşi; pentru că ce legătură este între dreptate şi fărădelege sau ce comuniune are lumina cu întunericul? şi ce înţelegere are Hristos cu Belial sau ce parte are un credincios cu un necredincios?; Şi ce înţelegere are templul lui Dumnezeu cu idolii? Pentru că voi sunteţi un templu al Dumnezeului celui viu, după cum a spus Dumnezeu: „Voi locui în ei şi voi umbla între ei; şi voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu“ (2. Corinteni 6:14-17 ). Atunci când credincioşii merg braţ la braţ cu oamenii din lume, asociindu-se cu ei în diferite maniere, ei îşi ruinează mărturia. Atitudinea lui Ezra în această situaţie dureroasă, rămâne un exemplu măreţ pentru noi.

El mărturiseşte fărădelegile poporului şi scoate în evidentă bunătatea lui Dumnezeu

În timpul jertfei de seară, Ezra îngenunchiază şi-şi întinde mâinile către Domnul, Dumnezeul său (Ezra 9:5 ). El se învinovăţeşte, identificându-se astfel cu poporul  Israel. El a oferit, cu puţin timp în urma, doisprezece viţei şi doisprezece ţapi (Ezra 8:35 ), reafirmând astfel unitatea poporului lui Dumnezeu. Ori una dintre consecinţele acestei unităţi este responsabilitatea noastră comună.

Ce lecţie preţioasă ne oferă acest slujitor al lui Dumnezeu! El ne învaţă, ca şi Daniel, că nu trebuie să vedem numai greşelile pe care noi sau alţii le fac, dar să ne simtim ruşinaţi şi smeriţi în faţa Domnului: „Dumnezeul meu! Îmi este ruşine şi nu îndrăznesc să-mi ridic faţa către Tine” (Ezra 9:6 ). El recunoaşte vinovăţia tuturor generaţiilor precedente: „Din zilele părinţilor noştri am fost în mare vină până în ziua aceasta” (Ezra 9:7 ). În ciuda tuturor nelegiuirilor lor din trecut, Dumnezeu şi-a arătat încă o data bunătatea faţă de ei, prin faptul că a lăsat o rămăşiţă pe pământ (Ezra 9:8 ) şi le-a permis să-I „ridice casa” (Ezra 9:9 ). Dar ei şi-au încălcat din nou angajamentele şi au reînceput să se alieze prin căsătorie cu popoarele care comiteau urâciuni.

Cuvintele lui Ezra sunt mişcătoare: amintesc de îndurarea Dumnezeului lui Israel faţa de nerecunoştinţa şi ignoranţa poporului Său. Totuşi, conştientizând gravitatea păcatului de care nu el personal era responsabil, Ezra, nu mai mult ca Daniel, nu poate face  nimic pentru a îndepărta acest păcat din faţa unui Dumnezeu sfânt.

Exemplul lui Ezra conduce la supunere

„ ... acelora care tremură la porunca Dumnezeului nostru” (Ezra 10:3 ) s-au strâns la Ezra pentru a face legământ. Acum, ca răspuns al rugăciunii sale, un sentiment comun se naşte în inima unei mari „adunări de bărbaţi şi femei şi de copii” (Ezra 10:1 ). Ei se strâng la Ezra şi poporul plânge „foarte mult”.

Cu toate acestea, plânsul nu ajută cu nimic. Este necesară luarea unei decizii imediate care să corespundă dorinţei lui Dumnezeu. Dumnezeu se foloseşte aici de unul care s-a făcut vinovat de asociere prin mariaj cu o străină: Secania. Dumnezeu îi dă puterea să mărturisească în faţa tuturor că a păcătuit: „Noi am lucrat cu necredincioşie împotriva Dumnezeului nostru şi am luat soţii străine dintre popoarele ţării”. El adaugă: „Totuşi acum este o speranţă pentru Israel în această privinţă” (Ezra 10:2 ). Şi calea de urmat arătată de Dumnezeu este de a „alunga toate soţiile şi pe cei care s-au născut din ele” (Ezra 10:3 ).

Această măsură extremă şi dureroasă ne surprinde din plin. Dar putem remarca că, o căsătorie între o/un credincios şi una/unul din lume este o greşeală atât de mare ca în cazul unui israelit cu o străină, aş putea spune chiar mult mai mare. În schimb, Noul Testament nu promovează în nici un caz posibilitatea unei alungări. Apostolul Pavel, învaţă pe fraţii care sunt căsătoriţi cu femei din lume să nu le alunge dacă ele acceptă să ducă o viaţă în comun cu un credincios, dar să fie martor adevărat al lui Dumnezeu în faţa lor. (1. Corinteni 7:12-14 ).

Neemia 9

Şi acum, Dumnezeul nostru, Dumnezeul cel mare, cel puternic şi cel înfricoşător, care ţii legământul şi îndurarea, să nu se pară mică înaintea Ta toată tulburarea care a venit asupra noastră ... Dar Tu eşti drept în tot ce a venit asupra noastră, pentru că Tu ai făcut potrivit adevărului, iar noi am păcătuit … iar noi suntem în mare necaz“. Neemia 9:32-37 .

Câteva cuvinte introductive cu privire la Neemia

După treisprezece ani de la întoarcerea lui Ezra în Ierusalim, Neemia, un israelit bine văzut la curtea regelui Persiei, primeşte îngăduinţa de a se întoarce şi el în această cetate (455 î. Hr.) Timp de doisprezece ani el va fi conducătorul evreilor întorşi în ţara lor (Neemia 5:14-18 ). În primii ani ai lui de conducător, sunt construite zidurile Ierusalimului. Este subiectul capitolelor 1 până la 6.

Studiul Cuvântului lui Dumnezeu şi efectele Sale.

Capitolul 8 ne aduce în faţa unui studiu public a cărţii legii lui Moise. Tot poporul este adunat în dreptul Porţii Apelor, bărbaţi, femei şi toţi cei care puteau auzi şi înţelege (Neemia 8:2 ). Preotul Ezra şi leviţii care îl asistau, citeau „lămurit” din cartea legii şi îi „dădeau înţelesul şi explicau cele citite” (Neemia 8:8 ). Conştiinţele şi inimile lor sunt atinse. Această lectură produce mai întâi plânsete (Neemia 8:9 ), apoi multă bucurie pentru că „înţeleseseră cuvintele care li se făcuseră cunoscute” (Neemia 8:12 ).

A doua zi, „capii părinteşti ai întregului popor, preoţii şi leviţii s-au adunat la cărturarul Ezra, ca să primească înţelepciune cu privire la cuvintele legii” (Neemia 8:13 ). Ei înţeleg învăţătura cu privire la sărbătoarea corturilor pe care o pun imediat în practică (Neemia 8:14-16 ). Ori „toţi fii lui Israel nu făcuseră aşa din zilele lui Iosua ... până în ziua aceea”. Studiul legii continuă pe timpul celor şapte zile ale sărbătorii „şi a fost o foarte mare bucurie” (Neemia 8:17-18 ).

Ei îşi recunosc greşelile şi conştientizează moralitatea scăzută în care se găseau

În capitolul 9, descoperim mărturisirea asupra căreia dorim să atragem atenţia în mod deosebit. Fiii lui Israel s-au adunat „cu post şi în saci şi cu ţărână pe ei” (Neemia 9:1 ). Ei işi mărturisesc „păcatele lor şi nelegiuirile părinţilor lor” dar mai înainte „s-au despărţit de toţi fiii străinului” (Neemia 9:2 ). Fără abandonarea, eliminarea a tot ceea ce este la originea greşelilor noastre, orice mărturisire este doar ceva iluzoriu.

Ei au citit în cartea legii lui Dumnezeu în primul sfert din zi iar în sfertul care a urmat au mărturisit şi s-au închinat Domnului Dumnezeului lor (Neemia 9:3 ). Mai mulţi leviţi s-au ridicat  şi au strigat cu glas tare către Domnul Dumnezeul lor (Neemia 9:4 ).

Lauda, mulţumirea, smerenia şi cererile sunt înălţate către Dumnezeu

Leviţii înalţă către Dumnezeu o rugăciune remarcabilă la care tot poporul se alătură. Aceasta are simultan mai multe caractere.  Amintind de ceea ce a făcut Dumnezeu, este un strigăt de laudă şi adorare. Amintind de ceea ce omul a fost, este o expresie de smerire şi de căinţă. Şi din pricina suferinţei în situaţia prezentă, este o implorare intensă.

Încă de la începutul istoriei sale, Israel nu s-a supus Divinităţii, în timp ce Dumnezeu s-a arătat întotdeauna „un Dumnezeu al iertării, milos şi îndurător, încet la mânie şi plin de bunătate” (Neemia 9:16-17 ). Poporul i-a adus lui Dumnezeu „mari batjocuri”, dar El le-a răspuns prin îndurările Sale multe (Neemia 9:18-19 ).

Israel a fost neascultător şi infidel. S-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi au aruncat legea Sa la spatele lor. Au ucis pe profeţii Săi care mărturiseau din partea Lui (Neemia 9:26 ). De multe ori, pentru a-i întoarce către Sine, Dumnezeu i-a dat în mâinile asupritorilor. În suferinţele lor ei strigau către El şi Dumnezeu le acorda viteji care îi salvau (Neemia 9:27 ). Dar vai! Căinţa lor nu dura până a doua zi „îndată ce găseau odihna, din nou făceau rău” şi Dumnezeu trebuia să-i abandoneze inamicilor lor. Totuşi, El îi asculta din ceruri atunci când ei strigau din nou către El şi îi salva adesea după îndurările Sale.

Dar ei greşeau din ce în ce mai mult şi Dumnezeu i-a lăsat să fie luaţi sclavi de către naţiuni (Neemia 9:30 ). Totuşi deportarea în Babilon nu a fost sfârşitul voiei lui Dumnezeu cu privire la poporul Său. În mila Sa cea mare, El nu şi-a abandonat poporul ales căci El este: „un Dumnezeu milos şi îndurător” (Neemia 9:31 ). El le-a deschis calea pentru a reveni în ţara lor. Dar ei se aflau în robie. Bogăţiile ţării sunt exploatate de către naţiunile care dominau asupra lor din pricina neascultării „şi păcatelor lor” şi ei sunt în „mare necaz” (Neemia 9:32-38 ).Ei recunosc cu umilinţă: „Tu eşti drept în tot ce a venit asupra noastră, pentru că Tu ai făcut potrivit adevărului, iar noi am păcătuit” (Neemia 9:33 ).

Această rugăciune este bogată în învăţăminte pentru noi. Dumnezeu să ne arate cum Cuvântul Său „viu şi lucrător” (Evrei 4:12 ) se aplică nouă şi timpurilor în care trăim.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *