comori.org
comori.org

Capitolul 18

Henri Rossier

Ajungem aici la a treia perioadă a istoriei lui Ionatan. În capitolul 13 a câștigat o victorie de care nu a profitat poporul lui Dumnezeu; în capitolul 14, prin energia credinței sale în lupta împotriva vrăjmașului, a adus o mare eliberare. Aici Ionatan intră într-o relație personală cu David, învingătorul lui Goliat. El este imaginea simbolică a aceluia care-L cunoaște pe Hristos ca învingătorul lui Satan prin moarte și, în același timp, respins de lume. Această cunoaștere corespunde celei pe care o au astăzi creștinii, deși Ionatan este propriu-zis imaginea rămășiței credincioase a lui Israel, căreia Domnul i se va face cunoscut înainte de a lua împărăția, rămășiță care Îl iubește pe Hristos chiar dacă El este încă respins de popor.

Până aici Ionatan era caracterizat ca omul cu o credință puternică angajat în lupta împotriva vrăjmașului, dar acum el merge mai departe și sufletul lui se leagă de cel al lui David când îl aude vorbind. El a apreciat mai puțin frumusețea lui exterioară decât cea morală, care marca vorbele lui și a găsit la David un suflet care se potrivea cu al lui. Între ei s-a format o legătură specială a dragostei și o comuniune, aceasta fiind produsă de farmecul cuvintelor lui David. Cum puterea lui Dumnezeu îl ajutase pe Ionatan, acesta ar fi putut fi înclinat să-și atribuie oarece forță, dar văzându-l și auzindu-l pe David, el a înțeles că nu era nimic în comparație cu el și că tot ce avea el era numai bun de dat în dar ca omagiu adus învingătorului. De aceea el s-a dezbrăcat de ceea ce îi aparținea pentru a-l împodobi pe David, singurul care era demn în ochii lui. Lui i-a dat hainele, semnele demnității regale, sabia, instrumentul victoriilor, arcul și centura puterii sale pentru că toată puterea era a fiului lui Isai (v. 4).

Și nu numai că i-a dat totul, ci „l-a iubit ca pe sufletul său“ (v. 1). Acum el manifesta nu forța și energia ci afecțiunile atrase de această persoană atât de puternică și vrednică de iubit, de caracterul perfect al unsului lui Yahve. La această iubire a lui Ionatan a răspuns aceea a prietenului său, David, în doliu în ziua tristă când i-a fost luat fratele strigând: „Foarte plăcut îmi erai“ (2. Sam 1:26 ). Saul credea că avea drepturi asupra lui David și „nu l-a lăsat să se întoarcă la casa tatălui său“ (v. 2), pe când Ionatan, care avea inteligența credinței, a făcut legământ cu David (v. 3), a căutat protecția lui și a recunoscut că numai alături de el este cineva în siguranță. Credința este la baza iubirii lui Ionatan, fapt pe care l-a arătat salutându-l pe David ca adevăratul împărat.

Ceea ce urmează în acest capitol ne prezintă progresul lui David și cel al lui Saul, la unul în bine, la altul în rău. Un sentiment de vrăjmășie produs de Satan va aduce, în mod necesar, altele asemănătoare. Este de ajuns ca neghina să fie semănată de vrăjmaș în inima cea rea a omului ca ea să crească de la sine și să cuprindă toată ființa omului. „Şi Saul s-a mâniat foarte tare şi acest cuvânt a fost rău în ochii săi şi a zis: «Lui David i-au dat zeci de mii şi mie mi-au dat mii! Nu-i mai rămâne decât împărăţia!»“ (v. 8) Nu era încă mânie împotriva lui David ci împotriva opiniei oamenilor care-l înălțau pe David mai mult decât pe împărat, iar acest sentiment a apărut chiar atunci când credința lui Ionatan sacrifica totul pentru cel preaiubit. Carnea nu va suferi nicicând să nu fie nimic în prezența lui Hristos.

De atunci Saul l-a „privit cu ochi răi pe David“ (v. 9). A doua zi s-a arătat ceea ce era în adâncul inimii lui, când l-a stăpânit duhul cel rău. Când a fost printre profeți ar fi părut că era dependent de Duhul lui Dumnezeu, dar odată lăsat lui Satan, roadele cele rele ale inimii sale s-au arătat imediat și acel om care „profețea în mijlocul casei sale“ a aruncat lancea pentru a-l țintui pe David de perete (v. 10-11). În v. 12, lui Saul îi este teamă de David și, neputând să-i suporte prezența, „l-a îndepărtat de la el“, chiar dacă i-a acordat aparent o poziție onorabilă punându-l căpetenie peste o mie. Acea onoare l-a luat pe David dinainte ochilor săi, ceea ce și dorea el, dar l-a lăsat pe bietul împărat pradă tuturor sugestiilor mândriei și urii, nemaiavând alături de el pe slujitorul său care era un model de smerenie și de har. Nefericitul Saul! Chiar din voia lui s-a lipsit de singura persoană care îl putea mângâia și putea fi pentru el o întăritură care să reziste asalturilor lui Satan.

Nu peste mult timp, împăratul care avea deja gânduri ucigașe în inima lui, pune în aplicare acele gânduri căutând într-un mod viclean să scape de obiectul urii sale. I-a promis-o pe fiica lui, Merab, dar aceasta era doar o amăgire. „Poartă războaiele lui Yahve,“ i-a spus el, aparent plin de respect, în timp ce în lăuntrul lui clocotea ura și dorința ca „mâna filistenilor să fie asupra lui“ (v. 17-19). Mical, a doua fiică a lui Saul îl iubea pe David. Atunci Saul și-a zis: „i-o voi da şi îi va fi o cursă şi mâna filistenilor va fi asupra lui“ (v. 21). El gândea ca acea unire să fie un nou mijloc pentru a-l duce la pieire pe viitorul său ginere. El a recurs la viclenie și a poruncit slujitorilor săi să-i vorbească în secret lui David, spunând: „Iată, împăratul te place şi toţi slujitorii săi te iubesc“ (v. 22). A pretins a avea sentimente de afecțiune pentru a-l împinge și mai sigur la pieire pe fiul lui Isai.

Marea modestie a lui David față de ofertele împăratului nu au făcut decât ca acesta din urmă să se angajeze și mai puternic în planurile sale rele. Nicicând ura și mândria omului nu vor putea înțelege smerenia și iubirea lui Hristos. David a câștigat victoria și a primit ca soție pe fiica împăratului pentru că în schimb i s-a cerut nimicirea vrăjmașilor lui Yahve. Vicleniile vrăjmașului au fost definitiv dejucate. Rezultatul pentru Saul a fost că el s-a temut și mai mult și că ura lui a devenit o vrăjmășie continuă: „Saul s-a temut şi mai mult de David; şi Saul i-a fost vrăjmaş lui David în toate zilele sale“ (v. 29).

În această perioadă constatăm progresul lui David sub toate aspectele și în toate direcțiile. „David ieşea: oriîncotro îl trimitea Saul, reuşea“ (v. 5). „Yahve era cu el… şi el ieşea şi intra înaintea poporului. Şi David reuşea în toate căile sale pentru că Yahve era cu el… Şi tot Israelul şi Iuda iubeau pe David, pentru că ieşea şi intra înaintea lor“ (v. 12-16). Toate aceste calități făceau ca David să fie prețuit, dar nu trebuie să uităm că iubirea oamenilor are multe aspecte variate și că numai unul dintre acestea are valoare înaintea lui Dumnezeu. Fiicele lui Israel, poporul și slujitorii lui Saul îl iubeau pe David pentru eliberările pe care le aducea. Chiar și Saul, la un moment dat „l-a iubit mult“ (v. 16:21) pentru că îi aducea ușurarea suferințelor. Mical l-a iubit pe David în mod natural, dar aceasta nu a împiedicat-o să-l disprețuiască mai târziu (2. Sam 6:16 ). Numai Ionatan l-a iubit cu iubirea cea adevărată, singura care este bună și statornică, l-a iubit ca pe propriul său suflet și l-a prețuit pentru ceea ce era David în sine însuși. David reușea deci mai mult decât toți slujitorii lui Saul și numele lui ajunsese să fie prețuit (v. 30) - o frumoasă imagine a Mântuitorului la începutul căii Sale pe pământ (Luca 4:15 ).

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *