comori.org
comori.org

Dreptul de cetăţenie şi pribegia

din revista „Cercetați Scripturile”

Fiecare om care se naşte este un cetăţean al acestei lumi şi, într-un sens mai restrâns, cetăţeanul ţării în care a văzut lumina zilei; aceasta este patria sa, pe care ca atare o iubeşte. La fel stau lucrurile şi cu omul „născut din nou“ sau, cum citim în Ioan 1:13 , omul „născut din Dumnezeu“. Acest om primeşte prin naşterea din nou nu numai o viaţă nouă, divină, ci şi o patrie nouă, după cum citim: „cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos“ (Filipeni 3:20 ).

De atunci înainte, cel născut din nou este în această lume un „străin“ şi „fără drept de cetăţenie“. Petru şi-a adresat epistolele către cei străini, care erau fără drept de cetăţenie (1. Petru 1:1 ; 2:11 ); în Evrei citim: „ ...mărturisind (credincioşii) că sunt străini şi călători pe pământ“. Ei făceau acest lucru nu numai în cuvinte, cum o facem noi câteodată, ci arătau aceasta şi în comportamentul lor. Cât de plăcută este pentru inimile noastre istoria lui Avraam, căruia îi este acordat un spaţiu mare între eroii credinţei din Evrei 11 ! Dar să nu uităm nici de Lot, care de fapt nu se găseşte printre eroii credinţei din Evrei 11 , pentru că nu a fost un astfel de erou al credinţei. Despre el nu am fi ştiut că a fost un om drept, dacă nu ni s-ar fi spus acest lucru despre el în Noul Testament. El nu s-a prezentat ca un străin şi călător pe pământ. El a fost un om care şi-a căutat aici avantajul. Pus de Avraam să aleagă, a ales pentru sine câmpia mare a Iordanului şi şi-a întins corturile până la Sodoma, ai cărei locuitori duceau o viaţă foarte păcătoasă. Până la urmă îl vedem şezând la poarta Sodomei. Dacă ar fi fost un bărbat cu adevărat temător de Dumnezeu, nu şi-ar fi ales acest loc ca şi localitate în care să trăiască. El era un om de lume, şi ca atare sfârşitul său a fost trist. El a fost scăpat, dar ca prin foc.

Greşelile făcute de credincioşii Vechiului Testament – şi niciunul nu a fost fără greşeli – nu sunt amintite nicăieri în Evrei 11 . Nici noi nu ridicăm piatra să aruncăm în unul din aceşti drepţi, dar greşelile lor ne sunt prezentate în Vechiul Testament spre învăţătura noastră (1. Corinteni 10:11 ). Dacă privim în Cuvântul lui Dumnezeu, privim într-o oglindă (Iacov 1:23 ) şi putem constata cum stau lucrurile cu noi, cu cine ne asemănăm cel mai mult, cu patriarhul Avraam sau cu Lot. Dar modelul nostru este mereu Domnul Isus. El a trecut prin această lume ca Străinul ceresc şi ne-a lăsat un exemplu, pentru a călca pe urmele Lui. Noi „nu suntem din lume“, după cum El nu este din lume. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, „ca să ne scoată din veacul rău de acum“. Odinioară eram „străini de legămintele promisiunii, neavând speranţă şi fără Dumnezeu în lume“; dar acum, „fiind apropiaţi prin sângele lui Hristos“, nu mai suntem străini şi locuitori temporari, ci „împreună-cetăţeni cu sfinţii şi ai casei lui Dumnezeu“.

Cineva ar putea replica: chiar dacă nu suntem din lume, mai suntem încă în lume şi trebuie să avem legături cu copiii acestei lumi, pentru că muncim şi ne desfăşurăm activitatea împreună cu ei; aşa este. Dar noi suntem chemaţi să nu avem niciun fel de părtăşie cu copiii lumii. „Nu vă înjugaţi nepotrivit cu cei necredincioşi; pentru că ce legătură este între dreptate şi fărădelege sau ce comuniune are lumina cu întunericul? Şi ce înţelegere are Hristos cu Belial sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Şi ce înţelegere are templul lui Dumnezeu cu idolii? Pentru că voi sunteţi un templu al Dumnezeului celui viu, după cum a spus Dumnezeu: Voi locui în ei şi voi umbla între ei; şi voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. De aceea: Ieşiţi din mijlocul lor şi fiţi despărţiţi, spune Domnul; şi nu atingeţi ce este necurat, şi Eu vă voi primi; şi vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, spune Domnul Cel Atotputernic“ (2. Corinteni 6:14-17 ).

Deoarece nu au viaţă din Dumnezeu şi nu posedă Duhul lui Dumnezeu, copiii lumii iubesc ceea ce este în lume, starea lor morală fiind caracterizată de „pofta cărnii“, „pofta ochilor“ şi „trufia vieţii“. Ei formează acea parte de oameni despre care citim în Apocalipsa că „locuiesc pe pământ“, adică ei caută aici ceea ce corespunde omului vândut păcatului, trăiesc fără Dumnezeu şi contra Lui, de parcă ar fi domnitorii şi stăpânitorii. Dar aşa cum odinioară locuiau în ţara, care aparţinea lui Israel, poporul lui Dumnezeu, canaaniţii păcătoşi, care trebuiau să fie alungaţi şi nimiciţi de Iosua din cauza păcatelor lor, tot aşa Domnul Isus va aduce judecata dreaptă a lui Dumnezeu asupra tuturor celor care locuiesc pe pământ şi care Îl nesocotesc şi se leapădă de El în cuvânt şi în faptă. Ce grav este când copiii lui Dumnezeu, a căror cetăţenie este în ceruri, se pun pe aceeaşi treaptă cu cetăţenii acestei lumi în obiceiuri şi datini, acceptă moda lor, participă la competiţiile lor sportive şi poartă astfel amprenta că sunt din această lume, din care Dumnezeu i-a scos pe ai Săi, pentru a fi o mărturie pentru El. Creştinii cu adevărat temători de Dumnezeu nu acceptă principiile lumii şi merg pe calea despărţirii de orice rău spre buna Sa plăcere. Domnul îi va răsplăti pe cei care păzesc Cuvântul Său şi nu tăgăduiesc Numele Lui. Domnul nu doreşte banii şi averea noastră, nici munca noastră, ci inima noastră; dacă Îl vom iubi mai presus de orice, vom fi păziţi de conformarea cu lumea şi vom purta caracterul unui om care trăieşte în prezenţa lui Dumnezeu.

Poporul Israel era separat riguros de naţiuni prin rânduieli ceremonioase; noi suntem separaţi prin sfinţirea Duhului, care locuieşte acum în credincioşi şi îi influenţează să realizeze separarea de lume şi de orice rău. Locul credincioşilor este în cer, aşa cum a spus Domnul: „Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr“ (Ioan 17:19 ). Prin această separare de lume, credincioşii sunt o mărturie, la care de fapt sunt şi chemaţi. După ce prin harul lui Dumnezeu am devenit credincioşi, Domnul Isus ne-ar fi putut lua la Sine în cer prin puterea lucrării Sale; dar El i-a trimis pe ai Săi şi îi trimite şi astăzi în lume, pentru a fi aici o mărturie pentru El şi pentru a vesti oamenilor păcătoşi vestea bună, pentru ca aceştia să fie mântuiţi şi scăpaţi de mânia viitoare. Dar credincioşii pot face aceasta numai dacă umblă ei înşişi într-o separare sfântă, despărţiţi de lume; altfel, mărturia lor este fără putere, aşa cum a fost mărturia lui Lot în Sodoma, care, când le-a vestit ginerilor săi judecata care urma să vină, a fost în ochii lor ca unul care glumeşte.

Credinciosul este o creatură nouă. La început, Dumnezeu l-a creat pe om din ţărâna pământului; omul cel nou este născut din Dumnezeu. Trupul său este desigur încă în legătură cu pământul. Noi purtăm această comoară în vase pământeşti, dar suntem uniţi cu Hristos proslăvit şi aşteptăm clipa în care ne va conduce sus, în cer, şi cu trupul. Cât timp suntem aici, jos, trebuie să ne facem munca noastră, să ne îndeplinim conştiincioşi datoriile care ne revin, dar să nu ne lăsăm antrenaţi în preocupări care ne aduc numai pagubă. Muncim pentru întreţinerea existenţei şi avem dreptul să luăm parte la nevoile sfinţilor, să lucrăm cu mâinile noastre ce este bine, pentru a avea să împărţim celor care au nevoie. În măsura în care trăim în această stare de pribegie, Îl aşteptăm pe Domnul. Un creştin care se simte ca acasă în lume, va găsi puţin motiv să dorească venirea Domnului. Tesalonicenii s-au „întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujească unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aştepte din ceruri pe Fiul Său“. Această nădejde preţioasă a fost pierdută din vedere de credincioşi. Ca urmare a nevegherii lor, viclenia duşmanului a reuşit să unească biserica cu lumea şi lumea cu biserica, şi astfel să deposedeze biserica de caracterul ei de străină în această lume. Domnul îi spune bisericii din Pergam, bisericii lumeşti: „Ştiu unde locuieşti: unde este tronul lui satan“ (Apocalipsa 2:13 ). Satan este prinţul şi dumnezeul acestei lumi, căruia ea i se închină. Aproape întreaga istorie a poporului Israel este caracterizată de la început de închinarea la idoli. Cât de mare este pericolul, ca şi credincioşii să practice această închinare la idoli! „Nici nu fiţi idolatrii, ca unii dintre ei“ (1. Corinteni 10:7 ). Nu este vorba aici despre idoli din lemn şi piatră, ci de tot felul de lucruri care ar putea acapara inimile noastre. În încheierea primei sale epistole, Ioan exclamă: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!“ Tot ceea ce Îl exclude pe Hristos este un idol.

Îndemnurile din Cuvântul lui Dumnezeu ne arată unde se află pericolele. Un creştin pământesc sau cu gândire lumească nu doar că nu mai este o mărturie pentru Domnul, ci chiar îi oferă lumii motiv să dispreţuiască pe Domnul şi pe ai Săi, după cum citim: „pentru că din cauza voastră este hulit Numele lui Dumnezeu printre naţiuni“ (Romani 2:24 ). Copiii acestei lumi nu citesc Cuvântul lui Dumnezeu; de aceea credincioşii trebuie să depună mărturie pentru Hristos şi să fie „fără cusur şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu fără vină în mijlocul unei generaţii strâmbe şi pervertite, în care străluciţi ca nişte luminători în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii“ (Filipeni 2:15, 16 ). Sau cum citim în alt loc: „ ...sunteţi epistolă a lui Hristos, ...cunoscută şi citită de toţi oamenii“ (2. Corinteni 3:3 ). Copiii lumii trebuie învăţaţi prin lecţii ilustrative. Aceasta este chemarea noastră. Să facă Dumnezeu în harul Său să corespundem tot mai mult acestei chemări! Credincioşii temători de Dumnezeu vor obţine totuşi cinste de la lumea care îi urăşte. Avraam şi Isaac au fost onoraţi în Gherar de împăratul Abimelec, deşi acolo nu se aflau pe culmea chemării lor. Cu ce respect au întâmpinat copiii lui Het pe patriarh, când acesta a cumpărat peştera Macpela ca mormânt de la Efron! Avraam a spus: „Eu sunt străin şi locuitor temporar între voi“, iar copiii lui Het i-au răspuns: „Tu eşti un prinţ al lui Dumnezeu între noi.“ Avraam a fost unul dintre aceia care a recunoscut că este un străin şi fără drept de cetăţenie pe pământ; el „aştepta cetatea care are temelii, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu“ (Evrei 11:10 ). Noi, care la fel ca Avraam, suntem străini şi fără drept de cetăţenie aici jos, Îl aşteptăm pe Domnul Isus să ne ducă în patria noastră de sus, în slavă, unde Îl vom vedea pe Isus, vom înţelege dragostea Tatălui şi vom cânta cântarea de laudă, bucurându-ne veşnic.

Un frate, plecat de mult timp la Domnul, scria într-o scrisoare, printre alte, următoarele: „Evenimentele urmează rapid unul după altul. Dar în ceea ce ne priveşte, noi aşteptăm un singur lucru, şi anume ca Mântuitorul nostru iubit să vină. Venirea Sa este refugiul nostru. Să-L aşteptăm în fiecare clipă! Numai Dumnezeu cunoaşte clipa ... Ah, cât de mult doreşte sufletul meu, ca ai Săi să fie tot mai mult separaţi pentru El! Să fie separaţi ştiind ceea ce va veni peste această lume, dar şi fiind conştienţi de ceea ce pot aştepta ei înşişi în fiecare clipă. Să dea Dumnezeu har alor Săi să fie fideli şi oriunde, după cum El deschide uşi, să depună această mărturie la timp şi nelatimp, pentru că este necesar.“ Avem puţin timp, Domnul este aproape. Să răscumpărăm timpul!

 

În curând vii! Treji ne ţine!

Zorii zilei se ivesc deja.

Barca, ce la Tin’ ne duce,

Doamne, în curând va acosta.

Fă ca să veghem, luptând întruna;

Mai aproape suntem cu-orice zi.

Fă să mergem despărţiţi de toate;

După luptă ne vom odihni.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *