comori.org
comori.org

Căderea şi reabilitarea lui Petru

din revista „Cercetați Scripturile”

Căderea sa

Dumnezeu ne arată în Cuvântul Său pe baza istoriei lui Petru în ce mod este îndreptat un credincios care a păcătuit.

Îndreptarea lui Simon Petru nu a durat foarte mult timp. Între căderea şi reabilitarea sa au trecut numai câteva zile. Dar câţi credincioşi nu sunt, a căror rătăcire durează luni şi ani? Fie că rătăcirea este de scurtă durată, fie că este de lungă durată, întotdeauna calea este aceeaşi: trebuie să se reîntoarcă la Dumnezeu.

Căderea lui Petru a fost gravă. Dacă privim superficial, am putea spune că ceea ce i s-a întâmplat lui a fost foarte firesc. Ispita a fost mare, iar cu răspunsul său a scăpat de moarte. Dar dacă ne gândim mai profund, trebuie să spunem: da, căderea sa a fost foarte mare. Petru mărturisise: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu“ şi: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii eterne“ (Matei 16:16 ; Ioan 6:68 ). Acelaşi bărbat a spus în curtea marelui preot: „Nu-L cunosc!“ şi a întărit aceste cuvinte blestemându-se şi jurându-se. Ne-am putea întreba: Cum este posibil aşa ceva? Cum poate ajunge un credincios, care depune în prezenţa altor ucenici o mărturie atât de frumoasă, la aşa ceva?

Ceea ce s-a petrecut în viaţa lui Petru, s-a întâmplat şi, din nefericire, se întâmplă şi astăzi mereu între credincioşi. Dar ce bucurie, dacă, la fel ca la Petru, căinţa cu privire la încrederea în sine şi voia proprie se arată imediat! Din nefericire, deseori vedem cum credincioşii, care rătăcesc de la calea dreaptă, nu observă privirea blândă şi mustrătoare a Domnului. Cuvântul Lui plin de dragoste nu exercită nici o influenţă asupra lor. Ce durere pentru Domnul!

Petru Îl iubea pe Domnul său cu înfocare. Dar el s-a gândit că prin această dragoste este capabil de orice. Petru credea chiar că dragostea sa este mai mare decât a celorlalţi ucenici. Dacă toţi ceilalţi Îl vor părăsi, el nu. Cu această încredere în sine a intrat în locul în care Domnul Isus a fost interogat.

De aceea Dumnezeu nu a putut fi cu el. Petru nu a putut fi păzit de cădere. Petru a trebuit să fie lăsat, pentru ca mai târziu să poată fi prins cu atât mai puternic. Să fiu înţeles corect: nu spun că cineva trebuie să ajungă la cădere. Ne putem cunoaşte fiecare pe noi înşine înainte de a ajunge la cădere. Dar dacă un credincios nu se recunoaşte pe sine şi de aceea se încrede în sine, nu ascultă de îndemnul Domnului şi nu simte nevoia de har, ci întâmpină greutăţile în puterea proprie, atunci Dumnezeu trebuie să-l lase să ajungă la cădere. Dumnezeu poate împiedica orice. El ar fi putut împiedica intrarea lui Petru în curtea marelui preot. El poate şi astăzi să împiedice totul. Dar aceasta nu ne-ar fi de folos. Pentru a face din Petru un credincios fericit şi un păstor capabil, a fost necesar să se lepede de sine.

Petru a fost vinovat, deoarece a crezut că prin dragostea sa pentru Domnul are putere pentru orice. Dar Dumnezeu a condus toate în aşa fel, încât să fie păzit de o cădere deplină. Când Domnul Isus i-a vestit această cădere, a adăugat: „Simon, Simon! ... Eu însă m-am rugat pentru tine, ca credinţa ta să nu înceteze“. Numai harul ne poate păstra până la sfârşit. Fără el am fi duşi în descurajare. Deşi Petru a fost bărbatul însărcinat de Domnul Isus ca apostol cu o lucrare deosebită şi a fost numit piatră, dacă Mântuitorul nu S-ar fi rugat pentru el, Petru ar fi înaintat pe calea pierzării şi ar fi pierit. Dumnezeu l-a păzit pe Petru, nu propria sa dragoste înfocată.

Ce fericire, chiar şi pentru noi! Domnul Isus trăieşte pentru a mijloci pentru noi. El este Marele nostru Preot la Tatăl. Dacă nu ar fi aşa, nu am putea rămâne în picioare. Rugăciunea Domnului a lucrat ca credinţa lui Petru să nu înceteze, să se ţină tare de El, să se întoarcă şi să fie reabilitat în slujba Sa.

Nu a existat nimeni în lume care să ştie că Petru se va lepăda de Învăţătorul său. Înainte ca el să ştie de aceasta, înainte ca Domnul să-i vorbească despre aceasta, rugăciunea Mântuitorului s-a înălţat pentru el la Dumnezeu. Domnul Isus face acelaşi lucru pentru noi. Dacă nu ar sta lucrurile aşa, ar fi rău de noi. Atunci nu ne-am mai întoarce după o abatere de pe calea cea dreaptă.

Reabilitarea sa

Deoarece Petru a trecut cu vederea atenţionările Învăţătorului său şi nu le-a acordat atenţia cuvenită, a ajuns într-un păcat grav. Petru L-a tăgăduit pe Domnul său de trei ori în public. Însă prin harul lui Dumnezeu a fost reabilitat, dar nu dintr-o dată, ci pas cu pas. În istoria sa putem deosebi trei etape: 1) în casa marelui preot Caiafa; 2) în ziua învierii Domnului Isus; 3) câtva timp mai târziu la lacul Tiberiadei.

În curtea casei marelui preot, Petru s-a jurat că nu-L cunoaşte. În acel moment, Domnul Isus S-a întors şi l-a privit cum numai Mântuitorul poate privi pe cineva. Nu ne-a privit şi pe noi, încât ne-am dat înapoi cu teamă? Nici o privire a unui om nu poate face o asemenea impresie asupra noastră. Domnul l-a privit pe Petru, iar această privire a pătruns până în sufletul său. Deodată s-a schimbat. Acest lucru s-a petrecut într-o clipă. Dispăruse orice urmă de teamă de oameni sau încredere în sine. Petru a ieşit în întunericul nopţii ca un răufăcător şi a plâns cu amar.

Nu este aceasta o scenă minunată? Fiul lui Dumnezeu şi Petru au stat faţă în faţă. Domnul Isus, legat şi părăsit de toţi, l-a adus pe Petru la căinţă printr-o singură privire! Nu a rostit nici un cuvânt de dojană, nici o predică. Tot ceea ce a fost necesar pentru a-l îndrepta s-a petrecut când Isus l-a privit. Petru, plin de ruşine, a părăsit acel loc, în timp ce pe obraji îi curgeau lacrimi de căinţă.

Apoi a avut loc răstignirea Domnului său! Ce a fost aceasta pentru Petru! Imaginează-ţi că stai la patul unui muribund, iar ultimul cuvânt al acestuia ar fi o mustrare. Apoi acesta ar muri. Nu vei uita aceasta niciodată, ci întreaga viaţă te vei gândi la cuvintele acelea. Privirea Domnului, care a sfredelit sufletul lui Petru, a fost ultimul contact cu ucenicul Său înainte de moartea Sa. Cât de groaznic trebuie să fi fost aceasta pentru Petru! Ce a simţit în acele trei zile! Nici un cuvânt omenesc nu-l putea consola. Nimic nu putea să-i redea pacea inimii. A trebuit să recunoască: eu port vina pentru ceea ce s-a întâmplat. Oricât s-ar fi străduit ucenicii să-l consoleze, nu-i puteau dărui pacea; Domnul Isus Însuşi trebuia să vină la el.

Şi Domnul a venit pentru a-l căuta pe ucenicul Său! Aceasta a făcut nu numai asupra lui Petru, ci şi asupra celorlalţi ucenici o impresie adâncă.

Domnul a înviat cu adevărat şi S-a arătat lui Simon“ (Luca 24:34 ). Nu ştim ce au vorbit cei doi. Aşa ceva nici nu trebuie cunoscut. Aşa ceva este un lucru intim între Domnul şi persoana respectivă. Domnul Isus l-a căutat personal. Nu a fost suficient că l-a privit. Ulterior a trebuit să-l caute, să-l asigure de iertarea Sa şi să-i arate dragostea Sa, altfel Petru ar fi trebuit să-şi petreacă viaţa în nelinişte.

Ce har! Dacă ne gândim bine la aceste lucruri, trebuie să recunoaştem: nu le putem înţelege!

Domnul Isus l-a căutat pe ucenicul Său căzut. Înainte de a apărea în mijlocul celorlalţi, Domnul a vorbit singur cu Petru. Acesta trebuia să ştie că este iertat, înainte de a se putea bucura de prezenţa Sa.

Domnul Isus lucrează la fel cu noi. El ne priveşte. Când recunoaştem şi ne căim de păcatul nostru, El vine la noi pentru a restabili părtăşia cu El. Din nefericire, câteodată trec săptămâni, luni sau chiar ani până nu ne mai dezvinovăţim. De aceea este atât de frumos să-l privim aici pe Petru. La el a fost suficientă o privire a Mântuitorului pentru a-l face să-şi recunoască vina. Trei zile mai târziu s-a putut bucura din nou de părtăşia cu Domnul şi cu ai Săi; câtva timp mai târziu a putut fi reabilitat şi pentru slujba Sa.

Când ne depărtăm de pe calea cea dreaptă, nu ajută nici un fel de argumente. Dumnezeu trebuie să ne dăruiască asigurarea harului Său. Dacă putem spune: El m-a privit, El a venit la mine, atunci Îl putem întâlni cu libertate şi El ne permite să ocupăm din nou locul în mijlocul celorlalţi. Numai în acest mod, cineva care şi-a recunoscut cu sinceritate greşeala şi s-a smerit în faţa lui Dumnezeu, poate fi din nou fericit. Aceasta însă nu înseamnă că se uită greşeala. Petru nu a uitat-o niciodată; nici Dumnezeu nu a uitat-o, pentru că este scrisă de patru ori în Biblie. El a uitat problema numai cu privire la pedeapsă şi judecată. El nu spune că trebuie să ne străduim să ştergem din amintirea noastră cele petrecute.

Petru a învăţat mult şi a pierdut încrederea în sine. Prin căderea sa a devenit mai înţelept. Astfel, Dumnezeu poate aduce din rău bine. Însă nu trebuie niciodată să păcătuim, pentru ca harul să se înmulţească. Departe de noi acest gând! (Romani 6:1 ).

Domnul Isus a purtat de grijă, ca Petru să fie reprimit în mijlocul celorlalţi ucenici. Apoi a trebuit să fie reabilitat în slujba Sa, dar nu ca pescar de oameni, ci ca să păstorească şi să păzească oile şi mieii Mântuitorului. Aceasta o fost o nouă atribuţie care trebuia să-i fie încredinţată. Nu Ioan sau Iacov erau adecvaţi pentru aşa ceva, ci Petru. Pentru a putea fi păstor, trebuie să ai experienţă, trebuie să te cunoşti pe tine însuţi şi să ai un sentiment profund pentru îndurarea şi harul lui Dumnezeu.

Petru a trebuit să se vadă în lumina lui Dumnezeu, a trebuit să ajungă la cunoaşterea rădăcinei răului. Petru a trebuit să se descopere pe sine, a trebuit să recunoască cât de grav a păcătuit, nu numai prin lepădarea de Domnul, ci şi prin faptul că a spus: „Chiar dacă toţi se vor poticni, totuşi eu nu“ (Marcu 14:29 ). Acel ceas s-a încheiat cu tristeţe.

Simone, al lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?“ Aceasta a fost o întrebare care a tăiat în inimă şi care l-a cutremurat. El a crezut că dragostea sa pentru Învăţătorul Său este mai mare decât a celorlalţi; şi totuşi Petru s-a lepădat de El. Deci această întrebare era necesară.

Ce frumos este răspunsul lui Petru: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc“. Cine Îl iubeşte pe Domnul Isus nu poate tăgădui aceasta. Totuşi: Tu ştii. Şi aşa era. Ochii lor s-au întâlnit din nou.

Dar Domnul Isus nu a fost mulţumit numai cu atât; El l-a întrebat pentru a doua oară: „Simone, al lui Iona, Mă iubeşti?“ Acum nu mai spune: mai mult decât aceştia.

Cu această întrebare, tăietura s-a făcut mai adâncă. Se îndoia Domnul de dragostea sa pentru că spusese: „Nu-L cunosc“? A tăgădui pe cineva este contrariul la a-l iubi. Cât de mult l-a străpuns această întrebare! Petru a răspuns: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc“.

Totuşi, încă nu era acolo unde trebuia să fie. Petru trebuia să privească mai adânc în fiinţa sa. Pentru a treia oară a răsunat întrebarea: „Simone, al lui Iona, Mă iubeşti?

Petru vorbea de dragostea bucuriei, Domnul însă despre dragostea adevărată, adâncă a lui Dumnezeu faţă de oameni şi invers.

Această ultimă întrebare a fost prea mult pentru Petru. El s-a în-tristat. Poate chiar a plâns. Se îndoia Învăţătorul său de faptul că Îl iubea? Domnul Isus însă dorea să-l facă pe ucenicul Său să se în-tristeze. Acum a ajuns la rădăcina răului. Petru a descoperit cine era şi cum a ajuns la căderea sa gravă. El a trebuit să fie vindecat complet de îngâmfarea sa. Prin aceasta a fost în stare să facă o slujbă de păstor.

Să privim ce s-a petrecut scurt timp după aceea. Acelaşi bărbat, care s-a lepădat de Domnul Isus, a avut curajul să păşească în faţa iudeilor şi să le spună: „Dar voi L-aţi tăgăduit pe Cel Sfânt şi Drept“ (Faptele Apostolilor 3:14 ).

Astfel, acum, bărbatul care a căzut, putea fi pentru alţii spre binecuvântare. Din clipa în care Domnul a cercetat inima lui Petru prin întrebările Sale, a fost reabilitat nu numai în părtăşia cu Domnul Său, ci în aceeaşi clipă a primit o sarcină nouă în slujba Sa.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *