comori.org
comori.org

Capitolele 1-9:7

J. N. Darby

Isaia se prezintă în prima linie şi scrierile lui sunt cele mai complete dintre profeţii şi poate chiar cele mai bogate dintre toate. Ansamblul gândurilor lui Dumnezeu cu privire la Israel ne este descoperit mai bine, în timp ce anumite părţi ale istoriei acestui popor alcătuiesc subiectul principal al altor profeţii.

Acum vom prezenta o împărţire a cărţii pe subiecte. La început domină o aparentă confuzie, dar aceasta ne ajută să simţim semnificaţia morală a cărţii.

Ce scenă, pe de-o parte tristă, şi, în acelaşi timp, pe de altă parte, glorioasă ne este pusă înaintea ochilor! Asemănător cumva cu prima lumină a zorilor la capătul unei nopţi lungi, întunecate şi reci, făcând să se prevadă ziua frumoasă care va veni într-o scenă în care abia dacă se văd frumuseţile, scenă care nu va întârzia să fie adusă la viaţă prin căldura şi lumina strălucitoare a soarelui glorios care o va lumina curând. Este o bucurie şi această lumină parţială, care vorbeşte de energia şi de intenţiile lui Dumnezeu, care a creat totul pentru a împlini planurile Sale de har şi glorie. Dar aşteptăm manifestarea plinătăţii acestei împliniri, când totul se va bucura de odihnă ca efect al bunătăţii Lui.

Aşa este profeţia: este tristă pentru că dezvăluie păcatul şi nerecunoştinţa nebunească a poporului lui Dumnezeu, dar ne revelează şi inima Celui a cărui iubire este neobosită, care iubeşte acest popor, care îi vrea binele deşi, în dragostea Lui, simte păcatul poporului. Ne vorbeşte inima lui Dumnezeu. Aceste două caracteristici ale profeţiei ne luminează cu privire la scopul pe care şi-l propune şi ne ajută să înţelegem semnificaţia ei. În primul rând, ea se adresează stării de atunci a poporului, demonstrându-i păcatul. Ea vede mereu poporul într-o stare de cădere. Atunci când se bucura în pace de binecuvântările lui Dumnezeu nu era nevoie să i se arate starea lui. Dar, în al doilea rând, poporul fiind recunoscut, profeţia îi vorbeşte despre ridicarea lui condiţionată de pocăinţa lui, şi, pentru a-l încuraja să se apropie de Yahve, îi vesteşte eliberarea. Şi aici legea, şi, în consecinţă, binecuvântările legate de ea îşi au rostul ca lucruri la care poporul trebuie să se întoarcă. Ultimul cuvânt profetic dat de Dumnezeu este un exemplu remarcabil în acest sens (Maleahi 4 ). Totuşi Dumnezeu cunoştea bine ce era în inima poporului său şi că el avea să refuze să răspundă chemării Sale. Pentru a susţine credinţa rămăşiţei credincioase în mijlocul necredinţei generale şi ca învăţătură pentru poporul Său în orice timp, El dă promisiuni care se vor împlini negreşit prin venirea lui Mesia. Promisiunile se leagă atât de împrejurările unei eliberări în parţiale în viitorul apropiat cât şi de culmea păcatului poporului atinsă prin respingerea lui Hristos venit la ei în smerenie. Este foarte important să deosebim ceea ce se leagă de împrejurările din viitorul apropiat de ceea ce se referă la eliberarea prezentată ca perspectivă în relaţie cu împrejurările din viitorul apropiat: aceasta este problema dificilă în interpretarea profeţiei.

Mai adaug că, deşi subiectul profeţiei nu este ceva simbolic, nu numai că simbolurile sunt folosite pe scară largă, ci ele sunt şi întreţesute cu expresii literale, astfel încât nu există o regulă exactă după care să se deosebească ceea ce este simbolic de ceea ce este literal. Aici, ca întotdeauna, este nevoie de ajutorul Duhului Sfânt, de inteligenţă spirituală, pentru a găsi adevăratul sens al pasajelor. Ceea ce am spus este prezent în mod constant şi în împrejurările cele mai solemne. Psalmul 22 , de exemplu, este un continuu amestec de simboluri ce reprezintă caracterul moral şi de fapte relatate simplu, în mod literal. Nu este nici o dificultate să înţelegem acestea: “nişte câini m-au înconjurat, o ceată de răufăcători m-a împresurat; mi-au străpuns mâinile şi picioarele” (Psalmul 22:16 ). Cuvântul câine redă caracterul moral al celor care sunt actorii acestei scene. Acest mod de a vorbi se poate regăsi în orice limbă. Putem spune, de exemplu: este un frumos tablou al virtuţilor. Iar cuvântul tablou este un simbol. Am spus acestea pentru ca să nu avem dificultăţi care ţin de natura limbajului omenesc.

Ajungem la conţinutul cărţii. Iată împărţirea ei. Primele patru capitole constituie un fel de introducere şi o parte deosebită. Şi capitolul 5 trebuie privit separat, el cuprinzând judecata poporului care nu a luat în seamă absolut deloc modul în care Dumnezeu S-a îngrijit de ei. Această judecată este reluată în detaliu în versetul 8 din capitolul 9. În capitolul 6 vedem judecata poporului în vederea gloriei viitoare a lui Mesia. Ca urmare este recunoscută o rămăşiţă*. Capitolul 7 Îl prezintă oficial pe Mesia, Emanuel, Fiul lui David, şi judecata familiei naturale a acestui împărat, astfel încât există o speranţă asigurată, dar, în acelaşi timp, este şi o judecată asupra ultimului sprijin omenesc al poporului.


* De remarcat aici cele două modalităţi majore în care Dumnezeu lucrează asupra conştiinţei pentru a o convinge de păcat, aşa cum le vedem în aceste două capitole. În primul rând starea de binecuvântare în care Dumnezeu a aşezat persoane celui pe care este obligat să-l judece mai târziu din cauza că el a părăsit acea stare (cum îşi părăsise şi omul starea de inocenţă); apoi întâlnirea cu Domnul în glorie. Suntem noi în stare să ne recunoaştem ca fiind aşa înaintea Lui?

În capitolul 8 este vorba despre asirianul nimicitor care invadează ţara, dar la sfârşit Emanuel (cel anunţat în capitolul 7) nimiceşte toate planurile lui. Până atunci, există o rămăşiţă a poporului care se alipeşte de acest Emanuel* şi ni se spune despre împrejurările tulburătoare prin care trebuie să treacă poporul în apostazie, împrejurări care se încheie cu binecuvântarea deplină legată de prezenţa lui Emanuel. Acest subiect se încheie în versetul 7 din capitolul 9, astfel încât avem toată istoria iudeilor în relaţie cu Hristos. În versetul 8 din capitolul 9, Duhul reia istoria generală a naţiunii, care a fost întreruptă prin episodul esenţial cu privire la Emanuel. El reia aceasta din timpul în care da profeţia şi spune despre diferitele judecăţi ale lui Yahve până la introducerea ultimului instrument al judecăţilor – asirianul. Şi aici eliberarea apropiată a poporului este prezentată ca o încurajare pentru credinţă şi prefigurează nimicirea finală a puterii care va fi nuiaua lui Yahve în zilele din urmă, când El îl va lovi pe nimicitor. Acest subiect se încheie în capitolul 10.


* Acest subiect este dezvoltat pe larg în Evanghelia după Matei. Acest pasaj este citat şi în Evrei 2 . Ceea ce ne este prezentat în Isaia 8:18 este de fapt istoria evangheliilor pe scena acestei lumi. Petru citează v. 14, iar Pavel (Romani 9 ) vorbeşte despre piatra de poticnire. Matei citează Isaia 9:1-2 când spune despre apariţia lui Hristos în Galileea.

Capitolul 11 ne prezintă vlăstarul din David, întâi în caracterul lui moral intrinsec, apoi în efectele domniei Lui, în relaţie cu binecuvântarea deplină şi cu prezenţa din nou a lui Yahve în mijlocul poporului său, în Sion. Astfel ne este prezentată istoria poporului, cu caracteristicile ei principale, până la aşezarea lor în binecuvântare ca popor al lui Dumnezeu, avându-L pe Yahve în mijlocul lor. Totuşi este de remarcat că aici nu este menţionat nici antihristul, nici puterea fiarei, nici timpul necazului cel mare propriu-zis, pentru că în această perioadă iudeii nu sunt recunoscuţi chiar dacă Dumnezeu se ocupă de ei, pe când profeţia aceasta vorbeşte despre timpul în care ei sunt recunoscuţi. Profetul declară în termeni generali că Dumnezeu îşi va ascunde faţa de casa lui Iacov şi că acela care va fi drept în duhul lui va avea speranţa legată de El.

De la capitolul 13 până la finalul capitolului 27 vedem judecata naţiunilor, a Babilonului ca şi a altor naţiuni, în special a celor care au fost în toate epocile în relaţie cu Israel. Vom vedea şi poziţia lui Israel în zilele fin urmă, nu numai în mijlocul acestor naţiuni, ci şi în centrul tuturor popoarelor pământului (acesta este subiectul capitolului 18), judecata întregii lumi (capitolul 24), şi, în fine, în capitolele de la 25 la 27, binecuvântarea milenară deplină în Israel. De la capitolul 28 la capitolul 35 ne sunt prezentate detalii ale istoriei iudeilor în zilele din urmă. Fiecare descoperire se încheie cu o mărturie despre gloria lui Dumnezeu în Israel.

În capitolele de la 36 la 39, Duhul ne spune despre o perioadă a domniei lui Ezechia. În acestea avem trei subiecte principale: învierea Fiului lui David ca din moarte, nimicirea asirianului care a putut ataca Ierusalimul şi captivitatea în Babilon. Acestea constituie cele trei mari baze pentru întreaga istorie a iudeilor şi pentru starea lor în zilele din urmă. 

Ceea ce este cuprins de la capitolul 40 până la sfârşit constituie o parte distinctă a profeţiei, în care Dumnezeu descoperă mângâierea poporului său şi relaţiile Lui cu ei sub aspect moral, ca şi cele două motive pentru care El este contra lor: unul având în vedere poziţia în care El îi aşezase ca popor, sau ca rob ales, martor al lui Yahve, singurul Dumnezeu adevărat, faţă de naţiunea idolatră, celălalt ca Hristos, singurul adevărat rob ales* care a împlinit voia lui Dumnezeu. Aceasta lasă loc pentru descoperirea unei rămăşiţe care ascultă de acest rob adevărat şi la relatarea împrejurărilor prin care trece această rămăşiţă, şi, în consecinţă, la tabloul stării naţiunilor în zilele de la urmă, care se încheie cu manifestarea lui Yahve în judecată. Poziţia lui Israel faţă de naţiunile idolatre are ca efect introducerea Babilonului  ca subiect, a distrugerii lui şi a eliberării din captivitate a lui Israel prin Cirus. Idolatria este una din chestiunile pentru care Yahve este în dispută cu poporul său. Cealaltă problemă, cu mult mai gravă, este respingerea lui Hristos. Pentru detalii vă trimitem la studiul pe care-l vom întreprinde asupra acelor capitole.


* Termenul “rob” ne oferă un fel de cheie pentru această profeţie. El se aplică întâi la Israel, apoi, în capitolul 49, la Domnul care l-a înlocuit pe Israel, apoi, în final, la rămăşiţa credincioasă. Vom relua mai târziu acest subiect.

Profeţia porneşte de la premisa că poporul lui Dumnezeu era într-o stare rea, deşi era recunoscut de Yahve şi El îi vorbea. Nu ar fi fost nevoie să trimită mărturii puternice unui popor care umbla cu bucurie în căile Domnului, nici să fie sprijinită mărturia unei rămăşiţe caracterizate prin speranţa în fidelitatea neschimbată a planurilor lui Dumnezeu dacă toţi s-ar fi bucurat în pace de roadele bunătăţii Lui primite ca nişte consecinţe ale fidelităţii lor. Acest principiu este probat de fiecare dintre profeţi. Nu s-ar părea că aceia ale căror scrieri sunt în cartea inspirată ar fi făcut miracole*, pentru că legea era în vigoare şi autoritatea ei era formal recunoscută: nu era ceva la care să se pună bazele, nici ceva care să fie stabilit şi autoritatea lui Yahve era la baza sistemului religios public al ţării, având instituţiile pe care El Însuşi le dăduse în relaţie cu templul.


* O singură excepţie ar fi întoarcerea înapoi a umbrei pe cadranul lui Ahaz (Isaia 38:8 ); dar Ahaz Îl părăsise pe Dumnezeu, şi, de atunci, Iuda putea fi aşezat la acelaşi nivel cu Israel (conform cu Isaia 1:2-4 ; 8:14 ), astfel încât miracolul cu cadranul lui Ahaz este în aceeaşi categorie cu cele ale lui Ilie şi Elisei în Israelul apostat. Această minune subliniază faptul că trezirea lui Ezechia cel evlavios nu a introdus decât o amânare. Este demn de remarcat faptul că apostolii nu au făcut niciodată minuni pentru uşurarea situaţiilor în care se aflau ei înşişi. “Pe Trofim l-am lăsat bolnav la Milet” (2. Timotei 4:20 ); Epafrodit “a fost bolnav aproape de moarte, dar Dumnezeu a avut milă de el, şi nu numai de el, ci şi de mine” (v. Filipeni 2:25-27 ).

Profeţii insistau asupra îndatoririlor lor. În mijlocul celor zece seminţii apostate, Ilie şi Elisei au făcut minuni pentru a restabili autoritatea lui Yahve. Aşa este fidelitatea lui Dumnezeu şi răbdarea lui faţă de poporul său. Un nou obiect al credinţei cere miracole, dar ceea ce se întemeiază pe Cuvântul deja recunoscut şi nu se cere să fie acceptat ca un nou obiect nu are nevoie de miracole pentru a stabili autoritatea lui chiar dacă el aduce mai multă lumină sau face apel la conştiinţă. Cuvântul se legitimează singur în conştiinţa celor care sunt învăţaţi de Dumnezeu, iar dacă există lumini noi, ele sunt mângâierea celor care au primit mărturia practică şi au recunoscut astfel autoritatea celui care vorbeşte din partea lui Dumnezeu.

Să examinăm acum mai îndeaproape ce cuprinde această profeţie.

Capitolul 1

Capitolul 1 din Isaia începe cu o mărturie despre starea tristă a poporului. Totul era plagă şi corupţie. Era inutil să lovească mai mult. Ceremoniile lor erau urâcioase înaintea lui Yahve: El voia dreptate. Totuşi poporului i se propunea să se pocăiască, iar binecuvântarea ar fi urmat după pocăinţa lor. Aceasta este poziţia în care erau potrivit profeţiei. Dar Dumnezeu cunoştea poporul, că era rău şi corupt împreună cu conducătorii lui, aşa că El a anunţat chiar de atunci ce urma să se întâmple. El urma să execute judecata, să cureţe poporul şi să restabilească binecuvântarea. Astfel sunt enunţate cele două mari principii. Binecuvântarea este propusă cu condiţia pocăinţei, dar ea este de fapt adusă prin judecată.

Capitolele 2-4

Astfel restaurat, Sionul, muntele lui Yahve, va fi centrul binecuvântării şi păcii pentru toate naţiunile (v. 2.1-4).

Aceasta îl face pe profet să rostească invitaţia de a umbla în lumina lui Yahve. De ce îşi abandonase El poporul? Pentru că ei deprinseseră căile păgânilor. Ziua lui Yahve va fi împotriva oricărei glorii a omului şi împotriva tuturor idolilor. Va înceta încrederea în om pentru că până şi poporul pământesc al lui Dumnezeu, locul Lui de odihnă, va fi judecat şi lovit de Dumnezeul său (cap. 3, 4). Dar atunci lăstarul lui Yahve va fi glorios şi pământul va fi binecuvântat. Cel care loveşte va şi lega rana prin introducerea lui Mesia, prin care pământul va fi binecuvântat. Rămăşiţa va fi sfântă după ce Ierusalimul va fi fost curăţit prin judecata şi focul lui Yahve. Ierusalimul va fi protejat prin manifestarea prezenţei Lui, cum fusese înainte cortul în pustiu. Acesta este cadrul în care introducerea acestei profeţii se prezintă cu multă putere şi claritate.

Capitolele 5 şi 6

După acestea, Duhul lui Dumnezeu începe să ceară socoteală poporului de pe două poziţii diferite, şi anume: ceea ce a făcut Dumnezeu pentru poporul său şi venirea lui Yahve în persoana lui Hristos în glorie. Cum a răspuns poporul la îngrijirile pe care le acordase Yahve? Erau ei în starea potrivită pentru a-L primi pe Yahve în mijlocul lor? Capitolul 5 tratează primul aspect cu privire la responsabilitatea poporului, şi anume cel al îngrijirilor acordate de Dumnezeu şi al guvernării Lui. Ce ar fi putut face Dumnezeu pentru via Lui pe care să nu-l fi făcut până atunci? Şi totuşi via nu I-a adus decât struguri sălbatici. Atunci El a anunţat ceea ce urma să i se întâmple potrivit guvernării Sale drepte. Gardul ei, adică protecţia cu care El o înconjurase, avea să fie desfiinţat şi ea va cădea pradă naţiunilor. Cerând socoteală poporului său, Dumneze le prezintă în detaliu păcatele. Apoi El îşi ridică mâna asupra lor şi vin pedepse groaznice. “Mâna Sa este tot întinsă” (Isaia 5:25 ) şi El va face să vină străini puternici, pe care nimic nu-i va opri şi care vor duce poporul în captivitate. Pe pământ va fi doliu şi lumina va fi întunecată în ceruri. Aici este vorba întâi de Nebucadneţar şi chiar de Salmanaser, dar şi de alte naţiuni care vor veni împotriva Ierusalimului în zilele din urmă şi care vor cuceri cetatea după ce vor fi invadat întreaga ţară, străbătând-o. Vom vedea mai târziu detaliile acestor evenimente.

Dar era în planurile lui Dumnezeu ca El să fie prezent în glorie în mijlocul poporului său. Aceasta este ceea ce se va împlini în Hristos la sfârşitul vremurilor. Şi de aceea mărturia evoluţiei judecăţilor este întreruptă după prima expunere generală, şi, în capitolul 6, profetul vede această glorie. Totuşi, primul efect al acestei glorii este judiciar, ea lucrând astfel încât orbeşte poporul. Judecata din capitolul precedent (Isaia 5:24 ) era pentru călcarea legii şi dispreţul faţă de cuvântul Sfântului lui Israel. Dar vrăjmăşia împotriva lui Hristos şi respingerea Lui sunt însoţite de orbirea poporului venită ca pedeapsă judecătorească, şi aşa este şi despărţită rămăşiţa credincioasă. Ioan ne spune în capitolul 12 al evangheliei sale că înaintea profetului se arătase gloria lui Hristos. Profetul a simţit imediat că manifestarea acelei glorii era incompatibilă cu starea poporului: buzele necurate nu s-ar fi putut bucura de ea. Dar un cărbune luat de pe altar a curăţit buzele profetului, aşa că el s-a consacrat pentru mesajul lui Yahve şi pentru ceea ce priveşte gloria lui Hristos. Inima poporului se îngrăşase şi ea urmează să fie aşa până când va fi lovit de pustiirea deplină. Totuşi va fi o rămăşiţă, o sămânţă sfântă care va fi ca seva unui copac care şi-a pierdut frunzele*.


* O traducere mai exactă aruncă mai multă lumină asupra acestei profeţii: “Dar va mai fi a zecea parte; şi ea va reveni şi va fi păscută ca terebintul şi ca stejarul al cărui butuc rămâne când este doborât; sămânţa sfântă va fi butucul” (cap. 19). Adică însăşi rămăşiţa va fi consumată la revenirea lor, dar va fi o sămânţă sfântă, din care va răsări viaţa, cum răsare din butucul unui copac tăiat.

Profetul ne prezintă deci judecata poporului sub două aspecte: în primul rând în mod special sub aspectul guvernării lui Dumnezeu – aspect sub care poporul, fiind vinovat, a fost dat în mâinile naţiunilor -, apoi, în al doilea rând, cel al gloriei prezenţei lui Yahve potrivit planurilor harului său – poporul nu era în stare să suporte acea glorie, dar, din vreme ce este vorba de scopul pe care Şi l-a propus Dumnezeu, va fi o rămăşiţă potrivit alegerii prin care va fi restabilită gloria. Nu trebuie pierdută din vedere această deosebire atunci când este vorba de guvernarea lui Dumnezeu şi de căile Lui exterioare.

În capitolul 5, în care este vorba de primul caracter al judecăţilor, nu este vorba despre rămăşiţă, ci este numai judecata publică şi completă a naţiunii, în care totul, în această privinţă, ţinea de responsabilitatea poporului. În evanghelii Dumnezeu căuta roade. Hristos săpa la rădăcina smochinului şi putea pune gunoi acolo, dar făcând aceasta El căuta rod. De aceea smochinul a fost blestemat şi nu va mai da rod niciodată – simbol al lui Israel (al omului) sub primul legământ. În capitolul 6, Dumnezeu lucrează în interior, în relaţiile Lui cu poporul şi vedem o rămăşiţă şi restabilirea poporului asigurată, pentru că darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu sunt lucruri de care El să se pocăiască. Şi aici este vorba de Hristos. Dumnezeu nu va respinge pentru totdeauna pe poporul său, aşa că profeţia spune: “Până când?”, iar apoi “Nu este nimeni cu noi care să ştie până când”. Pentru că atunci “când va veni Fiul omului, va găsi el credinţă pe pământ?” Dar până atunci trebuie să aibă loc mai multe evenimente.

Capitolul 7 – 9:7

Profeţia cuprinsă în capitolele 7, 8 şi 9 până la sfârşitul versetului 7 ne vorbeşte într-un mod remarcabil despre aceste evenimente care trebuie să aibă loc. Unele promisiuni erau legate de familia lui David, în care, după cum am văzut studiind Samuel, Dumnezeu reînnoise speranţele lui Israel atunci când legăturile prin care poporul era unit cu el fuseseră rupte prin capturarea chivotului şi poporul abandonase poziţia lui la Şilo. Ori, familia lui David, ultimul sprijin al poporului în responsabilitatea lui, a eşuat şi ea în responsabilitatea ei. Ahaz L-a abandonat pe Yahve şi a introdus altarul unui dumnezeu străin în templul lui Dumnezeu.

În capitolul 7, Duhul lui Dumnezeu îl duce pe profet la împărat pentru a-i vorbi. Isaia, împreună cu fiul său, Şear Iaşub – copil simbolic, al cărui nume are semnificaţia “o rămăşiţă se va întoarce” -  a trebuit să-i iasă în întimpinare împăratului. Mai întâi Yahve a dorit să încurajeze lăstarul lui David, cum făcuse şi cu privire la popor în capitolul 1, aşa că i-a declarat că planurile lui Reţin şi Peca nu aceau să reuşească deloc şi chiar i-a spus să ceară un  semn. Dar Ahaz se depărtase prea mult de Domnul pentru a se folosi de acea invitaţie, chiar dacă răspunsul lui prezenta o aparentă evlavie. Atunci Yahve a făcut ceea ce făcuse şi faţă de popor: a anunţat ceea ce urma să se întâmple cu familia lui David şi cu poporul care depindea de ea. Iată două puncte ale acestei declaraţii profetice: dăruirea lui Emanuel, Fiul fecioarei şi pustiirea totală a pământului de asirian. Acestea sunt cheile pentru toată profeţia. Totuşi va fi o rămăşiţă – versetul 16 se referă la Şear Iaşub, dar profeţia merge mult mai departe.

În capitolul 8, cel de-al doilea fiu profetic este anunţat prin numele lui, care spune despre venirea apropiată a duşmanului şi de ravagiile pe care le va face. Apoi, ca o consecinţă a dispreţului pe care le avea poporul faţă de promisiunile făcute familiei lui David şi a poziţiei pe care poporul a luat-o complăcându-se în cele carnale, Yahve declară că El va lucrurile în mână. De acolo este prezentată toată istoria poporului, îndrumările date rămăşiţei, apoi intervenţia lui Dumnezeu în putere pentru stabilirea deplină a binecuvântării în persoana lui Mesia.

În capitolul 7, unde este vorba despre responsabilitatea familiei lui David, Emanuel este promis ca semn, dar reuşita asirianului trebuie să fie deplină şi ireversibilă. Însă, odată cu introducerea lui emanuel, totul se schimbă şi pământul îi aparţine Lui. Pentru că ei au dispreţuit apele Siloe, asirianul a inundat ţara ca un fluviu care se revarsă ridicându-se până la gât, dar Emanuel salvează totul. Astfel, Duhul profetic trece la evenimentele din zilele de la urmă, pentru care istoria cu Sanherib este doar o imagine simbolică, şi ne arată că planurile şi confederaţiile de popoare sunt nimicite pentru că este Emanuel – Dumnezeu este cu noi. Este deplina eliberare a lui Israel în zilele din urmă (Isaia 7:5-10 ). Şi, în ceea ce priveşte rămăşiţa, ce cale trebuie să urmeze ei? (Isaia 8:11 şi următoarele). Iată: ei nu trebuiau să se neliniştească pentru lucrurile de care se temea poporul, nici să caute să încheie alianţe încrezându-se în puterea cărnii, aşa cum făcea poporul, ci mai curând să-L sfinţească pe Yahve al oştirilor, să-i dea din toată inima importanţa care I se cuvine. Yahve va fi sanctuarul rămăşiţei în ziua necazului lor.

Dar cine este acest Emanuel, acest Yahve al oştirilor? Ştim perfect. Aceasta introduce deci istoria respingerii lui Hristos, a poziţiei rămăşiţei, şi, în consecinţă, a poziţiei naţiunii şi intervenţia finală a puterii lui Dumnezeu. Pasajul este prea clar ca să ceară mai multe explicaţii. Hristos devine o piatră de poticnire prin ceea ce este El ca persoană*.


* Începutul versetului 17 este citat în Evrei 2 , împreună cu versetul 18, ca dovadă pentru umanitatea Domnului şi pentru a arăta relaţia Lui cu rămăşiţa.

Rezultă, în consecinţă, că mărturia lui Dumnezeu a fost încredinţată în exclusivitate mâinilor şi inimilor ucenicilor, rămăşiţa aleasă de Dumnezeu, care Şi-a ascuns faţa de Iacov. Dar, potrivit Duhului profetic, această rămăşiţă Îl aşteaptă şi Îl caută pe Domnul. În această aşteptare, el şi copiii lui sunt semne pentru cele două case ale lui Israel (comparaţi cu Romani 11:1-2 ). Cei care au respins piatra (adică naţiunea) sunt în răzvrătire şi în nelinişte în ţara lui Emanuel şi sunt daţi spre pustiire. Totuşi necazul nu se aseamănă cu cel adus altădată de pustiirile asirianului, pentru că Mesia a apărut şi a luat în mâinile Lui cauza poporului, potrivit cu planurile lui Dumnezeu. Duhul profetic trece direct, cum se întâmplă deseori, de la apariţia Lui ca lumină la efectele eliberării pe care El o va aduce în zilele din urmă (Isaia 9:2-3 ), pentru că Adunarea era o taină ascunsă în Dumnezeu şi nu era subiectul profeţiei, nici al promisiunilor. Jugul asirianului a fost sfărâmat şi toată gloria persoanei divine a lui Mesia străluceşte în binecuvântarea poporului său.

Aceste două subiecte: Mesia şi asirianul constituie bazele oricărei profeţii cu privire la Israel atunci când el este obiectul recunoscut al căilor lui Dumnezeu. Aici putem remarca faptul că asirianul apare de două ori, dar a doua oară apare în relaţie cu strângerea naţiunilor. Prima dată, în capitolul 7, el este instrumentul pedepselor pe care Yahve le aplică lui Israel, împlinind în aceasta voia Domnului, fără ca să se pună problema ca el să fie zdrobit. Cea de-a doua oară, în capitolul 8, el umple pământul, dar armata naţiunilor aliate împotriva lui Israel este zdrobită şi nimicită. Să aştepţi totul de la Domnul fără a avea temerile lumii din zilele din urmă, fără a căuta în alianţe acea forţă pe care lumea gândeşte că o va căpăta, ci dimpotrivă, să te bizui numai pe Domnul, iată principiul preţios valabil în acele zile.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *