comori.org
comori.org

Amos

William Kelly

Cuvintele lui Amos, care era dintre păstorii din Tecoa, pe care le-a văzut despre Israel în zilele lui Ozia, împăratul lui Iuda, şi în zilele lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel, cu doi ani înaintea cutremurului“.

Dacă profetul Amos a fost contemporan cu Osea într-o parte a slujirii lui, atunci, după cum ar fi de aşteptat, o diferenţă considerabilă între cei doi profeţi deoarece Dumnezeu nu scrie numai pentru a corobora. Pentru El este suficient să vorbească o dată. În har, El poate găsi de cuviinţă să dea o mărturie care să confirme, dar aceasta nu este niciodată necesară. De aceea, chiar dacă se poate să fie o mare asemănare în relatările despre acelaşi lucru din aceeaşi epocă, în principiu Dumnezeu are întotdeauna un obiectiv special în lucrarea pe care i-o încredinţează fiecăruia în parte. Astfel, în Amos, care era din Iuda, vedem anumite particularităţi şi o linie distinctă de la Dumnezeu.

Tonul general al profeţiei diferă de cel al lui Osea prin aceea că Osea vorbeşte despre starea lui Israel cu mult mai multe emoţii, cu expresii mai înduioşătoare. Dar mai este şi diferenţa că Amos introduce naţiunile mult mai mult decât Osea, care este aproape în exclusivitate evreiesc. Astfel, la începutul profetului nostru găsim judecăţile care erau pe cale să se abată asupra naţiunilor din jurul lui Israel. Mai departe vom vedea că profeţia are un alt caracter chiar şi în ceea ce se spune cu privire la Israel şi Iuda, dar aceasta vom vedea atunci când vom cerceta profeţia în detaliu.

Întâi vom remarca faptul că această profeţie, cu toate că este bine legată, este compusă din diferite părţi. Primele două capitole sunt compuse având o structură regulată ce prezintă o serie de judecăţi, începând cu Damascul, apoi Gaza, Tir, Edom, Moab, Amon, Iuda şi Israel. De la începutul capitolului al treilea sunt tratate ambele familii, copiii lui Israel ca o familie întreagă, pe care, după cum se spune, Domnul a adus-o din ţara Egiptului. De aici înainte fiecare capitol constituie o secţiune a profeţiei, şi aceasta într-un mod atât de clar încât chiar şi aceia care obiectează că Osea are nişte profeţii care nu prezintă unitate recunosc ordinea în ceea ce prezintă Amos. Am arătat deja cât de neîntemeiate sunt obiecţiunile la Osea, dar este mult mai remarcabil cum, în cazul lui Amos, legătura este atât de evidentă, mai ales când părţile profeţiei sale sunt distinct separate.

Adevărul este că omul judecă cu indiferenţă cuvântul lui Dumnezeu şi face o mare greşeală când îşi arogă dreptul de a-l judeca sau când admite ca alţii să-l judece. Singurul mod sigur de a profita la maxim este să primeşti întâi tot cuvântul în mod implicit. Când ne plecăm voinţa înaintea lui Dumnezeu şi a cuvântului Său atunci învăţăm; altfel este nesigur, chiar dacă în final harul ne poate salva. De aceea condiţia morală este întotdeauna esenţială pentru a înţelege cuvântul lui Dumnezeu. Dacă voinţa nu se supune, atunci este imposibil să avem o înţelegere spirituală. „Dacă ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău va fi plin de lumină“ (v. Matei 6 .22-24). Cu siguranţă aceasta este vrednic de Dumnezeu, şi nu numai atât, este şi sănătos pentru om. Nu poate exista ceva mai periculos decât o mare inteligenţă când inima este departe de Dumnezeu. De aceea este cea mai mare îndurare că inteligenţa spirituală, de regulă, nu poate fi despărţită de o stare dreaptă a sufletului faţă de Domnul. Se prea poate ca omul care are idei strălucite, după cum aceasta se întâmplă de obicei cu vrăjmaşul, să aducă erezii certe amestecând multe lucruri verosimile. Se poate şi să atragă atenţia spre un adevăr care a fost neglijat, dar ceea ce sfinţeşte nu este un adevăr ci adevărul. Un adevăr aplicat greşit poate pune în pericol şi vătăma mult sufletul. Adevărul este numai în Hristos şi, de aceea, este în stăpânirea lui Hristos înaintea noastră, numai El fiind Acela care Îl glorifică pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, îi binecuvântează pe oameni.

În profeţia noastră, profetul se prezintă potrivit originii sale umile şi a situaţiei lui, fără să se laude sau să se mândrească. Era iubire prin Duhul şi dragostea nu se poartă necuviincios. După cum vom vedea, este îndrăzneală, disponibilitatea de a se angaja fără compromisuri pentru a se opune făcătorilor de rele, chiar dacă este vorba de împăratul lui Israel, dar toate acestea fără a ascunde că el era unul dintre păstorii din Tecoa. El vorbeşte despre împăratul lui Israel şi nu numai despre Iuda. Nu era o inimă strâmtă, nici nu era un duh care să admită, în mod nevrednic, starea lui Israel. Nu găseşte nici o scuză pentru ruperea celor zece seminţii de cele două, ca şi cum alegerea prin providenţa lui Dumnezeu a celor două le-ar fi fost absolvit de îndatoriri pe celelalte zece. Cu toate acestea, misiunea lui Amos avea în vedere întregul Israel. El îl menţionează şi pe Iuda, dar sarcina lui era în legătură cu regatul lui Ieroboam mai curând decât cu Iuda. Pe scurt, inima lui fiind cu Domnul, el iubea poporul Lui şi, de aceea, îi iubea pe toţi şi, cu toate că, în urma păcatului se produsese schisma care a ajuns să fie o ocazie pentru rele şi mai mari care L-au dezonorat pe Dumnezeu, profetul nu putea ceda în faţa vrăjmaşului abandonând mărturia pentru numele Domnului şi uitând că toţi erau fii ai lui Israel şi căpătaseră promisiunea, fiind destinaţi să aibă parte de îndurare, la fel de sigur pe cât atunci erau pe terenul legii şi secerau consecinţele amare ale infidelităţii lor. El putea aştepta ziua când Dumnezeu va înlătura toate pietrele de poticnire şi Îşi va reînnoi legământul care a fost rupt, această reînnoire fiind spre a nu mai fi rupt niciodată, deoarece va fi sub Cel care are toate drepturile, Fiul lui David, Domnul Hristos. Aceasta vom vedea în această profeţie.

Apoi, dacă Amos nu-şi ascunde originea umilă, nici legătura lui cu sudul lui Iuda, nici nu se abţine de la a insista asupra solemnităţii mesajului pe care Yahve îl transmitea prin el. Cuvintele lui erau cele „pe care le-a văzut despre Israel în zilele lui Ozia, împăratul lui Iuda, şi în zilele lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel, cu doi ani înaintea cutremurului,“ avertismente întâi în cuvinte, apoi în fapte.

Remarcaţi această prefaţă: „Yahve răcneşte din Sion şi face să se audă glasul Său din Ierusalim“. Aşa este introducerea profetului nostru, care începe acolo unde sfârşeşte Ioel (v. Ioel 3 .16). Aceste referiri la alţi profeţi sau citate din ei sunt gândite de Dumnezeu pentru a lega diferiţii martori în aceeaşi mărturie, după cum ne-a atras atenţia altcineva. Cât de solemn este faptul că Yahve vorbeşte din centrul închinării şi al guvernării Sale nu pentru a mângâia şi a da îndrumări ci pentru a denunţa şi a acuza nu străini şi vrăjmaşi, ci chiar pe poporul Său! El va răcni, iar efectul este că păstorii din sud vor jeli şi că, la nord, floarea Carmelului se va veşteji.

Ajungem apoi la prezentarea informaţiei. „Pentru trei fărădelegi ale Damascului şi pentru patru[1], nu Mă voi întoarce; pentru că au treierat Galaadul cu treierătoarea de fier. Şi voi trimite un foc în casa lui Hazael şi va mistui palatele lui Ben-Hadad“. Duhul începe cu cel mai mare dar şi cel mai extern vrăjmaş dintre cei enumeraţi – sirienii. Eforturile lor perseverente şi necruţătoare pentru a-i extermina pe evreii de la este de Iordan nu vor fi iertate. Aceasta a umplut paharul Siriei. „Şi voi frânge zăvorul Damascului şi voi nimici pe locuitorul din valea Aven şi pe cel care ţine sceptrul din casa Edenului. Şi poporul Siriei va fi dus în captivitate la Chir, zice Yahve“. Siirienii aveau să meargă înapoi captivi la Chir (probabil Kirghistan, Georgia), de unde veniseră spre a fi cuceritori şi colonişti.

La fel şi Gaza şi un stil similar este folosit şi pentru a-i prezenta pe filisteni, vechii lor opozanţi cu care au fost continuu în conflict, dacă nu inamici interni, atunci cel puţin la graniţele lor. Ei s-au făcut vinovaţi de nelegiuire pese nelegiuire şi de aceea Yahve nu se va răzgândi, ci va pune capăt rapid nelegiuirii lor nu numai prin deportarea lor ci nimicindu-i ca popor: „rămăşiţa filistenilor va pieri, zice Yahve Dumnezeu“.

Apoi ne este prezentat Tirul, bogată şi mândră cetate de principi negustori, care are relaţii comerciale pe tot pământul. Palatele lui aveau să fie mistuite de foc, cum s-a şi întâmplat de fapt. „Aşa zice Yahve: «Pentru trei fărădelegi ale Tirului şi pentru patru, nu Mă voi întoarce; pentru că au predat Edomului pe toţi captivii şi nu şi-au amintit de legământul frăţesc. Şi voi trimite un foc pe zidul Tirului şi-i va mistui palatele»“. Ei nu şi-au respectat legământul frăţesc şi i-au predat pe captivii evrei lui Edom, acel vrăjmaş mândru al poporului lui Dumnezeu. Ei nici nu gândeau că El observa şi că ura acel comerţ desfăşurat în Israel.

Edomul este apoi ameninţat cu o judecată nu mai puţin severă. Aici păcatul era mai aproape deoarece exista o legătură de sânge, nu numai un legământ, şi ei au fost fără milă faţă de fraţii lor, având o ură necontenită împotriva lor. „Aşa zice Yahve: «Pentru trei fărădelegi ale Edomului şi pentru patru, nu Mă voi întoarce; pentru că a urmărit pe fratele său cu sabia, şi şi-a înăbuşit toată mila, şi mânia lui a sfâşiat neîncetat şi şi-a ţinut mânia pentru totdeauna. Şi voi trimite un foc peste Teman şi va mistui palatele Boţrei»“.

Amon, politic şi calculat în dorinţa de a-l distruge pe Israel pentru a-şi realiza interesele, este şi el destinat de Dumnezeu să meargă în captivitate. „Aşa zice Yahve: «Pentru trei fărădelegi ale fiilor lui Amon şi pentru patru, nu Mă voi întoarce, pentru că au spintecat femeile însărcinate din Galaad, ca să-şi lărgească hotarul. Şi voi aprinde un foc în zidul Rabei şi-i va mistui palatele, cu strigăte în ziua luptei, cu furtună în ziua vârtejului»“.

„Aşa zice Domnul: «Pentru trei fărădelegi ale Moabului şi pentru patru, nu Mă voi întoarce; pentru că a ars oasele împăratului Edomului până le-a făcut var. Şi voi trimite un foc în Moab şi va mistui palatele Cheriotului, şi Moabul va muri în mijlocul vuietului, în mijlocul strigătelor de război, în sunetul trâmbiţei»“. S-ar părea că se face aluzie la 2 Împaraţi 3.26-27, pe care cel mai probabil Iosefus l-a interpretat greşit. „Fiul său întâi-născut“ înseamnă fiul împăratului Edomului, moştenitorul asociat la guvernare, pe care împăratul Moabului a ameninţat că-l va arde şi i-a şi ars oasele atunci când Israel a refuzat să ridice asediul.

După acestea, în Amos 2 .4 ajungem la anunţul solemn că Dumnezeu trebuie să-l trateze pe Iuda ca şi pe naţiunile din jur. La Dumnezeu păcatul trebuie pedepsit indiferent de cine este vorba, după cum şi dreptatea este pentru oricine. „Pentru trei fărădelegi ale lui Iuda şi pentru patru, nu Mă voi întoarce“. Ei au călcat legea Domnului şi s-au încrezut în minciunile sau idolatriile lor.

În cele din urmă (v. 6-8) ajungem la călcările de lege ale lui Israel. Apar patru categorii de răutate: egoism (summum jus summa injuria[2] – am spune); plin de pofte şi asuprind pe cel sărac; imoral şi cu orgii idolatre. Profetul pe pune înainte felul în care Dumnezeu le-a purtat de grijă cu fidelitate, atât în ţară cât şi înainte, când fuseseră în Egipt pentru a-i face să le fie ruşine (v. 9-10). El a ales dintre fiii lor pentru a-i face profeţi şi nazirei, şi ce au făcut ei cu aceştie? (v. 11-12) Răbdarea a luat sfârşit şi nimic nu-i mai putea scăpa. „Iată, voi apăsa asupra voastră, cum apasă o căruţă plină de snopi. Şi fuga va pieri de la cel iute şi cel tare nu-şi va întări puterea şi cel viteaz nu-şi va scăpa viaţa. Şi cel care mânuieşte arcul nu va sta în picioare şi cel iute de picior nu va scăpa şi cel care călăreşte pe cal nu-şi va scăpa viaţa. Şi cel cu inima îndrăzneaţă printre viteji va fugi gol în ziua aceea, zice Yahve“. Israel a falimentat ca naţiune înaintea lui Dumnezeu şi, cu siguranţă, dreptatea care i-a pedepsit pe păgâni nu poate să cruţe poporul privilegiat care purta numele Lui. Dar vedem că în aceste două capitole avem doar prezentat un cadru general care ne pregăteşte pentru detaliile care urmează, aceasta fiind şi mai evident arătat prin aceea că din Amos 3 avem detaliile cu privire la cele două case sau familii ale lui Israel. De aici înainte este mai mult decât tratamentul general aplicat lui Iuda şi Israel. Era o mare dezonoare că ei au ajuns să fie pe lista naţiunilor vinovate din Palestina şi din jurul ei, loviţi pentru repetate călcări de lege şi întotdeauna mergând spre mai rău. Dar dacă Iuda şi Israel s-au scufundat până la nivelul naţiunilor, aceasta nu-L împiedică pe Domnul să-i acuze în mod deosebit, atât ca un întreg cât şi pe fiecare în parte. Astfel, cu toate că în capitolele 1 şi 2 au fost incluşi, la modul general, Iuda şi Israel alături de păgânii din jurul lor, în capitolul 3 ajungem la ceea ce este mult mai apropiat, mai grav şi mai caracteristic deoarece ei sunt priviţi ca deosebiţi faţă de vecinii lor.

„Ascultaţi cuvântul acesta“. Astfel începe o nouă diviziune a acestei cărţi. Şi Amos 4 şi Amos 5 încep în mod asemănător, deşi fiecare poate fi considerat un discurs distinct. Apoi urmează vai-ul din Amos 6 , în mod cert deosebit, după care, în restul profeţiei sunt alte moduri de a face o introducere. Dar în capitolul al treilea: „Ascultaţi cuvântul acesta, pe care l-a rostit Yahve împotriva voastră, fii ai lui Israel, împotriva întregii familii pe care am scos-o din ţara Egiptului“. De pe ce poziţie li se adresează Dumnezeu? „Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate familiile pământului“. Acum este evident că ei sunt priviţi ca fiind deosebiţi, nu la un loc cu celelalte naţiuni. Dar concluzia este extrem de gravă. Tocmai pentru că ei au fost astfel separaţi pentru a-L cunoaşte pe Yahve, numai ei fiind poporul Lui, „de aceea voi cerceta asupra voastră toate nelegiuirile voastre“. Măsura relaţiei dă întotdeauna măsura responsabilităţii. Cu cât cineva este mai aproape, cu atât mai puternice sunt temeiurile şi cu atât mai înalt este caracterul căruia cineva trebuie să i se conformeze în ascultare.

Acesta este un adevăr moral invariabil. La fel este şi în relaţiile interumane. Un bărbat ar fi supărat să vadă la soţia lui ceea ce la alţii nu ar observa deloc; el poate reclama pe drept supunere de la copilul lui şi o mai mare identificare cu gândurile şi interesele familiei decât de la oricine altcineva. Eşecul unui servitor în care ai încredere, chiar şi în ochii lumii, este mult mai grav decât acela al unui zilier. Aşa este şi în detaliile vieţii cotidiene şi în viaţa spirituală. De aceea, legea condamnă mult mai grav răutatea unui conducător decât aceea a unui om de rând. Răutatea unui mare preot uns a avut consecinţe mult mai grave decât cea a oricărui alt individ din Israel. Aceasta se poate vedea prin regulile diferite stabilite de Dumnezeu pentru jertfele pentru păcat (v. Levitic 4 ). Aceasta este o necesitate morală. Nu poate exista un gând mai amăgitor decât acela că toţi sunt exact la acelaşi nivel şi, prin urmare, toate păcatele sunt la fel de grave, indiferent de cine le-ar fi comis. Este ceva contrar unei minţi care judecă bine şi poate discerne ceea ce îi stă înainte şi este cu siguranţă contrar cuvântului lui Dumnezeu. Noi suntem în diferite relaţii, şi cu cât relaţia este mai înaltă sau cu cât privilegiile sunt mai înalte, cu atât mai deplorabilă este infidelitatea în acea relaţie şi având acele privilegii.

De aceea păcatul lui Israel este tratat într-un mod destul de diferit de acela din Amos 2 . Dacă relele naţiunilor erau observate şi pedepsite, cum putea Israel să fie exceptat de la pedeapsa pentru vina lui? Dumnezeu arată că nu putea fi exceptat. Dacă cei dintre naţiuni au fost judecaţi, Iuda şi Israel nu puteau scăpa. Dar aceasta nu opreşte ca ei să fie cercetaţi o a doua oară şi găsiţi deficitari. În capitolul 3 ei nu numai că sunt judecaţi ca deficitari - şi ei erau vinovaţi ca şi alţii, ci Israel era sub Yahve cum alţii nu erau, ceea ce făcea ca ei să fie răspunzători pentru trădare aşa cum alţii nu puteau fi. „Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate familiile pământului, de aceea voi cerceta asupra voastră toate nelegiuirile voastre“. Nu ne spune şi nouă ceva aceasta? Nu avem şi noi o relaţie specială cu Dumnezeu? Indiferent cât de apropiat va fi fost un israelit, indiferent ce binecuvântări va fi dat Domnul acelei naţiuni favorizate, se pot oare acestea compara cu poziţia unui creştin sau cu aceea a bisericii, trupul lui Hristos?

Aşa vin învăţăturile din Luca 12 . Domnul Isus ne arată că, în ziua când va veni El, dacă robul care nu cunoştea voia Stăpânului său va fi bătut, acela care o cunoştea şi nu a făcut-o va fi bătut cu mai multe lovituri. Nu putem concepe un principiu mai fals decât acela că ţările favorizate din creştinătate vor avea parte de mai multă îngăduinţă în acea zi decât ţinuturile păgâne din întuneric. Prea adesea întâlnim impresia că, de pildă, această ţară în care Biblia este mai răspândită decât în oricare alta, şi de unde ea a fost trimisă peste hotare, va fi exceptată de la judecăţile meritate despre care Dumnezeu ne anunţă că se vor abate asupra creştinătăţii. Principiile revelate în cuvântul divin arată clar că va fi exact invers, că larga răspândire a Bibliei este o circumstanţă agravantă, atrăgând o mai mare responsabilitate celor care o tratează cu uşurătate şi care, cu siguranţă, sub presiune vor ceda tentaţiilor şi vor abandona adevărul. Aceasta este tendinţa evidentă în zilele noastre, ca urmare a dificultăţilor în a potrivi lucrurile: să se renunţe la recunoaşterea publică a cuvântului lui Dumnezeu în această ţară, să se renunţe la orice afirmare hotărâtă a adevărului Său pentru a scăpa de dificultăţile create de diferite secte şi denominaţiuni. Dezgustul şi disputele egoiste ale adepţilor diferitelor religii vor duce la înfiinţarea unui sistem de educaţie secular şi la împărţirea fondurilor religioase ca o pradă care va fi folosită în interesul omului lumii acesteia. Sunt convins că Dumnezeu va ţine cont de aceasta aşa cum oamenii nu se aşteaptă şi că aceia care au dispreţuit chiar şi cea mai salbă şi deficientă mărturie a adevărului Său din protestantism vor plăti scump pentru dispreţul manifestat faţă de El şi de cuvântul Lui.

Fără-ndoială, proces similare de dezintegrare au loc, sub diferite forme, în orice altă regiune din lumea creştină. Indiferenţa raţionalistă este cel puţin la fel de obişnuită şi printre catolici. De aceea, fiind o parte care are pretenţii a fi superioare tuturor celorlalte – aceea de a fi mamă şi stăpână a tuturor, această aroganţă trădează cât de străină este ea de gândurile lui Dumnezeu, deoarece evanghelia a fost pervertită pentru a deveni cel mai extraordinar mijloc pentru atingerea ambiţiilor lumeşti şi numele sfânt al Celui crucificat a devenit o treaptă pentru a urca în ierarhie şi a ajunge la bogăţie şi aceia care se mărturisesc a fi succesorii Aceluia care nu avea nici aur, nici argint, trăiesc ca regii şi reginele în splendoare lumească, cu titluri de onoare şi permiţându-şi orice lux cu care se poate mândri cineva în lumea aceasta. Cu siguranţă va apărea o urâciune şi mai mare, şi aceasta va fi când va veni sfârşitul a ceea ce oamenii sinceri trebuie să recunoască a fi contrar cuvântului lui Hristos şi învăţăturii apostolilor, când va fi o judecată cum nu a mai fost de la începutul lumii. Acesta este destinul Babilonului.

În ceea ce priveşte situarea locală a Babilonului în prezent, sau cel puţin centrul lui pe pământ, nimeni care crede Apocalipsa nu poate avea vreo îndoială că nu degeaba spune despre cele şapte coline. Este o aluzie destul de transparentă cu privire la unde este cetatea care şi-a asumat poziţia nu numai de cetate mare ci şi de sediu al guvernării, care domneşte peste regii pământului făcându-i să fie vasali plătitori de tribut. Roma a avut această poziţie întâi în faza păgână, după care, cu o ambiţie cel puţin la fel de mare, dar cu o cruzime mult mai vinovată, a continuat să o aibă ca metropolă a creştinătăţii. Alte sisteme, unde totul este aranjat după cum vrea omul, pot fi destul de rele dar Roma aşa-zis creştină a uzurpat stăpânirea lui Dumnezeu asupra conştiinţei, a impus idolatria ca fiind o datorie faţă de Hristos şi a pretins ca, prin cruce, să aibă stăpânire peste toate puterile, ducând la confuzie atât cu privire la autoritate cât şi cu privire la sfinţenie şi adevăr. Prin urmare ea va avea o soartă mai groaznică decât au cunoscut vreodată iudaismul sau păgânismul. Acesta este Babilonul din Apocalipsa.

Pe de altă parte, să ne amintim că este o îndeletnicire nepotrivită să ne ocupăm numai cu ceea ce îi priveşte pe alţii. Să căutăm să ne supunem în ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu că este pentru noi şi nu să ne ocupăm doar cu ameninţările pe care El le adresează altora pentru nedreptăţile lor. Să folosim cuvântul Lui spre gloria lui Hristos în sufletele noastre, şi aceasta şi având dorinţa sinceră de a-i ajuta pe alţii, mai ales pe aceia care sunt din casa credinţei. Dacă, în mărinimia harului Său, Dumnezeu a găsit plăcere să ne facă cunoscut mai pe larg adevărul Lui şi să simţim favoarea pe care El a acordat-o bisericii, să ne amintim că avem responsabilităţi pe măsură.

Ştiu că întrebuinţarea cuvântului „Babilon“ prezintă o mare dificultate pentru multe minţi când este să aplice această idee la Roma, dar dificultatea vine din înţelegerea greşită a cărţii Apocalipsa, care nu este doar o repetare a faptelor din Vechiul Testament, ci foloseşte termenii de acolo cu scopuri mai profunde având în vedere falimentul creştinătăţii. Originea aplicării Babilonului pare să fie aceasta; numele are semnificaţia de confuzie, adică este un sistem al confuziei; este ceea ce doreşte şi ocupă cea mai înaltă poziţie pe pământ, un mare centru al raselor şi popoarelor şi limbilor. Dar chiar înainte de această idee măreaţă este puterea şi demnitatea care rezultă din această combinaţie. În viitor va fi începutul puterii imaginii – în principiu va fi o dominaţie mondială (Daniel 2 ). Toate acestea se combină ducând la creştinătatea apostată.

Nu există nici un dubiu că Biserica nu este o agregare de biserici, şi cu atât mai puţin o alianţă evanghelică. Adunarea creştină ca un întreg era casa lui Dumnezeu, din ea făcând parte multe membre, dar ea fiind un singur trup. Babilonul a preluat ideea unităţii şi a făcut din ea o poruncă adresată cărnii, căutând nu pe cei credincioşi ci pe toţi cei care au fost botezaţi, spre a-i folosi pentru scopurile mândriei ei, pentru puterea ei şi satisfacerea poftelor, dar aceasta nu are nimic a face cu adevărul. Nu poate fi unitatea Duhului acolo unde este un pact carnal întemeiat pe un sistem de preoţie şi rânduieli puse de oameni, cu legi, canoane şi ceremonii fără număr, care pot crea deosebiri dar nu pot uni sufletele. Singura putere care creează unitatea bisericii lui Dumnezeu este botezul Duhului Sfânt. Cât timp creştinii au acelaşi Duh care locuieşte în toţi, cei care au Duhul Sfânt sunt prin aceasta membre ale aceluiaşi trup. Aşa sunt ei uniţi în cel mai intim mod cu putinţă. Dacă există o unire a cărnii la nivel inferior, după cum ne spune apostolul în 1. Corinteni 6 , care poate fi una legitimă şi de la Dumnezeu, ce este aceasta în comparaţie cu trupul format de Duhul Sfânt? Carnea este, cel mult, doar o făptură, iar acum, fiind depravată şi rea, se manifestă prin voinţă proprie şi patimi. Dar unirea în Duh este sfântă prin însăşi natura ei şi ea are ca scop preamărirea lui Hristos. Acesta este rostul bisericii lui Dumnezeu pe pământ şi orice nu răspunde acestui deziderat se va degrada în scurt timp ajungând un mecanism pentru satisfacerea unor scopuri egoiste. Nu contează dacă este vorba despre persoane individuale sau despre naţiuni – orice Îl pierde din vedere pe Dumnezeu ca obiect şi nu îndeplineşte planurile lui Dumnezeu îşi pierde orice drepturi, rămânându-i numai să aştepte judecata. Dacă noi luăm un nume, nu este atunci adevărat că Dumnezeu ne va trata potrivit cu poziţia pe care ne-am asumat-o?

Aşa este situaţia mai ales cu Roma. Nimic altceva nu poate fi Babilonul Apocalipsei. Dar este bine să reţinem că Roma îşi va manifesta puterile în moduri în care noi acum nu ne-am aştepta. Sunt convins că aceia care nu se întemeiază pe Hristos şi care nu iubesc cuvântul Lui şi nu au Duhul Sfânt, nu peste mult timp vor fuziona cu Babilonul. Astfel, Roma va gândi că şi-a atins scopul imediat înainte de judecata ei finală şi distrugerea ei.

Să nu uităm niciodată că două duhuri se luptă pentru dominaţie în lumea zilelor noastre: unul este cel al necredinţei, celălalt al superstiţiei. Sigur că duhul superstiţiei triumfă în romano-catolicism. Dar trebuie să ne amintim şi că, deşi aceste puteri sunt aparent atât de opuse, între ele există o legătură şi că, în profunzime, ele au surse asemănătoare. Pentru că, în lumina adevărului, superstiţia este, în ochii lui Dumnezeu, la fel de necredincioasă ca şi scepticismul. Singura diferenţă este că scepticismul este necredinţa raţiunii, pe când superstiţia este necredinţa imaginaţiei. Ambele sunt văluri care acoperă şi opresc adevărul lui Dumnezeu, din vreme ce ambele izvorăsc din necunoaşterea adevărului lui Dumnezeu şi din înlocuirea Omului al doilea cu omul dintâi, unul cu un ton smerit şi aparentă închinare care parcă depăşeşte adevărul potrivit evlaviei, plecându-se până la a linge ţărâna pământului sau orice altceva ar înjosi omul înaintea preotului său de pe pământ în calitate de semn văzut al lui Dumnezeu, deoarece aceasta este esenţa sistemului. Este smerirea omului nu înaintea lui Dumnezeu, ci înaintea omului. Scopul vrăjmaşului este evident. Orice om învăţat de Duhul Sfânt poate înţelege fără nici un dubiu că Dumnezeu nu are locul care I se cuvine şi, prin urmare, necredinţa este de fapt rădăcina papalităţii în aceeaşi măsură în care este şi rădăcina scepticismului profan.

De aceea ambele lucrează ajutând fiecare la înaintarea celuilalt deoarece superstiţia absurdă duce, ca reacţie, la necredinţă, în timp ce pustiul şi nenorocirea necredinţei expune sufletele la pretenţiile înalte ale superstiţiei de a oferi ceea ce pofteşte inima omului carnal, când Dumnezeu nu este cunoscut şi eul nu este judecat. Astfel, în mod indirect, scepticismul conduce la superstiţie. Necredinţa rece şi seacă, lipsa de speranţă şi lipsa adevărului, prin caracterul lor negativ, fac inima să tânjească după ceva pozitiv, să caute ceva pe care să se bizuie, şi dacă omul nu-L are pe Dumnezeu şu cuvântul Său pentru a crede, are în schimb un om care abuzează de numele lui Dumnezeu, pentru ca înaintea lui să se confeseze. Astfel, este o superstiţie să te bazezi pe om în acest fel, dar este evident că din această stare poţi fi eliberat nu abandonând scriptura, ci plecându-te înaintea lui Dumnezeu şi nu înaintea omului.

Supunerea inimii faţă de Dumnezeu şi de cuvântul Lui este singura atitudine care se cuvine să o aibă cineva înaintea lui Dumnezeu. La aceasta suntem chemaţi prin cuvântul mărturiei Sale. Şi atunci când ne bazăm pe răscumpărarea lui Hristos, Duhul Lui ne este dat pentru a fi aduşi la Dumnezeu. Aşa sunt cei care au primit numele Domnului Isus, pentru că nu poate exista o credinţă adevărată în Dumnezeu fără a-L primi pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului. Este imposibil să-i fii plăcut lui Dumnezeu fără a accepta acea persoană glorioasă, care este la fel de adevărat şi Dumnezeu şi om şi care a realizat împăcarea noastră, care presupune într-adevăr ca dumnezeirea Lui să fie reală şi umanitatea Lui să fie perfectă, printr-o jertfă prin care păcatul a fost judecat total şi pentru totdeauna înaintea lui Dumnezeu. Prin urmare, cel care crede în numele Domnului Isus este introdus în toate binecuvântările întemeiate pe lucrarea lui Hristos, care sunt pe măsura demnităţii infinite a persoanei Sale.

Aceasta este poziţia creştinului. De aceea orice problemă legată de a fi primit de Dumnezeu este rezolvată pentru el prin harul lui Hristos şi, indiferent cine sau ce ar fi el, indiferent dacă este alb sau negru, mare sau mic (nu mă refer la heterodoxie sau la păcat), orice creştin este primit la fel ca membru al trupului lui Hristos. Trebuie să ne bucurăm să-i primim pe toţi ca aparţinând Capului, nu numai în final în cer, ci chiar acum în comuniune în biserică. Altfel, prin ce ne putem condamna noi înşine mai clar decât dacă recunoaştem că există o relaţie cu Hristos dar ne ruşinăm să ne-o însuşim personal şi pentru alţii pe pământ? Oare nu a acţiona pe pământ având în vedere cele care nu se văd dar sunt eterne este esenţa creştinismului? Dacă permitem ca împrejurările să capete mai multă greutate decât aceste realităţi, aceasta nu dovedeşte o credinţă reală, nici o iubire autentică. Fie ca noi să avem atunci această bucurie după cum acum este datoria noastră să ne amintim şi să punem în practică ceea ce suntem chemaţi să mărturisim cu privire la ceea ce a făcut Dumnezeu pentru toţi cei care sunt ai lui Hristos, presupunând întotdeauna că nu este vreo problemă de simplă disciplină scripturală. În cer nu va exista nici o îndoială cu privire la aceasta şi atunci nu va exista nici unul pământesc printre cei care sunt cereşti. Încercarea este acum şi acum, în ziua încercării, îşi înalţă steagul credinţa şi dragostea. Era bine să-l iubeşti pe David când şedea pe tron ca împărat, dar testul afecţiunii şi al înţelegerii gândului lui Dumnezeu a fost atunci când David a fost alungat de pe munţi ca o potârniche.

Exact în această privinţă suntem acum puşi la încercare, deşi acesta este departe de a fi singurul aspect sub care suntem puşi la încercare. Împotriva celor care sunt zidiţi împreună spre a fi locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul, care acum, vai! în manifestarea exterioară, ajuns să fie murdărită şi stricată – împotriva bisericii lui Dumnezeu, Satan a conceput şi a produs acea groaznică „taină a fărădelegii“, cea mai mare pe care a văzut-o lumea, ce ascunde sub forme plăcute şi nume răsunătoare cea mai urâtă pervertire a adevărului şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Aşa consider că este sistemul Babilonului în Apocalipsa, unde cea mai neruşinată confuzie face ca nume din cele mai frumoase să acopere cele mai rele căi şi scopuri, unde cu mărturisirea de a fi robul robilor se asociază cea mai rapace tiranie asupra conştiinţei pe care şi-ar putea-o imagina cineva. Tot aşa există teoria consiliilor pentru perfecţiune, dar, în paralel a funcţionat un sistem al indulgenţelor pentru păcat şi un tarif în bani pentru a acoperi faptele rele. Ce răutate nu putea fi cumpărată? Ce rău nu putea fi ispăşit printr-un fel de corban dat organizaţiei care se numeşte „biserica“? Un sistem ca acesta poate fi judecat a fi negarea practică a lui Dumnezeu în biserică şi aşezarea omului în locul care I se cuvine Lui, făcându-L pe Dumnezeu părtaş la ceea ce Îl dezonorează pe El, ca şi cum Duhul Sfânt ar fi predat cu semnătură drepturile lui Hristos unor oameni care se pretind a fi succesorii celui mai de seamă dintre cei doisprezece apostoli, având puteri pe care nu toţi cei doisprezece le-au avut şi pe care nici unul nu face vreo aluzie că ar fi posibil să le aibă. Sigur că nu este necesar să intrăm mai în detaliu deoarece acum nu urmăresc să ţin o prelegere despre romano-catolicism, ci doar să indic suficiente motive care au făcut ca această confuzie caracteristică romano-catolicismului, unde mărturisirea sfântă se împleteşte cu cea mai stricată practică, se numeşte „Babilon“.

Se poate pune întrebarea în ce măsură un creştin care are cu adevărat credinţă în Domnul Isus şi se încrede sincer în rezultatele lucrării lui Hristos, în care locuieşte deci Duhul lui Dumnezeu, poate fi părtaş cu Babilonul sau poate chiar manifesta ceva din duhul lui în esenţa sa spirituală.

Nu există nici o îndoială că au existat copii ai lui Dumnezeu prinşi în cursa Babilonului, aceasta cunoaştem din istoria de început a evului mediu şi chiar de mai târziu. Au existat copii ai lui Dumnezeu care au fost preoţi, călugăriţe, călugări, cardinali şi chiar papi. Adică au fost persoane în acele poziţii, care însă, prin faptele şi scrierile lor, s-au arătat a fi născuţi din Dumnezeu. În concepţia mea, în loc ca aceasta să constituie un motiv pentru legitimizarea sistemului, este mai curând cel mai solemn avertisment deoarece arată cum până şi un suflet convertit poate fi înşelat. Nimic nu poate fi mai fals decât a argumenta că romano-catolicismul nu poate fi chiar aşa de rău ca sistem deoarece în el au fost şi creştini adevăraţi. Dimpotrivă, aceasta arată în ce cursă poate cădea un creştin. Şi arată mocirla în care poate aluneca un creştin când se lasă înduplecat de tradiţia omenească şi nu judecă toate lucrurile prin cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, în concepţia mea, nu există nici cel mai mic dubiu că romano-catolicismul este cea mai mare impostură religioasă de sub soare, atât de rea încât şi copii ai lui Dumnezeu au fost prinşi în mrejele lui şi nu numai pe poziţii de membri umili şi neştiuţi, ci chiar având poziţii înalte în sistem. Nu am nici o îndoială că Papa Leon şi Grigore, ambii căpătând titlul „cel Mare“, au fost creştini adevăraţi, şi nici nu intenţionez să insinuez că aceştia au fost singurii care am putea considera că au fost sfinţi şi fraţi în Domnul. Cunoştinţa mea despre istoria lor personală nu este atât de amănunţită, dar ştiu destul de mult pentru a crede că printre ei au fost creştini adevăraţi. Aceasta smereşte şi este foarte de folos pentru suflet deoarece arată la ce capcane se expune un credincios când, în gândirea lui, admite necredinţa. Este evident că oricine poate fi atras în cursă, în special cei care se ocupă cu câte un adevăr şi nu cu adevărul. Totuşi există un lucru de care m-aş aştepta să fie păzit oricine este născut din Dumnezeu, sau, dacă nu poate evita, cel puţin să nu rămână în el, şi anume de ceea ce distruge în mod direct gloria persoanei lui Hristos. Acum, cu toate că papalitatea a introdus cele mai oribile enormităţi, atât în învăţătură cât şi în practică, totuşi, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, ea nu a abandonat acele adevăruri fundamentale de care are nevoie un suflet pentru a fi mântuit înaintea lui Dumnezeu. Papalitatea a rămas totuşi suficient de departe de toate acestea. Nu demult am citit o carte latină de teologie, pe care am avut curiozitatea să o cercetez, o lucrare modernă scrisă cu multă abilitate, tipărită în America de un arhiepiscop romano-catolic[3]. Şi am fost plăcut impresionat că, chiar simţind cât de trist este acest sistem, am găsit mai multă tenacitate pentru adevărul fundamental al lui Dumnezeu în acea carte decât am întâlnit la mulţi protestanţi din zilele noastre. De exemplu, una dintre lucrările condamnate ferm pentru învăţătura liberală şi heterodoxie este cea a lui Barnes Note asupra Noului Testament[4], o lucrare extrem de populară. Cred că ea a fost publicată în Marea Britanie de mai mulţi editori care sunt consideraţi a fi ortodocşi. Dar acest episcop papistaş are destul de multă dreptate deoarece Barnes neagă filiaţia lui Hristos şi, chiar dacă mi-ar părea rău să-mi exprim dubiile cu privire la mântuirea personală a autorului (pentru că noi nu avem nici o competenţă în ceea ce este în exclusivitate al lui Dumnezeu), eu nu am nici o ezitare să declar nesănătoasă învăţătura comentatorului protestant şi să-l îndreptăţesc pe arhiepiscopul F.P. Kenrick în ceea ce spune în această privinţă.

Şi, din nou, cine nu ştie cât de mulţi şi-au permis gânduri necurate în legătură cu umanitatea lui Hristos, idei cărora papalitatea li s-a opus în mod consecvent? Orice învăţătură ca irvingismul ar fi fost denunţat după standardele papalităţii, la fel de hotărât ca arianismul şi, bineînţeles, unitarianismul, care este doar un alt termen pentru necredinţă. Astfel, orice eroare aduce atingere direct persoanei sau firilor lui Hristos a fost întâmpinată cu o opoziţie fermă de teologii Romei. Pentru aceasta putem să-i mulţumim lui Dumnezeu că ţine tare temelia harului pentru milioanele de suflete din întreaga lume care sunt prinse în acest sistem. Deoarece asemenea erori sunt fatale. Cel care neagă divinitatea supremă a lui Isus sau umanitatea Lui perfectă aduce cea mai mare ofensă lui Dumnezeu care L-a dat pe Fiul Său în iubire infinită şi a trimis Duhul să susţină şi să mărturisească gloria Lui. În crezul atanasian nu este nimic discutabil în această privinţă şi eu consider că este o compoziţie extrem de sănătoasă, deşi nu vreau să spun că mă gândesc că este bine să subscriu la acest crez[5]. Demult am încetat să mai susţin dogme de-ale oamenilor, indiferent cât de bune ar fi ele în sine. În acelaşi timp, deşi nu doresc să mă limitez la definiţii umane ale credinţei, sunt de părere că, prezentat numai ca o expunere a adevărului cu privire la firea omenească şi cea divină din persoana lui Hristos, este admirabil deşi poate cam prea scolastic ca mod de prezentare. Cât despre contestările vehemente ale clauzelor care aduc condamnare, acestea sunt greşeli deoarece Domnul Însuşi spune: „cine nu crede va fi condamnat“ (Marcu 16 .16).  Merge oare crezul atanasian prea departe în această privinţă? Fără-ndoială, cei care vor să anuleze acel crez cred că da şi mi-ar părea rău să gândesc că ei de fapt nu cred aceasta, iar dacă aşa cred, atunci mie mi se pare că se poticnesc de lucruri mărunte.

Încheind această digresiune, care probabil că nu este nepotrivită şi nici nefolositoare având în vedere obiectele judecăţii, vom continua cursul profeţiei.

Am văzut că principiul acesta de bază este la fel de valabil şi pentru o persoană şi pentru un popor, şi pentru creştinătate ca şi pentru Israel, că guvernarea dreaptă a Domnului se exercită în mod proporţional cu apropierea de El şi cu privilegiile pe care El le-a acordat. Degeaba ar obiecta necredinţa, pentru că aceasta este dreptatea şi aşa şi trebuie să fie. Cu cât eşti mai favorizat, cu atât ai o responsabilitate mai mare. De aceea Dumnezeu a considerat păcatul lui David a fi extrem de grav. Câţi oare, chiar dintre cei care sunt ai Domnului, nu au fost la fel de vinovaţi ca David, dat nu au fost daţi pe faţă ca el! Pentru că nu numai că a fost el personal pedepsit cum puţini alţii au fost vreodată, ci şi familia lui a fost pedepsită mai greu decât cei mai mulţi. Dar, în pofida păcatelor sale grele, el a fost unul dintre cei mai remarcabili oameni din perioada Vechiului Testament pentru credinţa şi dăruirea lui. Este clar că Dumnezeu a lucrat cu el în mod individual pe acelaşi principiu ca şi cu naţiunea. Era imposibil ca unuia care a fost atât de favorizat şi totuşi practic a eşuat – nu în credinţă, ci în a păstra o conştiinţă bună, Domnul să nu-i aplice pe drept o pedeapsă groaznică atât lui cât şi familiei sale care l-a succedat.

Aceasta este ceva la care trebuie să ne gândim serios deoarece creştinul are cele mai mari privilegii dintre toţi oamenii şi, prin aceasta, dacă este infidel, este expus la cea mai severă corecţie. Nicicând nu s-a manifestat mai mult harul şi adevărul decât în urma venirii lui Isus Hristos, Domnul nostru; nicicând nu au putut avea oamenii o asemenea poziţie de pace şi libertate ca aceea la care noi dreptul parte prin evanghelie – pace şi a fi fiii şi a ne apropia de Dumnezeu trecând dincolo de perdeaua de dinăuntru care s-a rupt, ca să nu mai vorbim de neputrezirea care a fost descoperită. Şi sfinţii Vechiului Testament vor avea parte de neputrezire, după cum nu cred că mai este nevoie să spun. Pentru că aveau firea cea nouă aşa cum o avem şi noi, la venirea lui Hristos vor avea şi ei neputrezirea în aceeaşi măsură ca şi noi. Dar acum au fost aduse la lumină binecuvântări şi nu mai există nici un văl; pentru noi a trecut întunericul şi nesiguranţa. Pentru credinţă totul este acum clar. Omul a fost condamnat la cruce. Dumnezeu a arătat clar ce este El în iubire şi lumină. Prin urmare, într-o zi ca aceasta nu mai există nici o îndoială sau întrebare pe care să şi-o pună sufletul care crede cuvântul lui Dumnezeu. Şi care este rezultatul pentru omul care este în sfera mărturisirii creştine? Există judecăţi mai aspre la sfârşitul erei creştine decât în perioada de criză a lui Israel.

Există un aspect practic asupra căruia trebuie să insist din nou: speranţa că va fi o absolvire specială, ceea ce este adevărat pentru toţi sfinţii, este o iluzie pentru Marea Britanie, care, dimpotrivă, va avea un rol în groaznica tragedie a apostaziei şi, prin urmare, nu poate scăpa nepedepsită.

Dar există un alt aspect important de reţinut: Dumnezeul care va judeca drept este plin de har. Prin har El nu îmblânzeşte, nici nu anulează judecata, ci aduce harul înainte de judecată pentru a-i salva de la judecată pe aceia care se pleacă înaintea Lui. Niciodată nu trebuie să amestecăm aceste lucruri. Dacă harul şi judecata sunt făcute un astfel de balmeş, atunci nu vei vedea clar nimic şi poţi chiar pierde siguranţa că eşti creştin şi nu poţi spera să ai pacea sufletului. Şi judecata şi îndurarea trebuie să fie fiecare la locul ei şi amândouă depline, urmându-şi cursul nestânjenite. Îndurarea intervine pentru a-i salva pe cei care cred, iar judecata îi va lovi pe cei care, prin necredinţă, sunt neascultători.

Astfel, aici Yahve îşi avertizează poporul prin intermediul profetului. După ce le-a explicat principiul moral, El le face cunoscute căile Sale pri mai multe parabole scurte sau comparaţii. „Pot să meargă împreună doi, fără să se fi învoit? Va răcni leul în pădure când n-are pradă? Va face puiul de leu să se audă glasul său din vizuina lui, dacă n-a prins nimic? Poate pasărea să cadă în laţ pe pământ, când nu este pusă cursă pentru ea? Va sări laţul de pe pământ, când nu s-a prins nimic?“ În primul rând, ce comuniune mai putea exista între Dumnezeu şi poporul Său care ajunsese în acea stare? Urmează apoi aluziile la durerile care îi aşteptau: răcnetul leului după pradă, cursa pentru pasăre şi sunetul puternic al trâmbiţei pentru a avertiza poporul fără grijă – toate acestea indicând necazul. „Se va suna din trâmbiţă în cetate şi nu se va teme poporul? Va fi vreun rău într-o cetate şi să nu-l fi făcut Yahve?“ Aici nu este vorba despre rău moral, deoarece Domnul nu face niciodată aşa ceva. Este imposibil ca Dumnezeu să fie tentat să aducă rele în acest sens şi El nu ispiteşte pe nimeni. Dar răul despre care este vorba aici şi în alte locuri spune despre executarea judecăţii, care este ceva groaznic şi este o lucrare a lui Dumnezeu.

S-a făcut atâta caz de această expresie încât ar fi bine să căutăm să o lămurim mai bine. Expresia înnsine: „va fi rău în vreo cetate“ indică faptul că nu este avut în vedere răul din inima omului sau din viaţa lui. „Rău într-o cetate“ înseamnă o calamitate, luarea cetăţii sau vreo altă pedeapsă care cade asupra cetăţii. Despre aceasta este vorba aici şi nu este nimic altceva.

Pasajul vorbeşte despre pedeapsa pe care o aplică Yahve pentru răul înfăptuit, astfel încât este o mare calamitate care loveşte cetatea. Yahve a făcut aceasta. Se poate ca unii să privească la instrumentele secundare, dar nimic nu are loc fără El. Potrivit celei mai înalte autorităţi, Domnul Isus însuşi, nici o vrabie nu cade la pământ fără ca Tatăl să ştie; cu cât mai mult atunci când este vorba de o judecată care loveşte o cetate? De aceea este sigur că El face toate lucrurile şi ştie totul; şi, din vreme ce ştie, El comunică ceea ce consideră el potrivit acelora care Îl ascultă şi fac cunoscute gândurile Lui. „Domnul Yahve nu va face nimic fără să descopere taina Sa slujitorilor Săi, profeţii“.

Creştinul este acum pe acest teren minunat deoarece el are această poziţie nu numai preoţească ci şi profetică. Prin aceasta din urmă nu înţeleg puterea de a rosti preziceri ci acea cunoaştere prin har a secretelor cu privire la ceea ce va face Dumnezeu. Acesta este privilegiul declarat al ucenicului (v. Ioan 15 .15), pe care apostolii îl extind la creştini în general ( 2 .10-16, 3 .17). Se mai cuvine atunci să avem multe îndoieli şi nesiguranţă? Prin aceasta nu vreau să spun că nu se poate să fim exersaţi în detaliile fiecărei zile sau în ceea ce este de datoria noastră, mai ales pentru slujirea Domnului. Dar încercarea credinţei este ceva cu totul diferit a fi purtat în derivă fiind în necredinţă. Creştinul trebuie să aibă în primul rând o apreciere corectă cu privire la sufletul său: o judecată serioasă a eului atât în trecut cât şi în prezent şi nici un nor care să-i ascundă viitorul, ci gânduri clare cu privire la copiii lui Dumnezeu şi la speranţele lor şi la mersul lucrurilor lumii acesteia. Fără-ndoială, unii pot căpăta de sus capacitatea de a lucra mai cu putere în această privinţă, dar creştinul are privilegiul de a cunoaşte mai dinainte fiind smerit însă plin de încredere în Dumnezeu cu privire la ce va fi cu el. Aceasta înţeleg eu prin a avea un rol de profet. Nu este nicidecum a avea pretenţia de a fi căpătat revelaţii noi, ci este poziţia unuia care crede revelaţiile lui Dumnezeu şi primeşte cuvântul scris ca fiind ceea ce se va împlini cu siguranţă şi are plăcerea de a-l mărturisi ca unica sursă a adevărului divin şi singurul standard al acestuia. Sigur că aceasta este extrem de important deoarece, din poziţia noastră preoţească, noi ne apropiem de Dumnezeu, iar din poziţia noastră profetică noi avem rostul de a fi martori pentru adevăr înainte de a veni vremea când lumea va fi obligată să-l cunoască. Nu peste mult timp lumea va fi forţată să cunoască, având multe suferinţe, cât de adevărat este cuvântul lui Dumnezeu pe care l-a dispreţuit. Ei vor simţi puterea Lui prin judecata pe care El o va executa, prin răul pe care El îl va aduce nu numai într-o cetate ci în întreaga lume prin diferite măsuri, toate adoptate după dreptate. Creştinul trebuie să fie familiarizat cu acestea mai dinainte.

„Ştiind acestea mai dinainte,“ spune apostolul, „ce fel de oameni trebuie să fiţi voi!“ ( 3 .11 KJV) Este cu totul falsă ideea că un creştin, pentru a crede, trebuie să aştepte până se vor împlini lucrurile prezise. Însăşi esenţa credinţei este a crede mai înainte. Când lumea nu va putea decât să se plece înaintea adevărului, când nu va mai fi ceva care oamenii să poată crede sau nu, ci ei vor fi pedepsiţi pentru necredinţa lor de mai înainte, când judecăţile lui Dumnezeu vor fi pe pământ şi locuitorii lumii vor afla dreptatea, atunci va fi prea târziu pentru aceia care au nesocotit numele lui Hristos şi privilegiile creştinismului. Va fi prea târziu când sentinţa amânată atât de mult timp îl va lovi pe cel vinovat. Puterea, pacea şi mângâierea sunt în primirea adevărului înainte ca el să devină evident omului; aceasta este o mare binecuvântare pentru suflet şi aduce glorie lui Dumnezeu.

Acesta este motivul moral pentru a lua aminte la profeţie în general, pe care profetul Amos îl prezintă aici în particular. „Leul a răcnit; cine nu se va teme? Yahve a vorbit; cine nu va profeţi?! Faceţi să se audă în palatele din Asdod şi în palatele din ţara Egiptului şi spuneţi: «Adunaţi-vă pe munţii Samariei»“. Dumnezeu îi va expune vecinilor lor apropiaţi şi celor îndepărtaţi, ba chiar îi invită pe aceştia să privească tulburările şi asupririle Samariei. În palatele lor ei au ajuns să aibă o gândire nelegiuită, numai la violenţă şi asuprire. Apoi avem o descriere a răului şi a ceea ce va veni. „De aceea, aşa zice Domnul Yahve: «Un vrăjmaş va fi chiar împrejurul ţării. Şi el îţi va doborî puterea şi palatele tale vor fi jefuite!» Aşa zice Domnul: «Cum salvează păstorul din gura leului două picioare sau un vârf de ureche[6], aşa vor fi salvaţi fiii lui Israel care stau în Samaria în colţul patului şi pe aşternuturile de damasc ale unui pat!»“ Se poate ca, printr-o figură de stil, însuşi Damascul să fie reprezentat ca fiind acel pat. Domnul nu va îngădui ca poporul Său să fie nimicit complet. El va îngădui o judecată foarte dură din cauza păcatului lor, dar va păstra o rămăşiţă, din care harul va face o naţiune puternică. Acesta este destinul lui Israel.

În Amos 4 , acest subiect este urmărit şi mai în detaliu. „Ascultaţi cuvântul acesta, voi, vaci din Basan, care sunteţi pe muntele Samariei“. Aceasta se referă la cei care locuiau fără grijă şi în plăceri în Israel, imaginea simbolică folosită fiind aceea a cirezilor care păşteau pe păşunile la care au poftit cele două seminţii şi jumătate de dincolo de Iordan. Aceasta a dus rapid la indiferenţă, insensibilitate şi la asuprirea altora, astfel încât profetul îi acuză: „care asupresc pe cei săraci, care zdrobesc pe cei nevoiaşi, care zic domnilor

lor: «Aduceţi şi să bem!»“ Israel zăcea într-un egoism intens. Aceea era perioada lor cea mai înfloritoare din punct de vedere politic, nu aceea de adevărată glorie şi onoare care a fost sub David şi Solomon. Dar, după separarea de Iuda, în cele văzute părea că Israel era un popor foarte favorizat. Dar, vai! independenţa lor a mers împreună cu apostazia. Ei l-au abandonat pe Dumnezeul cel adevărat şi şi-au aşezat viţeii în Dan şi Betel. Ei erau sub guvernarea lui Ieroboam, care urmărea afirmarea de sine, pe care Dumnezeu îl îngăduise ca pedeapsă pentru casa vinovată a lui David. Dar nu se putea ca El să nu supravegheze căile lor. Însuşi faptul că El observase asuprirea celui sărac şi alte efecte ale egoismului lor intens arată cât de mult decăzuse Israel.

Nu se poate să nu consider că acesta este un principiu important. Să presupunem că biserica lui Dumnezeu s-ar ocupa cu îndreptarea disputelor unora care nu ştiu să se poarte cum se cuvine, cu înşelăciunile şi cu alte asemenea nereguli, fie ele morale sau sociale. Nu ar fi acesta un indicator al unei stări morale extrem de decăzute? Pentru că, nu sunt acestea relele caracteristice oamenilor căzuţi? Ceea ce se potriveşte bisericii şi creştinului, fără a trece cu vederea vreun rău, este să judece întinarea spirituală aşa cum o judecă Dumnezeu şi ofensele aduse împotriva sfinţeniei şi adevărului lui Dumnezeu, indiferenţa faţă de acest fel de rău sau aprobarea unora care practică aşa ceva. Conştiinţa omului firesc nu este deloc sensibilă faţă de asemenea lucruri şi, bineînţeles, ele nu sunt din sfera care poate fi reglementată prin legi omeneşti. Nu pentru că aceste rele de natură spirituală nu ar fi reale şi extrem de rele înaintea lui Dumnezeu, ba chiar mai nimicitoare pentru suflet decât cele morale (deoarece acestea sunt remarcate imediat şi îi deranjează pe toţi, cu excepţia celor care s-au făcut vinovaţi, şi aceştia numai pentru un timp), dar răul doctrinar este mai subtil şi afectează duhul şi purtarea omului fără ca acesta să-şi dea seama. De aceea, el este mai grav decât răul practic, deşi nici unul din ele nu poate fi asociat cu Hristos. Totuşi este clar că, atunci când creştinii se rătăcesc, este mai probabil ca răul să fie de o natură spirituală, pe când răul lumii este mai grosolan şi mai pe faţă.

Însuşi faptul că Dumnezeu îl acuză aici pe Israel de obiceiuri şi practici care se întâlnesc la păgâni este o dovadă izbitoare a stării de decădere a poporului Său. El trebuie să judece: „Domnul Yahve a jurat pe sfinţenia Sa că, iată, vor veni zile asupra voastră în care vă vor prinde cu cârlige şi pe urmaşii voştri cu undiţe de pescari. Şi veţi ieşi prin spărturi, fiecare drept înaintea ei; şi veţi fi aruncate spre Harmond, zice Yahve“. Este un termen împrumutat de la învălmăşeala care se produce printre vite. Ultima frază este mai curând: „vă veţi arunca spre munţii Mona“, probabil Armenia. În guvernarea Lui, după cum trebuie să facă întotdeauna, El remarcă răul din poporul Său care îl ofensează şi îl supără şi apoi arată că, după cum erau acele roade, exista şi un butuc şi o rădăcină. Răul lor practic venea din idolatria cu care Îi făceau Lui concurenţă. „Veniţi la Betel şi lucraţi fărădelege! La Ghilgal înmulţiţi fărădelegea“. Acele nume care se asociau cu Dumezeu, unde El îşi manifestase în vechime caracterul, fuseseră transformate în centre ale stricăciunii. La Betel văzuse părintele lor, Iacov, viziunea lui Dumnezeu, iar la Ghilgal fusese înlăturată pentru totdeauna ocara Egiptului de deasupra fiilor lui Israel după trecerea Iordanului şi după ce lăsaseră în urmă pustiul. Dar acum, vai! la Betel Dumnezeu fusese înjosit cât se poate după mintea omului şi poporul se stricase la Ghilgal. Adevărata glorie a lui Israel s-a dus pentru un timp.

Atunci profetul îi îndeamnă ironic să vină la sediile idolatriei lor, exprimându-se într-un asemenea stil încât se vede că aceasta era contrar voii lui Dumnezeu. „Şi aduceţi jertfele voastre dimineaţa şi zeciuielile voastre la fiecare trei zile! Şi aduceţi prin ardere o jertfă de mulţumire din ce este cu aluat şi daţi de ştire, vestiţi daruri de bunăvoie! pentru că aceasta vă place, fii ai lui Israel, zice Yahve“. Era o jalnică îmbinare de închinare păgână după voia lor cu relicve şi reminescenţe de la Yahve. Este destul de rău să fii neatent şi necredincios în închinarea adusă Dumnezeului cel adevărat, dar şi mai grav este să-L insulţi amestecând închinarea la natură sau la dumnezeu falşi cu închinarea la El, să menţii o oarece imitaţie, dar să te depărtezi de ritualul dat prin revelaţie.

Aşa era starea de ruină a lui Israel, iar Domnul arată că el îi lovise cu o nenorocire după alta spre a-i trezi pentru a abandona voinţa lor proprie şi a simţi cum Îl dezonoraseră pe El. „Şi v-am dat şi Eu curăţie a dinţilor în toate cetăţile voastre şi lipsă de pâine în toate locurile voastre; totuşi nu v-aţi întors la Mine, zice Yahve. Şi Eu de asemenea am oprit ploaia pentru voi, când nu mai erau decât trei luni până la seceriş; şi peste o cetate am făcut să plouă şi peste altă cetate n-am făcut să plouă; peste o parte de câmp a plouat şi partea peste care n-a plouat s-a uscat. Şi două, trei cetăţi rătăceau spre altă cetate, ca să bea apă şi nu se săturau; totuşi nu v-aţi întors la Mine, zice Yahve. V-am lovit cu tăciune în grâu şi cu mană; omida a mâncat mulţimea grădinilor voastre şi a viilor voastre şi a smochinilor voştri şi a măslinilor voştri; totuşi nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul. Am trimis printre voi ciumă, asemenea celei din Egipt; am ucis pe tinerii voştri cu sabia şi v-am luat caii captivi; şi am ridicat mirosul urât al taberelor voastre până la nările voastre; totuşi nu v-aţi întors la Mine, zice Yahve“.

Ei au rămas incorigibili chiar şi aşa, cu toate că li s-a reamintit că El îi nimicise pe unii dintre ei aşa cum nimicise Sodoma şi Gomora. „Şi aţi fost ca un tăciune smuls din foc; totuşi nu v-aţi întors la Mine, zice Yahve“ (v. 11). Atunci El aplică o nouă metodă şi o lovitură mai rău prevestitoare decât oricare alta. „De aceea îţi voi face astfel, Israele, şi pentru că îţi voi face astfel, pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău, Israele! Pentru că, iată, Cel care întocmeşte munţii şi creează vântul şi spune omului care este gândul lui, Cel care face zorile întuneric şi calcă pe înălţimile pământului Yahve, Dumnezeul oştirilor, este Numele Lui“.

Este un obicei ciudat că unii aplică acest text unui suflet care este sub mâna lui Dumnezeu atunci când este adus la credinţă, când, de fapt, este în mod evident, o ameninţare cu judecata finală. Chiar dacă dorim să recunoaştem sfera de cuprindere extrem de largă a cuvântului divin, nu se cuvine să-i tocim muchiile în acest fel. Este foarte bine să ne ferim să avem o abordare ostilă sau critică faţă de modul în care folosesc scriptura unii mai simpli, dar nu trebuie să confundăm harul cu judecata, nici ziua lui Yahve cu chemarea evangheliei adresată unui păcătos. Nu lipsesc apelurile potrivite. Sunt multe exemple în acest sens. Cu cât mai mare este binecuvântarea când luăm cuvintele care sunt chemări pentru a primi îndurarea, decât când căutăm să schimbăm asemenea somaţii pentru a veni la judecata Lui în invitaţii pentru a asculta mesajul evangheliei Sale! Aceasta s fost numai o paranteză.

În Amos 4 este a treia chemare şi o plângere pentru nenorocirea fecioarei lui Israel. Profetul vorbeşte numai despre guvernarea de acum a lui Dumnezeu şi sub nici o formă nu neagă o viitoare ridicare a lui Israel, ci doar arată că necredinţa ei excludea atunci orice mijloace de a pune capăt răului care se instalase. „Cetatea care ieşea cu o mie va rămâne cu o sută şi cea care ieşea cu o sută, va rămâne cu zece, pentru casa lui Israel“. Apoi Yahve îi adresează lui Israel un apel solemn să-L caute pentru ca să trăiască. Să nu caute nici Betelul, nici să nu meargă la Ghilgal, nici la Berşeba, „pentru că Ghilgalul va fi dus în captivitate şi Betelul va ajunge deşertăciune“. Atunci când superstiţia idolatră transformă nume şi locuri care au semnificaţii religioase spre a le folosi contrar adevărului, credinţa trebuie să privească numai la Dumnezeu Însuşi. din nou se spune: „Căutaţi-L pe Yahve şi veţi trăi, ca nu cumva El să izbucnească în casa lui Iosif ca focul şi s-o mistuie şi să nu fie nimeni în Betel care să-l stingă. Voi, care prefaceţi judecata în pelin şi aruncaţi la pământ dreptatea“. Era deşertăciune, ba chiar mai rău, să invoce caracterul sacru al locurilor unde Dumnezeu vorbise odată atunci când, vai! acele locuri fuseseră transformate în sedii ale idolatriei, nu consacrate pentru Dumnezeu, ci pentru a fi locuri unde poporul Său se închina după voinţa lui proprie. „Căutaţi pe Cel care a făcut Pleiadele şi Orionul, pe Cel care preface umbra morţii în dimineaţă şi întunecă ziua ca noaptea, pe Cel care cheamă apele mării şi le varsă pe faţa pământului: Yahve este Numele Lui. El face să izbucnească deodată nimicirea asupra celui tare şi aduce nimicire asupra cetăţuiei. Ei urăsc pe cel care-i mustră la poartă şi le este scârbă de cel care vorbeşte drept. De aceea, pentru că voi călcaţi în picioare pe sărac şi luaţi daruri de grâu de la el, aţi construit case de piatră cioplită, dar nu veţi locui în ele; aţi plantat vii plăcute şi nu veţi bea vinul lor! Ştiu că fărădelegile voastre sunt multe şi păcatele voastre mari: ei întristează pe cel drept, iau mită şi abat dreptul celor nevoiaşi la poartă. De aceea, cel chibzuit va tăcea în timpul acesta, pentru că este un timp rău“.

În versetele 14-17 este mai curând un apel moral, care se potriveşte însă cu chemarea de a-L căuta pe Domnul. „Căutaţi binele şi nu răul, ca să trăiţi! Şi aşa Yahve Dumnezeul oştirilor va fi cu voi, după cum ziceţi voi. Urâţi răul şi iubiţi binele şi întăriţi judecata la poartă; poate că Yahve Dumnezeul oştirilor Se va îndura de rămăşiţa lui Iosif. De aceea, aşa zice Yahve Dumnezeul oştirilor, Domnul: Vaiet va fi în toate pieţele; şi pe toate străzile vor zice: «Vai! Vai!» Şi vor chema pe plugar la jelire şi, pentru bocet, pe cei pricepuţi la plângere. Şi în toate viile va fi jelire, pentru că voi trece prin mijlocul tău, zice Yahve“.

Profetul remarcă în special un anumit rău predominant, şi anume îndrăzneala cu care poporul spunea că vor ziua lui Yahve. „Vai de voi care doriţi ziua lui Yahve! Ce este ea pentru voi? Ziua lui Yahve va fi întuneric şi nu lumină, ca şi cum ar fugi un om dinaintea leului şi l-ar întâmpina un urs sau ar intra în casă şi şi-ar sprijini mâna de perete şi l-ar muşca un şarpe! Nu va fi ziua Domnului întuneric şi nu lumină? Chiar întuneric adânc şi nici o strălucire în ea?“ Acesta este într-adevăr un păcat cu îngâmfare: să nu crezi evanghelia şi să dispreţuieşti ziua Domnului. Şi nu este ceva neobişnuit, ci destul de des întâlnit în creştinătate. Nu aţi auzit oare oameni spunând, în confuzia din zilele noastre şi în timp ce contribuie mai mult la confuzie: „Este adevărat că starea creştinătăţii este groaznică, dar există mângâierea că Domnul va veni curând pentru a îndrepta totul“. Nu cumva această dorinţă să vină ziua Domnului este destul de aproape de ceea ce profetul denunţă aici? „Ce este ea pentru voi?“ Dacă ar exista despărţirea practică de ceea ce condamnă cuvântul Lui şi dăruire pentru acele lucruri la care ne îndeamnă El, atunci ar fi altceva. Pentru că ziua Domnului poate fi obiectul dorinţei noastre dacă sufletele noastre sunt libere, după măsura conştiinţei noastre. Putem şi chiar se cuvine să iubim arătarea Lui. Departe de a fi neconform cu voia Lui, aceasta este ceea ce se cuvine. Dacă umblăm în ascultare şi sfinţenie atunci trebuie să o dorim, dar este o iluzie deşartă şi o îndrăzneală exagerată să te aşezi în mod voit pe o poziţie contrară scripturii şi apoi să spui că doreşti să vină ziua Domnului. Acesta pare a fi păcatul lui Israel care este denunţat aici. Este o falsitate evidentă, nu numai un cuvânt care nu are nici un ecou în conştiinţă, ci o mărturie a indiferenţei inimii faţă de Yahve.

În general nimic nu este mai periculos sau mai groaznic decât a deconecta scriptura de apelul la conştiinţă. Dacă transform speranţele scripturii într-o viziune imaginativă în loc să primesc acestea ca judecând ceea ce fac, ceea ce spun şi ceea ce simt acum, atunci este evident că nu sunt în comuniune cu Dumnezeu în această privinţă. Nu vorbesc numai despre aceia care nu sunt creştini adevăraţi şi nu au parte de binecuvântarea acelei zile, ci chiar de aceia care par a fi creştini şi totuşi manifestă ceva care seamănă cu necredinţa îndrăzneaţă a lui Israel. Cu siguranţă ei sunt într-o stare rea şi care nu Îi este plăcută lui Dumnezeu. Adevărul este că un obiectiv al Duhului este acela de a ne pune înainte venirea Lui pentru ca aceasta să ne facă să ne eliberăm de orice nu este conform cu voia Lui. După cum spune apostolul Ioan: „oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat“ (1. Ioan 3 .3). Nu se pune problema numai că Domnul va curăţa la venirea Lui, ceea ce cu siguranţă va face, dar aceasta va fi prin judecată. Nimeni nu trebuie să aibă îndrăzneala de a aştepta acel proces de curăţire deoarece noi avem responsabilitatea de a-L căuta acum pe Dumnezeu prin cuvântul Său şi prin Duhul. Cunoaştem iubirea lui Hristos şi ne bucurăm de gloria Lui; în El este viaţa noastră; şi de aceea nu putem tolera în căile noastre ceva care este contrar cuvântului Său. Aşa este singura purtare a cuiva care Îl aşteaptă pe Hristos.  

Dar fiii lui Israel aveau un cu totul alt duh. Ei erau superstiţioşi şi, aşa cum se întâmplă în general în asemenea situaţii, nu aveau încredere în Dumnezeu. Ei vorbeau despre evlavie dar fără a avea o evlavie reală, aşa că profetul nu poate decât să îi avertizeze ce va însemna acea zi pentru asemenea oameni. „Nu va fi ziua Domnului întuneric şi nu lumină? Chiar întuneric adânc şi nici o strălucire în ea?“ Ziua va curma orice îngâmfare şi nu va permite nici un pic de uşurătate; ziua aceea nu va trata cu blândeţe păcatele sau dezonoarea adusă Domnului. Ziua aceea se poate să ceară sac şi cenuşă, pocăinţă şi smerire a inimii şi va fi o zi de mustrare a blasfemiei. Ferice de acela care acum este într-o comuniune secretă cu Domnul şi cu sentimentele Lui faţă de acestea. Astfel, Yahve spune: „Urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre şi nu voi mirosi un miros plăcut la adunările voastre de sărbătoare! Pentru că, dacă-Mi veţi aduce arderile-de-tot şi darurile voastre de mâncare, nu le voi primi; şi nu voi privi la jertfele voastre de pace din vitele cele îngrăşate ale voastre. Depărtează de la Mine zgomotul cântărilor tale; şi nu voi asculta muzica lirelor tale; ci să curgă judecata ca apele şi dreptatea ca un pârâu care nu seacă niciodată“. Pretenţia de a-L onora pe El prin jertfe şi sărbători cu cântări şi harfe era odioasă când se unea cu voinţa proprie şi ce depărtarea de cuvântul Lui şi ridicarea idolilor. Apoi El le aminteşte că această depărtare de Dumnezeu nu era ceva nou în Israel. „Mi-aţi adus voi jertfe şi daruri de mâncare patruzeci de ani în pustiu, casă a lui Israel? Da, aţi ridicat cortul lui Moloc al vostru şi pe Chiun, idolii[7] voştri, steaua dumnezeilor voştri, pe care i-aţi făcut pentru voi înşivă. De aceea vă voi duce în captivitate dincolo de Damasc, zice Yahve, al cărui Nume este Dumnezeul oştirilor!“ Când judecă, Domnul merge în urmă până la primul păcat. Trebuie să reţinem aceasta. La fel este atunci când harul lucrează în sufletele noastre. Să presupunem, de exemplu, că un creştin a umblat practic departe de Dumnezeu. Nu este suficient să înceapă numai cu ceea ce a făcut ieri, ci trebuie să meargă în urmă până la început deoarece Domnul doreşte ca el să cerceteze bine şi să judece şi să vadă care a fost rădăcina care a condus la roade atât de rele. Astfel, chiar şi o cădere este folosită prin har ca mijloc pentru a trezi conştiinţa prin Duhul lui Dumnezeu. Omul este făcut astfel să realizeze cât de jos poate cădea, dar prin aceasta Duhul Sfânt urmăreşte să-l facă să reconstituie calea până la primul pas prin care s-a depărtat de El.

Aici acest principiu este aplicat la Israel. Nu este vorba numai de viţeii pe care Ieroboam îi aşezase în Dan şi Betel din motive politico-religioase, ci li se reaminteşte momentul de început al idolatriei lor, care a fost în pustiu. Acolo ei s-au închinat la dumnezei falşi, la Moloh şi Chiun, aceasta în timp ce leviţii purtau chivotul şi cortul, iar fiii lui Israel îi urmau şovăielnic. Ei nu s-au descotorosit atunci de zeii Egiptului ci au purtat cu ei acele deşertăciuni în pustie, şi acum erau acuzaţi şi pentru acelea. „Aţi ridicat sanctuarul regelui vostru şi pe postamentele[8] idolilor voştri, steaua dumnezeilor voştri, pe care i-aţi făcut pentru voi înşivă“. Reţineţi împrejurările. „De aceea vă voi duce în captivitate dincolo de Damasc“ (deportarea în cetăţile mezilor). Ştefan a spus dincolo de Babilon (aşa a şi fost de fapt) probabil pentru a deosebi de captivitatea babiloneană. Acesta a fost rezultatul păcatului din vechime din pustiu. Fără-ndoială, păcatul a fost mult mai flagrant la sfârşit, râul întunecat strângând pe parcurs mai mulţi afluenţi care i-au sporit volumul. Masa de ape a curs mult mai puternic la vărsarea lui decât la începutul cursului. Totuşi Dumnezeu merge înapoi până la izvor şi declară că lovitura finală vine din cauza depărtării de la început. Captivitatea lui israel era consecinţa păcatului strămoşilor lor şi nu numai a păcatelor pe care ei le-au adăugat la el în ţara pe care Dumnezeu le-o dăduse. Sigur că în ţară au fost multe fapte care au agravat situaţia lor, dar relele care au abundat în ţară erau consecinţa faptului că ei nu au judecat răutatea din pustiu. Aşa este şi cu orice creştin sub aspect practic.

Fără-ndoială, harul poate lucra acum în cazul unui creştin chiar şi când el a căzut abătându-se mult de la cale dar s-a pocăit profund, după care Duhul l-a făcut să se simtă iertat. Aceasta s-ar potrivi cu ultimul punct de pornire, ca să spunem aşa, şi dacă harul va merge înapoi dincolo de acel punct, aceasta va fi spre bine. El nu numai că este credincios şi drept ca să ierte, ci Îi place nu numai să-l restaureze pe cel care a căzut ci chiar şi să-l ridice într-o stare mai bună decât a fost vreodată înainte. Vedeţi mărturia lui Simon Petru la sfârşitul evangheliilor şi la începutul cărţii Faptele apostolilor. Aşa va fi şi cu Israel într-o zi viitoare. Iar judecata de sine, atunci când este temeinică şi Îi dă dreptate lui Dumnezeu împotriva propriului păcat, îl aduce la pocăinţă pe cel în cauză şi atrage şi o măsură corespunzătoare a harului lui Dumnezeu cum nu a avut niciodată înainte. 

Puţine lucruri sunt mai des întâlnite decât a vedea o persoană convertită având o purtare care ar putea fi calificată ca superficială. Când este aşa, în general are loc o cădere de un fel sau altul, uneori o prăbuşire ruşinoasă, în urma căruia omul ajunge să fie ca un sac de oase rupte, de nimic în proprii săi ochi. După aceea, când harul l-a ridicat, el va fi incomparabil mai smerit şi va fi mai plin de recunoştinţă faţă de Dumnezeu decât prima dată când s-a convertit. De aceea, deşi este o ruşine să fie supus unui proces atât de umilitor, este un triumf al harului divin să folosească nebunia lui pentru a-l restaura şi a-l ridica într-o stare mai bună decât era înainte.

Dar, dacă Petru avea nevoie de aceasta, pentru Saul din Tars aceasta nu era necesar şi nu am nici o îndoială că în lucrarea făcută de timpuriu în sufletul celui din urmă fierul a pătruns incomparabil mai adânc decât în oricare din cei doisprezece. Este întotdeauna un motiv de mulţumire când sufletul trece printr-o lucrare sănătoasă şi serioasă de la început, adică atunci când nu este totul numai bucurie şi mângâiere, ci conştiinţa este capacitată deplin înaintea lui Dumnezeu în ceea ce priveşte păcatele noastre, realizând cât de grav este tot ce am fost şi suntem cernuţi în prezenţa Lui. Cu siguranţă. această lucrare lăuntrică nu va împiedica pe om să aibă încredere în Dumnezeu. Aceasta nu trebuie nicicând să se întâmple deoarece harul este predicat în cel mai deplin ţi absolut mod când omul este chemat şi pregătit pentru a se cerceta şi a mărturisi ce este el înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte nu este necesar ca o persoană să treacă prin multe fapte rele vizibile pentru a avea un sentiment profund al depravării şi ruinei. Putem fi siguri că Pavel, în toate zilele lui, a fost mult mai scrupulos şi mai moral decât oricare dintre apostoli. Cu toate acestea, nici unul nu şi-a simţit nelegiuirea inimii sale mai mult decât el. Este deci perfect posibil ca, prin har, să combini două lucruri care chiar merg împreună potrivit gândului lui Dumnezeu şi care este periculos să fie separate, şi anume: un sentiment bogat şi statornic al harului lui Dumnezeu în răscumpărarea care este în Hristos Isus şi un profund (cu cât mai profund cu atât mai bine) proces moral în sufletul care se judecă pe sine înaintea lui Dumnezeu, adică nu se limitează numai la a judecat propriile fapte. Ar trebui să fie evident că acesta este tipul de convertire care Îl glorifică cel mai mult pe Dumnezeu. Este ceea ce avem exemplificat prin cazul lui Saul din Tars. De atunci nu a fost nicicând vreun om care să se îndreptăţească pe sine mai puţin – cel puţin aşa ştiu eu - şi nu a fost niciodată vreunul care să recunoască atât de mult harul lui Dumnezeu. Ca urmare nicicând nu a mai fost vreun om care să fie o binecuvântare atât de mare pentru întreaga biserică a lui Dumnezeu. Dar când cineva a fost atras mai mult de afecţiune decât de conştiinţă, trebuie să urmeze o lucrare în conştiinţă dacă este o convertire reală. Chiar şi aşa, acolo unde lucrarea lăuntrică a fost superficială, atunci se poate să fie necesare multe corecţii morale, uneori dureroase şi care aduc ruşine, cum vedem în cazul lui Petru. Nu cred că Petru ar fi fost adus în situaţia de a-şi tăgădui Domnul şi chiar de a repeta şi a şi jura în public dacă nu ar fi fost la el multă îndreptăţire de sine şi acel zel care l-a făcut să se expună pericolului dar nu l-a putut scoate cu bine din situaţie. Cu toate acestea, Domnul este întotdeauna bun şi harul său este tandru şi plin de grijă, după cum este şi sănătos şi sfânt. La oameni există diferite aspecte, dar la Dumnezeu totul este numai bine.

Amos 6 este un nou apel al lui Yahve la cei care se amăgeau că erau în siguranţă, cu un avertisment cu privire la durerea care avea să vină cu siguranţă. „Vai de cei care sunt fără grijă în Sion şi care sunt în siguranţă pe muntele Samariei, cei renumiţi ai celei dintâi dintre naţiuni, la care vine casa lui Israel!“ Aici li se arată că mijloacele naturale nu îi pot scăpa de judecata lui Dumnezeu, şi nici poziţia lor de onoare deasupra celorlalte naţiuni nu îi poate scăpa. „Treceţi la Calne şi vedeţi! Şi de acolo duceţi-vă la Hamatul cel mare şi coborâţi la Gatul filistenilor! Sunt ele mai bune decât împărăţiile acestea? Ori este hotarul lor mai mare decât hotarul vostru?“ Calne era în estul îndepărtat, un oraş antic cu o istorie continuă (comparaţi cu 10 .10 şi Isa 10 .9), iar Hamatul era un regat cananit la nord. Gatul era la vest. Unde mai erau acestea? Deci iată că Israel avea motive să se teamă fiind mai rău şi mai vinovat decât ei. „Voi care îndepărtaţi ziua cea rea şi faceţi să se apropie scaunul violenţei; care vă culcaţi pe paturi de fildeş şi vă întindeţi pe aşternuturile lor şi mâncaţi mieii din turmă şi viţeii din mijlocul grajdului; care cântaţi după sunetul lirei şi inventaţi pentru voi instrumente muzicale, ca David; care beţi vin în cupe adânci şi vă ungeţi cu mirurile cele dintâi, dar nu vă întristaţi de spărtura lui Iosif!“ Astfel, şi cei care pretind a dori ziua lui Yahve, şi cei care nu îndrăznesc să privească în faţă „ziua cea rea“ pentru a asupri sau a se bucura fără nici un fel de remuşcări, toţi vor avea acelaşi sfârşit la judecata lui Dumnezeu, care în nici un caz nu se lasă batjocorit. De aceea, în versetul 7 li se spune că vor fi primii care vor merge în captivitate şi că banchetul zgomotos (sau strigătele de petrecere) vor înceta. Ele se vor preschimba în jale şi strigăte de disperare.

Profetul declară apoi, în mod solemn, ura pe care Dumnezeu o simte împotriva căilor lui Israel, care Îl dezonorează atât de mult pe El şi care îi strică atât de rău pe oameni. „Yahve a jurat pe sufletul Său, zice Yahve Dumnezeul oştirilor: Nu pot suferi mândria lui Iacov şi-i urăsc palatele; de aceea, voi da cetatea şi tot ce este în ea. Şi va fi aşa: dacă vor rămâne zece oameni într-o casă, vor muri Şi unchiulg unui om, cel care îl va arde, îl va ridica, ca să scoată oasele din casă şi va zice celui care va fi în părţile dinăuntru ale casei: Mai este cineva cu tine?  şi el va zice: «Nimeni». Şi el va zice: «Tăcere!» Pentru că nu putem aminti Numele lui Yahve! Pentru că, iată, Domnul porunceşte şi va lovi cu spărturi casa cea mare şi cu crăpături casa cea mică“. Este o scenă de dezastru total şi disperare.

În cele din urmă li se arată în mod izbitor cât de absurd era ca ei să aştepte alt rezultat al căilor lor decât nimicirea. „Vor alerga caii pe stâncă? Vor ara acolo cu boii? Pentru că aţi schimbat judecata în fiere şi rodul dreptăţii în pelin, voi, care vă bucuraţi pentru lucruri de nimic, care ziceţi: Nu ne-am luat noi putere prin tăria noastră? Pentru că, iată, casă a lui Israel, zice Yahve Dumnezeul oştirilor, voi ridica împotriva voastră o naţiune şi vă vor asupri de la intrarea Hamatului până la pârâul pustiului“. Asirianul îl va învăţa minte pe Israel cu spini.

În Amos 7 este prezentată o gradaţie a trei judecăţi asupra lui Israel: prima (versetele 1-3) prin lăcuste sau târâtoare, următoarea (versetele 4-6) prin foc, iar în final (versetele 7-9) cu un fir cu plumb, care sugerează măsurarea exactă a nelegiuirilor lor. Când răbdarea s-a epuizat, orice amânare ar fi ca un fel de încuviinţare a răului. Aceste necazuri pare că s-au împlinit istoric prin Pul, Tilgat-Pileser şi Salmanaser, care a desfiinţat în final regatul lor.

Preotul Amaţia s-a străduit să stârnească gelozia şi temerile împăratului împotriva lui Amos (versetele 10-11) în acelaşi timp în care pretindea a-i da lui Amos sfaturi spre binele lui, scopul lui fiind de fapt acela de a scăpa de mărturia divină de care îi era groază. „Atunci Amaţia, preotul din Betel, a trimis la Ieroboam, împăratul lui Israel, zicând: Amos a uneltit împotriva ta în mijlocul casei lui Israel; ţara nu poate suferi toate cuvintele lui! Pentru că aşa zice Amos: «Ieroboam va muri prin sabie şi Israel va pleca negreşit din ţara lui în captivitate!» Şi Amaţia a zis lui Amos: «Văzătorule, pleacă, fugi în ţara lui Iuda şi mănâncă pâine acolo şi profeţeşte acolo. Dar nu mai profeţi în Betel, pentru că este locaşul sfânt al împăratului şi este casa împărăţiei»“. Este remarcabil modul în care spusele lui îl trădează. În Israel religia consta în aranjamente politice chiar dacă ei făceau eforturi pentru a imita ritualurile lui Dumnezeu. Chiar aici Amaţia a vorbit despre sanctuarul împăratului într-un mod la fel de firesc ca şi despre curtea împăratului. Tot aşa oamenii îşi numesc asociaţiile lor religioase după numele ţării lor, ca o organizare statală sau o dogmă favorită şi nici nu se gândesc la autoritatea divină pentru a i se supune în ascultare, ci doar o pomenesc pentru a-şi împodobi structura lor.

Istoria lumii acestea este străbătută de o mărturie divină necruţătoare, care nu poate fi privită de guverne altfel decât ca una care produce tulburări. Amos nu a căutat sprijinul unui braţ de carne ci a mărturisit deschis cine şi ce era atunci când Dumnezeu l-a chemat şi i-a dat misiunea de a profeţi. „Atunci Amos a răspuns şi a zis lui Amaţia: Eu nu eram profet, nici fiu de profet; ci eram păstor şi culegător de roade ale sicomorului“. El nu fusese educat într-o şcoală de profeţi, nici nu avusese alt fel de avantaje naturale şi nu se putea lăuda cu învăţătura dobândită printre oameni. Nici naşterea, nici averea nu l-au avantajat cu nimic, ci doar harul divin îl îndreptăţea să vorbească. Orice putere avea Amos o avea în calitate de profet adevărat al lui Yahve, aşa că a avut următorul mesaj solemn: „De aceea, aşa zice Yahve: «Soţia ta va comite adulter în cetate şi fiii tăi şi fiicele tale vor cădea prin sabie şi ţara ta va fi împărţită cu funia; şi tu vei muri într-o ţară care este necurată şi Israel va pleca negreşit din ţara lui în captivitate!»“ Pe lângă repetarea sentinţei asupra lui Israel, opoziţia plină de îngâmfare a lui Amaţia primeşte ca răspuns şi o umilinţă personală.

Amos 8 începe cu un al patrulea simbol: un coş cu fructe de vară ca semn cât de apropiat şi de sigur era sfârşitul lui Israel. „Nu voi mai trece pe lângă ei. Şi cântările templului vor fi urlete în ziua aceea, zice Domnul Yahve. Trupurile moarte vor fi multe; în orice loc vor fi aruncate afară. Tăcere!“ Porunca regelui şi intervenţia preotului nu puteau în nici un caz opri pedeapsa pentru nelegiuirea lor, ci mai curând au accelerat-o şi au intensificat-o. Astfel, asupra lui Israel a fost pronunţată o pedeapsă şi mai solemnă şi mai completă. Asupririle lor sunt expuse în mod energic şi este repetat jurământul lui Yahve că va aduce judecata. Nimic din ce a fost până acum nu este o realizare a ceea ce spune versetul 9. Cea mai mare foamete a lor va fi una după cuvânt (versetele 11, 12): ei vor simţi nevoia de ceea ce au dispreţuit. Nici cei mai tineri şi mai puternici nu vor scăpa de suferinţă (versetele 13, 14).

Apoi, Amos 9 este încununat de viziunea Domnului stând pe altar pentru a executa El Însuşi, fără nici o amânare, judecata. „Loveşte capitelul, ca să se clatine pragurile şi zdrobeşte-l în bucăţi peste capetele tuturor; şi voi ucide cu sabia pe ultimul dintre ei; acela dintre ei care fuge nu va scăpa prin fugă şi acela dintre ei care scapă, nu va fi scăpat“. Nu mai este vorba să fie stropit tocul uşii cu sângele mielului pascal, ci, dimpotrivă, tocmai poporul Său este acum ţinta distrugerii. Yahve nu mai este văzut aici ca oprindu-Şi mâna şi trecând peste poporul Său, nici nu îi judecă pe alţii în mânia Lui şi îi pedepseşte nu pe egipteni, nici pe cei dintre naţiuni, ci pe Israel. Ce imagine solemnă şi ce cuvânt solemn! Această temă este urmărită pe parcursul întregului capitol, în care Domnul declară că, după cum este cu ochii asupra împărăţiei păcătoase pentru a o nimici de pe faţa pământului, tot aşa, pe de altă parte, nu va nimici casa lui Iacov, ci va porunci, cu toate că ei vor fi risipiţi pe tot pământul, şi nu va permite măcar grăunte dintre ei să se piardă.   

Împărăţia care a început în păcat şi a continuat în păcat trebuie să piară. Nu există nici o perspectivă de restaurare a împărăţiei întemeiate de Ieroboam, dar Yahve promite intervenţia îndurării (nu numai pentru Iuda) ci pentru „casa lui Iacov“. Când Se va ocupa de restaurarea finală. Dumnezeu îi va aduna pe toţi cei risipiţi din Israel la fel ca şi pe toţi cei risipiţi din Iuda. Pleava, bineînţeles, trebuie să piară în foc, dar sămânţa adevărată pe care a semănat-o Domnul nu va cădea la pământ. „Toţi păcătoşii poporului Meu vor muri prin sabie, cei care zic: «Nu ne va atinge, nici nu ne va ajunge răul»“. Nu este judecata eternă a morţilor înviaţi ci o judecată divină asupra celor vii din această lume, nu în perioada când este vestită evanghelia, ci după aceea, judecata fiind executată în vederea împărăţiei Domnului pe pământ cu putere şi glorie. Excluderea puterii lui Satan asupra omului pe pământ şi manifestarea publică a împărăţiei Domnului nostru şi a Hristosului său sunt, în mod foarte trist, ignorate de teologia actuală, fie ea catolică sau protestantă, arminiană sau calvinistă. Aceasta duce la o lacună importantă atât în glorificarea lui Hristos cât şi în interpretarea corectă a scripturii. Este greşit atât faţă de El, care nu a minţit niciodată, cât şi faţă de sfinţii Săi, care au mare nevoie de aceasta, mai ales aceia care sunt cufundaţi în nesiguranţa generată de acest sistem de învăţătură. Deoarece, dacă cuvântul divin poate da greş cu privire la restaurarea lui Israel şi la întâietatea lor în glorie în ţară şi la fericirea universală a naţiunilor, cum poate atunci un credincios să se încreadă că are viaţa eternă şi cum poate avea încredere în privilegiile creştinului şi ale bisericii? Prin această eroare este distrusă simetria dispensaţiunilor lui Dumnezeu pentru orice minte capabilă să înţeleagă calea lor în ansamblu.

Dar nu numai că se declară că Dumnezeu va păstra ceea ce este de la El în ziua aceea solemnă din viitor, ci şi „voi ridica locaşul cel căzut al lui David“. El nu va permite doar o stare înfloritoare a lui Iuda şi a lui Israel ca puteri separate, ci le va reuni şi va restabili drepturile în împărăţia unită. „În ziua aceea, voi ridica locaşul cel căzut al lui David şi-i voi închide spărturile“. Aşa slab cum era acel cort, ba încă şi căzut, Dumnezeu îl va ridica în ziua aceea în care cel puternic şi înalt şi mândru trebuie să cadă. El le va zidi spărturile, deoarece ei au avut multe spărturi provocate de slăbiciunile interne şi de violenţe externe. Va lua ruinele lui David şi le va zidi ca în zilele din vechime „ca ei să stăpânească rămăşiţa Edomului şi a tuturor naţiunilor peste care este chemat Numele Meu, zice Yahve, care face aceasta“. Acesta este principiul binecunoscut aplicat de Iacov la consiliul de la Ierusalim cu privire la recunoaşterea naţiunilor ca fiind sub evanghelie fără a fi circumcişi. Argumentul lui era că ei nu trebuiau să devină evrei pentru a căpăta binecuvântarea lui Dumnezeu şi a purta numele Lui. Deoarece circumcizia i-ar fi făcut să nu mai fie dintre naţiuni ci să devină evrei. Dar acum Dumnezeu nu face evrei ci creştini. De aceea era complet greşit să fie forţaţi să se circumcidă aceia dintre naţiuni care credeau.

Pe de altă parte, Yahve nu a ridicat încă acest cort al lui David, şi apoi nu numai aceasta este tot ce vrea să spună Iacov citând acest pasaj. Nici el şi nici vreun alt apostol nu a spus vreodată că biserica lui Dumnezeu este acelaşi lucru cu cortul lui David. Tot sistemul care le identifică pe acestea două este străin de scriptură şi opus ei. Numai obiceiul părinţilor bisericii de a face alegorii a dus la invenţia că Sionul sau Ierusalimul sau Iuda sau Israel înseamnă biserica. Dar această eroare scade demnitatea noastră şi îl privează pe poporul din vechime al lui Dumnezeu de speranţele care îi sunt rezervate prin providenţa lui Dumnezeu în pofida necredinţei lor din prezent. Dumnezeu îi va binecuvânta cu siguranţă pe evrei în final şi numele Lui va fi chemat peste naţiuni. Nici cel mai încăpăţânat fariseu nu poate nega dovada adusă de Iacov pentru aceasta. Dacă Dumnezeu a găsit acum plăcerea de a chema numele Lui peste naţiuni prin evanghelie, cine oare poate să creadă în profeţi şi să nege acest principiu? Chiar scripturile lor sunt de acord cu privire la aceasta şi se opun spiritului îngust care i-ar face evrei pentru ca peste ei să fie chemat numele Lui. Nici un israelit nu va putea concepe că Dumnezeu a înălţat atunci cortul căzut al lui David şi să nege că Dumnezeu a spus că numele Său va fi chemat în ziua aceea viitoare peste toate naţiunile. Iar faptul că unul dintre naţiuni este chemat acum cu numele Lui este în acord cu aceasta şi nu este inconsistent. El a citat faptul din versiunea Septuaginta ca fiind în acord cu principiul general prezentat de profeţi că toate naţiunile vor fi chemate cu numele lui Yahve. Aceasta este cu adevărat caracteristica zilei milenare, cânt tot Israelul va fi mântuit şi va moşteni rămăşiţa până şi a celor mai înverşunaţi vrăjmaşi ai lor împreună cu toate naţiunile. Fără-ndoială, când se vor împlini acestea, naţiunile vor fi supuse pentru totdeauna şi împărăţia lui Yahve va fi pe tot pământul, deşi va fi, bineînţeles, împărăţia cerurilor. Apostolul a citat atunci acest text numai pentru aplicaţia prezentă spre a confirma primirea celor dintre naţiuni fără a mai fi circumcişi, ceea ce este indiscutabil[9].

Restul profeţiei spune despre restaurarea binecuvântată a poporului în ţara lor prin îndurare şi spre lauda lui Yahve. „Iată, vin zile, zice Yahve, când plugarul va ajunge pe secerător şi cel care calcă struguri pe semănător şi munţii vor picura must şi toate dealurile se vor topi. Şi voi întoarce captivitatea poporului Meu Israel; şi ei vor reconstrui cetăţile pustiite şi le vor locui; şi vor planta vii şi vor bea vinul lor; şi vor face grădini şi le vor mânca rodul. Şi-i voi sădi în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara lor pe care le-am dat-o, zice Yahve Dumnezeul tău!“ Cu siguranţă va fi o zi de binecuvântare pentru sufletele tuturor celor care sunt născuţi din Dumnezeu, dar descrierea profetului, cu toate că spune despre lucruri care nu se încadrează în ceea ce este natural, nu se referă la lucruri cereşti ci la pământ, care va fi atunci cu adevărat sfera binecuvântărilor nelimitate ale lui Dumnezeu şi nu va fi nimic care să fie rău sau să prezinte un pericol pentru om. Nu este în nici un caz o imagine simbolică a căii credinţei care este străbătută prin puterea Duhului Sfânt mergând împotriva cursului lumii. Atunci Satan va fi legat şi Domnul va domni nu în secret ci în mod vizibil, cu dreptate şi fiind onorat, iar nedreptatea, dacă se va manifesta pentru o clipă, va fi rapid suprimată şi judecată. De aceea sunt folosite simbolurile naturale pentru a ilustra abundenţa pe pământ atunci când Răscumpărătorul va manifesta mărinimia creatorului. Este o amăgire când un creştin citeşte un asemenea pasaj având în vedere situaţia lui. Poate fi justificată o aplicare în principiu pentru a ilustra harul bogat al lui Dumnezeu, dar trebuie să fim atenţi să nu lăsăm ca asemenea folosiri ale textului să ducă la negarea sensului său direct şi deplin şi a ţelului Duhului Sfânt.

S-a remarcat bine că Amos, profet din Iuda dar cu misiune în Israel, îşi alătură profeţia lui celei a lui Ioel, a cărui slujbă a fost în special în legătură cu Iuda şi Ierusalimul, ei identificându-şi astfel lucrarea şi mărturia (Amos 1 .2). Iată încă un exemplu, deşi Amos, evident preluând promisiunile date la sfârşitul lui Ioel, merge şi mai departe când spune că dealurile nu numai că vor curge lapte ci se vor topi (versetul 13).

Dar nu este înţelept să desconsideri lucrurile pământeşti ale acelei împărăţii, care acum este numai spirituală şi cerească, dar care, în ziua în care se va arăta gloria Domnului, va cuprinde şi cerurile şi pământul. Dacă cea mai măruntă insectă sau cel mai mic fir de iarbă ar fi exclus de la reconcilierea cu El, atunci vrăjmaşul va avea o victorie asupra lui Dumnezeu şi a Hristosului Său, ceea ce nu se poate. De aceea aducerea înapoi a captivităţii lui Israel trebuie înţeleasă în semnificaţia ei evidentă, deşi în acea zi cu siguranţă cei spirituali vor fi şi pământeşti. A interpreta aceasta în mod exclusiv ca fiind cu privire la bisericile lui Hristos este o orbire care poate fi calificată ca o „alchimie înşelătoare[10]“ care este folosită de cei fără scrupule pentru a şterge încarnarea şi ispăşirea lui Hristos şi toate celelalte lucruri de temelie. ŞI născocitorii de alegorii nu au mijloace sigure prin care să poată susţine asemenea principii. Întoarcerea parţială din Babilon este un semn al viitoarei restaurări complete în ziua lui Yahve, după cum este şi condiţia necesară pentru venirea Lui şi lucrarea respinsă care a făcut ca promisiunile să fie asigurate prin moartea şi învierea Lui. Împlinirea deplină este exact inversul a ceea ce a luat sfârşitul la venirea Lui, deoarece El va veni din nou şi Israel va spune: Binecuvântat este Cel care vine în numele lui Yahve. Şi se vor bucura din plin de îndurările lui David. Aceasta nu ia nimic din binecuvântările bisericii, îi dă mult lui Israel şi Îl glorifică pe Hristos în toţi. Dar eroarea nu numai că este nedreaptă faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi faţă de poporul Lui din vechime, ci este şi un fals periculos deoarece tinde să orbească creştinătatea, punându-i înainte speranţa unui triumf universal şi perpetuu, pentru ca să nu vadă judecata care va veni pentru păcatele ei şi pentru apostazia care se apropie.

 

[1] N. a.) Această formulă nu trebuie luată ca fiind trei plus patru, ci ca reprezentând punctul culminant atins după mai multe rele anterioare nu atât de grave (comparaţi cu Proverbe 30 .15-31).

[2] N. tr.) adică legea cea mai mare face răul să fie mai grav

[3] N. a.) Theologiae Dogmaticae Tractus tres, do revelatione, de ecclesia, et de verbo Dei, quos cincinnavit Revmus Dnus Dranciscus Patricius Kenrick, Epus Arath. in Part. Indid. et Coadj. Ep. Philadelphiensis. Philadelphiae: typis L. Johnson in Georgii vico. An. MDCCCXXXIX, Voll. Iv. Cred că există un supliment de trei volume octavo de teologie practică. Consider că partea dogmatică este suficientă pentru scopul pe care mi l-am propus

[4] N. tr.) Orig. Notes on the New Testament

[5] N. tr.) Este acelaşi cu cel al B.O.R. Pentru detalii istorice puteţi citi capitolul 11 din „Scurtă istorie a bisericii“ de Andrew Miller

[6] N. a.) Unii au considerat că bucăţile salvate ar avea o semnificaţie specială: una indicând umblarea, iar cealaltă ascultarea cuvântului. Mie mi se pare că această interpretare este mai mult decât discutabilă. Mie mi se pare că ar fi mai curând rămăşiţe în urma unei distrugeri aproape complete, cu toate că acestea s-ar putea să sugereze şi altceva rămăşiţei salvate în final

[7] N. a.) Versiunea lui Maurer şi alţii: „jertfele şi darurile pe care mi le-aţi adus în timpul celor patruzeci de ani în pustiu, dar acum purtaţi sanctuarul“ nu este admisibilă având în vedere idiomul ebraic şi mai şi distruge sensul adevărului deoarece contrastează fidelitatea lor faţă de Yahve mai înainte cu idolatria lor de acum. Dar het nu este un articol ci o interogaţie, altfel ar fi trebuit să se repete, ceea ce nu se întâmplă. Şi Henderson dă mai multe exemple care arată că inserarea dagheş pentru compensare în litera zain nu are sensul acesta. Targum, Siriacul, Septuaginta şi vulgata au redat propoziţia ca interogativă, aşa cum este şi în versiunea autorizată. Dar mai mulţi moderni chiar aşa înţeleg sensul, ca fiind o negare absolută a faptului că în pustiu s-ar fi adus jertfe, ceea ce contrazice mai multe afirmaţii directe ale scripturii.

[8] N. a.) Probabil că aceasta este semnificaţia cuvântului dificil „Chiun“

[9] N. a.) Până şi Dr. Henderson mărturiseşte că „orice încercări de a aplica la biserica creştină ceea ce se spune cu privire la cortul lui David sunt neavenite şi zadarnice“ – Minor Prophets, p. 181, ediţia a doua

[10] N. a.) Aşa numea R. Hooker obiceiul de a face alegorii fără nici un temei şi fără nici un fel de limite

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *