Privind la Isus

Trei cuvinte scurte, dar aceste trei cuvinte cuprind deplin secretul vieţii.

Privind la Isus în Scriptură, pentru a afla cine este El, ce a făcut şi ce doreşte; pentru a descoperi în Scripturi caracterul Său, ca acesta să ne fie model; pentru a găsi în învăţăturile Sale ghidul nostru, în poruncile Sale regula noastră de viaţă, în promisiunile Sale sprijinul de care avem nevoie, în Persoana şi lucrarea Sa, împlinirea tuturor năzuinţelor sufletului noastru.

Privind la Isus crucificat, pentru a găsi în sângele Său vărsat, răscumpărarea, iertarea şi pacea noastră.

Privind la Isus înviat, pentru a găsi în El dreptatea care ne îndreptăţeşte şi ne permite, cu toată nevrednicia noastră, să ne apropiem cu îndrăzneală, în Numele Său, de Cel care este Tatăl Său şi Tatăl nostru, Dumnezeul Său şi Dumnezeul nostru.

Privind la Isus glorificat, pentru a afla că El este Apărătorul nostru ceresc, Cel care mijloceşte pentru noi şi continuă lucrarea dragostei Sale pentru mântuirea noastră (1. Ioan 2:1 ), intervenind pentru noi înaintea feţei lui Dumnezeu (Evrei 9:24 ), ca Mare Preot, Miel fără cusur, purtând fără încetare nelegiuirea făcută în aducerea lucrurilor sfinte (Exod 28:38 ).

Privind la Isus descoperit prin Duhul Sfânt, pentru a găsi într-o părtăşie neîntreruptă cu El, curăţirea inimilor noastre întinate de păcat, luminarea inimilor noastre întunecate şi transformarea voinţei noastre rebele; să fim în stare să triumfăm prin El, în toate atacurile din partea lumii şi a celui rău, împotrivindu-ne furiei acestor atacuri prin Isus, Tăria noastră; dejucând vicleniile lor prin Domnul Isus, Înţelepciunea noastră; fiind susţinuţi de compasiunea Domnului Isus -care nu a fost cruţat de nicio ispită- şi de ajutorul Domnului Isus, care nu a cedat în faţa niciuneia.

Privind la Isus, care ne dă pocăinţa, aşa cum ne dă şi iertarea de păcate (Fapte 5:31  ), pentru că El este Cel care ne dă harul de a ne recunoaşte fărădelegile, de a le deplânge, mărturisi şi uita.

Privind la Isus, pentru a primi de la El, în fiecare zi slujba pe care să o împlinim şi crucea pe care să o purtăm, pentru a primi har să putem fi răbdători cu răbdarea Lui, să lucrăm lucrările Lui, să iubim cu iubirea Lui; fără să ne întrebăm vreodată «Ce pot face eu?», ci  «Ce nu poate El?», bazându-ne pe puterea Sa, care este făcută desăvârşită în slăbiciune.

Privind la Isus, pentru a ieşi din noi înşine şi pentru a uita de noi; pentru ca întunecimile noastre să se risipească în lumina Feţei Sale strălucitoare; pentru ca bucuriile să ne fie sfinte, iar suferinţele uşoare; fie că El ne smereşte sau ne înalţă, fie că ne întristează sau ne mângâie, fie ca El ne duce în lipsuri sau în bogăţie, când ne învaţă să ne rugăm sau când ne răspunde la rugăciuni; astfel că după ce ne-a lăsat în această lume, El ne pune de-o parte, viaţa nostră fiind ascunsă cu El în Dumnezeu (Coloseni 3:3 ), iar umblarea noastră mărturisind despre El înaintea oamenilor.

Privind la Isus, aflat acum în casa Tatălui unde S-a dus ca să ne pregătească un loc (Ioan 14:2 ), pentru ca această perspectivă fericită să ne facă să trăim cu nădejdea revenirii Lui şi fiind gata să murim în pace, dacă va veni clipa să întâlnim acest ultim vrăjmaş, pe care El l-a învins pentru noi; astfel să învingem prin El, pentru ca cea numită altădată împărăteasa spaimelor, să devină pentru noi astăzi, doar un mesager al fericirii veşnice.

Privind la Isus, a cărui revenire este sigură, într-un moment necunoscut încă. Aceasta este de secole şi secole aşteptarea şi speranţa Bisericii fidele, care este încurajată să aibă răbdare, să vegheze cu bucurie, gândind că Domnul este aproape (Filipeni 4:4,5 ; 1. Tesaloniceni 5:23 ).

Privind la Isus, Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei, adică Acela care este modelul, sursa şi ţinta credinţei; Cel care ne este alături de la primul până la ultimul pas, aşa încât credinţa noastră este inspirată de El, încurajată, susţinută şi adusă la desăvârşirea ei supremă.

Privind la Isus şi la nimic altceva, după cum spune versetul printr-un singur cuvânt netraductibil, ἀφορῶντες (Evrei 12:2 , singur la, doar către, numai la, n.tr.), care ne îndrumă să ne aţintim privirile asupra Lui şi să lăsăm în urmă orice altceva.

La Isus, şi nicidecum la noi înşine, la gândurile noastre, la raţionamentele şi închipuirile noastre, la înclinaţiile, dorinţele şi planurile noastre.

La Isus, şi nicidecum la lume, la obiceiurile, exemplele, principiile şi judecăţile ei.

La Isus, şi nicidecum la Satan, chiar dacă acesta încearcă să ne sperie prin furia lui sau să ne amăgească prin linguşeli. O! Cum am fi scutiţi de întrebări inutile, scrupule neliniştitoare, timp pierdut, tratative periculoase cu răul, risipă de energie, vise zadarnice, dezamăgiri amare, lupte dureroase, căderi lamentabile – dacă am privi mereu la Isus şi L-am urma pur şi simplu oriunde ne conduce. Vom fi atât de preocupaţi să nu pierdem din vedere cărarea pe care El ne-a trasat-o, încât nu vom risipi niciun moment pe cărările unde El consideră inutil să ne ducă.

La Isus, şi nicidecum la sistemele noastre, fie chiar şi evanghelice. Credinţa care mântuieşte, care sfinţeşte şi care mângâie nu este consimţământul la doctrina mântuirii, ci alipirea de Persoana Mântuitorului. „Nu este suficient”, spunea Adolphe Monod, „să cunoşti multe despre Isus Hristos, trebuie să Îl ai pe El Însuşi”; la care putem adăuga că nimeni nu Îl poate cunoaşte cu adevărat, dacă mai întâi nu Îl are pe Domnul Isus, după expresia plină de profunzime a ucenicului iubit, „în El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor”(Ioan 1:4 ).

La Isus, şi nicidecum la meditaţiile noastre şi la rugăciunile noastre, la conversaţiile noastre evlavioase şi la studiile noastre edificatoare, la strângerile frăţeşti pe care le frecventăm şi nici chiar la participarea la Cina Domnului. Să ne folosim cu credincioşie de toate aceste mijloace ale harului, dar fără a le confunda cu Harul însuşi şi fără a ne întoarce privirile de la Cel care Singur le face folositoare, când, prin intermediul lor, El ni Se dezvăluie.

La Isus, şi nicidecum la poziţia noastră în Biserica creştină, la familia căreia îi aparţinem, la botezul nostru, la educaţia pe care am primit-o, la doctrina pe care o susţinem, la părerea pe care şi-o fac alţii sau pe care ne-o facem noi înşine despre evlavia noastră. Unii care vor fi profeţit în Numele lui Isus, Îl vor auzi într-o zi spunându-le: «Niciodată nu v-am cunoscut» (Matei 7:22,23 ); dar El va mărturisi înaintea Tatălui Său şi a sfinţilor îngeri chiar despre cel mai umil dintre cei care au privit la El.

La Isus, şi nicidecum la fraţii noştri, nici chiar la cei mai buni dintre ei sau la cei mai iubiţi. Urmând o persoană, mărim riscul de a ne rătăci; urmându-L pe Isus, suntem siguri că nu ne vom rătăci niciodată. În plus, dacă o persoană se aşază între Isus şi noi, se ajunge, fără să băgăm de seamă, ca respectiva persoană să crească, iar Isus să descrească în ochii noştri; curând nu vom mai şti să Îl găsim pe Isus, atunci când nu vom putea găsi ajutor la om; iar când omul pe care ne sprijineam cade, totul se prăbuşeşte cu el. Din contră, dacă Isus Îşi are locul între noi şi prietenul nostru cel mai intim, ataşamentul faţă de om va fi mai puţin captivant, dar mai profund, mai puţin pasionat, dar mai dulce, mai puţin necesar, dar mai util; va fi instrumentul unor binecuvântări bogate în mâinile lui Dumnezeu, atunci când El va voi să-l folosească, iar absenţa lui va fi de asemenea o binecuvântare, atunci când El va dori să ne lipsească de el pentru a ne apropia cu atât mai mult de singurul Prieten de care nu pot să ne despartă «nici moartea, nici viaţa» (Romani 8:38,39 ).

