comori.org
comori.org

Odihna lui Dumnezeu şi calea care duce la ea

J. N. Darby

Este un lucru binecuvântat, dar în acelaşi timp şi un lucru teribil - teribil pentru omul firesc - să ai a face cu Dumnezeu. Şi când te gândeşti, noi uităm aşa uşor acest lucru! Totuşi, în orice împrejurare, în orice timp al zilei, în fiecare minut al vieţii noastre, avem a face cu Dumnezeu. Inima noastră firească totdeauna caută să alunge gândul prezenţei lui Dumnezeu şi atunci noi, întocmai ca nişte copii neascultători, ne temem chiar şi la gândul acestei prezenţe.

Persoanele care caută totdeauna cauzele de a doua mână ale întâmplărilor care-i privesc, prin această obişnuinţă greşită sunt conduse spre necredinţă practică. Dar această primejdie ameninţă şi pe credincioşi; a lua în consideraţie numai împrejurările înseamnă să pierzi în mod practic gândul că ai a face cu Dumnezeu. Şi dacă umblăm după bucurie, unde vom găsi binecuvântarea pe care nimic nu o poate întuneca, decât în faptul de a avea a face cu Dumnezeu?

Dumnezeu nu este numai izvorul binecuvântării, ci este însăşi binecuvântarea. Negreşit, multe binecuvântări da Dumnezeu copiilor Săi pe drumul vieţii lor, cum de atfel El dă binecuvântări chiar şi celor care nu sunt ai lui Hristos, dar binecuvântarea supremă este să ai face cu Dumnezeu, care este izvorul puterii noastre şi al oricărei bucurii. Când ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeu, atunci învăţăm că El este iubire şi că toate lucrurile vin de la El. Şi atunci nu mai este vorba să ştim ce ne aduc împrejurările, căci pe acestea le privim pe toate prin iubirea Lui.

S-ar putea să fiu chemat să trec prin durere sau tristeţe, dar aceste încercări vin ca o arătare a iubirii lui Dumnezeu, pentru că ele vin de la El. Acolo unde Dumnezeu este puţin cunoscut, se întâlnesc murmure faţă de unele împrejurări şi aceasta, pentru că lipseşte încrederea în iubire Lui: acolo, gândul că ai a face numai cu Dumnezeu pricinuieşte mai degrabă teamă decât bucurie.

Când ne oprim la împrejurări, spre a lua în seamă numai simţămintele noastre, numai părerea noastră cu privire la ele, aceasta arată clar că sufletele noastre nu stau în legătură cu Dumnezeu, aşa cum ar trebui să stea.

Noi nu trebuie să fim preocupaţi de împrejurările noastre şi atâta tot, ci trebuie să fim preocupaţi de ceea ce urmăreşte Dumnezeu prin ele. Cugetele noastre se cade să se obişnuiască bine cu lucrul acesta, căci cugetele noastre au a face cu Dumnezeu şi noi nu trebuie să trecem cu vederea faptul că ceea ce se află în inmile noastre, pentru Dumnezeu este gol şi descoperit. Şi chiar înainte ca noi să ne dăm seama, Dumnezeu vede ceea ce ar putea să micşoreze sau să împiedice părtăşia noastră cu El.

Dumnezeu cârmuieşte împrejurările, toate împrejurările noastre, ca să ne lumineze şi să scoată piedicile din inimile noastre ! Nu împrejurarea crează răul; împrejurarea numai îl provoacă; ea lucrează asupra răului care se găseşte deja în inimile noastre, ea scoate la iveală lucrul care se găseşte între Dumnezeu şi noi. Dumnezeu cunoaşte gândurile şi intenţiile inimilor noastre; şi, fiindcă ne iubeşte, El nu poate lăsa în inimile noastre ceva care micşoreză ataşamentul nostru faţă de Domnul, ceva care ar împuţina încrederea noastră în Dumnezeu. El vrea ca noi să ne bucurăm din plin de binecuvântarea Lui.

Inima omenească însetează după odihnă, o caută aici jos, pe pământ, dar odihna nu se află aici. Este scris doar: "Rămâne o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu". Să constaţi că nu există odihnă aici, jos, pe pământ, este un lucru binecuvântat, dar şi un lucru trist : este ceva cum nu se poate mai trist pentru omul firesc (deoarece, căutând odihnă aici, este mereu dezamăgit). Este însă o binecuvântare pentru omul cel nou, deoarece acesta, fiind născut din Dumnezeu, nu poate să guste decât odihna lui Dumnezeu. Copilul lui Dumnezeu nu poate găsi odihnă decât acolo; da, el nu-şi poate pune încrederea nici în împrejurările fericite, nici în situaţia sa, deoarece păcatul este în toate, iar Dumnezeu vrea ca noi să avem odihna noastră în propria Lui odihnă.

El nu poate să fie satisfăcut în perfecţiune, în sfinţenie, decât cu El Însuşi, cu Domnul Isus Hristos. Pentru că El este iubire şi pentru că de El depind toate lucrurile, Dumnezeu vrea să ne introducă în propriile Sale bucurii. Dacă sufletele noastre ar cunoaşte odihna aceasta şi s-ar opri să guste din ea, atunci s-ar isprăvi cu alergarea noastra în altă parte, după odihnă. Negreşit, sunt bucurii pe drumul vieţii, dar când ajungi să te sprijini pe ele, aceste bucurii ajung pentru tine ca otravă, ca prepeliţele pustiei.

Când privirea noastră se abate de la odihna lui Dumnezeu, inima noastră caută odihna aici, jos, pe pământ. Dar, ori de câte ori ne ataşăm de un lucru pe care socotim că ne putem sprijini, găsim în acel lucru o nouă sursă de conflicte, de tulburări, de frământări şi greutăţi de suflet.

Dumnezeu ne iubeşte prea mult şi de aceea nu îngăduie să ne găsim odihna aici, unde totul este rău; iar când încercăm totuşi s-o găsim, Dumnezeu trimite vreun eveniment, o împrejurare oarecare, pentru a ne face să descoperim starea inimilor noastre, punându-Se astfel de-a curmezişul voinţei noastre. Aceste împrejurări nu ne-ar tulbura, dacă ele n-ar găsi în noi ceva potrivnic voii lui Dumnezeu; ele ar trebui să ne atingă doar ca un vânt uşor. Dumnezeu nimiceşte tot ce încearcă să întrerupă părtăşia noastră cu El, tot ceea ce ar putea să ne împiedice de la a căuta odihna numai în El; şi astfel disciplina Lui nu este altceva decât lucrarea iubirii Lui. Dacă Dumnezeu nimiceşte odihna noastră de aici, aceasta o face numai şi numai ca să ne introducă în propria Sa odihnă.

Duhul Sfânt nu se poate odihni în niciun lucru de pe pământ, nici chiar în "biserică", aşa cum se prezintă ea în vremea de faţă. Dacă n-ar fi aşa, ar terbui ca El să-Şi piardă dragostea Sa pentru sfinţenie. Niciodată Dumnezeu nu va găsi odihna în vreun lucru pământesc înainte ca totul să fie desăvârşit pe pământ. Este scris: "...Fiindcă cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale". Aici nu este vorba despre mântuire; aceasta este ceva asigurat. În legătură cu mântuirea, odihna se află pentru totdeuna în Dumnezeu şi apoi şi în noi. Prin ascultarea lui Hristos, mulţi sunt socotiţi neprihăniţi. "Căci printr-o singură jertfă, El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei sfinţiţi" ( Evrei 10:14 ). Deci, în privinţa dobândirii îndreptăţirii, cel credincios a sfârşit-o cu propriile sale lucrări. Chestiunea tratată aici priveşte pe cei ce sunt îndreptăţiţi, pe aceia pe care Dumnezeu i-a adus în sânul propriei Sale familii, pe aceia pe care El vrea să-i introducă în bucuria propriei Sale binecuvântări, în bucuria Sa, în odihna Sa.

Este cu neputinţă ca părinţii care îşi iubesc copiii, să nu dorească să se bucure de ei, să nu le placă prezenţa lor. Cuvântul spune: "Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiiilor voştri, cu atât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor care I le cer" (Matei 7:11 ).

Dumnezeu doreşte să ne introducă în propria Sa bucurie; şi ne-a făcut părtaşi ai firii dumnezeieşti, ca să ajungem astfel în stare să gustăm această bucurie. Dragostea Lui Dumnezeu nu poate fi mulţumită, câtă vreme există în noi ceva care ne împiedică de a ne bucura de El. Autorul epistolei către Evrei arată, în acest capitol, că iudeii nu intraseră în odihnă. Cu toate că cei credincioşi pătrund "în odihnă", nu era nicio nevoie să spună creştinilor evrei mai mult decât ne este spus nouă (şi anume că iudeii nu intraseră în odihnă), căci ei aveau nevoie de răbdare din pricina întristărilor şi persecuţiilor.

Şi noi avem nevoie de răbdare în toate încercările şi luptele noastre. Cele două îndemnuri date de autorul epistolei nu arată deloc o stare de odihnă: "Să ne temem deci" (să luăm bine seama) şi "să ne grăbim". Dacă ar fi fost vorba aici despre dobândirea îndreptăţirii prin credinţă, s-ar fi spus: Să nu ne temem şi să nu ne grăbim, căci a împlinit Hristos totul pentru noi! Dar această teamă şi această grabă (siguranţă) despre care este vorba aici, amândouă încep după ce chestiunea dobândirii îndreptăţirii a fost aranjată odată pentru totdeauna, deci după ce am fost răscumpăraţi, scoşi din Egiptul moral şi aduşi să străbatem pustia. Pentru că am ajuns să avem o deplină încredere în iubirea lui Dumnezeu, ne temem de orice lucru şi de orice lucrare a omului firesc, care ar putea să se aşeze între Dumnezeu şi noi. Binecuvântarea ne este asigurată, dar prin îndemnuri ca acestea: "să ne temem". "Să ne grăbim (sârguim)"; prin aceste îndemnuri, Dumnezeu ne păstrează pe drumul cel drept. Astfel, El ne înştiinţează, pentru ca noi să fim în gardă în ceea ce priveşte răscumpărarea noastră faţă de El în timpul drumului nostru spre odihnă. Negreşit, prin credinţă suntem păstraţi; şi apostolul Pavel spune : "...dacă prin orice mijloc pot să ajung..." el vorbeşte aşa nu pentru că nu are siguranţa sfârşitului, ci pentru că vedea greutăţile drumului şi se temea de orice lucru care ar fi putut să-l oprească o clipă din alergare.

De îndată ce arătăm indulgenţă faţă de omul firesc, această indulgenţă caută să ne facă să umblăm pe calea cea largă, al cărei sfârşit îl cunoaştem; dar ştim că harul ne va feri de un asfel de sfârşit. Despre teama pe care o au sfinţii cu o inimă sinceră, curată - este vorba în capitolul 4 de la Evrei. Omul neîntors la Dumnezeu nu se teme de Satan, dar dacă el nu este în totul împietrit, se teme de Dumnezeu. Sfinţii însă nu se tem de Dumnezeu în felul acesta, dar se tem mult de tot de Satan. Domnul Isus spune despre oile Sale că ele fug de străin, căci nu îi cunosc glasul. Oile se tem de oricine în afară de păstor. Se tem grozav de lup. Dacă le-ar spune cineva: "Sfârşitul este asigurat, ce interesează restul?" - oile ar cunoaşte că acesta nu este glasul Bunului Păstor.

Da, spune credinciosul, nu mi-e de ajuns să ştiu că am să fiu în curând cu Dumnezeu. Este adevărat, acum Îl cunosc, doresc să mă bucur de prezenţa Lui în vremea de faţă, dar mă tem mult de tot de ce ar putea să se aşeze între El şi mine, mă tem de orice gând care ar putea să-mi împiedice ochiul de a fi simplu şi curat înaintea lui Dumnezeu.

Când ochiul este simplu, trupul întreg este plin de lumină, iar urmarea este aceasta: tot ceea ce este rău ajunge descoperit, orice piedică ce ni se pune în cale este adusă la cunoştinţa lui Dumnezeu. Nu avem de ce să ne temem şi de ce să ne îndoim în privinţa iubirii lui Dumnezeu faţă de noi; dar trebuie să umblăm dându-ne seama că străbatem pustiul.

Nu ne temem niciodată de prezenţa lui Dumnezeu, dar tremurăm la gândul că am putea uita de existenţa Satanei. Copilul lui Dumnezeu ştie că pământul acesta este sec, uscat, lipsit de apă; aduceţi-l însă în prezenţa lui Dumnezeu şi sufletul lui va fi satisfăcut, adăpându-se din râul bucuriei Lui. Răscumpararea ne introduce în pustie şi acolo, dacă nu avem pe Dumnezeu, nu avem nimic. Din clipa în care pierdem din verdere privirea şi mâinile lui Dumnezeu, nu ne rămâne decât propria noastră nebunie, cu nisipul pustiei în jurul nostru.

Toate lucrurile ne dovedesc că nu există odihnă aici, pe pământ; când te temi de omul vechi şi de Satan, negreşit nu ai odihnă; este o grijă şi o activitate a sufletului în propriul său domeniu. Noi trebuie să cunoaştem care ne este slujba, sfera noastră de acţiune şi de lucru.

Noi avem o sferă de acţiune în care viaţa dumnezeiască, viaţă care ne este dată, poate să exercite propriile ei facultăţi şi să găsească propriile ei resurse. Biserica are propriile ei bucurii, interesele ei particulare, tezaurele ei, sfera ei de viaţă, propriul ei câmp de sentimente, într-un cuvânt: ea are lumea ei proprie în care este roada pentru Dumnezeu.

Ai şi tu în aceasta porţia ta? Este aceasta plăcerea sufletului tău: să consideri bogăţiile lui Hristos că binele care este în Dumnezeu? Tot ce mi-am însuşit până acum din bogăţiile lui Hristos nu este decât un mijloc pentru a ajunge la bogăţiile Lui, care sunt de nepătruns. Căutarea bogăţiilor lui Hristos este lucrarea sfântă care ne păstrează în simţământul viu cu privire la ceea ce avem în El şi astfel ne face să socotim ca nevrednice toate bogăţiile pe care ni le poate da lumea.

Numai privirea ţintă la Hristos ne face în stare să rezistăm la ispitele lumii şi faţă de păcat; nu din gândirea la lucrurile care ne tentează putem să scoatem tăria necesară pentru a birui; nici lăsând gândul nostru să se oprească asupra lucrului dorit vom câştiga biruinţa; ci privilegiul nostru este să ne ocupăm cu Domnul Isus Hristos şi să biruim astfel prin El. Libertatea noastră constă în aceasta: să nu fim mai departe supuşi păcatului, ci să slujim lui Dumnezeu fără să ne lăsăm împiedicaţi de cele ale omului vechi. Nu am nevoie de libertate pentru omul cel vechi; nu am nevoie de libertate decât pentru omul cel nou ca să fac voia Tatălui meu!

Deşi nu pare un privilegiu să vorbeşti de temere şi de lucrare, de osteneală, în realitate este totuşi un privilegiu; şi pentru că în această privinţă noi avem lipsuri, este şi acesta un privilegiu binecuvântat: să ştii că Dumnezeu cercetează inimile şi vorbeşte cu conştiinţa noastră în toate lucrurile în care noi avem a face cu El.

Nu este oare o înviorare pentru oricine iubeşte sfinţenia, să ştie că Dumnezeu vine să măture casa până ce nimic nu mai înstrăinează pe om de Ocrotitorul său şi până ce nimic nu mai întristează ochii Lui? Vom putea merge bucuroşi atunci în lumina. Prin Cuvântul Său, Dumnezeu ne arată răul: aşa obişnuieşte să procedeze Duhul în prezenţa Lui; şi, când ne-a făcut să descoperim ceea ce este de corectat la noi, ne vorbeşte El oare despre lucrul acesta în spirit de judecată? Nicidecum! El spune: În viaţa ta este ceva care nu se potriveşte cu iubirea Mea, ceva care nu satisface această iubire. Dumnezeu vrea ca noi să vedem ceea ce este un obstacol pentru iubirea Lui şi, când noi neglijăm să ne judecăm pe noi înşine în lumina Cuvântului Lui, atunci El lucrează faţă de noi, aplicându-ne disciplina Sa.

Poate vrem să ne găsim odihna aici, pe pământ; atunci intervine: ne scoate din nou din dragostea pentru acest pământ, afară numai dacă găseşte El necesar să ne lase un moment pe seama noastră înşine, pentru că atunci cugetele noastre să fie trezite prin vreo cădere oarecare.

Împrejurările pot să pară că ne pun la încercare şi să ne lase nedumeriţi; dacă prin aceste încercări noi recunoaştem însă prezenţa lui Dumnezeu, totul este pace, cu toate că aceasta nu ar fi odihnă. Aceasta nu este odihna care să fie căutată, preţuită; ea nu se găseşte aici, pe pământ.

Sfinţenia lui Dumnezeu nu ne va lăsa să ne odihnim acolo unde este păcat. Iubirea lui nu ne va lăsa să ne odihnim acolo unde este tristeţe.

Binecuvântat să fie Dumnezeu! Rămâne o odihnă pentru noi şi ce bucurie, ce sfinţenie vom găsi în odihna lui Dumnezeu! În această odihnă nu este nici păcat, nici tristeţe, nici tulburare: este Dumnezeu Însuşi şi noi ne vom odihni în El. Strălucirea prezenţei Lui va risipi orice nor.

Dacă voi, preaiubiţilor, aţi cunoaşte doar un pic din iubirea Lui fără margini, un pic din gândul iubirii Lui faţă de voi, atunci aţi spune totdeauna: "Dumnezeul meu, lucrează Tu, alege Tu pentru mine, mustră-mă Tu, ca să pot avea o deplină părtăşie cu iubirea Ta!" Dumnezeu îşi va face partea Sa, după ce voi o veţi face pe a voastră.

Preaiubiţilor, nu fiţi mulţumiţi cu măsuri mici, nu fiţi mulţumiţi cu mici plăceri, ci mergeţi mai departe. Priviţi drept la Domnul Isus Hristos, căci El, El Însuşi este toată bucuria voastră, toată odihna voastră!

În Cuvântul lui Dumnezeu suntem îndemnaţi, prin autorul epistolei către Evrei 12:1-3 : "De aceea şi noi, având un nor aşa de mare de martori care ne înconjoară, dând la o parte orice greutate şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor, să alergăm cu răbdare în alergarea care ne săa înainte, privind ţintă la Isus, căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei, care, pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea, şi şade la dreapta tronului lui Dumnezeu. Gândiţi-vă bine dar la Cel care a răbdat de la păcătoşi aşa mare împotrivire faţă de Sine, ca să nu obosiţi, descurajându-vă în sufletele voastre."

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *