Psalmul 91

Acest psalm admirabil explică în cel mai înalt grad comuniunea, pentru că ne vorbeşte despre Hristos, numai despre Hristos. Orice alt obiect dispare dinaintea Lui; chiar binecuvântările nesfârşite care sunt dobândite pentru noi prin lucrarea Lui nu sunt menţionate. El Îl preţuieşte pe Domnul; Dumnezeu Îl preţuieşte; credincioşilor li se îngăduie să-L preţuiască prin Duhul. Nu se gândeşte în nici un fel, la El Însuşi, ci la Dumnezeu, pentru a-Şi pune în El încrederea şi toată afecţiunea Lui. Dacă se gândeşte la om, este pentru a restabili El Însuşi prin ascultarea Lui, ca al doilea Adam, relaţiile cu Dumnezeu pe care omul le-a rupt în mod insultător dezonorându-L pe Acesta prin păcatul lui.

Duhul nu vorbeşte decât de El; El nu-I vorbeşte decât lui Dumnezeu; credincioşii nu-I vorbesc decât Lui şi de El Însuşi. Toţi îşi găsesc plăcerea în El, precum Îşi găseşte plăcerea în Dumnezeu!

Duhul nu vorbeşte decât de El; Dumnezeu nu vorbeşte decât de El; El  nu I Se adresează decât lui Dumnezeu;  credincioşii nu vorbesc decât  cu El şi despre El Însuşi. Toţi îşi găsesc plăcerea în El, precum El Îşi găseşte plăcerea în Dumnezeu!

Acest psalm nu conţine nici o laudă propriu-zisă, dar toate inimile sunt pline de admiraţie meditând la desăvârşirile acestui Om, fiindcă, remarcaţi, nu despre gloria Lui, ca Fiu al lui Dumnezeu, este vorba aici (ceilalţi Psalmi ne-o prezintă), ci de caracterul Lui ca Fiu al Omului, înjosit şi umilit. Ca atare, se mărgineşte să spună un singur cuvânt (v. 2), dar acest cuvânt atrage asupra Lui binecuvântările eterne!

În „O rugăciune a lui Moise, omul lui Dumnezeu” (Psalmul 90 ), omul, primul Adam, ne este prezentat, de la neascultarea lui iniţială, ca aservit păcatului şi tuturor consecinţelor lui (v. 2-6). Se întoarce în pământ; judecata îl ia ca un torent; este ca un vis de dimineaţă; de-abia începe să înflorească, că deja este cosit şi ofilit. Soarta lui este şi mai rea atunci când responsabilitatea sa este pusă la încercare sub lege. Călcarea ei atrage asupra lui, ca un foc mistuitor, mânia lui Dumnezeu şi terorile mâniei Lui (v. 7-11). Judecata de neînduplecat îl va găsi, în viitor, şi deja, în această lume, nu atinge măcar mpsura prea mică a zilelor sale ...

Dar iată că în Psalmul 91 un Om, un al doilea Adam, un al doilea Israel, Se prezintă, căruia, pe baza acestui cuvânt al psalmului precedent: „Doamne, Tu eşti locuinţa noastră din generaţie în generaţie” (Psalmul 90:1 ), Îi este lăsată, prin Duhul, decizia locuinţei pe care o va alege. Va fi Cel Preaînalt şi locuinţa Lui tainică din cer? (Dumnezeu ia acest titlu care aminteşte de supremaţia Sa absolută, în raport cu guvernarea viitoare a lumii). Va fi Cel Atotputernic şi protecţia pe care o acordă pe pământ? (Acest titlu pe care-l ia, în raport cu patriarhii, aminteşte de puterea Lui suverană, pusă în serviciul străinilor săraci şi a călătorilor fără apărare). Ce va răspunde acest Om?
„Spun despre Domnul: Adăpostul meu şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred” (v. 2). Îl alege ca Dumnezeu al Său (Elohim, Dumnezeul creator, pe care nu L-a ascultat omul), Domnul (Iehova, Dumnezeul lui Israel, al cărui popor a călcat legea, pe care L-a ofensat şi care, în mânia Lui cea mare, Îşi ascunde faţa de casa lui Iacov). Pe acel Dumnezeu, deonorat de om, Hristos, reîncepând întreaga istorie a omului, vine să-L glorifice printr-o dependenţă şi o încredere absolute. Numai El putea să o facă în calitate de al doilea Adam, şi ca adevărata Viţă, singurul Israel pe care L-a putut recunoaşte Dumnezeu, pentru că despre El se spusese prin profetul: „L-am chemat pe Fiul Meu din Egipt” (Osea 11:1 ).

În acest scurt al doilea verset, Domnul refuză să aştepte domnia Celui Preaînalt, pentru a primi binecuvântările în ceruri şi pe pământul milenar; alege Numele lui Iehova, Domnul, pentru a-I restaura gloria şi prestigiul, şi pentru a mări acest Nume, dat ocării de poporul Lui condus de Satan. El zice: „Dumnezeul Meu”, ceea ce Israel nu mai putea spune; spune: „În care mă încred”, cuvinte care, după cum am văzut deja, rezumă toată viaţa Lui aici jos. Se încrede în Dumnezeul pe care Israel, abuzând de încrederea Lui, L-a ofensat, şi care, Îşi va arăta cu siguranţă mânia împotriva răului! Aceasta este încrederea Lui faţă de Dumnezeu! Dar de asemenea, ce ajutor pentru Israelul necredincios! Luând acest loc, Hristos, har minunat! Îşi asumă în mod necesar toată responsabilitatea, toate consecinţele purtării lui Israel. Dacă mânia lui Dumnezeu trebuie să cadă peste acest popor, cum nu ar cădea peste Cel care îl reprezintă? Dar nimic nu-L opreşte; cu orice preţ, revendică gloria Dumnezeulul Său, sinţenia Sa, dreptatea Sa, judecăţile Sale. Alege în mod liber acest loc. Nu va fi nici pus la adăpost în cer de Cel Preaînalt, nici pus la adăpost pe pământ de Cel Atotputernic. Nu sub aceste caractere a fost dezonorat Dumnezeul Lui. Ce contează consecinţele: trebuie ca Domnul, Dumnezeul lui Israel, să fie glorificat cu orice preţ!

În versetele 3-8, Duhul lui Dumnezeu Îi răspunde, garantând, ca să zicem aşa, pentru Domnul. Îi recunoaşte dreptul, în virtutea ascultării Lui, de a avea toate harurile de care s-ar fi bucurat Israel, dacă ar fi urmat acelaşi drum. „El te va acoperi cu penele Sale” (v. 4): Cât de des ar fi vrut Domnul să îndeplinească acest rol faţă de Israel, ca o găină care îşi ascunde puii sub aripile ei, şi acesta nu a vrut! Domnul Îi spune aici lui Hristos că a cucerit acest loc pentru El Însuşi, dar, consecinţa admirabilă, vechiul Israel, la adăpost pentru viitor! Totuşi nimic din ce va atinge acest popor necredincios şi răzvrătit nu-l va putea atinge pe viitor pe omul de la dreapta lui Dumnezeu. Când o mie vor cădea alături de el şi zece mii la dreapta lui, El va rămâne neatins în mijlocul măcelului şi va vedea judecata căzând deodată peste cei răi. Aceste versete sunt asigurarea siguranţei desăvârşite în care Domnul Îl va păzi pe Alesul Lui, singurul Om care L-a onorat printr-o încredere smerită şi absolută.

Această asigurare, dată de Duhul lui Dumnezeu, s-a împlinit? Dimpotrivă! Nelegiuirea L-a atins şi L-a înconjurat; El a îndurat mânia divină, El care nu a fost cruţat, în timp ce zece mii de vinovaţi triumfau şi-L străpungeau cu săgeţile lor!

Ar fi putut Dumnezeu să mintă, şi acest Om, adevăratul, Israel, să-Şi fi pus în mod greşit încrederea? Nu, cu siguranţă, dar trebuia ca planurile de har ale lui Dumnezeu faţă de acest popor rău, să-şi găsească împlinirea. „Este de folos pentru noi să moară un singur om pentru popor şi să nu piară toată naţiunea” (Ioan 11:50 ). Acesta era răspunsul, dar acest psalm nu-l dă. Alţi psalmi ne vorbesc despre lucrarea substituitivă a lui Hristos, în timp ce acest psalm nu are în vedere lucrarea lui Hristos, ci Persoana Lui şi consecinţele pe care le avea prin ascultarea Lui. Pentru El, toate aceste binecuvântări sunt încă viitoare, dar aşteaptă, aşezat la dreapta lui Dumnezeu în cer, să devină partea Lui, când va lua în stăpânire Împărăţia Lui pe pământ.

În versetele 9-13 apare un nou interlocutor. Un popor drept, având dragoste pentru Cel care a suferit din cauza celor răi, un popor sfânt, un nou Israel ieşit din viţa nouă pe care Domnul a plantat-o; popor făcut priceput de Duhul, şi în deplin acord, în deplină comuniune cu gândurile lui Dumnezeu cu privire la Hristos. Această rămăşiţă credincioasă priveşte de asemenea înainte la gloria milenară care va fi partea lui Mesia. Aceşti credincioşi Îl au ei înşişi pe Domnul ca adăpost, dar într-o vreme când Cel Preaînalt Îşi revendică drepturile guvernării pământului: „Pentru că zici: „Domnul este adăpostul meu!” şi faci din Cel Preaînalt locuinţa ta” (v. 9). Acest timp urmează să vină, dar ei sunt în deplină comuniune cu Duhul, care Îi vorbeşte. Duhul spusese, vorbind despre Domnul: „El te va salva... El te va acoperi...” (v. 3,4). Rămăşiţa, în comuniune cu Duhul, exclamă: „El va porunci îngerilor Săi pentru tine...” (v. 11).

Da, va fi păzit; îngerii vor fi slujitorii Lui ca să-L poarte pe mâini, ca să nu-Şi lovească piciorul de vreo piatră. Satan folosise odinioară acest pasaj ca să-L facă pe Isus să iasă din dependenţă, îndemnându-L să pună la îndoială dacă Dumnezeu L-ar ajuta sau nu; dar El, îndredinţându-Se în promisiunile Lui, aştepta clipa lui Dumnezeu şi a refuzat să Se folosească de binecuvântarea promisă, pentru că  vroia să-Şi împlinească slujba şi jertfa. Avea înaintea Lui suferinţele, respingerea, părăsirea, moartea sub pedeapsa divină, toate lucrurile care contrazic acest cuvânt. Nu se îndoia nici o clipă, nici măcar nu punea în discuţie, dacă Dumnezeu Îşi ţinea promisiunile; nu-L ispitea pe Domnul, Dumnezeul Său, ci se baza pe Cuvântul Domnului care se va împlini împotriva oricărei aparenţe. Picioarele Lui sfinte, rănite de fiecare piatră a drumului, străpunse de piroane, picioarele Lui care au urmat fără nici o singură ezitare calea dureroasă a sfinţeniei desăvârşite şi au fost obiectul insultei oamenilor, vor fi încredinţaţi îngrijirilor iubitoare şi delicate ale îngerilor; aceste picioare ale căror călcâi a fost zdrobit de şarpe, vor zdrobi şarpele însuşi, vor păşi peste leu şi peste năpârcă, fără nici o greutate, printr-un singur act de putere divină şi suverană! (v. 13).

Va veni clipa, spun aici credincioşii, în care toate puterile spirituale care s-au ridicat împotriva Ta, nu vor fi decât drumul pe care vor trece picioarele Tale! Ei anticipează, ţinând seama de desăvârşirea acestui Om, desfiinţarea completă a  răului, când va veni ziua Lui.

În versetele 14-16, Dumnezeu Însuşi vrea să aibă ultimul cuvânt în aprecierea Preaiubitului Său. Nu-i vorbeşte aici, ci vorbeşte de El. Duhul Îi vorbeşte; rămăşiţa Îi vorbeşte, dar Domnul proclamă, pentru ca toţi să audă, ceea ce El, Domnul va face pentru Omul care Şi-a pus iubirea în El (v. 14). Dacă, în vederea împlinirii răscumpărării, Domnul nu a răspuns strigătului Său şi L-a părăsit, Îl va salva, în virtutea iubirii pe care Şi-a pus-o în Domnul. De aceea a putut spune Isus: „Mi-ai răspuns dintre coarnele bivolilor” (Psalmul 22:21 ). Aici Domnul repetă de două ori: „Te voi salva”. Această salvare este împlinită astăzi: Dumnezeu L-a ridicat la dreapta Lui şi L-a pus „pe înălţimi”, pentru că a cunoscut Numele Lui (v. 14). Este vorba de Numele Lui în raport cu Israel, pentru că aici, nu mai mult ca în alţi psalmi, nu se face menţiune despre relaţiile Lui mult mai înalte cu Tatăl.

„Voi fi cu el în strâmtorare” (v. 15). În necazul cel mare prin care rămăşiţa credincioasă a lui Israel va trebui să treacă, nu va fi părăsită, în sensul că toţi cei pentru care Hristos a venit în locul lor, vor fi salvaţi ca El. Răspunsul final va fi gloria: „Îl voi salva şi îl voi glorifica” (v. 15), când va intra în Împărăţia Lui. În sfârşit (v. 16), va fi săturat cu zile îndelungate şi Dumnezeu Îi va arăta mântuirea Lui, adică rezultatul deplin şi glorios al ascultării Lui.

Întreb, am putea găsi în altă parte un exemplu mai înalt al comuniunii? Toate privirile cerului, toate privirile pământului sunt concentrate asupra acestui obiect unic. Pământul şi cerul îşi răspund reciproc pentru a-şi comunica unul altuia gânduri cu privire la desăvârşirile Lui. Îngerii Îl contemplă, gata să-I slujească Şi aceste desăvârşiri se rezumă la încrederea Omului desăvârşit, cum ele se rezumă în Psalmul 16 la ascultarea slujitorului desăvârşit.