La Isus, şi nicidecum la vrăjmaşii Săi şi ai noştri. În loc să îi urâm sau să ne temem de ei, vom şti, prin urmare, să îi iubim şi să îi învingem.

La Isus, şi nicidecum la obstacolele pe care le întâlnim în drumul nostru. Dacă ne oprim să le examinăm, ne surprind, ne sperie, ne abat, pentru că suntem incapabili să înţelegem motivul pentru care sunt îngăduite şi mijlocul prin care putem să le depăşim. Apostolul a început să se afunde imediat ce a privit către valurile agitate de furtună; când a privit la Isus, a mers pe ape ca pe uscat (Matei 14:29,30 ). Cu cât misiunea este mai dificilă şi ispitele mai greu de învins, cu atât este mai important să ne aţintim privirea doar la Isus.

La Isus, şi nicidecum la întristările noastre ca să le socotim numărul, să le cântărim şi să ne complacem în strania plăcere de a le savura amărăciunea. Fără Isus, întristarea nu sfinţeşte, ci împietreşte şi zdrobeşte. Ea produce revoltă şi nu răbdare, egoism şi nu simpatie, deznădejde şi nu speranţă (Romani 5:3,4 ). Doar în umbra crucii Sale putem să apreciem adevărata greutate a crucii noastre, să o acceptăm în fiecare zi din mâna Sa, să o purtăm cu dragoste, cu recunoştinţă şi cu bucurie, găsind în ea, atât pentru noi înşine cât şi pentru alţii, o sursă de binecuvântare.

La Isus, şi nicidecum la cele mai scumpe şi mai legitime din bucuriile noastre pământeşti, ca nu cumva ele să ne captiveze într-atât încât să ne distragă privirea de la Cel care ni le-a dăruit. Aţintindu-ne privirile asupra Lui, înţelegem că de la El primim aceste lucruri bune, de mii de ori mai preţioase pentru că le ştim daruri primite din Mâna Sa plină de dragoste, şi le încredinţăm grijii Sale pentru a ne bucura de părtăşia cu El şi pentru a le folosi spre gloria Sa.

La Isus, şi nicidecum la instrumentele, oricare ar fi ele, pe care El le foloseşte cu privire la noi. Să ne înălţăm deasupra oamenilor, deasupra împrejurărilor, deasupra miilor de motive, pe drept numite secundare, până la scopul principal - voia Sa, până la sursa acestei voinţe - însăşi dragostea Sa. Prin urmare, recunoştinţa noastră, fără a scădea pentru cei care ne fac bine, nu se opreşte la ei; astfel în ziua încercării, sub lovitura cea mai neaşteptată, cea mai inexplicabilă, cea mai copleşitoare, vom putea spune ca şi psalmistul: «Stau mut, nu deschid gura, căci Tu ai făcut aceasta» (Psalm 39:9). Şi, în liniştea durerii noastre mute, vom auzi vocea cerească, dulce şi blândă: «Ce fac eu, tu nu pricepi acum, dar vei înţelege după aceea» (Ioan 13:7 ).

La Isus, şi nicidecum la interesele cauzei noastre, partidei noastre, bisericii noastre şi cu atât mai puţin la interesele noastre personale. Singurul scop al vieţii noastre este gloria lui Dumnezeu. Dacă nu facem din gloria Lui scopul nostru principal, trebuie să ne lipsim în mod inevitabil de sprijinul Său, pentru că harul Său nu este decât în slujba gloriei Sale. Dacă, din contră, punem gloria Sa înainte de toate, putem întotdeauna să contăm pe harul Său.

La Isus, şi nicidecum la sinceritatea intenţiilor noastre, la fermitatea deciziilor noastre. Vai! De câte ori planurile cele mai bune nu au slujit decât la pregătirea înfrângerilor cele mai umilitoare! Să nu ne sprijinim pe intenţiile noastre, ci pe dragostea Sa; nu pe hotărârile noastre, ci pe promisiunile Sale.

La Isus, şi nicidecum la puterea noastra. Puterea noastra nu este bună decât pentru a ne slăvi pe noi înşine; pentru a-L glorifica pe Dumnezeu, avem nevoie de putere de la El.

La Isus, şi nicidecum la slăbiciunea noastră. Plângându-ne de slăbiciunea noastră, am devenit cumva vreodată mai puternici? Să privim la Isus şi puterea Lui se va transmite ea însăşi inimilor noastre, iar lauda pentru El ni se va revărsa de pe buze.

La Isus, şi nicidecum la păcatele noastre, la sursa din care izvorăsc (Matei 15:19 ) sau la pedeapsa pe care o merită. Să privim la noi înşine doar atât cât să ne dăm seama cât de mult avem nevoie să privim la El; aceasta, cu siguranţă, nu pentru ca nu am fi păcătoşi, ci din contră, pentru că suntem, şi vedem grozăvia păcatului comparativ cu măreţia jertfei ispăşitoare şi a harului care ne-a iertat. «Pentru o privire pe care o aruncăm spre noi înşine», spunea un eminent slujitor al lui Dumnezeu (Mac Cheyne), «să privim de zece ori spre Isus.» «Cu siguranţă», spune Vinet, «că nu vom pierde din vedere josnicia noastră privind la Isus Hristos crucificat, fiindcă această josnicie este ca şi gravată pe cruce; dimpotrivă, e lucru sigur că privind la josnicia noastră Îl vom pierde din vedere pe Isus Hristos, deoarece crucea nu este gravată într-un mod natural pe imaginea josniciei noastre», şi adaugă: «Priviţi la voi înşivă doar în prezenţa crucii şi prin Isus Hristos.» (Studii evanghelice «Privirea»). Contemplarea păcatului nu dă decât moarte, dar contemplarea Lui Isus dă viaţă; ceea ce vindeca pe israelit în pustie nu era privirea la rănile sale, ci privirea înălţată către şarpele de aramă (Numeri 21:9 ).

La Isus, şi nicidecum la pretenţiile dreptăţii noastre proprii. Cel mai bolnav dintre bolnavi este cel care se crede sănătos, cel mai orb dintre orbi este cel care crede că vede clar (Ioan 9:41 ); oricât de periculos ar fi să privim prea mult la josnicia noastră (vai! atât de reală), cu mult mai periculos este să ne sprijinim pe merite imaginare.

La Isus, şi nicidecum la lege. Legea dă reguli, dar nu dă şi puterea de a le împlini; legea condamnă întotdeauna şi nu iartă niciodată. A te reaşeza sub lege înseamnă a te îndepărta de har. Din momentul în care facem din ascultare calea mântuirii noastre, pierdem pacea, puterea, bucuria, pentru că uităm că Isus este «sfârşit al legii, spre dreptate, pentru oricine crede» (Romani 10:4 ). Din clipa în care legea ne sileşte să căutăm în El pe singurul nostru Mântuitor, numai Lui îi aparţine dreptul de a ne condamna, şi numai de El suntem datori să ascultăm; o ascultare care implică întreaga noastră inimă şi gândurile noastre cele mai intime, dar care a încetat să fie un jug de fier şi o povară insuportabilă, devenind un jug bun şi o sarcină uşoară (Matei 11:30 ). O ascultare pe care El ne-o face plăcută şi care în acelaşi timp obligă; o ascultare pe care El o inspiră şi în acelaşi timp o cere; care este în acelaşi timp o consecinţă a mântuirii şi o parte a acestei mântuiri; şi care, ca şi toate celelalte, ne este dăruită în mod gratuit.

La Isus, şi nicidecum la ceea ce facem pentru El. Prea ocupaţi cu lucrarea, putem să Îl uităm pe Stăpân. Este posibil să avem mâinile pline şi inima goală. Dacă suntem preocupaţi cu Stăpânul nostru, nu vom neglija lucrarea; dacă inima este plină de dragostea Lui, cum nu vor fi mâinile active în slujba Sa?

La Isus, şi nicidecum la succesul aparent al eforturilor noastre. Succesul aparent nu este măsura succesului real; şi, pe de altă parte, Dumnezeu nu ne-a poruncit să reuşim, ci să lucrăm. De ce, prin urmare, să ne îngrijorăm? Partea noastră este să aruncăm sămânţa, iar Dumnezeu este Cel care va culege roada; dacă nu astăzi, atunci mâine; dacă nu prin noi, atunci prin alţii. Chiar dacă succesul ne este dăruit, este periculos să ne aţintim privirile asupra lui: pe de o parte, suntem tentaţi să ne atribuim anumite merite, pe de altă parte, căpătăm obiceiul de a ne pierde din râvnă atunci când nu mai vedem rezultate, adică exact atunci când ar trebui să fim cu atât mai energici. A privi la succes înseamnă a umbla prin vedere; a privi la Isus, a-L urma cu stăruinţă şi a-L sluji, în ciuda tuturor descurajărilor, înseamnă a umbla prin credinţă.

La Isus, şi nicidecum la darurile spirituale primite deja sau pe care le primim acum de la El. În ceea ce priveşte harul de ieri, el a trecut împreună cu slujba pentru care era dăruit. Nu ne mai putem folosi de el şi nici nu trebuie să ne oprim asupra lui. În ceea ce priveşte harul de astăzi, nu ne este încredinţat pentru a-l contempla, ci pentru a-l folosi; nu pentru a-i măsura valoarea şi, văzându-i abundenţa, să ne credem bogaţi, ci pentru a-l cheltui repede şi a rămâne săraci, «privind la Isus».

La Isus, şi nicidecum la durerea acumulată datorită păcatelor noastre sau la gradul de umilire pe care îl produc acestea în noi. Măcar dacă am fi atât umiliţi din această cauză încât să nu mai fim încântaţi de noi înşine, dacă am fi destul de întristaţi pentru a privi la Isus ca El să ne elibereze - aceasta este tot ceea ce cere El de la noi şi aceasta este de asemenea privirea care, mai mult decât orice, aduce lacrimi în ochi şi dă o lovitură de moarte mândriei. Şi când ne este dat, ca şi lui Petru, să plângem cu amar (Luca 22:62 ), ah! atunci ochii noştri întunecaţi de lacrimi să rămână mai mult ca oricând aţintiţi asupra Lui, altfel pocăinţa însăşi poate deveni o piedică dacă ne gândim să ştergem într-o  anumită măsură, prin lacrimi, aceste păcate pe care nimic nu le poate şterge decât sângele Mielului lui Dumnezeu.

La Isus, şi nicidecum la bucuria noastră, la fermitatea siguranţei noastre sau la ardoarea dragostei noastre. Altfel, dacă dragostea pare să se răcească cât de puţin, dacă siguranţa ni se clatină, dacă bucuria lipseşte - fie datorită necredincioşiei noastre, fie datorită încercării credinţei noastre - atunci, pierzând aceste sentimente, credem că am pierdut şi puterea şi ne lăsăm pradă unei dureri fără margini, dacă nu chiar unei inactivităţi amestecate cu teamă sau unei cârtiri vinovate. Ah! Mai degrabă să ne amintim că, dacă ne lipsesc câteodată sentimentele şi emoţiile aduse de ele, credinţa şi puterea ne rămân. Şi pentru ca să putem să «prisosim întotdeauna în lucrarea Domnului» (1. Corinteni 15:58 ) să privim fără încetare, nu la inimile noastre nestatornice, ci la Isus care rămâne mereu Acelaşi.

La Isus, şi nicidecum la gradul de sfinţenie la care am ajuns. Dacă cineva nu se consideră copil al lui Dumnezeu cât timp vede încă urme de murdărie în inima sa şi pietre de poticnire în viaţă, cum ar putea gusta vreodată bucuria mântuirii? Această bucurie nu se poate nicidecum cumpăra. Sfinţenia este roada mântuirii noastre şi nu sursa răscumpărării noastre. Este lucrarea lui Isus Hristos pentru noi ca să ne împace cu Dumnezeu; este lucrarea Duhului Sfânt în noi ca să ne facă tot mai mult asemenea Lui. Imperfecţiunea unei credinţe sincere, dar care nu a fost încă întărită, nu micşorează cu nimic plenitudinea lucrării perfecte a Mântuitorului, nici certitudinea promisiunilor Sale neschimbate, nici siguranţa vieţii veşnice pentru oricine se încrede în El. Astfel, a ne odihni în Mântuitorul este mijlocul sigur de a asculta; iar sufletul are putere pentru luptă doar bucurându-se de pacea iertării. Celui care abuzează fără scrupule de acest adevăr binecuvântat pentru a se abandona leneviei spirituale, şi care îşi imaginează că poate înlocui sfinţenia care îi lipseşte printr-o credinţă pe care crede că o are, trebuie să îi fie reamintită această declaraţie solemnă a apostolului Pavel: «Cei ai lui Hristos au răstignit carnea împreună cu patimile şi cu poftele ei» (Galateni 5:24 ) şi aceea a apostolului Ioan: «Cine zice: „Îl cunosc!“ şi nu ţine poruncile Lui este un mincinos şi adevărul nu este în el» (1. Ioan 2:4 ) şi o alta chiar Domnului Isus: «Orice pom care nu face rod bun este tăiat şi aruncat în foc» (Matei 7:19 ).

La Isus, şi nu la înfrângerile sau la victoriile noastre. Dacă privim la înfrângeri, vom fi descurajaţi; dacă privim la biruinţe, ne vom umple de mândrie deşartă. Nici una, nici alta nu ne pot ajuta în lupta cea bună a credinţei (1. Timotei 6:12 ). La fel ca orice alte binecuvântări, biruinţa şi credinţa prin care este câştigată aceasta biruinţă, sunt daruri ale lui Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos (1. Corinteni 15:57 ) şi toată gloria I se cuvine Lui.

La Isus, şi nicidecum la îndoielile noastre. Cu cât stăruim asupra îndoielilor, cu atât ni se par mai mari, până într-atât că parcă ne sufocă în întregime credinţa, puterea şi bucuria. Dar dacă ne întoarceam privirile pentru a le aţinti asupra Domnului Isus, care este Adevărul (Ioan 14:6 ), îndoielile se vor risipi în lumina prezenţei Sale la fel ca norii în faţa soarelui.

La Isus, şi nicidecum la credinţa noastră. Ultima şiretenie a vrăjmaşului, când nu poate să ne facă să privim în altă parte, este de a ne întoarce ochii dinspre Mântuitorul către credinţa noastră şi fie să ne descurajeze dacă ea este slabă, fie să ne facă să ne mândrim dacă este puternică, astfel ca şi într-un caz şi în celălalt să fim lipsiţi de putere. Pentru că nu din credinţă vine puterea, ci de la Mântuitorul, prin credinţă; şi nu privind la ce părem noi înşine, ci privind la Isus.

Privind la Isus şi de la El şi în El vom învăţa ce trebuie să ştim despre lume, despre noi înşine, despre durerile şi pericolele care ne pândesc, despre resursele şi biruinţele noastre; de la El învăţăm fără să fim în pericol, spre folosul sufletelor noastre; vom şti să vedem toate lucrurile sub adevărata lor lumină, pentru că El ni le va arăta şi aceasta doar la timpul potrivit şi în măsura în care această cunoştinţă va produce în noi roada smereniei, a înţelepciunii, a recunoştinţei, a curajului, a vegherii şi a rugăciunii. Tot ceea ce este de dorit să ştim, Domnul Isus ne va învăţa; tot ceea ce nu învăţăm de la El, mai bine să nu ştim.

Privind la Isus în timpul cât ne-a mai rămas pe acest pământ, cu ochii aţintiţi la Isus clipă de clipă, fără să ne lăsăm tulburaţi nici de amintirile unui trecut pe care trebuie să îl lăsăm în urmă, nici de preocupările unui viitor despre care nu ştim nimic.

Privind la Isus acum, dacă nu am privit niciodată la El,
Privind la Isus din nou, dacă am încetat pentru o clipă să Îl privim,
Doar la Isus,
La Isus neîncetat,
La Isus întotdeauna, cu o privire din ce în ce mai stăruitoare, din ce în ce mai încrezătoare, fiind «transformaţi în acelaşi chip, din glorie în glorie» (2. Corinteni 3:18 ); aşteptând astfel clipa când ne va chema să trecem de pe pământ în cer şi din timp în eternitate - clipa promisă, clipa binecuvântată, când în sfârşit «vom fi asemenea Lui, pentru că Îl vom vedea aşa cum este» (1. Ioan 3:2 ).