comori.org
comori.org

Grădina Domnului

Hamilton Smith

Eşti o grădină închisă, sora mea, mireaso! Un izvor închis, o fântână pecetluită! Lăstarii tăi sunt un paradis de rodii, cu roade scumpe; hena cu nard, nard şi şofran, trestie mirositoare şi scorţişoară, cu tot felul de arbori de tămâie; smirnă şi aloe, cu cele mai alese miresme: o fântână în grădini, un izvor de ape vii, care curg din Liban. Trezeşte-te, vânt de la nord, şi vino, vântule de la sud! Suflă peste grădina mea, ca să-i picure miresmele! Să vină preaiubitul meu în grădina lui şi să mănânce roadele ei scumpe. Am venit în grădina mea, sora mea, mireaso! Am cules smirna mea cu mireasma mea; am mâncat fagurul meu cu mierea mea; am băut vinul meu cu laptele meu. ( 4:12 - 5:1 )

Ce cuvinte alese foloseşte Mirele pentru a o asemăna pe Mireasă cu o grădină a desfătărilor! Probabil toţi credincioşii cu o inimă deschisă pentru a pricepe Scriptura înţeleg că Mirele sau „Preaiubitul” din Cântarea Cântărilor este o imagine a lui Hristos. Cei mai mulţi vor fi de acord şi că Mireasa este imaginea poporului Său pământesc. Deşi în mod direct imaginea miresei se referă la poporul pământesc al lui Hristos, cu siguranţă că putem face o aplicaţie la Adunare, mireasa cerească a lui Hristos.

Mai mult, dacă descoperim în această grădină calităţile pe care Hristos le găseşte în mireasa Lui pământească, nu aflăm astfel ce caută dragostea lui Hristos în inimile celor care alcătuiesc mireasa Lui? Să medităm la această grădină, la izvorul ei, la roadele ei, la miresmele din ea şi la apele ei vii, ca o imagine a ceea ce Domnul ar vrea să fie inimile noastre pentru El.

Mai întâi, observăm că Mirele vorbeşte întotdeauna despre grădină ca fiind a Lui: „grădina Mea”, în timp ce mireasa se bucură să spună „grădina Lui”. „Trezeşte-te, vântule de la nord... suflă peste grădina mea”, spune Mirele. Mireasa răspunde: „Să intre preaiubitul meu în grădina lui”. Iar Mirele răspunde la rândul lui: „Eu intru în grădina mea”.  Aplicaţia este simplă: Domnul cere inimile noastre pentru El Însuşi. ”Fiul Meu, dă-mi inima ta!” (Proverbe 23:6 ). „Sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn” este îndemnul apostolului (1. Petru 3:15 ); şi din nou, alt apostol se roagă ca „Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă” (Efeseni 3:17 ). Domnul doreşte nu doar timpul nostru, banii noştri, inteligenţa noastră sau slujirea noastră neobosită, ci, mai întâi şi mai mult decât orice, El doreşte dragostea noastră. Ne-am putea da săracilor averea şi trupurile să fie arse, dar fără dragoste nu ne va folosi la nimic. Domnul ne spune încă: „Dă-Mi inima ta!

Ţi-ai părăsit dragostea dintâi” era o avertizare solemnă, arătând că orice virtute ar fi avut credincioşii respectivi, inimile lor nu mai erau o grădină pentru Domnul. După cum a spus cineva odată: „Poate că o soţie are grijă de casă şi îşi împlineşte toate îndatoririle în aşa fel încât soţul ei nu i-ar putea reproşa nimic; dar dacă dragostea ei s-a micşorat, oare va putea toată slujirea să fie de ajuns pentru soţul ei, a cărui dragoste a rămas la fel ca la început?” (J.N.D.).

Mai presus de toate deci, Domnul doreşte inima noastră întreagă. Grădina trebuie să fie a Lui. Mai mult, dacă Domnul doreşte ca inimile noastre să fie o grădină pentru desfătarea Lui, aceste inimi trebuie să poarte semnele unei grădini după gândul Lui.

Citind această descriere impresionantă a grădinii Domnului, observăm cinci trăsături remarcabile care exprimă în imagini cum ar dori Domnul ca inimile noastre să fie pentru El. Mai întâi, grădina Domnului este o grădină închisă. În al doilea rând, este o grădină udată, cu izvorul închis şi cu fântâna pecetluită. În al treilea rând, este o grădină roditoare – un paradis de rodii cu roade scumpe. În al patrulea rând, este o grădină înmiresmată, cu pomi de tămâie şi cele mai alese miresme. In sfârşit, este o grădină înviorătoare de unde curg „izvoare de apă vie” şi ale cărei miresme învăluie lumea dimprejur.

O grădină închisă. Dacă inima este păstrată pentru plăcerea Domnului, trebuie să fie ca „o grădină închisă”. Este o imagine a unei inimi despărţite de lume, separate de rău. Pusă deoparte pentru Domnul. Nu am putea spune că, în ultima rugăciune a Domnului Isus, vedem dorinţa inimii Sale ca poporul Lui să fie ca o „grădină închisă”? Îl auzim spunându-I Tatălui că ai Săi sunt un popor pus deoparte: „Ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume”. De asemenea, vedem că El doreşte ca poporul Lui să fie păzit, pentru că Se roagă: „Păzeşte-i de cel rău”. Mai presus de toate, El Se roagă ca ai Săi să fie un popor sfânt: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău” (Ioan 17:14-17 ).

Nu ne îndeamnă înţeleptul să ne păstrăm inimile ca o „grădină închisă”, când spune: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice se poate păzi”? (Proverbe 4:23 ). Din nou, nu am face bine să urmăm chiar cuvintele Domului: „Mijlocul să vă fie încins”? Dacă nu suntem încinşi cu adevărul în inimile şi în gândurile noastre, atunci ele ne sunt repede atrase de lucrurile lumii acesteia şi inima încetează să fie „o grădină închisă”. Din nou, apostolul Iacov doreşte ca inimile noastre să fie păzite de rău, avertizându-ne: „dar dacă aveţi gelozie amară şi duh de partidă în inimile voastre, nu vă lăudaţi şi nu minţiţi împotriva adevărului! ... Pentru că, unde este gelozie şi duh de partidă, acolo este dezordine şi orice lucru rău.” (Iacov 3:14-16 ). Întotdeauna dezordinea şi dezbinarea din poporul lui Dumnezeu au fost provocate de invidia şi dezbinarea ascunse în inimi. Putem fi siguri că inima care ţine în ea amărăciune, invidie şi dezbinare (o inimă împărţită) nu poate fi o grădină pentru Domnul.

Cât de necesar este deci să ne păstrăm inimile despărţite de lume, păzite de rău! Totuşi, a refuza ce dă lumea şi ce vine din partea firii nu este garanţia că inimile noastre vor fi „o grădină închisă”. Domnul doreşte ca inimile noastre să fie sfinţite, puse deoparte pentru plăcerea Lui, fiind preocupate cu adevărul şi cu tot ce este în armonie cu Hristos. Oare nu prezintă apostolul Pavel filipenilor „o grădină închisă” - o inimă sfinţită pentru Domnul - când spune „toate cele adevărate, toate cele vrednice de respect, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele vrednice de iubit, toate cele vorbite de bine, dacă este vreo virtute şi dacă este vreo laudă, la acestea gândiţi”?

Dacă inima ne este plină de griji, frământându-se în legătură cu diverse greşeli, plină de amărăciune faţă de cei care ne-au greşit; dacă ne complacem în presupuneri răutăcioase, în gânduri pline de răutate şi gânduri de răzbunare faţă de vreun frate, cu siguranţă inima noastră nu va fi o grădină pentru Domnul.

Dacă dorim ca inimile noastre să fie eliberate de lucrurile care ne întinează şi ni le transformă într-un pustiu arid, înăbuşind grădina cu buruieni, să urmăm îndemnul apostolului, care ne spune: „Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu”. După ce, ca Ana odinioară, ne-am vărsat inimile înaintea Domnului şi ne-am uşurat mintea de toate grijile, necazurile şi încercările care ne apăsau, vom înţelege ce înseamnă versetul: „...şi pacea lui Dumnezeu, care întrce orice pricepere, vă va păzi inimile şi gânduirle prin Hristos Isus”. Astfel eliberate de tot ce ar putea interveni între noi şi Dumnezeu, inimile noastre vor fi libere să se bucure de lucrurile lui Hristos, iar minţile libere să „gândească la acestea” - aceste lucruri sfinte şi curate care caracterizează pe cel a cărui inimă este „o grădină închisă”.

O grădină udată. Inima care este pusă deoparte pentru Domnul va avea un izvor ascuns de înviorare şi bucurie. Va fi o grădină cu „un izvor închis” şi „o fântână pecetluită”. Un izvor este o resursă inepuizabilă; o fântână este rezultatul acest izvor. Profetul poate spune despre cel care umblă după gândul Domnului că sufletul lui va fi ca „o grădină udată, ca un izvor de ape, ale cărui ape nu înşală” (Isaia 58:11 ). Domnul i-a vorbit femeii de la fântâna din Sihar despre „un izvor de apă care ţâşneşte spre viaţă eternă” , care va fi în cel credincios. Pentru a avea bucurie, lumea depinde în întregime de împrejurările exterioare; credinciosul are un izvor de bucurie înăuntrul lui - viaţa ascunsă trăită în puterea Duhului Sfânt.

Ca izvor de viaţă, Duhul Sfânt împlineşte toate nevoile noastre spirituale, călăuzindu-ne în „tot adevărul”; ca fântână a vieţii, El ne preocupă inimile cu Hristos cel Înălţat. Domnul poate spune: „Duhul adevărului care vine de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine” - Hristos în noul Său loc în glorie. Ca Izvor, Duhul ne înviorează sufletele cu adevărul; ca fântână alimentată de izvor, ne face inimile să se preocupe cu Hristos. Să ne amintim totuşi că izvorul, sursa binecuvântării, este „un izvor închis”, iar fântâna este „o fântână pecetluită”. Nu ne aminteşte acesta faptul că izvorul binecuvântărilor pentru cel credincios este pecetuluit pentru lume, cu totul separat de ceea ce vine din fire? Domnul vorbeşte despre Mângâietorul ca despre Cel pe care „lumea nu-L poate primi.....”(Ioan 14:17 ). Şi de asemenea: „Deoarece carnea pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva cărnii; şi acestea se împotrivesc unul altuia.” (Galateni 5:17 ). Dar vai! ne preocupăm cu lucrurile cărnii, ne îndreptăm spre lume, doar ca să realizăm apoi că întristăm Duhul; şi astfel inimile noastre, în loc să fie o grădină bine udată, devin un deşert arid şi sterp.

O grădină roditoare. „Izvorul” şi „fântâna” vor transforma  grădina Domnului într-o grădină roditoare - „un paradis de rodii cu roade scumpe”. Dacă nu este întristat, Duhul va produce în inimile noastre „roada Duhului” care, ne spune apostolul, este „dragostea, bucuria, paeca, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Galateni 5:22 ). Ce sunt aceste roade scumpe dacă nu reproducerea caracterului lui Hristos în cel credincios? Fântâna, alimentată de izvor, ne face să ne preocupăm cu Hristos şi cu perfecţiunile Lui; şi, privind gloria Domnului, suntem schimbaţi în chipul Lui din glorie în glorie. Astfel inimile devin o grădină a Domnului, aducând roade preţioase pentru plăcerea inimii Lui.

O grădină înmiresmată. Grădina Domnului nu este numai o grădină a roadelor bogate, dar şi o grădină a plantelor aromate din care se înalţă miresme scumpe. În Scriptură, roada este o imagine a perfecţiunilor lui Hristos, dar plantele aromate cu miresmele lor vorbesc despre adorarea care Îl are ca ţintă pe Hristos. În închinare nu căutăm să primim vreo binecuvântare de la Hristos, ci să-I aducem adorarea inimilor noastre. Când înţelepţii din Răsărit s-au aflat în prezenţa „Copilaşului”, au căzut cu faţa la pământ şi „I s-au închinat”, şi „I-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie” (Matei 2:11 ). Când Maria a uns picioarele lui Isus cu un „mir de nard foarte scump”, ea nu era la picioarele Lui pentru a primi învăţătură, ca în atâtea alte ocazii, sau pentru a fi mângâiată în durerea ei; ea era acolo pentru a dărui adorarea unei inimi pline de simţământul prezenţei Lui. Era bine să stea la picioarele Lui ca să asculte cuvântul Său, dar în niciunul din aceste cazuri nu citim despre nard şi mireasma lui.  Dar când ea se află la picioarele Lui în închinare, cu mireasma ei preţioasă, citim că „toată casa s-a umplut de mirosul mirului” (Ioan 12:1-3 )

Sfinţii din Filipi, prin darul lor pentru apostolul Pavel, au arătat într-adevăr ceva din perfecţiunile lui Hristos - mângâierea dragostei şi compasiunii Lui - şi astfel au adus din belşug roadă; în darul lor era într-adevăr ceva din acel „parfum de bună mireasmă, o jertfă primită, plăcută lui Dumnezeu.” (Filipeni 2:1 ; 4:17,18 ).

Cât despre noi cei de azi, dacă vrem ca inimile noastre să fie o grădină pentru Domnul, să nu uităm că Domnul nu doreşte doar roada preţioasă a Duhului Sfânt, reproducând în noi ceva din caracterul Său plăcut, ci şi un duh de închinare care să se înalţe spre El ca o mireasmă de bun miros.

O grădină învioarătoare. În sfârşit, Domnul doreşte ca grădina Sa să fie o sursă de înviorare pentru lumea din jur. O grădină din care să curgă „râuri de apă vie”. Domnul spune despre cel credincios, în care locuieşte Duhul Sfânt, că este un izvor de binecuvântare către o lume în nevoie: „Din inima lui vor curge râuri de apă vie” (Ioan 7:38,39 ).

Astfel învăţăm din Cântarea Cântărilor că Domnul doreşte să aibă inima noastră ca o grădină a desfătărilor pentru El Însuşi. El stă la uşa inimii noastre şi bate, pentru că doreşte să intre şi să locuiască în inimile noastre. Dacă ezităm să-i deschidem, El ar putea spune la fel ca mirele din Cântarea Cântărilor: „Trezeşte-te, vânt de la nord, şi vino, vântule de la sud! Suflă peste grădina Mea, ca să-i picure miresmele!”. E posibil ca El să îngăduie împrejurări dificile, încercări şi necazuri, ca să ne atragă la El, şi să putem spune şi noi precum mireasa: „Să vină preaiubitul meu în grădina Lui...

Dacă ne deschidem inima pentru El, vom experimenta adevărul cuvintelor Lui: „Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la El, voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:20 ). În acelaşi fel, cînd mireasa spune: „Să vină preaiubitul meu în grădina Lui”, mirele răspune îndată: „Am venit în grădina mea, sora mea, mireaso! Am cules smirna mea cu mireasma mea; am mâncat fagurul meu cu mierea mea; am băut vinul meu cu laptele meu”.

Dacă inima credinciosului este păstrată în despărţire de lume, păzită de rău şi pusă deoparte pentru Domnul, va deveni ca „o grădină închisă”. În acea grădină să află un izvor de bucurie tainică şi de înviorare care umple fântâna, şi astfel apar roadele scumpe, calităţile desăvârşite lui Hristos. Roada, adică trăsăturile morale ale lui Hristos arătate în inima credinciosului, va conduce la adorare, care se înalţă ca o mireasmă plăcută inimii lui Hristos. Inima care se revarsă către Hristos în adorare va deveni un izvor de binecuvântare pentru lumea din jur. În lumina acestor versete din Scriptură, să ne rugăm şi noi la fel ca apostolul care îşi pleca genunchii înaintea Tatălui: „ca să vă dea, după bogăţiile gloriei Sale, să fiţi întăriţi cu putere, prin Duhul Său, în omul dinăuntru, ca Hristos să locuiască prin credinţă în inimile voastre” (Efeseni 3:14-17 ).

Eşti vrednic de plâns dacă inima ta
Este asemeni unui drum umblat de mulţi
Unde orice gând nefolositor se plimbă în voie
Şi zăboveşte, ca la piaţă, cât îi place;
Sau ca un izvor de lângă drum, pe care nimeni
Nu l-a împrejmuit, ca sa-l fereasca de cirezi;
Şi-atât de mult a fost călcat în picioare,
Încât cerul albastru nu se mai oglindeşte în luciul lui.
Ci tu păstrează-i limpezimea - o singurătate sfântă,
Căci este Unul care vrea să vină aici, singur;
Este Unul care vrea să bea din izvor, dar mai întâi
Trebuie să aibă El singur dreptul de a-l numi izvorul Său.
Păzeşte-ţi deci inima; păzeşte-o cu grijă,
Ca pe un izvor închis,
Ca pe o fântână pecetluită.

R. C. Trench

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *