comori.org
comori.org

Crezând tot ce a promis Domnul Isus

Th. A. Powerscourt

Cât de bun e Dumnezeu că ne pune credinţa la încercare! Vorbim cu uşurinţă despre promisiunile Lui, dar e cu totul altceva să ne bazăm pe ele. Ne este greu să Îl credem pe Domnul pe cuvânt dacă nu avem nicio dovadă vizibilă; dar cât de îndurător este El că ne face cunoscute secretele dragostei Sale, nelăsându-ne să navigăm doar în ape liniştite, ci trimiţând, din când în când, şi valuri şi furtuni ameninţătoare care ne fac să ne alipim de promisiunile Lui! El ne îndulceşte amărăciunile; El transformă în amărăciune ceea ce ne părea dulce. Lucrul cel mai important pentru credincios este să meargă înainte bazându-se pe promisiunile lui Dumnezeu.

Cu cât suntem mai constrânşi să le testăm noi înşine autenticitatea, cu atât suntem mai privilegiaţi, pentru că gândurile noastre nu mai sunt cele ale lumii. Într-adevăr, e mare lucru să ne încredem în Dumnezeu, indiferent de împrejurările prin care trecem, să privim întristările drept bucurii reale şi să considerăm suferinţele adevărata noastră fericire. El ne dezlipeşte de lucrurile pământeşti la care ţinem, pentru ca inimile noastre, înălţându-se până la adevărata valoare pe care trebuie s-o iubească, să se lipească puternic de ea, sursa oricărui bine. Orice altă dragoste, pusă alături de dragostea Lui, este ca un pârâu comparat cu un ocean; una este mărginită de limitele strâmte ale inimii omeneşti, cealaltă este imensă ca gândul nemărginit al Domnului nostru. Să profităm de privilegiile pe care le avem şi să ne hrănim sufletele cu promisiunile Celui care ştie despre ce vorbeşte.

Dumnezeu îngăduie ca în această lume să întâmpinăm necazuri şi, cum El nu vrea să ne amăgească, ne spune că nu trebuie să ne aşteptăm la altceva de la lume, dar ne indică şi două mari mijloace de răbdare: „să ne bucurăm în speranţă şi să perseverăm în rugăciune”.

Dacă cerem ceva după voia Lui, putem fi siguri că avem deja un răspuns. El nu doreşte moartea păcătosului, ci mai degrabă ca toţi să fie mântuiţi. Nu avem pentru că nu cerem. Credem noi cu adevărat în apropiata venire a Domnului Isus? Se poate vedea acest lucru în trăirea noastră de zi cu zi? Oare viaţa noastră de ascultare reflectă imaginea lui Hristos într-o asemenea măsură, încât mulţi să fie ca şi constrânşi să spună: „Aş vrea să-L văd pe Isus”? El nu Se înşală nici asupra a ceea ce este bine pentru noi, nici asupra a ceea ce ţine de gloria Sa. Am descoperit că El mi-a ascuns fericirea în scobitura scutului Său, pentru ca ea să fie ferită de influenţa oricărei creaturi.

De ce s-ar tângui pentru lucrurile de aici de pe pământ aceia care sunt împăcaţi cu Judecătorul lumii întregi, care au intrare liberă oricând în prezenţa Lui şi care pot vorbi cu El în intimitate; a căror speranţă se bazează pe dragostea Lui şi care-L văd mereu ca pe prietenul lor de nădejde; aceia ale căror suferinţe sunt schimbate în binecuvântări şi al căror Dumnezeu vrea să-i binecuvânteze cum numai El o poate face? Tot ceea ce-I aparţine este al nostru. Puterea Lui este şi puterea noastră: nimeni nu ne va smulge din mâna Lui. Înţelepciunea Lui este a noastră: toate lucrurile lucrează împreună spre binele nostru. Sfinţenia Lui este a noastră: păcatul nu va mai avea putere asupra noastră. Dreptatea Lui este a noastră, căci El este credincios şi drept să ne curăţească de orice neleguire. Credincioşia Lui este a noastră, şi ea ne garantează împlinirea tuturor promisiunilor Sale. Veşnicia Lui este a noastră: „fiindcă El trăieşte, şi noi vom trăi”, „astfel vom fi totdeauna cu Domnul”, „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Fiecare păcat ar trebui să ne mărească încrederea, făcându-ne să vedem, în cel mai limpede mod, câtă nevoie avem de Domnul Isus.

Slăbiciunea noastră ne obligă să trăim, prin credinţă, prin Acela care are toată puterea să ne salveze. Atunci când izvoarele pământeşti seacă, suntem constrânşi să ne aţintim privirea spre Cel care este totul în toţi şi astfel să găsim împlinirea în plinătatea Lui. Tot ceea ce ne înconjoară pare să ne strige: „Mergeţi la Isus”! Marele nostru privilegiu, într-o lume ca a noastră, este că putem înţelege că totul vine direct de la El. Dacă n-ar fi aşa, nu ne-am putea câştiga sufletele prin răbdarea noastră, nu am putea înţelege că El are un scop în tot ceea ce face. Cu cât împrejurările prin care ne trece El sunt mai grele, cu atât mai necesare trebuie să le considerăm; noi nu ştim încă pentru ce ne-a trecut prin ele, dar vom înţelege după aceea. Planurile Lui rămân ferme, împlinindu-se sub ochii noştri în fiecare clipă.

Citim că copilul pe care l-a avut David de la soţia lui Urie nu s-a îmbolnăvit, ci Domnul l-a lovit. Era copilul omului după inima lui Dumnezeu! El s-a rugat, a postit, dar nu i s-a făcut după cum a cerut; totuşi Domnul spune: „Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi”. Da, El ne va izbăvi potrivit voii Sale şi, oricare ar fi aceasta, noi Îl vom proslăvi; „Eu fac rana şi tot Eu o vindec”.

Mâinile care au fost străpunse pentru noi ne pot lovi cu blândeţe şi tot ele ne pot vindeca pe deplin. Aproape că merită să suportăm o rană pentru a experimenta bunătatea cu care ne vindecă El. Oh, de câte ori ne cruţă El când merităm pedeapsa! Cu câtă bunătate se îngrijeşte de noi! Dacă Îşi clatină nuiaua deasupra noastră, este pentru a ne aduce înapoi. Deseori Se foloseşte de păcatul pe care El Însuşi ne porunceşte să-l urâm, ca de o săgeată cu care străpunge, pentru ca apoi tot El să Se atingă de rană, în timp ce vocea Sa dulce ne spune: Veniţi la Mine, căci Eu sunt milos, încet la mânie şi îmi pare rău pentru răul pe care aveam de gând să vi-l fac. Suntem încă în şcoală; eu însumi trebuie să învăţ dependenţa totală în ceea ce priveşte fiecare mângâiere şi fiecare gând; nu am nimic pe care să mă bizui; nu ştiu nimic; trebuie ca Dumnezeu să-mi spună ce aprobă şi ce dezaprobă, făcându-mă să văd deşertăciunea mea şi înţelepciunea Lui.

Să lucrăm cu sârguinţă până va veni El, în locul în care El ne-a aşezat. Dacă ne-am da trupurile să fie arse, dacă am da tot ceea ce avem pentru hrana săracilor, dacă am vorbi în limbi îngereşti, toate acestea nu ne-ar folosi decât la condamnarea noastră dacă nu am înţelege acest îndemn: „dă-mi inima ta”. Ce consolare dulce! El nu va fi niciodată prea obosit ca să ne asculte plângerile! El ne iubeşte atunci când plângem la fel de mult ca atunci când ne bucurăm. El a iubit lacrimile Mariei; pentru El, lacrimile ei au fost cel mai elocvent limbaj. În curând toate aceste nimicuri ale pământului vor fi date la o parte, ca jucăriile copiilor. Dumnezeu priveşte la nebunia noastră la fel cum un tată înţelept îşi priveşte fiul, cu dragoste şi compasiune. În curând istoria fiecăruia dintre noi se va termina şi va fi aşezată în biblioteca lui Dumnezeu, ca un volum al credincioşiei Lui. În curând Îl vom vedea faţă-n faţă; Îl vom cunoaşte cum ne-a cunoscut El. În curând toate profeţiile vor fi împlinite! „Orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină”, dar mica sămânţă a dragostei, semănată de însăşi mâna Lui în inimile noastre, va înflori în grădina casei Dumnezeului nostru pentru eternitate.

Cât de bucuroşi am fi dacă am putea vedea orice lucru în lumina Domnului nostru şi în legătură cu El Însuşi! Aşa cum Iacov i-a iubit pe Iosif şi pe Beniamin mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi, fiindcă erau născuţi de Rahela, la fel ar trebui să iubim şi noi Adunarea mai mult decât orice altceva, pentru că ea e scumpă înaintea Domnului. Mă gândesc că am obţine un avantaj imens din studiul profeţiilor dacă am şti să vedem în ele orice lucru în raport cu Domnul Isus, în loc să-L vedem pe El în raport cu noi înşine. Dacă ne este de folos să ne amintim de Mântuitorul nostru crucificat, fiindcă astfel ne îndreptăm privirile de la noi înşine la El, cu siguranţă că trebuie să fie mult mai folositor să ne amintim de Mântuitorul glorificat, fiindcă din această a doua imagine se revarsă o lumină chiar mai strălucitoare. Imaginea Mântuitorului în suferinţă, oricât de consolatoare şi necesară ar fi pentru mântuirea sufletului nostru, ne duce cu gândul la vremea când eram sub blestemul păcatului, în chinul unei vieţi fără speranţă şi fără Dumnezeu, în timp ce imaginea Mântuitorului glorificat ne face să ne gândim la viitorul măreţ când toate durerile şi suferinţele noastre vor înceta pentru totdeauna.

Ştiu că ne face bine să auzim mereu că „Cel Care a promis este credincios”. Pot afirma, din propria-mi experienţă, că El are dreptate când ne spune că în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri. Momentul în care ne simţim cel mai deznădăjduiţi e pentru El momentul să lucreze; El cunoaşte suferinţele noastre; El ne susţine în necazurile noastre; El este turnul nostru de adăpost la vreme de nevoie; şi tocmai atunci când sufletul nostru este ca pierdut, fără mângâietor şi fără salvator, Domnul Isus se apropie de el pentru a-l mângâia şi a-l înconjura din toate părţile cu braţele Sale pline de bunătate. Încă puţin timp şi mesagerii Săi îşi vor termina lucrarea, credinţa noastră va fi făcută desăvârşită şi, la porunca Lui, suspinele şi lacrimile vor înceta pentru totdeauna. „Grăbeşte-te, preaiubitul meu!”. „O speranţă amânată îmbolnăveşte inima”. Absenţa rămâne absenţă, şi nu ne vom bucura deplin de odihnă decât atunci când vom fi cu El pentru totdeauna. Nu este suficient să fim siguri de El, de faptul că El ne iubeşte şi că ne va iubi până la capăt. Toate acestea le ştim deja. Preţuim dovezile Lui de dragoste, ne odihnim în El, în credincioşia Lui, şi totuşi nu ne putem lipsi de El Însuşi, căci de prezenţa Lui avem nevoie. Deşi trăim prin credinţă, trebuie să ne aflăm în braţele Sale pentru a putea spune: „Eu sunt a preaiubitului meu şi preaiubitul meu este al meu”.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *