comori.org
comori.org

Războiul cu Amalec

John Ritchie

După ce au strâns pentru prima dată mana şi după ce au băut pentru prima dată din izvorul care curgea din stânca lovită, Israel a avut parte de ceva cu totul diferit. Fiii lui Israel s-au întâlnit cu primul lor duşman şi au fost nevoiţi să ducă prima lor bătălie ca răscumpăraţi ai Domnului. Ei ar fi dorit să intre în pace în patria lor Canaan. Ei n-au deschis lupta, nu ei erau cei care atacau. Amalec, o rudă apropiată a lui Israel, un strănepot al lui Esau, care devenise un popor puternic şi războinic – „întâiul dintre naţiuni“ (Numeri 24:20 ) –, a ieşit să blocheze drumul poporului Israel şi să se războiască cu el în pustiu. Să reţinem că acest atac unilateral a venit de la Amalec şi nu de la Israel. Scopul lui Amalec era să distrugă poporul lui Dumnezeu. Amalec s-a folosit de o viclenie, pentru că citim: „i s-a împotrivit pe drum“ (1. Samuel 15:2 ). A fost şi un atac laş, pentru că mai întâi au fost atacaţi cei slabi, obosiţi şi trudiţi, iar spatele oştirii a devenit prada lor (Deuteronom 25:17, 18 ). Învăţăturile pe care le putem extrage de aici sunt multiple şi importante. Ele ţin de lucrurile care au fost scrise pentru învăţătura noastră, pentru ca să fim echipaţi pentru lupta în pustiu.

Am putea privi mai întâi această luptă în legătură cu Israel şi apoi ca o imagine a unei lupte, pe care o are de dus orice credincios.

Duşmănia lui Amalec faţă de Israel nu era un lucru nou. Ea era doar urmarea unei certe mai vechi între cel mai în vârstă şi cel mai tânăr, între copilul cărnii şi copilul promisiunii, aşa cum o vedem la Ismael când l-a urmărit pe Isaac, la Esau când s-a certat de la naştere cu Iacov; acum vedem aceasta la Amalec, care a pornit contra noii naţiuni răscumpărate şi puse deoparte, pentru a fi poporul ales al lui Dumnezeu.

Cât timp poporul Israel a fost în robia egipteană, nu au existat lupte. Amalec a rămas paşnic la locul său, iar duşmănia sa a stagnat. Dar imediat ce s-a săvârşit salvarea şi punerea deoparte pentru Dumnezeu, imediat ce israeliţii au gustat mana şi au băut apa, Amalec a pornit împotriva fiilor lui Israel, ca să lupte contra lor. Aflăm astfel că Amalec era duşmanul unui popor salvat şi pelerin, că războiul era necunoscut în zilele robiei şi că eliberarea de sub robia lui faraon a premers războiului cu Amalec.

Aplicaţia corespunzătoare în istoria şi experienţa copiilor lui Dumnezeu este impresionantă şi plină de învăţăminte. Amalec, care înseamnă „poporul care linge; care stoarce poporul“, este o imagine a cărnii. Lupta de la Refidim contra lui Israel indică spre lupta pe care o cunosc numai cei care au fost răscumpăraţi pentru Dumnezeu, care au fost eliberaţi de sub puterea întunericului şi au fost separaţi de această lume rea. Cei care nu sunt întorşi la Dumnezeu nu cunosc nimic din aceasta; ei se găsesc sub robia cărnii, ei împlinesc plăcerile sale şi îi fac voia. Carnea nu luptă deci contra supuşilor săi, ci ea îi stăpâneşte. Dar din momentul naşterii din nou şi a locuirii Duhului Sfânt în omul credincios, începe lupta cu carnea. Sufletul nou-născut, care trăieşte pentru Dumnezeu şi umblă pe calea cerească, doreşte să se hrănească cu mana (Hristos) şi să bea apa din stâncă (Duhul Sfânt), fără să fie tulburat; dar carnea nu permite aşa ceva. „Carnea pofteşte împotriva Duhului.

Primul atac al acestui duşman viclean este o surpriză pentru tânărul credincios. El şi-a început călătoria prin pustiu cu o cântare, lanţurile robiei au fost zdrobite; a mâncat din pâinea cerească şi a băut din izvorul înviorător. Păcatele şi grijile zilelor de odinioară au trecut şi nu mai doreşte acele lucruri, care l-au ţinut odinioară prizonier în această lume. Dacă nu i-ar aduce aminte tufişurile spinoase din jurul său unde se află, atunci ar uita aproape că această lume este un mare pustiu. Atât de mare este bucuria sa şi atât de mulţumit este sufletul său, încât merge netulburat pe calea sa cu Dumnezeu.

Deodată apare duşmanul şi se dezlănţuie o luptă aprigă. Un oarecare obicei din trecut îşi revendică puterea; o oarecare pornire rea pătrunde în gândurile sale ca un meteor; o plăcere carnală îşi anunţă dreptul ei la viaţă. Efectul asupra tânărului credincios este înfricoşător. Nu s-a aşteptat la aşa ceva; el considera că aceste lucruri ţin definitiv de trecut. Ca o creatură nouă în Hristos şi ca un copil al lui Dumnezeu, în care locuieşte Duhul Sfânt, credea că firea sa, carnea, ori murise, ori încetase să mai fie activă în el. De la întoarcerea sa la Dumnezeu, totul a fost liniştit şi plin de pace în jurul său, încât a crezut că firea sa a fost nimicită cu totul. Dar ah!, nu era aşa. Firea aştepta ispititoare, trădătoare şi vicleană o ocazie, pentru a ataca viaţa născută din Duhul, omul nou, care este creat după chipul lui Dumnezeu în dreptate şi sfinţenie (Efeseni 4:24 ), şi pentru a lupta contra Duhului lui Dumnezeu, care locuieşte în copilul credinţei.

Carnea şi duhul nu au nimic comun, aşa cum Amalec şi Israel în pustiu nu aveau nimic comun. Duhul lui Dumnezeu nu înlătură carnea din omul credincios, nici nu o ia asupra Sa. Ea nu poate fi alungată, nici nu poate fi îmbunătăţită. Ea este rea şi va rămâne rea, în duşmănie cu Dumnezeu. Dumnezeu ne-a spus să nu ne încredem în ea (Filipeni 3:3 ), să nu purtăm grijă de carne (Romani 13:14 ), nici să nu ne punem mădularele în slujba nedreptăţii (Romani 6:13 ). Carnea se va împotrivi întotdeauna, dar ea nu trebuie să ne subjuge. Ea va lupta întotdeauna contra noastră, dar nu trebuie să ne biruie, pentru că Domnul oştirilor, care este puternic în luptă, stă de partea noastră şi ne dă victoria.

Israel nu era pregătit pentru lupta cu duşmanul. Amalec era „întâiul dintre naţiuni“ (Numeri 24:20 ), un popor obişnuit cu lupta.

Israel nu cunoştea războiul (Exod 13:17 ) şi nu avea experienţă în mânuirea săbiei şi a scutului. Dacă lupta ar fi depins de raportul forţelor, Israel ar fi suferit fără îndoială o înfrângere. Dar Domnul nu putea permite aşa ceva. Chiar dacă erau slabi şi nepregătiţi pentru luptă, o naţiune tânără, totuşi erau poporul lui Dumnezeu. Ei au fost răscumpăraţi, puşi deoparte pentru El. Braţul Său S-a descoperit la eliberarea lor din mâna lui faraon, iar El nu a privit nici acum liniştit, cum poporul era atacat de Amalec. Puterea Sa a bătut pentru ei oştirea lui faraon; aceeaşi putere trebuia să-i conducă acum spre victoria asupra lui Amalec. Această învăţătură este de o mare valoare pentru cei mântuiţi. În anumite perioade se pare că duşmanii lor îi vor înghiţi în curând. Dacă ar depinde de ei, s-ar putea foarte uşor petrece aşa ceva. Păcatul cărnii este un împotrivitor puternic şi neobosit. Experienţa sa îndelungată face ca tânărul credincios să i se pară o pradă uşor de învins. Dar Domnul oştirilor stă în spatele credinciosului. Puterea divină este de partea sa. Puterea care L-a înviat pe Hristos din morţi, este acum activă în cel mai slab sfânt (Efeseni 1:19 şi 3:20), iar această putere este tăria sa în luptă. Lăudat să fie Dumnezeu! Victoria finală este sigură; pentru un timp s-ar putea să pară că Amalec are superioritatea, dar la sfârşit va cădea (Numeri 24:20 ).

Modul în care a fost câştigată victoria conţine învăţături importante pentru copiii lui Dumnezeu. Câmpul de bătălie se întindea pe o zonă cu vârfuri şi cu văi. Pe vârful muntelui stătea Moise şi ţinea toiagul, simbolul puterii Domnului. În vale, Iosua mânuia sabia contra armatelor lui Amalec. Cât timp mâinile lui Moise ţineau toiagul, victoria era de partea lui Iosua; dar imediat ce mâinile lui Moise se lăsau în jos, Amalec câştiga. În Moise, care stătea pe munte, avem imaginea unui credincios care este în părtăşie cu Dumnezeu. Cât timp este acolo şi îşi ridică mâinile, ştiind care este necazul său, are puterea lui Dumnezeu de partea sa. „Când sunt slab, atunci sunt puternic“ este experienţa unui sfânt, care stă pe munte şi ţine în mână toiagul lui Dumnezeu. Dar omul nu este obişnuit să stăruie în această poziţie; el are nevoie de sprijin, altfel mâinile sale amorţesc. Aaron (cel înălţat) şi Hur (cel născut liber) au stat alături de Moise şi i-au ţinut mâinile sus, până ce bătălia dusă de sabia lui Iosua a fost câştigată. Aceasta este cel puţin o ilustrare, dacă nu un exemplu despre cei doi avocaţi sau ajutoare, care sunt date credinciosului, pentru a fi rezistent şi tare în lupta în pustiu. Credinciosul are pe de o parte un Mare Preot dincolo de perdea, care mijloceşte pururea pentru el (Evrei 7:25 ), un Mijlocitor la Tatăl, pe Isus Hristos, Cel drept (1. Ioan 2:2 ). Acolo, problema sa este cel mai bine reprezentată prin imaginea lui Aaron. „Eu te voi întări, şi te voi ajuta, şi te voi sprijini cu mâna dreaptă a dreptăţii Mele“ (Isaia 41:10 ).

Pe de altă parte are „pe celălalt mijlocitor“, despre care citim: „În acelaşi fel şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, pentru că noi nu ştim ce să cerem aşa cum ar trebui, dar Duhul Însuşi mijloceşte cu suspine de nespus“ (Romani 8:26 ). Astfel, credinciosul poate avea victoria cu un Mijlocitor la Dumnezeu şi cu un alt mijlocitor de la Dumnezeu, care locuieşte în el. Dar mai există un punct de vedere în această bătălie. Iosua, care mânuia sabia contra lui Amalec, este o imagine a credinciosului, care aplică sabia cu două tăişuri a Cuvântului lui Dumnezeu (Evrei 4:12 ) contra propriei sale cărni, omorând plăcerile sale (Coloseni 3:5 ), dărâmând raţionamentele sale (2. Corinteni 10:5 ) şi nemaicugetând la ceea ce este de la carne (Romani 8:5 ). Această luptă nu este imaginară, ci reală, şi tocmai cel care este obişnuit să stea pe munte cu Dumnezeu, va şti cel mai bine cât de aspră este lupta în vale cu acea carne, care este în duşmănie cu Dumnezeu şi va fi întotdeauna. Să nu se lase nimeni dus în eroare prin teorii sentimentale şi unilaterale că ar fi o „odihnă în credinţă“, unde nu există luptă. Limbajul poeziilor şi mistica vorbesc probabil de locuri în care duşmanul Amalec nu poate ajunge, dar războinicul din pustiu îşi aduce aminte de cuvintele rostite în acea zi: „Domnul va purta război cu Amalec din generaţie în generaţie“ (Exod 17:16 ) şi ţine sabia mereu pregătită. Mai târziu citim din nou despre Amalec, care a păşit ca duşman al lui Israel. Împăratul Agag a fost cruţat de Saul; Saul a păstrat ce a fost mai bun dintre vite şi oi sub pretextul de a-i aduce Domnului o jertfă (1. Samuel 15:9-15 ). De aceea, Saul a fost lepădat şi a pierdut împărăţia; el, care a cruţat pe Amalec de sabia Domnului, a ajuns să fie până la urmă omorât de mâna unui amalecit (2. Samuel 1:8-10 ). Mardoheu a avut o altă gândire: el a refuzat să-l recunoască pe agaghit ca stăpânul său şi să se plece înaintea sa. Chiar dacă acela era într-o poziţie deosebită prin favoarea împăratului, ochiul lui Mardoheu a văzut în mândrul Haman pe cel care subjuga poporul Israel şi pe duşmanul lui Dumnezeu (Estera 3:1-6 ). Atunci, dar şi astăzi, ascultarea va fi victorioasă. Israel, reprezentat de Mardoheu, chiar dacă era prizonier într-o ţară străină, L-a cinstit pe Dumnezeu şi a avut victoria. Amalec a fost doborât în persoana mândrului agaghit.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *