comori.org
comori.org

Psalmii

J. N. Darby

Generalităţi

Cartea Psalmilor are în mod evident un caracter deosebit. Ea nu ne relatează istoria poporului lui Dumnezeu, nici nu ne prezintă căile lui Dumnezeu pentru acest popor, nici nu are scopul de a ne da anumite învăţături pozitive sau îndatoriri pe care le avem şi nici nu este vestirea profetică a unor evenimente viitoare. Fără îndoială că în această carte găsim aluzii la evenimente importante şi psalmii sunt strâns legaţi de diferite descoperiri profetice, cum este în ansamblu tot Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu aceste lucruri reprezintă scopul cărţii.

Psalmii sunt aproape toţi expresii ale sentimentelor produse în inimile poporului lui Dumnezeu de evenimentele prin care trece, sau, ca să ne exprimăm şi mai exact, expresia sentimentelor pregătite pentru ei de Duhul lui Dumnezeu. Ei exprimă sentimente care nu sunt numai ale poporului lui Dumnezeu, ci deseori ale Domnului Însuşi. Psalmii sunt expresia a ceea ce Duhul lui Dumnezeu lucrează în inimile sfinţilor în suferinţele şi încercările lor. Lucrarea Duhului Sfânt se împleteşte cu toate încercările prin care trec ei şi cu slăbiciunea omenească manifestată în încercări, în situaţii în care Duhul le produce gânduri ale credinţei şi adevărului prin toate greutăţile prin care trec ei. În consecinţă, în Psalmi întâlnim speranţe, temeri, necazuri şi încredere în Dumnezeu, sentimente care umplu inimile sfinţilor - uneori sentimente de care a avut parte Însuşi Domnul, uneori sentimente care sunt în exclusivitate numai ale Lui - şi poziţia pe care el a ocupat-o simpatizând cu ei.

Psalmii pentru cei aflaţi sub Lege şi pentru creştini

Din toate acestea rezultă că, pentru a putea aprecia în mod corect adevărata semnificaţie a psalmilor, trebuie o judecată mai matură decât pentru orice altă parte a Sfintelor Scripturi: este necesar ca, în această lectură, să înţelegem ceea ce, sub aspect dispensaţional, a dat naştere psalmilor şi, de asemenea, să înţelegem adevărata poziţie înaintea lui Dumnezeu a celor ale căror nevoi sunt exprimate în psalmi - şi aceasta este cu atât mai dificil cu cât împrejurările, starea şi relaţia cu Dumnezeu a poporului ale cărui sentimente sunt redate, nu sunt cele în care ne găsim noi înşine. Evlavia care răzbate psalmii este de natură să zidească în orice timp; încrederea în Dumnezeu pe care ei o exprimă deseori în încercări, a mângâiat şi a dat bucurie multor copii ai lui Dumnezeu în încercările lor şi acest sentiment trebuie hrănit şi întreţinut cu multă grijă. Dar, cu cât acestea sunt mai importante, cu atât mai mult este necesar să avem discernământul spiritual pentru a înţelege poziţiile de pe care sunt exprimate sentimentele în psalmi, fiecare poziţie dând un caracter propriu evlaviei pe care o respiră.

În lipsa acestui discernământ, se pierd puterea reală şi deplină a răscumpărării precum şi semnificaţia evangheliei harului lui Dumnezeu, iar multe expresii care şochează un spirit creştin neatent la semnificaţia lor rămân obscure şi chiar de neînţeles. Sufletul care astăzi se plasează în poziţia descrisă de psalmi se întoarce înapoi la experienţe ce ţin de o stare legală, ale unuia care, în ceea ce priveşte păcatul, este sub pedeapsă şi în încercare, şi astfel se întoarce la experienţele şi speranţele poporului pământesc al lui Dumnezeu. Astfel se ajunge la a folosi Cuvântul lui Dumnezeu pentru a sancţiona o stare legală, ceea ce, pentru creştin înseamnă o stare de necredinţă; omul acela trăieşte o stare spirituală în care îi lipseşte cunoştinţa despre răscumpărare, cu teama că îi vor fi răpiţi psalmii, dorind să-i păstreze pentru sine aşa cum şi-i imaginează el şi îşi ţine sufletul într-o stare în care nu înţelege adevărata semnificaţie a Scripturilor, pierde din vedere privilegiile lui şi este incapabil să înţeleagă adevăratul sens al Psalmilor pentru ca să se bucure de ei, şi, ceea ce este şi mai rău, este lipsit de învăţături binecuvântate şi de îndurările şi simpatia lui Hristos în aplicaţiile lor autentice şi divine.

Inteligenţa egoistă nu învaţă despre Hristos, ca să-L cunoască aşa cum este, cum Se descoperă El, iar pierderea este mare. Fără îndoială, sunt psalmi care oferă mângâierile şi sprijinul harului şi pentru un suflet sub lege, pentru că psalmii se aplică celor sub lege - şi multe suflete care s-au aflat în acea stare au fost înviorate de ei - dar, repet, rămânând pe terenul legal şi aplicând psalmii în primul rând la noi înşine, am face o aplicaţie greşită, am pierde puterea a ceea ce Dumnezeu a dat în această carte şi ne-am priva de adevărata noastră poziţie spirituală, în care suntem aşezaţi prin evanghelie. Aceasta deoarece relaţia de copil al lui Dumnezeu nu poate fi introdusă în psalmi, aşadar a rămâne în spiritul psalmilor înseamnă a fi în afara acestei relaţii, chiar dacă ascultarea şi dependenţa plină de încredere care domină atmosfera psalmilor este ceva potrivit cu umblarea noastră creştină.

Psalmii în relaţie cu Israel, Iuda şi Hristos

În acest studiu îmi propun să examinez Cartea Psalmilor în ansamblul ei, apoi fiecare psalm în parte, pentru ca să avem, pe cât posibil, o vedere completă a acestei cărţi. Cel mai folositor pentru studiu ar fi să privim psalmii din acelaşi punct de vedere ca şi alte părţi ale Cuvântului pe care le-am parcurs deja, deşi caracterul psalmilor face ca acest mod de abordare să prezinte dificultăţi: vom cerceta deci intenţiile Duhului Sfânt în Psalmi, lăsând aprecierea evlaviei scumpe pe care o cuprind ei în seama singurei inimi care este capabilă s-o preţuiască, adică a inimii care se hrăneşte cu Isus prin harul Duhului lui Dumnezeu.

Psalmii şi mişcările inimii sub acţiunea Duhului lui Dumnezeu, care sunt reproduse aici, au la bază speranţele şi temerile lui Israel, şi, în aplicaţia şi semnificaţia lor adevărată, se leagă de împrejurările specifice pentru Iuda şi Israel. Şi, mai trebuie să adăugăm, aceste împrejurări sunt cele ale lui Iuda şi Israel în zilele din urmă, deşi, în ceea ce priveşte starea morală a lucrurilor, aceste zile din urmă au început deja odată cu respingerea lui Hristos. Evlavia şi încrederea în Dumnezeu care umplu această valoroasă carte găsesc, fără îndoială, ecou în orice credincios, dar exerciţiile sufleteşti prezentate aici sunt în mijlocul lui Israel. Aprecierea pe care o facem asupra Psalmilor, a cărei valabilitate este demonstrată chiar prin lectura Psalmilor, este validată de apostolul Pavel în Epistola către romani, unde, după ce a citat mai mulţi psalmi, spune: “Ştim însă că orice zice legea vorbeşte celor de sub lege” ( 3:19 ).

Psalmii, deci, îi privesc pe Iuda şi Israel şi poziţia în care se află cei care sunt din Iuda şi din Israel: ei sunt în principal expresia lucrării Duhului lui Hristos în ceea ce priveşte rămăşiţa sau în rămăşiţa iudeilor (sau a lui Israel) în zilele din urmă. Duhul lui Hristos pătrunde toate suferinţele credincioşilor israeliţi din acele zile, exprimând mărturisirile lor, încrederea credinţei lor, speranţele lor, temerile lor, recunoştinţa lor pentru izbăvirile obţinute, într-un cuvânt, toate exerciţiile lor sufleteşti în împrejurările în care se află în zilele din urmă, dând astfel acelor credincioşi îndrumări, aprobarea şi simpatia Duhului lui Hristos şi expresia lucrării Duhului în ei şi în Hristos Însuşi. Pe lângă acestea, Psalmii ne prezintă locul pe care Hristos Însuşi l-a luat în mijlocul acelor credincioşi când a fost pe pământ, pentru ca ei să aibă parte de simpatiile Lui şi pentru ca eliberarea lor să fie posibilă, ca încrederea lor în Dumnezeu să fie justificată chiar dacă ei au păcătuit împotriva Lui. Psalmii nu tratează, ca epistolele, eficacitatea lucrării crucii, dar cei care se aplică la Hristos ne prezintă sentimentele care-I umpleau sufletul atunci când împlinea acea lucrare. De asemenea, ei ne fac să înţelegem locul pe care L-a luat El în cer după ce a fost respins ca şi poziţia pe care o va avea pe tronul împărăţiei, dar, înafară de înălţarea Lui în prezent, care aici este menţionată numai ca fapt necesar pentru a introduce eliberarea finală a lui Israel şi a prezenta complet caracterul acestei eliberări, tot ce ne este revelat cu privire la Domnul în relaţia Sa cu Israel ne este comunicat nu sub formă de naraţiune, ci ca expresii ale sentimentelor Lui cu privire la poziţia pe care a luat-o, după cum aceasta va avea loc şi pentru rămăşiţă. Aceste trăsături dau Psalmilor un caracter deosebit şi îi fac deosebit de interesanţi.

Psalmii ne învaţă că Hristos avea să coboare cel mai adânc în suferinţele care fac ca El să fie vasul acestui har, având compasiune pentru cei care au de trecut prin acele suferinţe - El avea să meargă pe acea cale interesându-se de acei credincioşi, ca luând asupra sa cauza lor pentru a o aduce înaintea lui Dumnezeu. Pe calea smeririi sale, El vorbeşte limba celor învăţaţi pentru ca să poată susţine cu un cuvânt pe cel care este obosit (Isa 50:4 ). Ei erau păcătoşi şi nu aveau dreptul să ceară o absolvire de la pedeapsă, nici nu puteau conta pe vreo favoare prin care să fie scăpaţi şi restauraţi. Dacă El nu ar fi suferit pentru ei, atunci ei ar fi trebuit să poarte suferinţele prezente pentru vinovăţia în care se cufundaseră, fără a avea vreo favoare din partea lui Dumnezeu. Dar nu acesta era gândul lui Dumnezeu, ci El dorea să-i izbăvească, aşa că Hristos a venit în mijlocul lor în har. El a luat asupra Lui vina celor care trebuiau să fie izbăviţi. Acestea erau pentru Hristos suferinţe ca substitut - şi, în căile ascultării şi iubirii perfecte, El a intrat în suferinţele prin care trebuiau să treacă cei pe care El îi va elibera. În ascultare, El a intrat în suferinţă în acel mod care, prin ispăşire, aduce harul mântuitor şi eficace al lui Dumnezeu asupra celor care ar fi trebuit să fie ei înşişi în acele suferinţe, El devenind astfel ca un reprezentant şi corespondent care le garantează eliberarea, un temei al speranţei lor în acele suferinţe pentru ca ei să nu piară.

Totuşi, conform dreptăţii căilor lui Dumnezeu, trebuie ca acei credincioşi din rămăşiţă să treacă prin suferinţe din cauza nebuniei şi răutăţii lor pentru ca să fie purificaţi lăuntric. Hristos a fost în toate acele suferinţe pentru ca să fie pentru ei o sursă de viaţă şi un sprijin pentru credinţa lor atunci când mâna asupritorului va apăsa greu asupra lor şi când sentimentul vinovăţiei îi va copleşi în lăuntru, nelăsându-le altceva prin care să simtă favoare divină decât conştiinţa că Acela care le-a asigurat acea favoare şi poate fi canalul harului a prezentat cauza lor înaintea lui Dumnezeu şi a trecut pentru ei prin aceleaşi împrejurări. Fără îndoială, eficacitatea lucrării pentru eliberarea lor prin moartea unui singur om pentru întreaga naţiune nu va fi cunoscută până când nu Îl “vor privi pe Cel pe care L-au străpuns”. Poporul, şi în mod special credincioşii din rămăşiţă, datorită integrităţii lor (pentru că marea masă a naţiunii se va alătura celorlalte naţiuni idolatre pentru a putea avea pace), sunt lăsaţi să treacă cele mai grele încercări, care, în căile guvernamentale ale lui Dumnezeu, îi fac, prin har, să ajungă să-şi simtă vinovăţia de a fi călcat legea şi apoi de a-l fi crucificat pe Mesia, ca fiecare să cunoască ceea ce este de fapt, şi, cu o inimă sinceră să-şi plece capul înaintea unui Domn pe care L-au jignit şi să spună: “Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!” Dar, deşi eliberarea şi o mântuire mai bună nu vor veni în acel moment, totuşi, în virtutea lucrării împlinite, Hristos poate hrăni inimile credincioşilor rămăşiţei şi îi poate conduce spre acea eliberare, şi aceasta este exact ceea ce face în Psalmi, care sunt expresia gândurilor Sale faţă de ei, sau, mai curând, în ei, atunci când ei sunt în necaz, şi care ne amintesc în ce fel El a deprins această “limbă a unui învăţat”. Aceasta are ca rezultat faptul că suflete care sunt tot sub lege găsesc în Psalmi atât de mari mângâieri.

Nimeni să nu-şi închipuie - spun aceasta în treacăt - că acest profund interes al inimii pentru suferinţele lui Hristos se pierde atunci când părăsim legea pentru a fi sub har; dimpotrivă, aceasta aduce un câştig imens.

Prin aceasta, în loc să folosim psalmii în mod egoist, având în vedere propriile nevoi şi dureri, oricât de îndreptăţită ar fi o asemenea aplicaţie, faptul că ne bucurăm de har ne va permite să contemplăm în adorare şi dragoste toate suferinţele lui Hristos, având o mai mare capacitate de a ne apropia de ele, dată de Duhul Sfânt care locuieşte în noi. Atunci pot privi în urmă având pace, El fiind înălţat, şi pot cerceta suferinţele pe care El le-a îndurat pe pământ cu un interes şi cu o inteligenţă primită de la Dumnezeu (în măsura în care mi-a fost dată aceasta). Îl pot urma cu inima atunci când, pentru gloria lui Dumnezeu şi din dragoste pentru noi, El croia “calea vieţii” printr-o lume plină de păcat şi nenorocire, trecând chiar prin moarte, până la gloria câştigată pe drept, în care El este acum.

Astfel, în Ioan 14 , iubirea pentru El şi nu duhul legalist constituie temeiul mângâierilor şi încurajărilor pe care El l-a dat ucenicilor, când, în v. 28, el le-a spus: “Dacă M-aţi fi iubit, v-aţi fi bucurat că Mă duc la Tatăl”. Sub lege, Psalmii ne pot aduce mângâiere şi ne pot fi de ajutor când suntem într-un necaz care este spre folosul nostru; sub har însă, ne bucurăm iubindu-L pe Hristos şi având o înţelegere divină.

Dar, să revenim la subiectul nostru. Trebuia pusă temelia pentru ca să fie posibilă această simpatie, şi aceasta constă în faptul că Hristos nu a fost cruţat în ceea ce rămăşiţa va fi cruţată, pentru că Hristos trebuia să sufere toată pedeapsa pentru crimă şi nelegiuire, fiindcă altfel nu ar fi putut izbăvi rămăşiţa rămânând în acelaşi timp drept şi pentru glorificându-L pe Dumnezeu *. Astfel, a trebuit ca Hristos să treacă personal prin suferinţe, după cum a şi făcut, în duh, şi nu numai atât, ci şi să facă ispăşire pentru cei vinovaţi. El a trecut prin suferinţă în comuniune cu Dumnezeu, cu excepţia lucrării de ispăşire, şi, prin ispăşire, tot harul şi toată favoarea lui Dumnezeu faţă de El, tot ceea ce a fost Dumnezeu pentru El în suferinţă, este pus la dispoziţia celor care trebuie, ca şi El, să treacă prin aceleaşi suferinţe şi întuneric, pentru ca ei să cunoască tot gândul lui Dumnezeu cu privire la ei. Dacă ne întrebăm cum este cu putinţă aşaceva cât timp ei nu au aflat că Dumnezeu a făcut ispăşire pentru ei, atunci putem răspunde că tocmai aceşti Psalmi care prezintă în detaliu sentimentele lui Hristos şi poziţie credincioşilor sunt mijlocul pe care îl foloseşte Dumnezeu, potrivit cu Isaia 50:4 , pe care l-am citat. Ca să spunem cum stau într-adevăr lucrurile, un mare număr de creştini sunt într-o stare asemănătoare: se agaţă de promisiune, îşi simt păcatele, sunt încurajaţi de speranţă, văd bunătatea lui Dumnezeu şi folosesc Psalmii ca şi cum ar fi exact pentru ei şi nu cunosc nici răscumpărarea, nici pacea.


* În moartea Lui sunt întrunite suferinţele lui Hristos pentru dreptate (la acestea S-a expus pentru a fi ca rămăşiţa credincioasă şi a simpatiza cu ei atunci când ei vor suferi sub mâna lui Dumnezeu în guvernare) şi ca ispăşire. Suferinţele pentru dreptate sunt exprimate simbolic în jertfa de mâncare, în timp ce ispăşirea este simbolizată prin jertfa pentru păcat, care era arsă afară din tabără. Hristos a suferit până la moarte şi a făcut şi ispăşire pentru păcat. Se poate ca unii din această rămăşiţă să sufere chiar şi până la moarte, rămânând credincioşi în această încercare guvernamentală trimisă de Dumnezeu, dar, în acest caz, ca şi Hristos Însuşi, ei vor avea o înviere mai bună. Nu cred că mai este nevoie să repet că lucrarea de ispăşire este în exclusivitate şi în mod absolut lui Hristos.

Trei linii directoare pentru a înţelege psalmii:

1. Diferite categorii de persoane

Psalmii se referă deci direct la Israel *, şi, din Israel, la rămăşiţa credincioasă. Acesta este primul principiu general pe care Cuvântul îl stabileşte pentru noi, după cum am remarcat deja, astfel încât putem spune, împreună cu Pavel, că Psalmii spun ceea ce au de spus “celor care sunt sub lege”. Cercetarea Psalmilor ne va da alte elemente clare care vin în sprijinul acestui principiu. Psalmii fac deosebire (Psalmul 73 ) şi încep prin a face deosebire (Psalmul 1 ) între omul drept şi evlavios, potrivit legii, şi restul naţiunii. “Nu tot aşa sunt cei răi” (Psalmul 1:4 ), iar păcătoşii nu vor sta în “adunarea celor drepţi” (v. 5). Isaia ne prezintă aceleaşi lucruri sub aspect doctrinar, nu cu mai puţină forţă (Isaia 48:22 ; 57:21 ). Subiectul propriu-zis al psalmilor este adevărata rămăşiţă credincioasă, cel drept din Israel (v. Psalmul 16:3 şi multe altele). Ceea ce întâlnim sunt, în consecinţă, speranţele lui Israel - Psalmul 1:1 stabileşte aceasta în mod clar - dar sunt speranţele unei rămăşiţe, care, chiar de la început, are parte de lucruri deosebite sub aspect pozitiv de cei răi.


* Aici folosesc numele Israel în contrast cu adunarea şi cu naţiunile; mai târziu, când vom trece la un studiu mai detaliat, vom vedea pe Iuda deosebit de Israel.

2. Duhul lui Hristos în Psalmi (1. Petru 1:11 )

Mai mult, şi aici este de notat al doilea principiu, şi anume Duhul lui Hristos care se interesează de starea rămăşiţei credincioase a lui Israel şi vorbeşte despre lucrurile care vor veni ca şi cum ele ar exista deja, cum fac întotdeauna profeţii. Dar, dacă Duhul lui Hristos se interesează de rămăşiţa credincioasă a lui Israel, trebuie să fie vestite suferinţele lui Hristos, aceste suferinţe fiind dovada perfectă şi asigurată a interesului pe care îl are Hristos pentru această rămăşiţă, pentru că fără aceste suferinţe interesul ar fi inutil. În fine, vom întâlni în Psalmi cele mai emoţionante expresii ale suferinţelor lui Hristos, redate nu sub forma unei istorisiri, ci aşa cum le-a simţit El - exprimate ca din propria Lui gură în momentul când suferea *. Întotdeauna Duhul Sfânt ne vorbeşte (comparaţi cu 1:11 ), Hristos luând parte El însuşi la durerile poporului său, fie prin Duhul Lui în ei, fie în mod personal, ca unic mijloc, în prezenţa judecăţii drepte a lui Dumnezeu, pentru eliberarea unui popor pe care îl iubeşte mult deşi este vinovat. Aceasta ne ajută să înţelegem cât de potrivit este limbajul psalmilor sub un aspect pe care îl voi menţiona mai departe. În psalmii care vorbesc despre ispăşirea propriu-zisă, Hristos este singur şi astfel lucrarea Lui este deosebită; însă în psalmii care vorbesc despre suferinţele care nu sunt pentru ispăşire, chiar şi atunci când acele suferinţe merg până la moarte, unele aspecte se aplică personal la Hristos pentru că, în persoană şi în mod individual, El a trecut prin acele suferinţe, dar în alte părţi ale aceloraşi psalmi intră în scenă sfinţii, pentru că şi ei au parte de acele suferinţe. Astfel ne sunt prezentate suferinţele personale ale lui Hristos, dar nici simpatiile Lui nu sunt omise.


* Din aceasta decurge caracterul intim al sentimentelor şi interesul deosebit pe care îl prezintă Psalmii. Sunt bătăile inimii Celui care, în detaliile istoriei Sale, în toată viaţa Lui, în relaţiile Lui cu Dumnezeu şi cun oamenii, într-un cuvânt în tot ce se vedea din exterior ca şi în toate căile lui Dumnezeu cu privire la manifestările Lui în lume, a luat locul rămăşiţei credincioase.

3. Necazul poporului lui Dumnezeu, integritatea şi mărturisirea

Un alt principiu se leagă de ceea ce am amintit, fiind al treilea principiu caracteristic al psalmilor. Păcatele poporului împiedicau sub aspect moral rămăşiţa credincioasă să aibă deplină încredere în Dumnezeu în necaz. Totuşi numai Dumnezeu îi poate elibera şi ei trebuie să privească spre Dumnezeu cu o inimă sinceră. Aceste două aspecte se regăsesc în psalmi: necazurile sunt prezentate înaintea lui Dumnezeu căutând eliberarea, apoi integritatea este invocată şi păcatele sunt mărturisite. Hristos, după cum am văzut, a trecut prin suferinţele rămăşiţei şi a făcut ispăşirea, şi îi poate conduce la Dumnezeu pe credincioşi, în pofida păcatelor lor şi chiar pentru problema păcatelor lor. Fără îndoială, ei nu cunosc dinainte iertarea deplină, dar Duhul lui Hristos îi conduce pe cale şi le dă sentimentul harului, cum arată expresiile din psalmi, făcându-i să înainteze (şi cât de multe suflete nu sunt practic în această stare!) spre Dumnezeul izbăvirilor, mărturisind şi păcatele lor. Ei iau cuvinte şi se întorc la Yahve (Osea 14:2 ). Şi iertarea le este dată.

Duhul lui Hristos este în ei ca principiu de viaţă şi le determină ţinta inimii, astfel că ei, prin mărturisirea păcatelor lor, pot invoca în mod sincer în integritatea lor şi fidelitatea lor faţă de Dumnezeu, dar gândul la îndurare îl precedă pe cel al dreptăţii ca temei pentru speranţa lor. În principiu, toate acestea sunt valabile pentru orice suflet născut din nou care nu a aflat încă libertatea, acea libertate pe care o dă cunoştinţa despre răscumpărare. Este acea stare de inimă a fiului risipitor înainte ca el să-l întâlnească din nou pe tatăl său şi este starea oricărui suflet care are sentimentul că Dumnezeul luminii şi dragostei este descoperit în Hristos, dar care nu cunoaşte cât de deplină este răscumpărarea lui şi că el este primit în Hristos. Într-o asemenea stare se poate ca sufletul să aibă încredere, dar nu poate avea pace, nici libertate cu Dumnezeu. Cu excepţia unor laude la finalul cărţii şi la finalul unora dintre psalmi, psalmii nu sunt expresia acestei libertăţi în prezenţa lui Dumnezeu, şi, chiar când vedem oarece libertate, ea se leagă de eliberare şi iertare pe pământ.

Pe scurt, Psalmii sunt expresia Duhului lui Hristos, fie în rămăşiţa iudaică (sau în rămăşiţa întregului Israel), fie în persoana lui Hristos care suferă pentru cei credincioşi, cu privire la planurile lui Dumnezeu pentru poporul său, şi, din vreme ce aceste planuri trebuie să se împlinească în special în zilele din urmă, Psalmii sunt expresia Duhului lui Hristos în această rămăşiţă în mijlocul evenimentelor din acele zile, când Dumnezeu va începe să se ocupe din nou de poporul său pământesc. Suferinţele morale legate de aceste evenimente au fost realizate într-o măsură mai mare sau mai mică în istoria lui Hristos pe pământ, fie în viaţa Sa, fie, şi mai mult, în moartea Lui, Hristos fiind legat de interesele şi soarta acestei rămăşiţe. De când a fost botezat de Ioan, Hristos s-a identificat cu cei care alcătuiau rămăşiţa credincioasă; nu cu mulţimea nepocăită din Israel, ci cu primele mişcări ale Duhului în aceşti oameni excelenţi de pe pământ, prin care ei au fost făcuţi să recunoască adevărul lui Dumnezeu în gura lui Ioan Botezătorul şi să se supună acelui adevăr. În această rămăşiţă sunt împlinite promisiunile făcute lui Israel, astfel încât, deşi era doar o rămăşiţă, afecţiunile acelor sfinţi şi speranţele lor erau cele ale naţiunii. Pe cruce, Isus a fost singurul cu adevărat credincios din Israel înaintea lui Dumnezeu, fiind atât reprezentantul personal al întregii rămăşiţe care va fi izbăvită cât şi Cel care a împlinit lucrarea care stă la baza eliberării celor credincioşi.

Suferinţele lui Hristos: diferite tipuri sau caracteristici ale suferinţelor

Mai sunt de făcut încă nişte observaţii generale asupra unor aspecte despre care am spus deja ceva, şi anume doresc să vorbesc despre suferinţele lui Hristos. Aceste observaţii, care sunt făcute pornind chiar de la psalmi, ne vor ajuta, prin lumina pe care ne-o dau evangheliile, să înţelegem spiritul acestei cărţi şi să pătrundem cât mai bine gândurile unui mare număr de psalmi. Am văzut deja că, în general, psalmii ne prezintă rămăşiţa cu suferinţele şi speranţele ei şi eliberarea ei, ca şi asocierea ei cu Hristos în toate acestea. Hristos a trecut prin suferinţele credincioşilor, El va fi eliberatorul lor, el a înfăptuit ispăşirea care constituie temeiul izbăvirii lor, după cum este temeiul pentru izbăvirea oricărui suflet viu - dar Hristos a murit pentru naţiunea iudaică (Ioan 11:51 ). Fără îndoială, perfecţiunea Lui se arată în toată lucrarea Lui, dar aici trebuie să ne oprim asupra relaţiei dintre lucrarea Lui şi Israel şi pământ, deşi este vorba şi de glorificarea personală a lui Hristos în ceruri, de unde va veni eliberarea finală a lui Israel. Aici nu avem să căutăm taina Bisericii, care, în acea vreme, era “ascunsă în Dumnezeu”, nici să căutăm să-L privim pe Hristos în relaţie cu Biserica. Psalmii ne redau în mod perfect experienţele pământeşti ale lui Hristos şi ale poporului său, pe care Duhul Sfânt a dorit să ni le prezinte, dar, pentru a găsi experienţele cereşti ale celor pe care El i-a răscumpărat trebuie să cercetăm Noul Testament, de exemplu Epistola către filipeni.

Ori Hristos a trecut prin toate suferinţele morale prin care poate trece inima omului, a fost ispitit ca şi noi, fără însă a avea păcat, şi nimic altceva nu poate aduce mai mult rod * decât preocuparea inimii cu suferinţele Mântuitorului: nimeni nu a suferit ca El. Psalmii ne înfăţişează aceste suferinţe, dar nu-mi voi îngădui să vorbesc aici în detaliu despre acestea, ci, în aceste remarci preliminare, doresc doar să fac pe scurt aluzia la cauzele suferinţelor şi la poziţiile diferite din care Hristos a avut de suferit.


* Nu trebuie să ne oprim prea mult timp la suferinţele în sine separându-le de ceea ce este divin în persoana Mântuitorului dacă nu dorim ca această contemplaţie să ajungă nefolositoare, ba chiar funestă, ajungând numai un sentiment carnal.

Sunt trei poziţii la cere mă gândesc: Hristos a suferit din partea oamenilor pentru dreptate şi pentru iubire, pentru mărturia pe care a dat-o cu privire la ceea ce este bun - dând mărturie pentru Dumnezeu şi revelându-L pe Dumnezeu. Apoi, Hristos a suferit din partea lui Dumnezeu pentru păcat. Aceste două caractere diferite ale suferinţelor lui Hristos sunt destul de clare şi simple pentru toţi cei care cred. Dar mai este şi un al treilea tip de suferinţe, de înţeles pentru cine doreşte să dea o atenţie deosebită Scripturilor. Se spune despre căile lui Yahve pentru Israel: “În strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat, şi Îngerul feţei Lui i-a salvat” (Isa 63:9 ). Aceasta a fost (şi, în ceea ce priveşte ultima parte, va fi) împlinit în mod special în Hristos, care este Yahve venit ca om în mijlocul lui Israel. Dar suferinţele lui Israel, ale rămăşiţei credincioase din Israel cel puţin, iau un caracter special: credincioşii sunt oprimaţi de naţiuni în mijlocul marilor nelegiuiri din Israel, dar sunt caracterizaţi de integritatea inimii (şi aceasta face ca ei să fie în mod real rămăşiţa) dar sunt şi conştienţi - tocmai prin această integritate a inimii - de consecinţele generale şi actuale ale păcatului lor sub guvernarea lui Dumnezeu ca şi de puterea lui Satan şi de puterea morţii şi suferă fiind apăsaţi de acest sentiment. Izbăvirea prin care ei sunt scoşi din această situaţie nu a venit încă şi sufletele lor sunt copleşite de povară. Ei bine, Hristos a trecut personal prin aceste necazuri.

Pe tot parcursul vieţii, chiar până la moarte, el a suferit din partea oamenilor pentru dreptate (vedeţi pentru aceasta Psalmul 11 şi altele). Altfel, pe cruce a suferit pentru păcat şi a băut cupa mâniei pentru păcat, pe care Tatăl I-a dat-o s-o bea. Dar, pe lângă aceste două tipuri de suferinţe, El a purtat în sufletul Lui, la sfârşitul vieţii Sale - putem spune după masa pascală - toate suferinţele şi toate necazurile guvernării lui Dumnezeu asupra lui Israel - nu condamnarea, ci doar consecinţele păcatului. Nimeni nu se îndoieşte că El a anticipat toată această suferinţă, pe care, în acest sens, nu a simţit-o, cum vedem în capitolul 12 din Evanghelia după Ioan când contempla crucea care-L aştepta. Atunci era, după cum a spus El, ceasul Israelului apostat şi al puterii întunericului - “ceasul vostru şi puterea întunericului” -; dar El aştepta totul de la Tatăl, cu sentimentul fidelităţii Lui şi nu a fost până atunci abandonat de Dumnezeu. Până atunci El se putea adresa oamenilor pentru că veghea împreună cu El, în timp ce atunci nu avea ce să facă decât să vegheze cât timp mânia divină era asupra Lui.

Pentru cel care este învăţat de Dumnezeu, caracterul deosebit al acestor trei tipuri de suferinţe reiese în mod clar la cercetarea atentă a psalmilor de care vorbim. Astfel, atunci când Hristos suferă din partea oamenilor, El cere, ca vorbind prin Duhul în Israel şi pentru Israel, ca răzbunarea să vină asupra acelor oameni şi atunci deseori şi alte persoane suferă împreună cu El. Dar atunci când Hristos suferă din partea lui Dumnezeu, El este absolut singur, iar consecinţele sunt numai binecuvântare şi har, fără alte lucruri amestecate. În ceea ce priveşte suferinţele din partea omului, se poate să avem privilegiul de a suferi asemenea Lui, având comuniune cu suferinţele Lui, dar în ceea ce priveşte suferinţele din partea lui Dumnezeu, el a suferit pentru ca noi să nu trebuiască vreodată să bem măcar o picătură din această cupă care ar fi fost pentru noi pierzarea eternă. În suferinţele pe care le-a avut de îndurat sub puterea lui Satan şi întunecimile morţii, atunci când încă nu apucase să bea cupa mâniei, - pe lângă ceea ce cerea sub acest aspect măreţia lui Dumnezeu (v. Evrei 2:10 ) - El a suferit simpatizând cu Israel, fiind părtaş la suferinţele prin care trec credincioşii datorită integrităţii lor, deşi erau totuşi în păcatele lor. Orice suflet trezit care este încă sub lege va găsi mângâiere în acestea. În Psalmi, Duhul lui Hristos prezintă în avans toate aceste suferinţe, atât ale lui Hristos cât şi ale lui Israel. Trebuie numai remarcat faptul că respingerea lui Mesia a dus la ruina totală a iudeilor şi la pierderea tuturor promisiunilor (cu toate rezervele în ceea ce priveşte harul suveran) ca şi la suferinţele şi durerile rămăşiţei din zilele de la urmă.

Trebuie, de asemenea, să ne amintim că, deşi cele trei tipuri de suferinţe de care am vorbit sunt în mod esenţial diferite, şi este bine să le deosebim în ce priveşte caracterul lor, ele sunt unite împreună în timpul vieţii lui Hristos, în ultimele Lui ceasuri - cu excepţia de care nu mă-ndoiesc, că părăsind Ghetsimani, Hristos depăşise deja eforturile puterii lui Satan împotriva sufletului său - dar, pe cruce, El a suferit în acelaşi timp din partea oamenilor pentru dreptate ca şi din partea lui Dumnezeu pentru păcat. Această suferinţă pentru păcat din partea lui Dumnezeu care îi strâmtora sufletul era prea grea pentru ca să simtă ceva din ceea ce venea de la oameni sau ca să mai simtă altceva.

Conţinutul celor cinci cărţi ale Psalmilor

După ce am prezentat observaţiile generale care precedă şi care mi s-au părut necesare pentru înţelegerea cărţii îmi propun, cu ajutorul Domnului, să examinez conţinutul Psalmilor. Fie ca Domnul să ne călăuzească în acest studiu! Dacă Dumnezeu ne zugrăveşte suferinţele lui Hristos şi interesul pe care El îl are faţă de poporul său de pe pământ, se cuvine ca în cercetarea acestor lucruri să avem respect şi, în acelaşi timp, o încredere copilărească şi trebuie să contăm, cum este cazul întotdeauna, pe învăţătura Lui pentru a fi conduşi şi instruiţi în studiul pe care-l întreprindem. Ceea ce ne spune despre aceste lucruri pe care Hristos le-a simţit merită să fie studiat cu o dragoste plină de încredere şi cu o sfântă evlavie.  

Ştim că Psalmii sunt împărţiţi în cinci cărţi, prima cuprinzând Psalmii de la 1 la 41, a doua de la 42 la 72, a treia de la 73 la 89, a patra de la 90 la 106, iar ultima de la 107 la 150. fiecare din aceste cărţi are un subiect specific, iar cercetarea atentă pe care o vom face ne va permite, sper, să distingem clar caracterul lor special.

Cartea întâi se ocupă cu starea rămăşiţei credincioase iudaice înainte de a fi scoasă afară din Ierusalim, şi, în consecinţă, de Hristos Însuşi în relaţie cu această rămăşiţă. În fapt, această carte ne dă mai multe detalii decât celelalte asupra istoriei personale a lui Hristos, şi înţelegem destul de uşor motivul: Hristos intra şi ieşea împreună cu rămăşiţa iudaică în perioada cât era încă asociată cu Ierusalimul, şi spun că este vorba despre rămăşiţa iudaică în opoziţie cu Israel sau cu întreaga naţiune.

În cea de-a doua carte, rămăşiţa este privită ca scoasă afară din Ierusalim, Hristos plasându-se în mijlocul celor credincioşi şi dându-le speranţă în acel necaz. Intrarea lui Hristos printre ei când au fost scoşi afară de la Ierusalim îi restabileşte, din punct de vedere profetic, în poziţia lot în relaţie cu Yahve ca popor al lui Dumnezeu (Psalmul 45 , 46). Înainte de acest moment, scoşi din Ierusalim, ei vorbesc despre Dumnezeu (Elohim) mai curând decât de Yahve, pentru că au pierdut binecuvântările legământului; dar au fost astfel făcuţi să-şi cunoască Dumnezeul mult mai bine. Împrejurările istorice din viaţa Lui i-au dat lui Isus ocazia de a trăi practic şi personal sentimentele poporului aflat în acea stare datorită intimităţii Lui cu ei. În Psalmul 51 , rămăşiţa recunoaşte vinovăţia naţiunii şi în special cea a iudeilor în respingerea lui Hristos *.


* Consider că primele două cărţi trebuie să fie deosebite de ultimele trei. Primele două Îl prezintă mai mult pe Hristos personal printre iudei, în timp ce ultimele trei se ocupă mai mult de naţiune şi de istoria ei. De aceea Psalmul 72 , ultimul din cea de-a doua carte, se opreşte la domnia lui Solomon.

Cea de-a treia carte ne prezintă eliberarea şi restaurarea lui Israel ca naţiune şi căile lui Dumnezeu faţă de naţiune ca atare, faţă de Ierusalim, care în final este centrul binecuvântării şi al guvernării lui Dumnezeu. Efectele groaznice ale faptului că acei credincioşi se află sub regimul legii şi reunirea tuturor promisiunilor în Hristos sunt dezvoltate în Psalmii 88 şi 89, încheind prin rugăciuni pentru împlinirea acelor promisiuni. Psalmul 78 prezintă supremaţia împărăţiei întemeiate pe har şi pe eliberare când totul era pierdut.  

În cea de-a patra carte Îl vedem pe Domnul Însuşi, care în orice vreme este locul de adăpost şi locuinţa lui Israel. Israel este izbăvit prin venirea Domnului - venirea în lume a unicului Fiu caracterizează în general întreaga carte. Yahve fiind dintotdeauna adăpostul lui Israel, poporul priveşte spre El pentru a fi eliberat (Psalmul 91 ). De aceea sunt introduse numele avraamice şi milenare ale lui Dumnezeu: “Cel Atotputernic”, “Cel Preaînalt”. Apoi judecata vine asupra celor răi (Psalmul 101 ) şi cei drepţi sunt eliberaţi. Firea divină a lui Mesia este prezentată ca fundament pentru ca poporul să aibă parte de binecuvântarea din zilele de la urmă, deşi odinioară fusese tăiat (Psalmul 102 ). El este Yahve Cel viu şi neschimbat, Creatorul (Psalmul 102 ). Şi apoi este binecuvântarea pentru Israel (Psalmul 103 ) şi pentru creaţie (Psalmul 104 ), după care judecata păgânilor pentru ca Israel să se bucure de promisiuni (Psalmul 105 ). Dar este mereu acelaşi har care l-a cruţat pe Israel atât de des.

Cea de-a cincia şi ultima carte are un caracter mai general şi în special un caracter moral, ea încheindu-se cu cântări de biruinţă şi mulţumiri. După detaliile asupra restaurării lui Israel prin toate greutăţile şi pericolele, după ce s-a arătat ce drepturi are Dumnezeu asupra întregii ţări, nedreptatea instrumentului anticreştin al Vrăjmaşului, înălţarea lui Mesia la dreapta lui Yahve până ce vrăjmaşii Lui vor fi puşi sub picioarele Lui iar poporul pământesc, devenit popor de bunăvoie în ziua puterii Sale - această carte ne oferă o privire retrospectivă asupra căilor lui Dumnezeu, o prezentare completă a stării lui Israel, a tuturor lucrurilor prin care a trecut poporul şi a principiilor pe baza cărora cei credincioşi se prezintă înaintea lui Dumnezeu având “legea scrisă în inimile lor”. Apoi urmează lauda din final.

După prezentarea rapidă pe care am făcut-o, şi mai mult prin cercetarea detaliată pe care o vom face, va fi uşor de înţeles că Psalmii în ansamblu prezintă mai multă ordine decât pot vedea în general cei care iau fiecare psalm în mod individual, aceasta având rostul de a fi o expresie a evlaviei individuale.

Este adevărat că Psalmii nu sunt legaţi de un fir istoric neîntrerupt, ca alte părţi ale Scripturii, dar sunt expresia metodică a diferitelor părţi distincte ale aceluiaşi subiect, şi anume starea iudeilor în zilele din urmă, a sentimentelor acestei rămăşiţe şi asocierea lui Mesia cu ei. Duhul lui Dumnezeu care a aranjat astfel lucrurile, după cum a inspirat întregul conţinut al Sfintei Scripturi, şi-a pus pecetea şi pe această parte în mod neechivoc. Nu am pretenţia de a spune cine a strâns laolaltă aceste cântări divine, care sunt ale mai multor autori; cei care se ocupă de acest gen de studii pot să ia aceasta ca material pentru cercetările şi discuţiile lor, dar autoritatea care le-a pus laolaltă nu lasă loc de îndoială pentru nimeni din cei care au pătruns gândurile din cuprinsul lor.

Deosebirea pe care am făcut-o între diferitele subiecte tratate în Psalmi m-a făcut să le împart în cinci cărţi înainte ca să mă fi oprit la faptul, de altfel binecunoscut, că exact aşa sunt ei împărţiţi în biblia ebraică. Acelaşi principiu al ordinii se găseşte în fiecare carte luată separat.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *