comori.org
comori.org

Călăuzire divină

C. H. Mackintosh

Domnul Dumnezeul nostru ne-a vorbit la Horeb, zicând: «Destul aţi stat în muntele acesta. Întoarceţi-vă şi plecaţi; şi mergeţi în ţinutul muntos al amoriţilor»“ (Deuteronom 1:6,7 ).

Ce drept deosebit pentru un popor de a-L avea pe Domnul atât de aproape şi de a-L vedea atât de interesat de toate problemele sale, fie ele mari, fie mici! Domnul ştia cât timp trebuie să rămână poporul într-un loc şi încotro trebuia să-şi îndrepte apoi paşii. Poporul nu trebuia să-şi facă probleme cu privire la lungimea şi ţinta călătoriei, nici să fie îngrijorat de altceva. Israeliţii se aflau sub ochiul şi în mâinile Unuia a cărui înţelepciune este nepătrunsă, a cărui putere este atotputernică, a cărui izvoare sunt nesecate şi a cărui dragoste este nesfârşită, care a acceptat de bunăvoie să îngrijească de ei, care cunoştea toate nevoile lor şi care era gata să-i întâmpine cu dragostea inimii Sale şi cu puterea braţului Său sfânt. Ce le mai rămânea de făcut? Numai să asculte. Ei aveau dreptul deosebit şi sfânt să se odihnească în dragostea Domnului, a Dumnezeului legământului şi să asculte de poruncile Sale. În aceasta consta secretul păcii lor, al fericirii şi siguranţei lor. Ei nu trebuiau să facă planuri sau să ia decizii. Călătoria lor era măsurată de Cel care cunoştea orice pas pe drumul de la Horeb la Cades-Barnea. Ei trebuiau doar să păşească înainte, în dependenţă de El zi de zi. Ce poziţie şi ce cale privilegiată! Dar această poziţie şi această cale pretindeau o voie proprie frântă, o gândire ascultătoare şi o inimă supusă. Dacă, după ce Dumnezeu le spusese: „Destul aţi stat în muntele acesta“, s-ar fi gândit să rămână încă puţin acolo, atunci ar fi făcut aceasta fără El. Ei puteau conta pe părtăşia Sa, pe sfatul şi ajutorul Său numai când umblau pe calea ascultării.

Aşa au stat lucrurile cu Israel în pustiu, tot aşa stau lucrurile cu noi. Dreptul nostru este să punem toate problemele noastre în mâinile nu a unui Dumnezeu al legământului, ci în mâinile unui Tată iubitor. El stabileşte cărarea noastră şi El stabileşte graniţele locuinţei noastre. El Se preocupă cu toate problemele noastre, cu odihna şi cu umblarea noastră, El îngrijeşte de toate nevoile noastre. Cuvântul Său plin de îndurare adresat nouă este: „Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice, faceţi cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre, prin rugăciune şi prin cerere cu mulţumiri“. Şi apoi? „Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere, va păzi inimile voastre şi gândurile voastre în Hristos Isus.

Dar cum călăuzeşte Dumnezeu poporul Său astăzi? Nu îl mai călăuzeşte prin glasul care se adresa urechii omeneşti şi nici prin norul care se ridica şi indica drumul, ci prin ceva mult mai bun, mai înalt şi mai intim, şi anume prin Cuvânt, prin Duhul Sfânt şi prin imboldurile naturii divine. Acestea trei sunt întotdeauna unanime. Este de cea mai mare importanţă să reţinem aceasta. Trebuie să ne cântărim toate impresiile şi imboldurile noastre pe cântarul locului sfânt şi să le măsurăm corect cu etalonul Cuvântului divin. În acest mod vom fi scutiţi de rătăcire şi înşelătorie proprie. O acţionare numai pe baza impresiilor şi îndemnurilor a atras întotdeauna urmări nefaste. Simţămintele omeneşti sunt foarte nesigure şi noi trebuie să le supunem mereu unui control sever, dacă nu vrem să ne conducă spre greşeli fatale şi acţiuni greşite. În schimb, în Cuvântul lui Dumnezeu ne putem încrede mereu, fără nici o umbră de îndoială şi vom afla, fără excepţie, că un om, care se lasă călăuzit de Duhul Sfânt sau de imboldurile naturii divine, nu va acţiona niciodată contrar Cuvântului lui Dumnezeu.

Cu privire la călăuzirea divină mai există un punct de vedere care merită atenţia noastră. Deseori se aude vorbindu-se despre „degetul providenţei“ ca despre un lucru de care ar trebui să ne lăsăm călăuziţi. Dar aceasta nu este de fapt altceva decât a afirma că trebuie să ne lăsăm călăuziţi de împrejurări în acţiunile noastre. Nici nu trebuie să spunem că acest mod de a te lăsa călăuzit este inadecvat pentru un creştin. Fără îndoială, Domnul nostru ne va face cunoscut la timpul Său gândirea Sa prin providenţa Sa şi va stabili prin aceasta calea noastră. Dar trebuie să fim suficient de aproape de El pentru a putea înţelege corect căile providenţei, altfel vom experimenta că ceea ce am considerat a fi „o cale de ieşire a providenţei“ nu a fost altceva decât o uşă prin care am părăsit calea sfântă a ascultării. Împrejurările exterioare, la fel ca impresiile noastre interioare, trebuie să fie cântărite mereu în prezenţa lui Dumnezeu şi judecate prin lumina Cuvântului Său; altfel ne-am putea lăsa conduşi în erori grave. Iona a considerat probabil ca o hotărâre a providenţei când a găsit corabia care mergea la Tars. Dar dacă ar fi fost în părtăşie cu Dumnezeu, n-ar fi avut nevoie de o corabie. Pe scurt, Cuvântul lui Dumnezeu este singurul etalon sigur, piatra de încercare desăvârşită pentru tot: pentru împrejurări exterioare şi impresii interioare, pentru simţăminte, idei şi înclinaţii - toate acestea trebuie puse sub lumina pătrunzătoare a Cuvântului lui Dumnezeu şi cercetate acolo corect şi cu seriozitate. Aceasta este calea adevărată a siguranţei, a păcii şi a binecuvântării pentru fiecare copil al lui Dumnezeu.

Probabil, cineva va replica: nu putem aştepta pentru toate acţiunile noastre, pentru miile de nimicuri ale vieţii zilnice să găsim o indicaţie în Biblie. Poate nu! Dar în Sfânta Scriptură sunt principii mari care, dacă sunt aplicate corect, ne vor călăuzi într-un mod divin, chiar dacă nu putem găsi versete biblice speciale pentru împrejurările noastre. Alături stă însă asigurarea că Dumnezeul nostru poate să-Şi călăuzească şi îi va călăuzi în toate lucrurile pe copiii Săi. „De Domnul sunt întăriţi paşii omului“. „El îi face pe cei smeriţi să umble în dreptate şi îi învaţă pe cei smeriţi calea Sa.“ „Eu te voi sfătui.“ El ne poate vesti gândurile Sale cu privire la orice plan. Cum am fi altfel în stare să ne aranjăm calea? Să ne lăsăm purtaţi încolo şi încoace de valurile împrejurărilor? Suntem lăsaţi în voia sorţii oarbe sau impulsurilor propriei voi?

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că nu este aşa! Dumnezeu ne poate da siguranţă cu privire la gândurile Sale într-un anumit caz în modul Său desăvârşit. Fără această siguranţă nici nu trebuie să începem niciodată. „Ce să fac? Sunt în mare încurcătură şi nu ştiu pe ce cale să merg“, spunea odată cineva unui prieten. „Atunci nu fă nimic“, a fost răspunsul înţelept al acestuia.

Foarte importantă şi în strânsă legătură cu astfel de decizii este starea interioară a sufletului. „El îi face pe cei smeriţi să umble în dreptate şi îi învaţă pe cei smeriţi calea Sa.“ Să nu uităm aceasta niciodată! Dacă suntem smeriţi şi nu ne încredem în noi, dacă aşteptăm pe Dumnezeul nostru cu inima, cu gândirea şi cu intenţii sincere, El ne va călăuzi cu siguranţă. A-i cere lui Dumnezeu un sfat într-o problemă cu privire la care noi am luat deja o hotărâre sau în care voia noastră a început să lucreze, ar fi inutil. Ne înşelăm atunci într-un mod fatal. Istoria lui Iosafat ne oferă în acest sens un exemplu concludent. În 1. Împăraţi 22 citim: „Şi a fost aşa: în anul al treilea, Iosafat, împăratul lui Iuda, a coborât la împăratul lui Israel“. Aceasta a fost o greşeală gravă de la început: „Şi împăratul lui Israel a zis slujitorilor săi: «Ştiţi că Ramot-Galaadul este al nostru, iar noi tăcem şi nu-l luăm din mâna împăratului Siriei?» Şi a zis lui Iosafat: «Vrei să mergi cu mine la luptă la Ramot-Galaad?» Şi Iosafat a zis împăratului lui Israel: «Eu sunt ca tine, poporul meu ca poporul tău şi caii mei ca şi caii tăi»“, iar conform textului din 2. Cronici 18:3 : „voi fi cu tine în război“.

Iosafat a luat o decizie înainte de a se gândi să ceară sfatul lui Dumnezeu în această problemă. El a spus de fapt împăratului lui Israel: „Întreabă, te rog, mai întâi cuvântul Domnului“. Dar la ce a putut folosi aceasta, după ce s-a obligat să acţioneze într-un anumit mod? Ce nebunie este să iei mai întâi o hotărâre şi apoi să mergi şi să ceri sfat! Iosafat nu ar fi trebuit să ceară sfatul Domnului într-un astfel de caz. Dar starea sufletească a fost rea, iar poziţia sa greşită.

Cuvântul lui Dumnezeu nu se potriveşte niciodată gândurilor omului. El le judecă. El stă în contradicţie nemijlocită cu voia omului şi se opune planurilor sale. De aceea omul leapădă acest Cuvânt. Voia şi mintea omenească stau întotdeauna contra Cuvântului lui Dumnezeu, iar creştinul trebuie să le respingă, dacă vrea să fie călăuzit într-adevăr de Dumnezeu. O voinţă neînfrântă şi o minte oarbă ne vor conduce, dacă ascultăm de ele, în întuneric şi necaz. Iona a vrut să meargă la Tars, în timp ce Domnul l-a trimis la Ninive, iar urmarea a fost că a ajuns în „pântecele Locuinţei morţilor“ şi „papura s-a împletit în jurul capului“ său. Iosafat a vrut să meargă la Ramot, în timp ce el trebuia să rămână în Ierusalim, iar urmarea a fost înconjurarea de săbiile sirienilor.

Calea voinţei proprii poate fi numai o cale a întunericului şi a necazului. Calea ascultării este în schimb calea păcii, a luminii şi a binecuvântării, o cale luminată mereu de razele harului divin. Această cale pare ochiului omenesc îngustă, aspră şi singuratică; dar sufletul ascultător consideră că este o cale a vieţii, a păcii şi a siguranţei. „Dar cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare, care luminează tot mai mult, până când ziua e deplină.“ Într-adevăr, o cale binecuvântată! Să dea Domnul ca toţi cititorii şi scriitorul acestor rânduri să fie găsiţi mereu pe această cale!

Înainte de a părăsi acest subiect important al călăuzirii divine şi a ascultării omului, doresc să-i atrag cititorului atenţia asupra unui text foarte frumos din Luca 11 . „Lumina trupului este ochiul; când ochiul tău este curat, tot trupul tău este, de asemenea, plin de lumină; iar când ochiul este rău, şi trupul tău este plin de întuneric. Ia seama deci ca lumina care este în tine să nu fie întuneric. Deci, dacă tot trupul tău este plin de lumină, neavând nici o parte întunecată, va fi plin de lumină în totul, ca atunci când te luminează lumina cu strălucirea ei“ (versetele 34-36).

Aceste cuvinte sunt de o putere şi frumuseţe incomparabilă. Ele arată mai întâi că un „ochi curat“ este neapărat necesar pentru savurarea călăuzirii divine. Indică spre o voinţă frântă, o inimă care gândeşte cu onestitate să facă voia lui Dumnezeu. Acolo nu există incorectitudine, nici motive amestecate, nici un fel de intenţii personale. Acolo nu este nimic decât dorinţa sinceră şi intenţia serioasă de a face voia lui Dumnezeu oriunde şi oricând.

Dacă un suflet este într-o astfel de dispoziţie, atunci în el se revarsă lumina divină şi umple întregul trup. Dar dacă trupul nu este lumină, atunci nici ochiul nu este curat. Atunci există motive necurate, voia proprie sau folosul propriu sunt în activitate şi nu suntem sinceri în faţa lui Dumnezeu. În acest caz, lumina pe care recunoaştem că o avem, nu este altceva decât întuneric, şi nici un întuneric nu poate fi atât de intens şi de groaznic ca acela care vine ca o judecată asupra sufletului care este dominat de voia proprie în timp ce recunoaşte că posedă lumina divină. „Deci, dacă lumina care este în tine este întuneric, ce mare este întunericul!“ Pe de altă parte, o lumină slabă, dacă este folosită în mod corect, va creşte cu siguranţă, căci „celui ce are i se va da“ şi „cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare, care luminează tot mai mult, până când ziua e deplină“.

Acest proces în suflet este prezentat foarte frumos în versetul citat mai sus: „dacă tot trupul tău este plin de lumină, neavând nici o parte întunecată“, când nici un colţ nu este închis razelor cereşti, când nici un motiv necurat nu există şi când întreaga fiinţă stă deschisă pentru a fi luminată de lumina divină, atunci „va fi plin de lumină în totul, ca atunci când te luminează lumina cu strălucirea ei“. Cu un cuvânt, sufletul ascultător nu are numai lumina pentru propria lui cale, ci lumina care este în el străluceşte, încât alţii o pot vedea, la fel ca lumina măreaţă a unei lămpi. Deci „să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă lucrările voastre cele bune şi să-L glorifice pe Tatăl vostru care este în ceruri.

de C.H.M. (din „Cercetaţi Scripturile”)

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *