comori.org
comori.org

Cum pot avea pace cu Dumnezeu?

J. N. Darby

Am avut ceva reţineri în a pune acest articol sub forma unui dialog, deoarece nu agreez ficţiunea în lucrurile divine. Însă el reprezintă însumarea reală a multor conversaţii avute, aşa că l-am prezentat în această formă fiindcă prezintă mai clar dificultăţile obişnuite ale unui suflet.

- El a făcut “pace prin sângele crucii Lui”.

- Nu neg asta. O cred. Dar nu am pace; şi cum pot avea şi eu această pace?

- “Fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu”.

- Bine, ştiu că aşa scrie, însă eu nu am această pace. Aş vrea s-o am, iar câteodată mă gândesc că de fapt nici nu am crezut. Văd că tu eşti fericit; cum poate fi obţinută această fericire a sufletului?

- Deci tu nu crezi că ar fi o îngâmfare să ai pace cu Dumnezeu, să fii încredinţat de favoarea Lui şi sigur că eşti mântuit?

- Cred că ar fi o îngâmfare în cazul meu; însă văd acest lucru în Scriptură, deci înseamnă că aşa e. Şi văd pe unii care se bucură de favoarea divină într-un mod real. Dar nu ştiu cum pot ajunge şi eu la asta. Mă amărăsc de fiecare dată când mă gândesc la aşa ceva, deşi continui să merg înainte zi după zi aşa cum fac ceilalţi creştini. Însă când se ridică această problemă, ştiu că nu am pace, nici nu sunt sigur de favoarea divină, aşa cum văd că tu şi alţii sunteţi. Iar acesta este un lucru serios, fiindcă dacă “fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu”, aşa cum spui şi cum ştiu că Scriptura spune, iar eu nu am pace cu Dumnezeu, atunci se pune întrebarea: Sunt eu oare îndreptăţit?

- Tu nu înţelegi cu adevărat îndreptăţirea prin credinţă. Nu spun că nu eşti îndreptăţit în ochii lui Dumnezeu, însă conştiinţa ta nu şi-a însuşit acest adevăr. Reformatorii au mers mai departe decât ce spun eu acum. Cu toţii au susţinut că dacă un om nu are siguranţa mântuirii, atunci el nu este deloc îndreptăţit. Însă, de fapt, oricine crede în Fiul lui Dumnezeu este, în ochii lui Dumnezeu, îndreptăţit de toate lucrurile. Dar până când el nu vede asta, până când nu înţelege valoarea lucrării lui Hristos, nu este conştient de îndreptăţire în propriul său suflet. Şi dacă este serios, aşa cum tu eşti, atunci nu are pace. De asemenea această pace nu este pe deplin întemeiată până când nu ajunge să înţeleagă că el este în Hristos, tot aşa cum a înţeles că Hristos a murit pentru el. Iar mersul acesta zi de zi înainte al creştinilor, pe care l-ai pomenit, este un lucru fals şi fără greutate, care mai devreme sau mai târziu va fi dat pe faţă. Iată cauza pentru care mulţi credincioşi sunt tulburaţi pe patul de moarte. Tot din pricina asta caracterul activităţii creştine este deteriorat într-un mod trist, activitatea devenind un mijloc de a deveni fericit, nu slujirea în puterea Duhului a unui suflet care are pace. Dacă cineva este cu adevărat serios şi dacă umblă înaintea lui Dumnezeu, nu poate fi liniştit în duh până când nu are pace cu El. Şi cu cât aceste exerciţii de inimă sunt mai profunde, cu atât mai bine. Însă El a făcut pace prin sângele crucii. Toate aceste exerciţii nu fac decât să scoată buruienile la suprafaţă, ca atunci când un câmp este arat şi grăpat. Ele sunt deci folositoare în acest sens, şi necesare; însă nu sunt recolta pe care o produce credinţa în lucrarea încheiată a lui Hristos. Lucrarea Lui este terminată. “Acum, la sfârşitul veacurilor, El S-a arătat o singură dată, înlăturând păcatul prin jertfa Sa”. A terminat lucrarea pe care Tatăl Său I-a dat-o să o facă. Această lucrare, care îndepărtează păcatul nostru, este completă şi acceptată de Dumnezeu. Dacă vii la Dumnezeu prin El şi păcatele tale nu sunt în întregime înlăturate prin această lucrare, atunci ele nu pot fi niciodată date la o parte, fiindcă El nu mai poate muri din nou. Toate păcatele sunt înlăturate “printr-o singură jertfă”, altfel, aşa cum apostolul demonstrează în Evrei 9 , “El ar fi trebuit să sufere de mai multe ori”.

- Văd acum mai clar că lucrarea este perfectă, încheiată şi făcută o dată pentru totdeauna.

- Atunci ce îţi lipseşte ca să ai pace?

- Ei bine, tocmai asta vreau să aflu.

- Doresc, înainte să vorbim despre starea şi piedicile tale, să avem această lucrare clar înfăţişată înaintea minţilor noastre. Cine a făcut această lucrare?

- Hristos, bineînţeles.

- Ce parte ai avut tu în împlinirea ei?

- Niciuna.

- Nici una, desigur, cu excepţia păcatelor tale. Şi la ce stare a sufletului tău are ea aplicaţie: la o stare de sfinţenie sau la una nelegiuită?

- Bine, dar nu trebuie să fiu sfânt?

- Cu siguranţă, căci “fără sfinţenie nimeni nu va vedea pe Dumnezeu”. Însă observi cât de repede, şi cu ce instinct al neprihănirii personale, te întorci de la lucrarea lui Hristos la sfinţenia ta – la ceea ce eşti tu? Este curios cât de repede se leagă omul de ceea ce de fapt, în esenţă, face ca el însuşi şi mulţumirea lui de sine să nu fie altceva decât nimic. Dacă ai fi indiferent, atunci ar trebui ca mai întâi să-ţi fie trezită conştiinţa, nu să vorbim despre pace, ci mai degrabă să fie dărâmată pacea falsă. Însă acum dorim să vedem cum poate un suflet cercetat să obţină pacea.

- Chiar aşa. Sunt câteodată grozav de nepăsător, iar acesta este unul dintre lucrurile care mă îngrijorează. Totuşi nu am pace şi aş da orice pentru ea.

- Nu mă îndoiesc că această nepăsare întârzie, într-un anumit sens, procesul de obţinere a păcii, însă trebuie să învăţăm cu umilinţă ce suntem în noi înşine. Repet însă întrebarea: Lucrarea lui Hristos are aplicaţie la sfinţenia sau la nelegiuirea ta, ori cel puţin la o stare cât de cât îmbunătăţită?

- E clar că la nelegiuirea mea.

- Fără îndoială. Prin urmare nu la sfinţenie, dacă e să existe aşa ceva, nici la o stare îmbunătăţită. Şi totuşi ce anume cauţi tu pentru a obţine pacea? Oare nu o stare mai bună a sufletului tău?

- Da, este adevărat.

- Atunci înseamnă că eşti pe drumul greşit, căci lucrarea prin care Hristos “a făcut pace” are aplicaţie la nelegiuirea ta. Dorinţa pe care o ai este corectă, însă tu pui căruţa înaintea cailor, aşa cum spun oamenii. Cauţi sfinţenia pentru a-L obţine pe Hristos, în loc de a privi la El pentru a obţine sfinţenia.

- Dar nădăjduiesc în ajutorul Lui pentru a o obţine.

- Cred, dar tu cauţi ajutorul Lui, nu lucrarea sau vărsarea sângelui Său, pentru a beneficia de pace. Tu ai nevoie de îndreptăţire, nu de ajutor. Avem nevoie de ajutorul Lui în orice moment atunci când suntem îndreptăţiţi. Înainte de asta tot El este Autorul oricărui gând bun din noi. Dar asta nu înseamnă pace, nici vărsarea sângelui Său, nici îndreptăţire. Totuşi această căutare nu este deloc lipsită de roade, fiindcă ea te face să constaţi că este imposibil ca, în felul acesta, să găseşti ceea ce cauţi. O astfel de căutare nu-ţi va oferi nici sfinţenie, nici pace. Însă după ce vei descoperi că eşti neputincios şi că deşi “există voinţa” dar “nu există puterea de a face binele”, vei ajunge, prin har, să înţelegi că nimic bun locuieşte în tine, şi astfel vei fi condus la ceea ce oferă pacea – lucrarea lui Hristos – şi nu la starea ta şi la lucrarea harului din tine. Această lucrare din urmă o face într-adevăr Dumnezeu, însă El nu intenţionează ca noi să privim la ea ca la temelia păcii, ci să ne aţintim privirea, prin intermediul ei şi afară din noi înşine, în mod simplu şi în totalitate, doar la lucrarea lui Hristos şi la felul cum este El acceptat înaintea lui Dumnezeu. Iar acum se pune întrebarea: care este poziţia ta înaintea lui Dumnezeu?

- Nu ştiu. Tocmai asta este ceea ce mă tulbură.

- Eşti pierdut?

- Sper că nu. Bineînţeles, prin natura noastră suntem cu toţii pierduţi. Nădăjduiesc totuşi că există o lucrare a harului în mine, deşi uneori mă îndoiesc.

- Să presupunem că te-ai afla acum înaintea lui Dumnezeu şi cazul tău ar trebui să fie hotărât. Care ar fi rezultatul dacă ai fi judecat după faptele tale, aşa cum de altfel este criteriul judecăţii? Ai încredere?

- Nădăjduiesc ca totul să fie bine. Nu pot să nu cred că există o lucrare a harului în mine, însă nu mă pot gândi la judecată fără să mă tem.

- Cred că există o lucrare a harului în tine, nu mă îndoiesc. Aici însă se află punctul de cotitură al cercetării noastre: ceea ce tu ai nevoie este să te aşezi înaintea lui Dumnezeu şi să înţelegi acolo că dacă Dumnezeu ar fi să te judece (pe baza stării şi faptelor tale), ai fi pur şi simplu pierdut! Tu eşti păcătos, iar un păcătos nu poate deloc rezista în faţa judecăţii lui Dumnezeu. În această privinţă nu de ajutor ai nevoie, ci de îndreptăţire; iar aşa ceva tu nu ai obţinut încă. Adică nu ai obţinut-o în ce priveşte credinţa şi conştiinţa, prin care şi în care posedăm această îndreptăţire. Ea este singura care poate rezista înaintea lui Dumnezeu. Este dreptatea Lui, căci noi nu avem aşa ceva şi nici nu putem găsi alta în afară de ea. Iar această dreptate nu este produsă de lucrarea harului din noi. Ea se capătă prin credinţă, prin lucrarea lui Hristos, şi în El beneficiem de ea; prin El Dumnezeu îi îndreptăţeşte pe cei nelegiuiţi.

Cazul fiului risipitor va ilustra ceea ce vreau să spun. A început în el o lucrare a lui Dumnezeu. Şi-a venit în fire, a văzut că acolo era sortit morţii şi a pornit către tatăl său. Când s-a aşternut la drum şi-a recunoscut păcatele, adăugând la asta “fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”. Se născuseră în el integritatea, simţământul bunătăţii divine şi al păcatului, iar el acum trăgea concluzii cu privire la ce avea să se aştepte atunci când îşi va întâlni tatăl; şi în aceeaşi stare eşti şi tu. El avea ceea ce creştinătatea numeşte umilinţă şi nădejde cuviincioasă. Trăgea concluzii, la fel cum faci tu, care ce dovedeau? Că niciodată nu-şi cunoscuse tatăl. Dacă l-ar fi cunoscut, nu s-ar mai fi gândit la cum avea să fie primit de el. Aceasta reprezintă poziţia cuiva care nu L-a întâlnit încă pe Dumnezeu, măcar că Acesta lucrează în el. Când şi-a întâlnit tatăl, nu mai auzim deloc cuvintele “fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”. Vedem mărturisirea lui completă şi faptul că experienţa lui trecută îl făcuse să apară înaintea tatălui în zdrenţe, în păcatele sale (pe care nu le iubea, însă în ele şi mărturisindu-le). Efectul lucrării precedente a fost că atunci el L-a întâlnit pe Dumnezeu în conştiinţa sa, iar asta a fost totul. Acum însă tatăl l-a cuprins în braţe – harul care domneşte – şi a primit haina cea mai bună, pe Hristos, dreptatea lui Dumnezeu, pe care nici un progres nu i-o dăruise şi din care nu avusese nimic înainte. Ea a fost un lucru cu totul nou oferit lui.

Când este vorba de a sta în prezenţa lui Dumnezeu, avem nevoie de Hristos, nu de progres; de dreptate şi de îndreptăţire prin El, nu de ajutor sau de îmbunătăţire. Dumnezeu ne-a ajutat într-adevăr, altfel nu ne-am afla acolo în prezenţa Lui. A existat progres, însă el a constat în a ne aduce în prezenţa lui Dumnezeu, ca acolo să judecăm păcatul şi să înţelegem că El nu poate accepta nimic din el, şi astfel să-L aflăm pe Hristos ca pe motivul acceptării noastre înaintea Lui, pe Hristos care a purtat păcatele noastre şi care este dreptatea noastră, absolută şi veşnică. Nu vom găsi pacea privind la progresul nostru. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci ar trebui să spunem: “Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin experienţă, avem pace cu Dumnezeu”; însă aşa ceva Scriptura nu spune niciodată. Adevăratul progres în această privinţă este să fim aduşi în prezenţa lui Dumnezeu ca păcătoşi cu totul pierduţi, mărturisindu-ne păcatele şi că “în noi, adică în carnea noastră, nu locuieşte nimic bun”, realizarea faptului că suntem pierduţi fiind astfel un lucru prezent. Nu este vorba de pentru ce sau cum vom fi judecaţi dacă am fi în ziua judecăţii, ci de descoperirea a ceea ce suntem – păcatele şi firea noastră păcătoasă – aceasta din urmă fiind o adevărată pacoste pentru un suflet integru. Astfel Îl obţinem pe Hristos în locul acestora; obţinem “haina cea mai bună” în locul “zdrenţelor” noastre. L-am găsit pe Hristos şi am crezut în El. El este ispăşirea pentru păcatele noastre, pe care le-a purtat în trupul Său pe lemn. Şi astfel, avându-L pe Hristos, El este dreptatea noastră. Dumnezeu a condamnat păcatul în carne atunci când Hristos a fost jertfă pentru păcat (Romani 8:3 ), iar noi nu mai suntem “în carne”, ci “în Hristos”. În locul lui Adam şi al păcatelor sale, adică în locul nostru, Îl avem pe Hristos şi valoarea lucrării Sale.

Acest lucru este adevărat pentru oricine care crede în El, care vine la Dumnezeu prin El. Dacă am fi şi noi la fel de simpli ca Scriptura, am vedea acest lucru imediat. Dar nu suntem, aşa că trebuie să fim vindecaţi de neprihănirea personală din inimile noastre şi, ca simpli păcătoşi înaintea lui Dumnezeu, să înţelegem că, în dragostea Lui, El a rezolvat problema păcatelor şi a firii noastre rele, a purtat de grijă în vederea zilei de judecată şi, prin cruce, a dat o soluţie deplină şi pentru totdeauna tuturor nevoilor celor care vin la El prin Hristos. Păcatele noastre au fost îndepărtate potrivit cu propria Lui dreptate, iar forma cea mai completă a păcatului în carne, anume vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu, a fost tratată prin cruce, ceea ce a însemnat judecată pentru ea, însă har pentru noi. Păcatul şi Dumnezeu s-au întâlnit la cruce, atunci când Hristos a fost făcut păcat pentru noi, iar prin moartea Lui noi suntem morţi faţă de păcat şi constituim rodul muncii sufletului Său înaintea lui Dumnezeu. El a purtat păcatele multora şi S-a arătat ca să înlăture păcatul – L-a slăvit pe Dumnezeu deplin în acele ceasuri memorabile. A luat asupra Lui ceea ce eu meritam, iar eu am parte acum de rodul lucrării Sale. Practic vorbind, vin la Dumnezeu ca Abel, cu acea jertfă în mâinile mele. Dumnezeu trebuie să-i recunoască valoarea. Am mărturia că sunt îndreptăţit; mărturia este dată jertfei mele, iar eu sunt acceptat potrivit cu valoarea pe care jertfa lui Hristos o are în ochii lui Dumnezeu. Venind cu o astfel de jertfă, eu mărturisesc că mă dau pe mine însumi la o parte şi că nu mai caut nici o îmbunătăţire. Vin cu Hristos în mâinile mele, ca să zic aşa, cu Mielul meu înjunghiat, iar mărturia este dată despre darul meu. Dumnezeu la el priveşte când vin astfel, nu la starea mea care, în felul în care vin, este recunoscută ca fiind cea a unui păcătos, nimic mai mult, care luat în sine este complet despărţit de Dumnezeu.

- Dar nu trebuie ca eu să-L accept pe Hristos?

- Ah, cum se strecoară “eul” până şi în cele mai binecuvântate mărturii despre căile lui Dumnezeu în har faţă de noi. Am spus: “Iată-L pe Hristos, darul lui Dumnezeu pentru tine – Mielul lui Dumnezeu”. Tu răspunzi: “Dar nu trebuie ca eu…?” Nu mă surprinde acest lucru.   Nu-ţi fac nici un reproş prin asta. Motivul este firea omenească, natura noastră în carne; dar ştim că în noi nu locuieşte nimic bun. Spune-mi însă, nu ai fi bucuros să-L ai pe Hristos?

- Bineînţeles că aş fi.

- Atunci adevărata ta problemă nu constă în a-L accepta, ci în aceea dacă Dumnezeu ţi L-a dăruit cu adevărat, şi prin El viaţa veşnică. Un suflet simplu ar zice: “Îl accept! Sunt cu totul mulţumit să-L am!”. Însă, de vreme ce nu toţi sunt simpli, voi mai adăuga ceva. Să presupunem că ai jigni pe cineva, iar un prieten caută să ofere scuzele de rigoare. Cine trebuie să le accepte?

- Persoana jignită, bineînţeles.

- Cu siguranţă. Şi cine a fost jignit de păcatele tale?

- Dumnezeu.

- Atunci cine trebuie să primească satisfacţie cu privire la ele?

- Tot El.

- Asta e! Crezi că El a acceptat-o?

- Fără îndoială că da.

- Şi cum este El?

- Satisfăcut.

- Şi tu nu eşti?

- Oh! Acum văd. Hristos a realizat întreaga lucrare şi Dumnezeu a acceptat-o, iar acum nu se mai pot pune în discuţie vinovăţia sau dreptatea mea. Hristos este dreptate pentru mine înaintea lui Dumnezeu. Ce minunat! Şi totuşi cât de simplu! Dar cum de n-am văzut asta până acum? Ce neghiobie!

- Până în acest moment ai avut credinţă în lucrarea lui Hristos, însă fără încrederea că Dumnezeu a acceptat această lucrare. Acum nu mai ai nevoie să cercetezi să vezi dacă crezi cu adevărat. Obiectul credinţei se află înaintea sufletului tău, este văzut de el; ceea ce Dumnezeu a revelat devine cunoscut prin faptul că este văzut astfel prin credinţă. Acesta este lucrul de care poţi fi sigur, nu de starea ta. Aşa cum vezi un lucru înaintea ta şi-l cunoşti, nu prin cunoaşterea stării ochilor tăi, ci cunoşti starea ochilor tăi prin faptul că vezi lucrul respectiv. Ai pomenit de neghiobie. Întotdeauna se întâmplă aşa. Însă dă-mi voie să te întreb ce căutai înainte, pe Hristos sau sfinţenia în tine însuţi şi o stare mai bună a sufletului?

- Sfinţenia şi o stare mai bună a sufletului.

- Atunci nu e de mirare că nu-L puteai vedea pe Hristos. Ceea ce însă ai experimentat tu acum este ceea ce Dumnezeu numeşte a te supune dreptăţii Lui, descoperind astfel o dreptate care nu este nici a noastră, nici în noi înşine. L-ai găsit pe Hristos înaintea lui Dumnezeu şi, prin har,  ţi-ai abandonat propria voinţă, acceptând că mântuirea a fost lucrată în afara noastră. Hristos a luat locul eului. Dacă ai fi obţinut pacea în felul în care o căutai, de cine ai fi fost mulţumit?

- De mine însumi.

- Exact. Şi ce-ar fi fost asta? Cu adevărat nimic real, pe lângă faptul că Hristos ar fi fost ţinut departe, afară doar ca ajutor. Dar ca dreptate şi pace ar fi fost ţinut departe. Şi cum un suflet integru învăţat cu adevărat de Dumnezeu nu poate fi satisfăcut cu el însuşi, atunci el rămâne, deşi încrezându-se în dragostea lui Dumnezeu dacă umblă cu El, fără pace, poate ani de zile, până când se supune dreptăţii lui Dumnezeu. Iar acum reţine un alt lucru: sufletul care are pace cu Dumnezeu poate de acum să-L contemple pe Hristos pentru a învăţa mai mult. El nu numai că ne-a purtat păcatul şi a murit pentru păcat, punând capăt prin moarte întregii stări a omului pentru cei care cred, ei fiind răstigniţi împreună cu El, ci El L-a şi slăvit pe Dumnezeu în această lucrare (Ioan 12:31,33 ; 17:4,5 ) şi astfel a obţinut un loc pentru om în slava lui Dumnezeu, precum şi un loc de acceptare pozitivă în prezent, potrivit cu natura şi favoarea lui Dumnezeu pe care L-a glorificat. Acesta este locul nostru înaintea lui Dumnezeu. Deci nu numai că omul vechi şi păcatele lui sunt înlăturaţi dinaintea Sa, ci noi suntem în Hristos înaintea lui Dumnezeu. Iar Cel care ne face conştienţi de acest lucru este Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Ioan 14:20 ). El ne face să pricepem că suntem acceptaţi în Cel Preaiubit şi că favoarea divină se odihneşte peste noi întocmai ca peste El. Şi tot prin Duhul Sfânt El locuieşte în noi, lucru care ne conduce către sfinţenia reală şi practică. Suntem sfinţiţi, puşi de o parte de către Dumnezeu prin sângele lui Hristos; însă suntem aşa prin faptul că posedăm viaţa Sa, sau altfel spus pe El ca viaţă a noastră, şi avem Duhul Sfânt. Domnul Isus Însuşi devine măsura umblării şi relaţiei noastre cu Dumnezeu. Nu mai suntem ai noştri, ci suntem cumpăraţi cu un preţ, şi nimic care nu stă în acord cu sângele Lui, cu valoarea şi cu puterea lui în inimile noastre, nu poate fi compatibil cu viaţa unui creştin. Lucrul acesta a fost foarte frumos exprimat prin simbolurile din Vechiul Testament. Când un lepros era curăţit, pe lângă jertfa în sine mai era şi faptul că i se ungeau acestuia cu sânge vârful urechii şi degetul mare de la mână şi de la picior. Orice gând, orice faptă, orice lucru din purtarea noastră care nu poate trece testul acestui sânge, trebuie să fie exclus din viaţa creştinului. Şi cât de fericit este el să fie eliberat de această lume şi de puterea păcatului şi să aibă sângele preţios ca motivul, măsura şi siguranţa umblării lui. Orice lucru care întristează pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care suntem pecetluiţi după ce suntem astfel stropiţi, este nepotrivit pentru creştin. Iar sângele şi dragostea lui Hristos arătată în vărsarea lui devin motivele, iar Duhul Sfânt puterea, devotamentului şi dragostei de a umbla aşa cum Hristos a umblat. Dacă suntem în Hristos, Hristos este în noi; şi ştim asta prin Mângâietorul dat nouă (Ioan 14 ). Suntem epistola lui Hristos în această lume: viaţa lui Isus trebuie să se arate în trupul nostru muritor.

- Standardul tău este foarte înalt.

- Nu este altul decât acela pe care Scriptura îl fixează. “Cine zice că rămâne în El, trebuie să umble şi el cum a umblat Isus”. Dumnezeu Însuşi este aşezat înaintea noastră ca model, Hristos fiind expresia a ceea ce este divin într-un om. “Urmaţi, deci, exemplul lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi. Umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi ca prinos şi ca jertfă de bun miros lui Dumnezeu”. Nu există limite aici. “Noi am cunoscut dragostea, prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi”. “Acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii”. Se poate însă vedea că nu există nimic legic în aceste versete, nimic care să arate că noi, prin a ale împlini, căutăm să câştigăm un loc favorabil înaintea lui Dumnezeu. Mulţi sunt tentaţi să spună că harul şi siguranţa desăvârşite ne dau libertatea să facem ce vrem; că, dacă suntem complet mântuiţi, de ce ar mai trebui să facem fapte bune. Acesta este un principiu cu totul dăunător. Ca şi cum noi n-am avea alt motiv de a face fapte bune decât ca să fim mântuiţi, iar impulsul pentru aşa ceva n-ar consta decât în robia legică şi în obligaţii; iar dacă suntem mântuiţi, toate motivele dispar. Oare îngerii nu au nici un motiv? O astfel de teorie constituie o greşeală pe care n-am putea-o face în lucrurile omeneşti. Ce-am crede despre cineva care ne-ar spune că fiii unui om sunt scutiţi de orice obligaţie, din moment ce sunt cu siguranţă şi pentru totdeauna fiii lui? Mai degrabă eu aş spune că ei sunt cu siguranţă şi întotdeauna răspunzători tocmai din cauză că sunt copiii lui, iar dacă nu ar fi, obligaţia ar înceta.

- E limpede că aşa stau lucrurile, deşi nu m-am gândit niciodată la asta. Vrei însă să spui că înainte de a fi copii ai lui Dumnezeu, nu ne aflam sub nici o obligaţie?

- N-am spus asta, ci că nu ne aflam sub obligaţia de copii. Nu poţi fi răspunzător să trăieşti ca un creştin până când nu eşti creştin. Înainte ne aflam sub obligaţia de a trăi aşa cum oamenii în carne trebuie să trăiască înaintea lui Dumnezeu. Iar măsura perfectă a acestei responsabilităţi este legea. Însă pe acest tărâm eram cu totul pierduţi, aşa cum am văzut deja. Acum suntem cu desăvârşire mântuiţi, aceia care prin har am crezut şi suntem copii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus. Iar îndatoririle noastre sunt îndatoririle copiilor lui Dumnezeu. Întotdeauna îndatoririle, ca şi afecţiunile potrivite, decurg din relaţiile în care suntem, iar cunoaşterea relaţiei constituie izvorul şi caracterul îndatoririi; deşi chiar dacă uităm asta, acest lucru nu înlătură obligaţia. Astfel vorbeşte Scriptura întotdeauna: “Urmaţi exemplul lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi”. “Astfel deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare”. Afecţiunile potrivite şi îndatoririle decurg din locul în care ne aflăm deja şi nu sunt niciodată mijloacele de a ajunge în acest loc. Ne bucurăm de poziţie atunci când umblăm în ea; de fapt ne bucurăm de lumina şi de favoarea lui Dumnezeu, de părtăşia cu El în această poziţie. Reţine însă că falimentul în credincioşie nu trebuie să ne conducă să punem relaţia la îndoială ci, tocmai fiindcă suntem în ea, ne judecăm pe noi înşine pentru că nu am umblat în conformitate cu ea. Aici intervine mijlocirea lui Hristos, precum şi alte adevăruri în care nu voi intra acum, ci voi menţiona doar că fiecare din ele este foarte preţios la locul lui. Să remarcăm doar că această mijlocire nu este modul de a obţine îndreptăţirea, ci este bazată pe ea şi pe faptul că Hristos a făcut ispăşire pentru păcatele noastre. Nu noi mergem la El ca să mijlocească în favoarea noastră, ci El face asta din pricină că am păcătuit. Hristos Se rugase pentru Petru înainte ca acesta să fi comis păcatul, şi Se rugase exact pentru ceea ce trebuia: nu ca să nu fie cernut, ci ca credinţa lui să nu cedeze în momentul respectiv. Ah, dacă am şti cum să ne încredem în El! Priveşte cum, aflat în mijlocul vrăjmaşilor Săi, El S-a uitat la Petru chiar la momentul potrivit pentru a-i frânge inima!

- Cât de simple sunt lucrurile când venim la Cuvânt. Şi cum îţi schimbă el toate gândurile despre Dumnezeu. Eşti cu totul într-o nouă stare!

- Într-adevăr, iar asta mă conduce la alte două puncte pe care aş vrea să le semnalez. Am privit lucrarea lui Hristos în caracterul pe care ea l-a avut în ceea ce priveşte satisfacerea, ba mai mult, proslăvirea lui Dumnezeu, fiindcă a trebuit să vedem cum poate fi obţinută îndreptăţirea. Însă trebuie să ne aducem aminte că dragostea suverană a lui Dumnezeu a fost cea care L-a dat pe Hristos, şi aceeaşi dragoste L-a făcut şi pe El să Se dea pe Sine pentru noi. Nu dreptatea domneşte în cazul nostru; asta va fi valabil în vremurile viitoare, când judecata se va baza pe dreptate, atunci când Dumnezeu va judeca pământul. Pentru noi însă harul este acela care domneşte, bunătatea suverană, Dumnezeu Însuşi, prin dreptate e adevărat, o dreptate divină, aşa cum am văzut, care ne oferă un loc în slavă în prezenţa lui Dumnezeu, potrivit cu acceptarea de care Hristos Se bucură, şi unde suntem ca El Însuşi. Harul suveran dăruieşte păcătosului un loc lângă Fiul lui Dumnezeu, fiind făcut asemenea cu chipul Lui. Totul este însă bazat pe dreptate, fiindcă sângele şi lucrarea Sa pretind în mod deplin şi necesar un astfel de loc, aşa cum am văzut în Ioan 13 şi 17. Iar acum “ne lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos”. Îl cunoaştem ca dragoste (iar pe aceasta ca suma tuturor bucuriilor şi binecuvântărilor noastre), şi totuşi în dreptate în Hristos, căci suntem făcuţi dreptatea lui Dumnezeu în El. Îl cunoaştem deci pe Dumnezeu în dragoste şi suntem împăcaţi cu El. Acesta este un loc binecuvântat, un loc al afecţiunilor sfinte şi al odihnei pline de pace. Avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos. Poţi să-mi spui ce înseamnă părtăşie?

- Cred că gânduri, bucurii şi simţăminte comune.

- Gândeşte-te acum că toate acestea le avem cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos!

- Asta-i minunat. Cu greu pot pătrunde o asemenea binecuvântare.

- Ei bine, trebuie să căutăm ca Hristos să locuiască în inimile noastre prin credinţă, fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste, pentru ca astfel să putem înţelege pe deplin. Totuşi dacă Duhul Sfânt care locuieşte în noi este sursa gândurilor, bucuriilor şi simţămintelor noastre, ele nu pot fi în dezacord, măcar că suntem nişte creaturi slabe şi sărmane, cu cele ale Tatălui şi Fiului. Nu-şi găseşte inima creştinului plăcerea în Hristos, în cuvintele Lui, în ascultarea, în sfinţenia şi în jertfirea Lui pentru împlinirea voii Tatălui? Şi nu-Şi găseşte şi Tatăl plăcerea în aceste lucruri? Noi, într-adevăr, într-un fel slab şi sărac, El însă într-un mod infinit; dar obiectul este acelaşi. Domnul Isus este ales şi preţios înaintea lui Dumnezeu şi la fel şi în ochii celor credincioşi. Bineînţeles că mai există şi chestiunea vieţii de zi cu zi şi a perseverenţei inimii; însă poţi să înţelegi că ceea ce vine de la Duhul Sfânt nu se poate să nu fie potrivit cu gândul Tatălui şi al Fiului.

- Asta e clar, deşi totul este aşa de nou pentru mine. Parcă aş fi într-o lume nouă! Dacă toate acestea sunt adevărate, unde ne află oare cu toţii?

- Te las pe tine să meditezi la asta, şi de asemenea să cercetezi cuvântul ca să vezi dacă toate aceste lucruri sunt adevărate; să vezi dacă Scriptura, care recunoaşte de altfel că exerciţiile de inimă există în procesul premergător, îl consideră pe creştin altfel decât iertat şi primit în Cel Preaiubit, altfel decât ca pe unul care nu a primit un duh de robie, ca să mai aibă frică, ci un duh de înfiere, prin care strigă: “Ava, Tată!”.

- Mai există însă un pasaj pe care nu-l înţeleg. Ni se spune să ne cercetăm pe noi înşine dacă suntem în credinţă, iar ceea ce tu ai spus până acum, după câte văd eu, înlătură un astfel de lucru.

- Nu ni se spune niciodată aşa ceva. Multe suflete sincere încearcă să facă acest lucru şi cu toţii, fireşte, ne-am lovit de el la început.

- Dar este scris în Scriptură.

- Cuvintele acestea constituie o parte dintr-un fragment din 2. Corinteni 13 . Începutul frazei însă este acesta: “De vreme ce voi căutaţi o dovadă că în mine vorbeşte Hristos” …apoi o paranteză …”pe voi înşivă cercetaţi-vă dacă sunteţi în credinţă”. Este o provocare ironică ce conţine un reproş în acelaşi timp. Corintenii puseseră la îndoială faptul că Hristos vorbea prin Pavel, precum şi apostolatul lui, după cum poţi vedea de-a lungul ambelor epistole. Iar el, ca un argument final, spune: “Mai bine v-aţi cerceta (examina) pe voi înşivă; cum aţi ajuns voi să fiţi creştini?”, fiindcă el fusese instrumentul convertirii lor. Prin urmare adaugă: “Nu recunoaşteţi voi că Hristos locuieşte în voi, afară doar dacă sunteţi dezaprobaţi?”. Cum ajunsese Hristos să locuiască în ei? Pavel apelează la certitudinea pe care o aveau despre ei înşişi, pentru a-şi dovedi apostolatul, făcându-i astfel de ruşine. Dar aşa ceva nu reprezintă nicidecum un îndemn de a ne cerceta să vedem dacă suntem sau nu în credinţă. E foarte bine să cercetăm dacă umblăm la nivelul credinţei, dar acesta este un lucru cu totul diferit. Un copil face bine să se cerceteze dacă purtarea lui e demnă de poziţia pe care o ocupă, însă ar fi ceva foarte trist să facă asta pentru a vedea dacă într-adevăr este copilul părinţilor săi. A fi conştient de relaţia în care te afli este un lucru diferit de purtarea potrivită cu relaţia respectivă; iar noi nu trebuie să confundăm aceste două lucruri. Pierderea simţământului relaţiei (lucru care nu cred că se poate întâmpla decât în cazurile când intervine disciplina divină din pricina păcatului) distruge temeiul îndatoririlor şi afecţiunilor potrivite ei. Citeşte pasajul din 2 Corinteni în întregime.

- Acum văd limpede. Nu există completare la cuvintele “De vreme ce voi căutaţi o dovadă că Hristos vorbeşte în mine”, dacă nu le conectăm cu cele de care am vorbit. Şi oricum, forţa argumentului apostolului este clară, iar el apelează la certitudinea lor: “Nu recunoaşteţi voi?”. Aceste cuvinte din urmă nu ar mai avea nici un sens dacă ei trebuiau să se examineze ca să vadă dacă era aşa. Oh, iată unde am ajuns cu Scriptura!

- Mai degrabă, iată unde am ajuns fără ea! Tu n-o citeşti şi cercetezi aşa cum trebuie. Fă aşa şi adevărul ţi se va înfăţişa limpede. Numai că, bineînţeles, avem nevoie de harul lui Dumnezeu şi să privim la El, ca astfel să primim, ca nişte prunci, “laptele duhovnicesc şi curat”. Mai am încă o chestiune pe care aş vrea s-o aduc în discuţie pe scurt, ca astfel să fim limpezi cu privire la subiectul pe care-l cercetăm. Primindu-L pe Hristos, primim viaţa. “Şi mărturia este aceasta”, spune Ioan, “că Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său”. Nu există nimic comun între această viaţă şi carne. Dacă nu realizăm ce înseamnă răscumpărarea, atunci faptul că suntem născuţi din nou (nu eliberaţi de lege şi de simţământul responsabilităţii noastre) ne face să ne simţim nenorociţi la vederea păcatului din noi, aşa cum vedem în Romani 7 . Dacă înţelegem răscumpărarea şi am fost pecetluiţi cu Duhul, încă există conflict: “carnea pofteşte împotriva Duhului, iar Duhul împotriva cărnii”; acestea două sunt opuse ca întotdeauna. Dar dacă suntem călăuziţi de Duhul, nu mai suntem sub lege. Până acum tu ai încercat să tragi concluzii liniştitoare din faptul că găseai semne ale vieţii în tine însuţi, având doar o înţelegere generală, care întotdeauna însoţeşte convertirea reală, despre bunătatea lui Dumnezeu, întărită de cunoaşterea faptului că Hristos a murit. Însă toate aceste gânduri pe care ţi le formai despre tine nu însemnau nicidecum credinţă în răscumpărare. Ele încă te lăsau, chiar dacă cu o nădejde mai bună, expus judecăţii. Sau, cel puţin, când priveai la cruce şi vedeai că acolo exista ceea ce tu aveai nevoie ca păcătos, tot aveai tendinţa să cauţi ceva mai bun în tine însuţi şi nu puteai astfel să afirmi că posedai ceea ce aveai nevoie din lucrarea crucii. Viaţa nu este răscumpărare. Amândouă aparţin credinciosului, însă sunt lucruri diferite. Căutai dovezi ale vieţii, crezând că dacă acestea existau, puteai trece cu bine de judecată. Şi poate că atunci, într-un fel vag, Îl luai în consideraţie şi pe Hristos.

- Cred că mi-ai descris starea destul de exact.

- Când o asemenea persoană trăieşte aproape de Dumnezeu în simplitate de inimă, simţământul bunătăţii Lui predomină şi se simte mireasma evlaviei; însă când el nu se află într-o astfel de stare, există frământare şi nelinişte; predomină conştiinţa care acuză, iar el este nefericit, dacă nu chiar înfricoşat. Însă în ambele cazuri răscumpărarea nu este cunoscută cu adevărat; nu se cunoaşte că Hristos a luat locul nostru în judecată şi ne-a dăruit în schimb slava sa. Nu mai avem de aşteptat decât înfierea însăşi, răscumpărarea trupului. Felul în care Scriptura uneşte aceste două adevăruri se află în învierea lui Hristos. Aceasta reprezintă puterea vieţii şi pecetea acceptării lucrării Lui – scoaterea Lui totală de sub consecinţele păcatului nostru şi aşezarea Lui într-o altă stare. La fel şi cu noi în El. Eram morţi în păcat, expuşi judecăţii şi sub sentinţa morţii. Hristos S-a coborât din cer, a împlinit prin moarte lucrarea de înlăturare a păcatelor noastre, iar noi suntem morţi împreună cu El. Apoi El şi noi împreună cu El suntem înviaţi, consecinţă a lucrării împlinite şi a acceptării ei de către Dumnezeu. El ne-a adus la viaţă împreună cu Domnul Isus, iertându-ne toate greşelile. Aceasta este viaţa a cărei putere divină deplină este arătată în înviere. Nu este doar viaţă veşnică dăruită, ci eliberare din starea în care eram şi introducerea în alta. Bineînţeles nu încă în fapt, însă cu totul real datorită posedării acestei vieţi. Răscumpărarea înseamnă, deşi prin plătirea unui preţ, eliberare din starea în care eram, aducându-mă într-alta, cu totul liberă. De aceea vorbim de răscumpărarea trupului, pe care încă nu o avem. Viaţa în sine nu oferă acest lucru, însă prin intermediul ei simţim povara stării vechi în care ne aflăm. Dar când descoperim că suntem şi răscumpăraţi, atunci cunoaştem că am fost scoşi, cu preţul morţii lui Hristos, din starea veche a primului Adam şi aşezaţi în ultimul. Prin urmare avem “îndrăzneală în ziua judecăţii. Căci aşa cum este El, aşa suntem şi noi în această lume”.

- Nu pot urmări prea bine şirul gândurilor din Scriptură pe care le prezinţi. Trebuie să mă familiarizez cu aceste lucruri, însă pot să văd diferenţa dintre răscumpărare şi viaţă, deşi le avem pe amândouă în Hristos acum. El a murit şi a înviat. Presupun că aveam viaţă înainte, însă acum, într-o anumită măsură, am înţeles şi ce este răscumpărarea.

- Bineînţeles că erai şi înainte răscumpărat. Şi cu siguranţă că Dumnezeu lucrase în tine în har, aşa cum ai spus; însă, cum am amintit deja, Îl priveai pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu al judecăţii, deşi întrevedeai din când în când raze ale dragostei divine, dar nu credeai cu adevărat în răscumpărarea împlinită. Iată cum argumentul apostolului se aplică acestui lucru în Romani 5:19 : “Prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi”. “Deci”, spune carnea, “pot să trăiesc în păcat”. Care este răspunsul? Este oare: “Nu, nu trebuie”? Dacă aş răspunde aşa ar însemna să te aşez înapoi sub lege şi astfel să distrug iarăşi ceea ce suntem învăţaţi despre ascultarea lui Hristos. Nicidecum, ci adevăratul răspuns este: “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?”. Ai fost botezat pentru moartea lui Hristos şi eşti creştin prin faptul că ai parte în moartea Sa. Cum e posibil, dacă ai murit împreună cu El faţă de păcat, să mai trăieşti în păcat? Acum suntem liberi să ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu, ca vii din morţi. Adevărul este că cei mai mulţi dintre creştinii sinceri sunt ca unii care se află afară, nădăjduind că totul va fi bine atunci când vor intra înăuntru, în loc să se afle înăuntru şi să arate lumii cum este acolo, ca nişte epistole ale lui Hristos.

- Deci tu vrei să spui că toţi care suntem creştini suntem morţi faţă de lume şi faţă de orice altceva?

- Desigur. “Un om nehotărât este nestatornic în toate căile sale”. Ochiul curat face ca tot trupul să fie plin de lumină. Nu mai suntem ai noştri. Omul nou nu-şi poate avea ţelurile aici jos, deşi lucrarea şi-o desfăşoară într-adevăr pe acest pământ. La fel au stat lucrurile cu Hristos. Suntem răstigniţi faţă de lume şi lumea faţă de noi; şi astfel ne-am răstignit carnea cu patimile şi poftele ei. Să ne amintim însă că ea pofteşte împotriva Duhului, astfel că avem nevoie de veghere, “ducând până la capăt”, în ce priveşte trecerea prin această pustie, “mântuirea noastră cu frică şi cu tremur”; nu din cauză că poziţia noastră ar fi incertă, ci fiindcă “Dumnezeu lucrează în noi şi ne dă şi voinţa şi înfăptuirea”, şi este un lucru serios să menţii cauza lui Dumnezeu atunci când carnea este în tine, iar Satan dispune de lume pentru a ne pune piedici şi a ne înşela. Însă nu te descuraja, căci Dumnezeu este Cel care lucrează în tine; Cel care este în noi este mai mare decât cel care este în lume. Şi nu te poţi lupta cu dificultăţile pustiei dacă nu ai fost mai întâi răscumpărat din Egipt. “Harul Meu îţi este de ajuns”, spune Hristos. “Puterea Mea în slăbiciune se face desăvârşită”. “Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”. Secretul stă în smerenia inimii şi în sentimentul de dependenţă, precum şi în a privi cu încredere la Hristos, care ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă. Nu poţi fi niciodată prea neîncrezător în tine însuţi sau prea încrezător în Dumnezeu. Prin răscumpărare ai fost adus la Dumnezeu şi te afli în mijlocul naţiunii Lui (putem spune acum în mijlocul copiilor Săi şi al bisericii ca atare) şi eşti chemat să slujeşti de slavă Lui. Adevărata cunoaştere a răscumpărării te aduce într-o stare de pace perfectă, într-o dependenţă reală şi constantă faţă de Răscumpărător. Iar dacă nu o ai pe prima, n-o poţi avea nici pe cea de-a doua; şi nici nu poţi umbla cu Dumnezeu dacă nu eşti împăcat cu El.

- Este adevărat. Nu că aş dori să creez dificultăţi, însă mai este ceva care aş vrea să întreb, fiindcă doresc ca aceste lucruri să-mi fie cât mai clare. Am fost învăţaţi să ne sprijinim pe promisiunile lui Dumnezeu şi să ne încredem în ele pentru mântuirea noastră. Acesta este felul de vorbire pe care-l auzim mai mereu şi nu pot să-mi dau seama, dacă vederea ta este corectă, cum poate fi împăcată cu încrederea în promisiunile pentru mântuire. Căci cu siguranţă că trebuie să le punem faţă în faţă.

- Răspunsul este foarte simplu, şi mă bucur că ai pus această întrebare. Chiar aceste lucruri vroiam să le cercetăm acum. Încrederea în făgăduinţele lui Dumnezeu este fără îndoială bună, asta-i clar. Şi există multe făgăduinţe scumpe. Spune-mi însă, există vreo promisiune că Hristos va veni, va muri şi va învia?

- Nu; El a venit deja, a murit şi a înviat, iar acum Se află la dreapta lui Dumnezeu.

- Deci aceasta nu poate fi o promisiune, deoarece este un fapt împlinit. Pentru Avraam a fost o promisiune şi el a făcut bine crezând-o ca atare. Pentru noi însă este un fapt împlinit şi trebuie deci ca şi noi să-l credem ca atare. Aşa spune Scriptura. El a crezut că ceea ce Dumnezeu a promis este în stare să şi împlinească. Dar noi credem că El a împlinit deja ceea ce ne mântuieşte. Ar fi necredinţă să tratăm în continuare această lucrare ca pe o promisiune. Aşa găsim scris: “Şi nouă ne va fi socotită, care credem în Cel ce a înviat dintre cei morţi pe Isus, Domnul nostru”. Vei găsi amândouă pasajele care vorbesc despre acest lucru împreună, la sfârşitul capitolului 4 din Romani. Există multe promisiuni preţioase în ce priveşte ajutorul în călătoria noastră pe acest pământ. “Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi”. “Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre”. “Nimeni nu poate smulge oile din mâna Tatălui Meu”. “Care vă va întări până la sfârşit, ca să fiţi fără vină în ziua Domnului nostru Isus Hristos”. Aş putea cita încă multe alte făgăduinţe pentru mângâierea noastră în dificultăţile de pe cale. Însă lucrarea în care trebuie să cred, care mă îndreptăţeşte şi mă împacă cu Dumnezeu, singura care îmi îndepărtează păcatele şi mă răscumpără pentru El, nu este o promisiune; nici nu poate fi privită aşa. Ea este un fapt împlinit, o lucrare deja acceptată de Dumnezeu.

- Acum văd clar; într-adevăr, nimic nu poate fi mai simplu şi mai limpede. Ceea ce îndreptăţeşte înaintea lui Dumnezeu nu este deloc o făgăduinţă, ci un fapt împlinit. Nu băgasem de seamă acel pasaj din Romani 4 . Este foarte clar. Cât de neatent se poate citi Scriptura. Într-adevăr, adevărul celor spuse de tine iese clar la iveală.

- Dă-mi voie, dacă am ajuns la acest punct, să-ţi atrag atenţia la un alt lucru cu privire la forma în care lucrarea şi mărturia harului sunt puse. Vei remarca, în pasajul din Romani 4 , că nu se spune “celor ce credem în Isus”, oricât de adevărat rămâne acest lucru, ci “celor ce credem în Cel ce a înviat dintre cei morţi pe Isus, Domnul nostru”. La fel în Petru: “prin El credem în Dumnezeu care L-a înviat dintre morţi şi I-a dat slavă”. Tot aşa spune şi Domnul Însuşi: “Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel care M-a trimis”. Noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu Însuşi doar cunoscându-L pe Hristos. Dacă-L cunosc aşa, Îl cunosc ca pe Dumnezeu Mântuitorul nostru; ca pe Unul care nu Şi-a cruţat Fiul pentru mine; ca pe Unul care, atunci când Hristos era mort în urma purtării păcatelor noastre, L-a înviat dintre cei morţi. Într-un cuvânt, nu cred numai în Hristos, ci în Cel care L-a dat pe Hristos şi I-a aprobat lucrarea; care l-a slăvit pe om în El; care a intervenit să mă mântuiască, nu care aşteaptă să mă judece. Cred în El prin Hristos. Când Israel a traversat Marea Roşie, ei au crezut într-un Dumnezeu care-i izbăvise şi îi adusese la Sine Însuşi; la fel şi eu. Nu cunosc alt Dumnezeu decât pe El. Dacă cred în El prin Hristos, aştept o făgăduinţă: răscumpărarea trupului, ca împlinire deplină a lucrării Sale. Astfel că creştinismul ne oferă afecţiuni prezente, într-o stare de pace, într-o relaţie cunoscută, precum şi puterea dătătoare de energie a nădejdii: cele două lucruri care dau binecuvântare şi energie omului în ce priveşte poziţia lui; căci dragostea este izvorul tuturor lucrurilor. Dragoste, fiindcă El ne-a iubit mai întâi. Apoi ne găsim bucuria în El, îi iubim pe alţii, fiindcă avem aceeaşi natură ca El, care locuieşte în inimile noastre, aşa încât dragostea ne constrânge.

- După ceea ce spui, creştinul are o poziţie minunată; însă suntem aşa de slabi pentru o astfel de poziţie!

- N-aş putea niciodată, prin cuvintele mele, să zugrăvesc poziţia creştinului aşa cum o face Dumnezeu prin cuvintele Lui. În ce priveşte slăbiciunea, cu cât o simţim mai mult, cu atât mai bine. Puterea lui Hristos este făcută desăvârşită în slăbiciune.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *