comori.org
comori.org

Rutina

din revista „Cercetați Scripturile”

Oare nu am înlocuit noi deseori acţiunea plină de putere şi înviorătoare a Duhului Sfânt printr-o acţiune de rutină? Nu este acesta unul din motivele, pentru care nu primim în strângerile noastre laolaltă toate binecuvântările pe care Domnul ar fi dorit să ni le dea? Ceea ce se face din obişnuinţă în slujba pentru Dumnezeu nu este spiritual; numai ceea ce ni se dă prin Duhul poate să aducă binecuvântări divine sufletelor noastre.

Adevărul cu privire la acţiunea liberă a Duhului Sfânt în Adunare ţine de adevărurile care au fost readuse la lumină în urmă cu mai mult de un secol. Înaintaşii noştri au ieşit odinioară din grupări religioase, unde această acţiune a Duhului Sfânt era necunoscută, unde slujba în strângerile laolaltă era stabilită dinainte şi responsabilitatea era lăsată în seama unui preot, pus de oameni. Ascultând de Cuvânt, înaintaşii noştri au încercat să prezinte ce este o strângere laolaltă a Adunării. Aceasta a adus binecuvântare şi creştere spirituală. În acest mod, mărturia a crescut.

Generaţiile care au urmat, au primit aceste învăţături şi au savurat aceleaşi drepturi, drepturi de care ne putem bucura şi noi astăzi, în ciuda marii noastre slăbiciuni. Dar nu există oare o anumită înclinare de a ne întoarce la ceea ce au părăsit înaintaşii noştri? Rutina, în care se desfăşoară uneori lucrurile, este dovada acestei înclinări, şi ea pare să se întărească. De aceea trebuie să ne deschidem ochii cu privire la acest pericol actual, dacă într-adevăr căutăm viaţa şi dezvoltarea Adunării. Acţiunea liberă a Duhului Sfânt trebuie să fie o realitate, nu numai o învăţătură. Unii dintre noi am făcut deja următoarea constatare: într-o anumită adunare locală toţi se bazează pe un frate, care acţionează singur în prezenţa tuturor fraţilor, exercitând slujba ca un slujitor care este pus oficial într-o astfel de funcţie. Pentru o astfel de stare există două cauze diferite. Prima cauză ar fi: un frate şi-a făcut obişnuinţa să acţioneze fără să aştepte; el se priveşte ca un fel de predicator numit, şi astfel s-a încetăţenit o rutină. Până la urmă, acest lucru se consideră normal sau este suportat cu răbdare şi resemnare, şi toţi suferă în tăcere. Mai este necesar să spunem că într-un astfel de caz Duhul este împiedicat în acţiunea Sa liberă? Rutina poate avea însă şi o a doua cauză: există o lipsă a exerciţiului interior la fraţi, aşteptând supuşi pe cel care exercită singur o acţiune în Adunare. Acesta nu o face pentru că se pretinde a fi conducător, ci pentru că fraţii au căzut într-un somn spiritual şi sunt bucuroşi că au un frate care face totul. În acest caz, cel căruia i s-a lăsat în seamă slujba în Adunare, este răspunzător să-i trezească pe cei care dorm şi trebuie să exercite o slujbă care să conducă într-acolo, încât să regăsească acţiunea liberă a Duhului Sfânt. A nu corespunde acestei responsabilităţi ar arăta că s-a înţeles foarte puţin ce înseamnă strângerea laolaltă ca adunare.

Se înţelege că vorbim mai ales despre strângerea laolaltă pentru studierea Cuvântului şi pentru rugăciune. Ce trist este când în aceste strângeri laolaltă se aud numai aceleaşi glasuri, în timp ce gura multora rămâne mută! Deoarece sunt fraţi care au obişnuinţa să acţioneze, alţii au obişnuinţa să tacă. Nu este aceasta calea care duce la clericalism? Desigur, lucrurile nu ar sta aşa, dacă la toţi – fraţi şi surori – ar exista un exerciţiu interior înaintea Domnului cu privire la slujba pentru Dumnezeu, pe care suntem chemaţi să o aducem împreună, dar şi cu privire la nevoile pe care le putem aduce împreună în rugăciune.

Pentru slujba pentru Dumnezeu este necesară o pregătire; în Deuteronom 26 ni se arată că fiecare trebuie să intre în ţară, să o posede şi să locuiască acolo, pentru a culege roadele ei şi apoi să le pună în coş – ştim ce înseamnă aceasta pentru noi. Israelitul era invitat să-şi amintească de tot ce făcuse Domnul pentru poporul Său (Deuteronom 26:7-9 ), iar roadele pe care le aducea, erau dovada faptului că el intrase în ţara pe care o poseda şi locuia în ea. Dacă am realizat şi noi aceste trei lucruri, cum am putea să venim cu coşurile goale „la preot“?

Aşa este şi cu adunarea pentru rugăciune. Dacă am fost preocupaţi cu nevoile adunării, ale fiecăruia în parte, ale lucrării, cum ar putea gura să rămână închisă? Chiar dacă respectivul ar fi cel mai tânăr în familia credinţei, el poate, călăuzit prin Duhul, să aducă înaintea lui Dumnezeu nevoile care stau pe inima sa. Cât de înviorătoare ar fi strângerile laolaltă pentru slujba pentru Dumnezeu şi pentru rugăciune, dacă la fiecare ar exista un exerciţiu înaintea Domnului şi o de-pendenţă deplină de Duhul, atunci când sfinţii sunt strânşi laolaltă! Duhul Sfânt ar putea, fără îndoială, să-l folosească mai des pe un frate sau altul, la care exerciţiul a fost mai profund, şi nu s-ar vedea două clase de fraţi: unii care acţionează, iar alţii care tac, şi cu atât mai puţin un frate care face faţă la toată desfăşurarea adunării.

Lucrurile stau altfel când este vorba despre o strângere laolaltă pentru zidirea Adunării, pentru că atunci este vorba de exercitarea darurilor. Dacă toţi sunt preoţi pentru a se închina, dacă toţi pot rosti liber o nevoie acută în decursul unei adunări pentru rugăciune, desigur nu toţi sunt chemaţi să dea învăţătură în Adunare. Dar şi acolo este important să ne supunem deplin Duhului şi să-L aşteptăm pe Domnul, pentru ca El să poată da ceea ce este necesar pentru zidirea Adunării. Duhul Sfânt se poate sluji de un frate pentru a exprima câteva gânduri scurte, care vor fi de folos pentru toţi. O intervenţie rapidă ar duce la stingerea Duhului şi la împiedicarea celui care ar fi avut de spus „cinci cuvinte“ pentru zidirea Adunării.

Noi acceptăm uşor obişnuinţe, care devin o rutină. Dacă suntem exersaţi înaintea Domnului, nu vom putea suporta o astfel de stare a lucrurilor. Dar trebuie să ne ferim să înlocuim o rutină prin ceva care poate deveni tot o rutină. Singurul mijloc contra răului, de care suferim, este acesta: este necesar ca fiecare să caute pentru sine dezvoltarea vieţii spirituale, să trăim creştinismul, nu un creştinism raţional, ci viaţa ascunsă cu Domnul şi să întreţinem relaţiile intime şi personale cu Cel care este hrana acestei noi vieţi. Atât fraţii, cât şi surorile trebuie să facă acest lucru, pentru prosperitatea mărturiei. Dar în mod deosebit fraţii, care au obişnuinţa de a face mult şi de a acţiona din rutină, să fie atenţi în mai multe moduri, ca să rămână în dependenţa corespunzătoare şi să nu împiedice Adunarea pentru a primi ceea ce vrea Duhul să-i dea. Cei care sunt obişnuiţi să tacă să tindă să devină unelte pregătite de Dumnezeu pentru a putea fi de folos în Adunare. Atunci Duhul Sfânt îşi va putea exercita liber acţiunea sa binecuvântată în strângerile laolaltă, prin faptul că fiecare mădular funcţionează la locul său, fie în tăcere, fie în acţiune, spre binecuvântarea tuturor.

Încă o observaţie: În biserici, unde slujba este stabilită dinainte, ora decurge fără întrerupere. De aceea, persoanele care vin de acolo sunt uimite de pauzele de linişte care se întrepătrund între diversele acţiuni. Ele consideră regretabile aceste pauze de linişte. Desigur, astfel de pauze de linişte pot rezulta din sărăcia spirituală a unei adunări. Dumnezeu le permite pentru a ne face conştienţi de slăbiciunea noastră mare, pentru a ne întoarce spre Cel care doreşte să ne îmbogăţească. A propune o cântare, a citi sau a ne ruga pentru a depăşi aceste pauze de linişte, ar arăta că am înţeles foarte puţin gândurile lui Dumnezeu. O astfel de acţiune, care nu este călăuzită de Duhul, nu este binecuvântată; ea împiedică exerciţiul inimii, care ar putea duce la conştientizarea credincioşilor de sărăcia lor şi i-ar face să înţeleagă cât de important este să se adape din izvor (Ioan 7:37-38 ). Dar pauzele de linişte nu sunt întotdeauna un semn al sărăciei spirituale; ele sunt câteodată foarte preţioase. În mod deosebit în strângerile laolaltă pentru adorare există o adorare mută a Adunării. Această desfăşurare a adorării ar fi întreruptă în mod trist de acţiunea nepotrivită a unui frate, care doreşte să întrerupă tăcerea, pentru că el consideră că trebuie să umple timpul! O strângere laolaltă câştigă adesea printr-o astfel de pauză. Ar fi o greşeală să credem că o strângere laolaltă începe abia când s-a propus o cântare. Ea poate foarte bine să înceapă – o, de ar fi întotdeauna aşa – printr-un moment de reculegere, prin adorarea mută a Adunării sau printr-o rugăciune rostită în linişte de toate inimile. De aceea iniţiativa de a începe presupune mult exerciţiu şi depedenţă de Duhul Sfânt, pentru că ea influenţează desfăşurarea adunării. Cât de important este să fim păziţi de o acţiune din obişnuinţă.

Să facă Domnul ca fiecare dintre noi să fim atenţi cu privire la un astfel de pericol grav! Să evităm orice acţiune în Adunare care nu este lucrată de Duhul Sfânt! Să înăbuşim orice acţiune a cărnii! Să-i acordăm Duhului Sfânt libertatea deplină care îi revine, dar să nu acordăm în niciun fel nicio libertate cărnii! Dacă nu suntem deplin convinşi că Duhul lui Dumnezeu ne călăuzeşte la o acţiune sau alta, atunci se cuvine să tăcem. Să facă Domnul ca toţi să fim pătrunşi de acest gând, şi anume că zidirea Adunării, creşterea ei, îmbogăţirea ei depind de acţiunea liberă a Duhului Sfânt!

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *