comori.org
comori.org

Pe urmele Lui

Hamilton Smith

Călcaţi pe urmele Lui: El, care n-a făcut păcat, nici nu s-a găsit viclenie în gura Lui; care fiind insultat nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa, ci se încredinţa pe Sine Celui care judecă drept”  (1. Petru 2: 21-23 )

Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, pentru că Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Pentru că jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.” (Matei 11: 29, 30 )

În timp ce Domnul Isus este marea temă a întregii Scripturi, totuşi fiecare fragment în parte prezintă un aspect special al Persoanei sau lucrării Lui. Versetele de mai sus aduc înaintea noastră, într-un mod foarte binecuvântat, umilul har care a marcat calea Lui de suferinţă, ca Om supus pe deplin.

În primul verset suntem îndemnaţi de către apostolul Petru să călcăm pe urmele Lui: în celălalt verset, credincioşii sunt invitaţi de către Domnul Însuşi, să înveţe de la El. Este bine pentru fiecare dintre noi să luăm în seamă îndemnul şi să răspundem invitaţiei pline de har. Pentru a face aşa însă, e nevoie să ne întrebăm plini de reverenţă: care sunt urmele pe care suntem îndemnaţi să călcăm? Şi ce înseamnă că Domnul a vrut să învăţăm de la El?

1. “URMELE LUI” (1. Petru 2: 21-23 )

În primul rând, să ascultăm îndemnul apostolului. A venit o zi în viaţa lui Petru, când Domnul I-a spus ucenicului restabilit, „Urmează-Mă!” (Ioan 21: 19 ) Acum apostolul adresează aceste cuvinte fiecăruia dintre noi, când spune „Călcaţi pe urmele Lui.” În creştinătate, chiar de către credincioşi adevăraţi, cuvintele „Călcaţi pe urmele Lui” sunt des folosite într-un mod neclar şi stângaci. Chiar şi oamenii neconvertiţi fac uz de aceste cuvinte, folosindu-le într-un mod greşit pentru a transmite falsa părere că, dacă oamenii duc la îndeplinire instrucţiunile predicii de pe munte, vor fi foarte buni creştini, asigurându-şi astfel salvarea sufletelor lor. Probabil că cei care vorbesc astfel într-un mod uşuratic despre a călca pe urmele Lui, vor avea dificultăţi în a găsi locul din Scriptură unde se găseşte îndemnul şi chiar vor prefera mai degrabă propria lor interpretare a cuvintelor, decât să cerceteze sensul cu care sunt folosite acestea de către Duhul Sfânt.

Întorcându-ne la versetul în care se găseşte îndemnul, aflăm imediat, din context, că aceste cuvinte se adresează credincioşilor - cei despre care apostolul poate spune ca ei au primit ca sfârşit al credinţei lor chiar mântuirea sufletelor lor (1. Petru 1: 9 ). Este evident atunci că, în acest loc al Scripturii, nu este niciun îndemn pentru un păcătos să calce pe urmele Lui pentru a obţine salvare. În afara morţii jertfitoare a lui Hristos şi a credinţei în sângele Lui preţios, nu poate fi salvare pentru un păcătos neajutorat. În Scriptură Dumnezeu nu foloseşte niciodată „urmele Lui” pentru a înlătura lucrarea Lui. Îndemnul „Călcaţi pe urmele Lui” este adresat deci credincioşilor şi, mai mult decât atât, este folosit cu un sens foarte distinct. Care este acest sens, aflăm din cei patru paşi distincţi care sunt puşi înaintea noastră. Este evident că multe din ceea ce a făcut Domnul în viaţa Lui minunată noi nu putem şi nici nu ni se cere să facem. El a făcut fapte măreţe, chiar a înviat morţii; El a vorbit aşa cum nici un om nu a vorbit vreodată. Noi nu suntem îndemnaţi să călcăm pe urmele Lui în aceste moduri. Cei patru paşi pe care suntem îndemnaţi să-i urmăm sunt posibili pentru toţi credincioşii, de la cel mai tânăr până la cel mai bătrân.

În primul rând, să ne amintim că El „n-a făcut păcat”. Ştim că El s-a preocupat cu a face bine; şi, chiar în aceeaşi epistolă, suntem îndemnaţi, mereu şi mereu, spre „fapte bune” şi „facere de bine”. Aici însă, îndemnul are o formă negativă; noi călcăm pe urmele Lui, pentru că El nu a făcut păcat. Orice se întâmplă, indiferent ce împrejurări pot apărea, indiferent ce eşecuri avem de întâmpinat, orice nedreptăţi am avea de suferit, orice insulte am avea de îndurat, nu trebuie să păcătuim. Comparativ, este uşor să faci bine ca un binefăcător, îngrijind de nevoile celorlalţi; dar, văzând că avem firea în noi, câteodată este dificil să nu păcătuim. Este un lucru mai măreţ să nu păcătuieşti în împrejurări dificile, decât să faci bine în unele uşoare. Domnul a fost perfect în toate împrejurările şi, indiferent de împrejurările pe care le avem de întâmpinat, prima noastră grijă trebuie să fie aceea de a călca pe urmele Lui şi de a menţine caracterul Lui, cu scopul de a nu păcătui. E mai bine să suferim răul decât să păcătuim; mai bine să-ţi pierzi cămaşa, decât să pierzi din vedere caracterul lui Hristos.

În al doilea rând, am citit: „nici nu s-a găsit viclenie în gura Lui”. Oricât de grozav a fost încercat de oameni răi, nicio întrebare pe care El a pus-o, niciun răspuns pe care L-a dat, niciun cuvânt care a ieşit de pe buzele Lui nu a fost vreodată afectat de vreo urmă de viclenie. Vai! La noi, câteodată răutatea şi invidia se pot ascunde în spatele cuvintelor care sunt „mai alunecoase ca untul” şi „mai moi ca untdelemnul”. La El niciun motiv josnic nu s-a ascuns vreodată în spatele unei vorbiri frumoase. Viclenia s-a ascuns în spatele unei întrebări aparent inocente a fariseilor religioşi, când au întrebat; „se cuvine să dăm tribut Cezarului, sau nu?”, pentru că am citit că ei căutau „să-L prindă cu vorba” (Matei 22: 15-18 ). Cu firea în noi, este prea posibil să căutăm să ne încurcăm unul pe altul cu vorbire alunecoasă şi cu întrebări aparent inocente. Vai! Noi ne putem chiar ataca unii pe alţii în ascuns, chiar în cuvintele pe care le adresăm lui Dumnezeu în rugăciuni publice. Cât de bun e atunci şi cât de necesar, îndemnul de a călca pe urmele Lui, ale Aceluia în gura căruia nu s-a găsit viclenie.

În al treilea rând, să ne amintim că Domnul a fost Unul, „care fiind insultat nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa”. În prezenţa insultelor, a falselor acuzaţii şi a învinuirilor răutăcioase, El a rămas tăcut. Când a fost acuzat pe nedrept înaintea sinedriului, El „tăcea”. La acuzaţiile iudeilor, în prezenţa lui Pilat, „nu răspundea nimic” Lui Pilat însuşi „nu i-a răspuns nici măcar un singur cuvânt” Batjocoritorul Irod L-a întrebat multe lucruri, „dar El nu i-a răspuns nimic” (Matei 26: 63 ; Matei 27 ; 12 , 14; Luca 23: 9 ). Cât de bine e pentru noi să călcăm pe urmele Lui şi, în prezenţa cuvintelor răutăcioase ale oamenilor, de oriunde ar veni ele, să păstrăm tăcere. Din alte locuri ale Scripturii este clar că creştinul poate „implora”, poate „îndemna” şi poate chiar „mustra”, dar niciodată să insulte sau să ameninţe.

În al patrulea rând, El „se încredinţa pe Sine Celui care judecă drept” A nu păcătui, a nu vorbi cu viclenie, a păstra tăcerea în prezenţa cuvintelor răutăcioase, toate acestea au un caracter negativ. Acest ultim pas este pozitiv. Dacă păstrăm tăcerea în prezenţa insultelor, nu înseamnă că nu răspundem la răutate şi invidie, ci înseamnă mai degrabă că răspunsul este lăsat lui Dumnezeu. Nu trebuie niciodată să încercăm să ne răzbunăm pe un răufăcător. Dumnezeu păstrează toată răzbunarea în propriile Sale mâini. El a spus: „A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul! Şi din nou: Domnul va judeca pe poporul Său” (Evrei 10: 30 ). Partea noastră este să călcăm pe urmele Domnului Isus şi în prezenţa insultelor să ne încredinţăm Celui care judecă drept, amintindu-ne cuvântul care spune: „nu vă răzbunaţi singuri, preaiubiţilor, ci daţi loc mâniei, pentru că este scris: A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, spune Domnul”. (Romani 12: 19 ) Din nou ne putem aminti cuvintele profetului, „Domnul este bun pentru cei care Îl aşteaptă, pentru sufletul care-L caută. Este bine ca omul să aştepte, şi aceasta în tăcere, mântuirea Domnului” (Plângerile lui Ieremia 3:25, 26 ).

Avem deci aici patru urme, perfect urmate de către Domnul, pe care suntem îndemnaţi să călcăm. În toate aceste urme, nu există cuvânt ca „a sluji”, sau orice formă de slujire, care ar face vreo impresie în această lume, ori ne-ar evidenţia printre oamenii lui Dumnezeu. Aceasta fiind astfel, am putea spune în mod nechibzuit, după ce am citit aceste îndemnuri, de a nu face rău, de a nu vorbi cu viclenie, de a păstra tăcerea în prezenţa insultelor şi de a ne încredinţa lui Dumnezeu, că nu pare în definitiv foarte mult şi este puţin dezamăgitor. Totuşi dacă punem aceste lucruri în practică şi călcăm pe urmele Lui, cu siguranţă se va afla că fraţii noştri nu vor fi dezamăgiţi de noi. Dacă am călca pe aceste urme, alţii ar vedea în noi cea mai minunată privelişte care poate fi văzută în această lume - ei ar vedea UN OM ASEMENEA LUI HRISTOS.
Dumnezeu să ne ferească să depreciem adevărata slujire pentru Hristos, şi să nu uităm că am putea călători în lumea largă pentru a sluji, să predicăm la mii de oameni, şi numele nostru să fie bine cunoscut în cercuri religioase, slujirea noastră să fie consemnată corespunzător în documente religioase, şi totuşi, totul să fie de mică însemnătate în ochii lui Dumnezeu, dacă aceşti patru paşi lipsesc. Să ne amintim că putem vorbi în limbi îngereşti şi totuşi să nu fim nimic. Astfel că, în ziua de mâine e posibil ca o mie din predicile noastre bune, de care poate că ne-am mândrit noi înşine şi pentru care fraţii noştri ne-ar fi lăudat, să fie găsite a fi doar praf şi cenuşă, în timp ce puţin din Hristos în vieţile noastre, pe care l-am uitat în întregime, va străluci în toată frumuseţea lui şi va primi răsplata strălucitoare. Astfel că aceşti paşi ar putea să nu ne expună privirilor în public astăzi, dar ne vor purta departe în gloriile Împărăţiei, în ziua de mâine. Există un cuvânt pe care ni-l amintim bine: „Dar mulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă şi cei din urmă vor fi cei dintâi” (Marcu 10: 31 ).

2. „ÎNVĂŢAŢI DE LA MINE” (Matei 11:29, 30 )

Ne va ajuta foarte mult să ducem la îndeplinire îndemnul apostolului de „a călca pe urmele Lui”, dacă luăm aminte la propriile cuvinte ale Domnului, că noi trebuie să ne „gândim bine dar la Cel care a răbdat de la păcătoşi aşa mare împotrivire”.

În primele capitole ale Evangheliei după Matei Îl vedem pe Domnul în mijlocul lui Israel, împărţind har şi putere din toate părţile, pentru a elibera oamenii de toate poverile sub care se găsesc. El a vindecat bolnavii, a hrănit pe cei flămânzi, a îmbrăcat pe cei goi, a eliberat de sub puterea lui Satan, a iertat păcate, a înviat morţii. În schimb, oamenii au luptat împotriva Lui fără motiv, i-au întors rău pentru bine şi ură pentru dragostea Lui (Psalmul 109:5 ). Au râs dispreţuitor; ei au spus că „El scoate demonii prin căpetenia demonilor” şi că a fost „un om mâncăcios şi băutor de vin” (Matei 9:20, 34 ; Matei 11:19 ).

În prezenţa împotrivirii păcătoşilor, a urii care I-a dispreţuit iubirea şi în prezenţa răutăţii care I-a respins bunătatea, cum s-a comportat El? În ciuda acestei întregi ostilităţi noi am citit că El se ruga (Psalmul 109:4 ). În loc de a se întoarce către adversarii Lui şi de a-i insulta pe aceia care L-au insultat, El s-a îndreptat către Dumnezeu în rugăciune şi S-a încredinţat pe Sine Celui care judecă drept.

Aşadar, în această scenă minunată descrisă în Matei 11 , care rezumă efectul lucrărilor Sale măreţe în mijlocul lui Israel, ni se permite să vedem cum se comportă Domnul când e dispreţuit şi respins de oameni. Îl vedem îndreptându-se către Tatăl în rugăciune şi Îl auzim spunând „Da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta.” El se supune în întregime voii Tatălui şi ia totul din mâna Lui. Astfel, cu El înaintea noastră ca Exemplul perfect, Îl auzim spunându-ne: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine”.

În Scriptură „jugul” este o imagine a supunerii faţă de voinţa altuia. De la începutul până la sfârşitul căii Sale prin această lume, Domnul, ca Omul perfect, a fost aici din voia Tatălui. Venind în lume, El a putut să spună: „Iată, Eu vin ca să fac voia Ta”. Trecând prin această lume, El a putut spune: „pentru că am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”  şi din nou, El spune: „pentru că Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui.” Aflându-Se în lume, El a putut spune, în vederea crucii, „nu voia Mea, ci a Ta să se facă” (Evrei 10 .9; Ioan 6: 38 ; Ioan 8: 29 ; Luca 22: 42 ).

Puţinele noastre împrejurări, oricât de dureroase şi de supărătoare câteodată, sunt nimic în comparaţie cu cele pe care Le-a avut Domnul de înfruntat. Dar oricare ar fi circumstanţele, noi suntem îndemnaţi să luăm jugul Domnului in linişte, supunându-ne la ceea ce permite Tatăl.

Mai mult, Domnul spune: „învăţaţi de la Mine, pentru că Eu sunt blând şi smerit cu inima”. El nu a fost numai blând şi smerit în felul Lui de a se comporta, ci El a fost „blând şi smerit cu inima”. Comportamentul corect pe care oamenii îl pot vedea este comparativ uşor de adoptat, dar starea corectă a inimii, pe care numai Domnul singur o poate vedea, poate rezulta numai din îndreptarea noastră în rugăciune către Domnul şi supunându-ne voii Tatălui. Din fire, noi nu suntem nici blânzi, nici smeriţi. În loc să facem loc altora smeriţi, ne afirmăm pe noi înşine. În loc de a avea gânduri umile despre sine, suntem predispuşi din fire la autoimportanţă. Pentru a corecta toate aceste tendinţe naturale ale firii, Domnul ne captează atenţia, pe când spune „Învăţaţi de la Mine”. În timp ce privim la El şi admirăm aceste calităţi minunate, încetul cu încetul, suntem schimbaţi asemenea chipului Său. Devenim, moral, ca Acela pe care-L admirăm. Vai! Faptul că deseori suntem atât de puţin asemenea Lui ne spune, mult prea limpede, cât de puţin Îl avem înaintea sufletelor noastre- cât de puţin învăţăm de la El.

Luând jugul Său şi învăţând de la El, vom găsi odihnă pentru sufletele noastre. Insistând asupra împrejurărilor dificile pe care le-am putea întâlni, neliniştindu-ne sufletele din cauza insultelor care ne-ar putea fi aduse, din cauza trădării falşilor prieteni, a răutăţii persoanelor invidioase, nu va aduce nicio odihnă sufletului. Supunându-ne faţă de ceea ce Tatăl permite şi surprinzând frumosul caracter al lui Hristos, în toată blândeţea şi modestia lui, în timp ce învăţăm de la El, ne bucurăm de odihna spirituală, care a fost dintotdeauna partea Domnului într-o lume a neliniştii.

Mai mult, dacă purtăm jugul Lui şi ne supunem astfel voii Tatălui, vom afla că jugul Lui e bun şi că sarcina Sa este uşoară. Deoarece călcând pe urmele Lui, nepăcătuind, nevorbind cu viclenie, păstrând tăcerea în prezenţa insultelor şi încredinţându-ne pe noi înşine lui Dumnezeu, vom avea sprijinul Lui, ca fiind înjugaţi cu El, în supunere faţă de voia Tatălui. Şi cu ajutorul Lui şi, în părtăşie cu El, vom afla cât de adevărate sunt cuvintele Lui, „jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”.

Aşadar, pe când citim aceste cuvinte ale Scripturii, suntem făcuţi conştienţi că Petru nu ne îndeamnă să urmăm paşi imposibil de urmat; nici Domnul nu ne cere să învăţăm lecţii imposibile. Domnul ne cere să învăţăm de la El, în supunere faţă de voia Tatălui, în blândeţe, care se gândeşte la ceilalţi şi în smerenie, care nu se gândeşte la sine.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *