comori.org
comori.org

Ascultare şi dependenţă

C. H. Mackintosh

În articolul anterior (Autoritate şi putere) am atras atenţia cititorilor asupra faptului că, în îndurarea Sa infinită, Dumnezeul nostru dă alor Săi, chiar în această lume de întuneric şi răutate, autoritate şi putere pentru a-şi cunoaşte calea şi pentru lucrările pe care sunt chemaţi să le facă.

În Cuvânt găsim îndrumări şi putem conta pe puterea lui Dumnezeu în toate greutăţile prin care trebuie să trecem în lume până să ajungem acasă, în odihna eternă din cer. Avem autoritate şi putere pentru toate lucrurile.

rugaciune

Dar trebuie să ne amintim că, dacă Dumnezeu ne dă autoritate, noi trebuie să fim ascultători, iar dacă ne dă putere, trebuie să fim dependenţi de El. La ce bun să avem o autoritate, dacă nu ne supunem acesteia?

Pot da servitorului cele mai clare indicaţii unde să se ducă, ce să facă şi ce să spună, dar dacă, în loc să lucreze potrivit indicaţiilor primite, el începe să gândească şi să tragă concluzii, să judece singur şi să acţioneze după voia lui, atunci la ce foloses indicaţiile pe care le-a primit? La nimic altceva decât ca să demonstreze cât de mult s-a abătut de Ia el. Este limpede că datoria unui slujitor este să asculte, nu să pună la îndoială, să acţioneze potrivit indicaţiilor stăpânului, nu potrivit voinţei şi gândurilor proprii. Numai dacă face exact ce îi spune stăpânul, nu este tras la răspundere pentru consecinţe.

Lucrul cel mai important la un slujitor este ca el să asculte, în aceasta stând perfecţiunea morală a unui slujitor. Dar, vai! Cât este de rară această trăsătură! În întreaga istorie a lumii nu a existat decât un singur slujitor absolut ascultător şi în totul - omul Isus Hristos. Mâncarea şi băutura Lui au fost ascultarea. El Şi-a găsit bucuria în ascultare. „Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis şi să sfârşesc lucrarea Lui“ (loan 4:34). „În jertfă şi dar de mâncare nu Ţi-ai găsit plăcerea: mi-ai străpuns urechile; n-ai cerut ardere-de-tot, nici jertfă pentru păcat. Atunci am zis: Iată, vin: în sulul cărţii este scris despre mine. Este desfătarea mea, Dumnezeul meu, să fac plăcerea Ta şi legea Ta este înăuntrul inimii mele“ (Psalmul 40:6-8 ).

Binecuvântatul nostru Domn Isus a avut voinţa lui Dumnezeu ca unic motiv pentru orice lucrare a făcut. În El n-a existat nimic care să fi trebuit sa fie înfrânat prin autoritatea lui Dumnezeu. Voia Lui a fost desăvârşită şi, în mod necesar, datorită firii Sale desăvârşite, fiecare mişcare a Lui a fost în acord cu voinţa divină. „Legea Ta este înăuntrul inimii Mele“ (Psalmul 40:8 ). „Am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis“ (loan 6:38).

Şi ce a putut face Satan în faţa unui asemenea Om? Absolut nimic. El a căutat să-L facă să se abată de pe calea ascultării şi să-L scoată de sub dependenţă, dar zadarnic. „Dacă eşti Fiu al lui Dumnezeu, spune pietrei acesteia să se facă pâine“ (Luca 4:3 ). Bineînţeles că Dumnezeu Îi va da pâine Fiului Său. De aceea Omul desăvârşit a refuzat să-Şi facă singur pâine. El nu primise nici o poruncă pentru aceasta, nu avea autoritate în acest sens, deci nu avea nici un motiv să lucreze astfel. „Este scris: «Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu»“. Şi aşa a făcut El pe tot parcursul ispitirii. Nimic nu L-a putut face pe Omul binecuvântat să se abată de la calea ascultarii. Întotdeauna El a răspuns: „Este scris“. El nu putea acţiona fără motiv, iar singura Lui motivaţie era voia lui Dumnezeu. „Este desfătarea mea, Dumnezeul meu, să fac plăcerea Ta, şi legea Ta este înăuntrul inimii Mele“ (Psalmul 40:8 ).

Atât de ascultător a fost lsus Hristos - ascultător de la început până la capăt. Şi El a fost nu numai ascultător, ci şi în totul dependent. Deşi era şi Dumnezeu, atotstăpân şi binecuvântat în veci, când a venit în lumea aceasta ca om, El a trăit în totul în dependenţă de Dumnezeu. El putea spune: „Domnul Dumnezeu mi-a dat limba unui ucenic, ca să ştiu cum să ajut cu un cuvânt pe cel obosit. El îmi trezeşte dimineaţă după dimineaţă, îmi trezeşte urechea, ca să ascult ca un ucenic. Domnul Dumnezeu mi-a deschis urechea şi nu m-am împotrivit, nu m-am dat înapoi. Mi-am dat spatele celor care mă băteau şi obrajii celor care mi smulgeau barba. Nu mi-am ascuns faţa de batjocură şi de scuipare. Pentru că Domnul Dumnezeu mă va ajuta, de aceea nu m-am ruşinat; de aceea mi-am făcut faţa ca o cremene şi ştiu că nu voi fi dat de ruşine“ (Isaia 50:4-7 ). Şi: „Păzeşte-Mă, Dumnezeule, pentru că în Tine Mă încred“ (Psalmul 16:1 ). „Din pântecele mamei Mele, Tu eşti Dumnezeul Meu“ (Psalmul 22:10 ).

El a fost necontenit dependent de Dumnezeu, din iesle până la crucea de pe Golgota, iar după ce a împlinit totul Şi-a încredinţat duhul în mâinile Tatălui, iar trupul I s-a odihnit în speranţă. Ascultarea şi dependenţa Lui au fost de o perfecţiune divină în orice situaţie.

Dar acum trebuie să-i cerem cititorului să-şi îndrepte atenţia spre două exemple contrarii celor date de Domnul nostru, spre două cazuri în care neascultarea şi independenţa au avut consecinţe dezastruoase. Fără îndoială, cunoaştem istorie, dar s-o privim în legătură cu tema de faţă.

Dar iată că un om al lui Dumnezeu a venit din Iuda la Betel, trimis de cuvântul Domnului, tocmai pe când stătea Ieroboam la altar să ardă tămâie. El a strigat împotriva altarului, după cuvântul Domnului” ( 13:1-2 ). Până aici totul era bine. El a rostit cuvântul lui Dumnezeu, iar puterea lui Dumnezeu a însoţit mărturia lui şi împăratul a fost umilit şi supus pe moment.

Dar aceasta n-a fost tot, ci omul lui Dumnezeu a refuzat invitaţia împăratului de a mânca cu el. „Omul lui Dumnezeu a zis împăratului: «Jumătate din casa ta să-mi dai, şi n-aş intra cu tine. Nu voi mânca pâine şi nu voi bea apă în locul acesta; căci iată ce poruncă mi-a fost dată prin Cuvântul Domnului: «să nu mănânci pâine, nici să bei apă şi nici să nu te întorci pe drumul pe care le vei duce»” ( 13:8-9 ).

Era perfect, era minunat să fi respectat acestea. Picioarele omului lui Dumnezeu stăteau ferm pe calea ascultarii, care i-a adus victoria. Ofertele împăratului au fost respinse fără şovăire. Nici chiar jumătate din averea casei regale nu-l putea ispiti pe cel ce urma calea îngustă, sfântă şi fericită a ascultarii. El respinge orice ofertă şi urmează calea dreaptă deschisă prin cuvântul Domnului. Nu a stat să judece sau să se întrebe şi n-a ezitat nici o clipă. Cuvântul Domnului rezolva totul. Lui nu-i rămânea decât să asculte, indiferent de consecinţe, şi, cât timp a ascultat, totul a mers bine.

Dar să fim atenţi la ce a urmat: „În Betel locuia un profet bătrân“ (versetul 11). Şi acest profet bătrân s-a dus după omul lui Dumnezeu şi i-a spus: „Vino cu mine acasă şi să iei ceva să mănânci“ (versetul 15). Acesta era diavolul sub altă înfăţişare. Deci, cititorilor, păziţi-vă de „profeţii bătrâni!“ Cuvântul unui profet poate reuşi acolo unde a dat greş cuvântul unui împărat. Aceasta era o viclenie a lui Satan pentru care, evident, omul lui Dumnezeu nu era pregătit. Înfăţişarea unui profet l-a înşelat şi l-a făcut să lase jos garda, pentru că imediat putem înţelege schimbarea de ton.

Răspunsul dat împăratului „Jumătate din casa ta să-mi dai, şi n-aş intra cu tine“ – denotă forţă şi hotărâre fermă, după care a adăugat la fel de hotărât motivul: „Iată ce poruncă mi-a fost dată prin cuvântul Domnului“. Dar în răspunsul dat acestui profet se vede o energie redusă şi mai puţină forţă şi hotărâre. El a spus: „Nu pot nici să mă întorc cu tine, nici să intru la tine” (versetul 16). lar ca motiv, el nu spune că Domnul i-a poruncit, ci că i-a spus.

Pe scurt, nu mai avea atâta putere. Cuvântul lui Dumnezeu nu mai avea locul cuvenit în sufletul lui. Cuvântul nu se schimbase. „Doamne, cuvântul Tău este întemeiat în ceruri din veşnicie”, şi dacă acel cuvânt ar fi fost ascuns în inima omului lui Dumnezeu, dacă ar fi locuit din belşug în sufletul lui, răspunsul dat de el profetului ar fi fost la fel de limpede şi hotărât ca acela dat împăratului. „Prin cuvântul buzelor tale eu m-am păzit de căile celui violent“ (Psalmul 17:4 ).

Duhul de ascultare este marea protecţie morală împotriva oricărei uneltiri sau curse a vrăjmaşului. Vrăjmaşul poate ataca altundeva, poate schimba tactica şi poate recurge la alţi agenţi, dar simpla ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu păzeşte sufletul de toate maşinaţiunile şi invenţiile lui. Diavolul nu-i poate face nimic unui om care este condus în totul numai de Cuvântul lui Dumnezeu şi refuză să se abată cât de puţin de la autoritatea divină.

Dar să fim atenţi cum a reuşit vrăjmaşul să se impună înaintea omului lui Dumnezeu: „I-a zis: «Şi eu sunt profet ca tine; şi un înger mi-a vorbit din partea Domnului şi mi-a zis: Adu-l acasă cu tine, ca să mănânce pâine şi să bea ap㻓 (versetul 18).

Ce ar fi trebuit să răspundă omul lui Dumnezeu la aceasta? Dacă ar fi ţinut Cuvântul Domnului, ar fi spus imediat: «Dacă zece mii de profeţi şi zece mii de îngeri ar zice: „Întoarce-te!“, i-aş privi pe toţi ca pe nişte mincinosi, trimişi de diavol ca să mă departez de calea sfăntă şi fericită a ascultării». Ar fi fost un răspuns sublim, punând aceeaşi aură ca şi cuvintele apostolului: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer vă va vesti altă evanghelie decât Evanghelia pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema“ (Galateni 1:8 ).

Dar, vai! Omul lui Dumnezeu s-a abătut de la calea ascultării şi chiar omul pe care Satan l-a folosit pentru a-l îndepărta a fost acela prin a cărui gură Domnul l-a anunţat consecinţele grozave ale neascultării. Profetul bătrân a minţit când a fost folosit de Satan şi a spus adevărul când l-a folosit Dumnezeu. Omul lui Dumnezeu care greşise a fost ucis de un leu, pentru că nu a ascultat de Cuvântul Domnului. S-a abătut de la calea îngustă a ascultării şi a intrat pe terenul propriei voinţe şi acolo a fost omorât.

Cititori, să ne păzim de „profeţii bătrâni“ şi de „îngerii de lumină!“ Cu un adevărat duh de ascultare să respectăm îndeaproape Cuvântul lui Dumnezeu! Astfel vom vedea cum calea ascultării este atât sigură, cât şi plăcută, sfântă şi fericită.

Şi acum, înainte de a încheia, să aruncăm o privire peste Iosua 9 , unde, ca o mustrare pentru noi, este consemnat felul în care însuşi Iosua a fost înşelat din cauza faptului că nu a rămas în dependenţă de Dumnezeu. Nu vom cita pasajul, nici nu vom intra în detalii. Cititorul se poate opri asupra acestui capitol şi poate medita la el.

De ce a fost Israel înşelat de viclenia gabaoniţilor? Pentru că s-au bazat pe propria raţiune şi au judecat după cele văzute cu ochii, în loc sa aştepte îndrumarea lui Dumnezeu.

Domnul nu a fost înşelat de zdrenţele lor, nici de pâinea lor mucegăită; şi nici israeliţii nu ar fi fost înşelaţi dacă L-ar fi întrebat pe Domnul. Dar aici au dat greş. Ei nu L-au întrebat pe Dumnezeu, care i-ar fi îndrumat şi le-ar fi spus cine erau acei străini vicleni. Numai să fi realizat ei slăbiciunea şi ignoranţa lor şi să-L fi întrebat pe Domnul, şi El le-ar fi lămurit totul. Dar nu, ei au gândit singuri, au judecat singuri şi au tras singuri concluzii potrivit cu ceea ce au văzut. Aşa au făcut ei şi de aceea zdrenţele gabaoniţilor au reuşit să facă ceea ce nu au putut face zidurile lerihonului.

Putem fi siguri că Israel nici nu s-a gândit să facă un legământ cu canaaniţii. Ei au fost chiar foarte indignaţi când au aflat ce făcuseră, dar, odată făcut, aşa rămânea. Este mai uşor să faci o greşeală decât s-o îndrepţi. Şi astfel gabaoniţii au rămas ca să amintească de răul de a nu-L întreba pe Dumnezeu pentru a primi sfat şi călăuzire.

Fie ca Duhul Sfânt să ne înveţe, prin cele ce s-au întâmplat înainte, cât de importantă este „ascultarea şi dependenţa“.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *