comori.org
comori.org

3. Vegherea pentru luptă

Marc Tapernoux

De citit: 1. Petru 1:13-25, 5 :8-11, 2. Petru 3:11-14, 17-18

Credinciosul care vrea să ,,urmărească sfinţenia”, va întâmpina pe calea lui piedici, greutăţi, ispite, vrăjmaşi dinlăuntru şi din afară. El va avea deci să susţină o luptă. Desigur, lupta aceasta nu reprezintă singurul aspect al luptei creştine, dar experienţa învaţă că un loc important în ea îl are lupta împotriva păcatului, poate în mod mai deosebit în viaţa tânărului credincios. În capitolul de faţă, am dori să cercetăm ce ne învaţă Cuvântul cu privire la pregătirea pentru acest fel de luptă creştină.

Lupta poate veni pe negândite; credinciosul trebuie să facă faţă la ispite deosebite, neobişnuite, vrăjmaşul lansează un atac neaşteptat, brusc, violent. Dar este o luptă permanentă pe care o avem de susţinut, în ce privesc slăbiciunile noastre, în mersul nostru zilnic.

Ce resurse pune Dumnezeu la dispoziţia a lor Săi ca să îi pregătească pentru această luptă şi să facă în stare să iasă biruitori din ea? Care trebuie să fie atitudinea lor faţă de luptă? Cum trebuie să se antreneze ei ca să poată s-o înfrunte ca biruitori?

În adevăr, este nevoie să ne pregătim pentru luptă, să ne antrenăm în mod metodic, să ne înfrânăm în toate lucrurile (1. Corinteni 9:25 ), antrenament care are scopul să facă din noi nişte luptători. Avem de susţinut o luptă permanentă din pricină că Satan, lumea şi firea noastră păcătoasă se silesc să ne împiedice să manifestăm ceea ce suntem în Hristos. Noi avem viaţa lui Hristos, suntem sfinţi. De aceea, scopul luptei noastre nu este de a ne face sfinţi, ci de a arăta ce-a făcut Dumnezeu din noi, adică nişte oameni sfinţiţi. Dumnezeu ne-a chemat în sfinţenie (nu la sfinţenie) (1. Tesaloniceni 4:7 ) Este important să prindem clar acest adevăr, pentru ca pregătirea noastră de luptă - şi lupta însăşi - să nu devină ceva legalistic, care să dea importanţă firii vechi.

(Traducerea noastră de la .1. Tesaloniceni 4:7 nu este cea mai corectă când spune: ,,Căci Dumnezeu... ne-a chemat la sfinţire”. Textul grecesc ca şi J.N.D. spune: ,,...ne-a chemat în sfinţenie” şi este mai corect deoarece, noi am fost sfinţiţi mai înainte de a exista, când Domnul Isus a împlinit voia şi sfatul Lui Dumnezeu care ne-a ales mai dinainte de veşnicii. La Evrei 10:10 spune: ,,Prin această ,,voie” am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, o dată pentru totdeauna.” Complementul circumstanţial de loc ,,în” arată spaţiul în interiorul căruia se află ceva sau cineva. Noi suntem în Hristos, în consecinţă în sfinţenie - nota traducătorului.)

1. Condiţiile morale ale pregătirii de luptă

Pasajele din epistolele lui Petru citate la începutul capitolului de care ne ocupăm, pun în lumină un anume număr de condiţii morale pe care cel credincios trebuie să le respecte dacă vrea să fie un luptător adevărat. Cu alte cuvinte, este vorba de răspunderea lui.

a) Ascultarea

Această însuşire este reamintită de trei ori. Aleşi ,,...prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultare... Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi de poftele, pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă... prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele...” (1. Petru 1:2,14,22 ) Dumnezeu cere ascultare de la copiii Lui. Aceasta se arată printr-un duh de atârnare care dă de o parte voinţa proprie. ,,Calităţile principale ale firii noi sunt atârnarea de Dumnezeu sau dependenţa şi supunerea.” (J.N.D.) Sufletele noastre n-au fost curăţite prin cunoaşterea adevărului, ci prin ascultarea de adevăr. Şi tot prin ascultarea de adevăr (Cuvântul lui Dumnezeu) sufletele noastre sunt curăţite în mersul nostru de fiecare zi. Este vorba de o primire cu inimă bucuroasă a voii lui Dumnezeu şi nu de o supunere prin constrângere. ,,Nu a ceda, ci a asculta” (Vinet). A iubi pe Domnul, înseamnă a păzi poruncile Lui şi a căuta să faci ce-I este plăcut. (2. Corinteni 5:9 ; Efeseni 5:10 ; Coloseni 1:10 )

b) Vegherea şi cumpătarea

Domnul în multe rânduri a îndemnat pe ucenici să vegheze, în deosebi în Grădina Ghetsimani. Deşi El îi rugase să vegheze împreună cu El, ei au adormit. Astfel, a trebuit să le spună: ,,Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” (Matei 26:41 ) Duhul este plin de râvnă: are toată dorinţa să vegheze împreună cu Domnul. Dar carnea aceasta este neputincioasă: ea este fără putere şi nu poate nimic. Trebuie veghere şi rugăciune. Vigilenţa trebuie legată de rugăciune. ,,Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea” (Coloseni 4:2 ), ,,vegheaţi şi rugaţi-vă” (1. Petru 4:7 ). În evanghelia după Marcu, Domnul Îşi încheie învăţăturile printr-un îndemn solemn la veghere: ,,Vegheaţi dar,... Ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi!” (Marcu 13:35,37 )

Cât priveşte cumpătarea, ea constituie una din condiţiile morale cele mai importante ale pregătirii de luptă. Ea nu se aplică numai la mâncare şi băutură ci implică un control de sine în toate lucrurile vieţii. Pasajele citate la începutul capitolului nostru, ne îndeamnă de două ori în privinţa aceasta (1. Petru 1:13 ; 5:8 ). (În traducerea noastră, în loc de ,,fiţi cumpătaţi” este tradus ,,fiţi treji”). Ne este de asemenea spus să ne purtăm ,,cu frică” (1. Petru 1:17 ). Cumpătarea este una din însuşirile fiilor zilei. Pentru că suntem astfel, spune apostolul Pavel ,,...să veghem şi să fim treji.” (1. Tesaloniceni 5:6 )

c) Fermitatea (tăria)

Calitatea aceasta este amintită de trei ori în textele citate. Fiţi fermi (tari) ,, ...în credinţă... Dumnezeul oricărui har... vă va întări, vă va da putere... Aveţi grijă să nu vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi şi să nu vă pierdeţi tăria”. (1. Petru 5:9,10 ; 2. Petru 3:17 ) Ca să înfrunte lupta, credinciosul trebuie să fie întărit în credinţă, adică în adevăr. Vedem, prin învăţăturile apostolului Pavel către Timotei, că se poate îndepărta cineva de la credinţă (1. Timotei 4:4, 6 :21), se poate abate de la adevăr (2. Timotei 2:18 ), apoi se poate rătăci de la credinţă (1. Timotei 6:10 ) ceea ce duce la naufragiu cu privire la credinţă (1. Timotei 1:19 ) la negarea credinţei (1. Timotei 5:8 ), la călcarea credinţei (1. Timotei 5:12 ), în timpurile din urmă falşii creştini se vor lepăda de credinţă şi astfel vor fi reprobaţi (găsiţi nevrednici) (1. Timotei 4:1 , 2. Timotei 3:8 ). Având în vedere această creştere a răului, credinciosul este îndemnat să păstreze credinţa (1. Timotei 1:19 ; 2. Timotei 4:7 ), să urmărească credinţa (1. Timotei 6:11 ; 2. Timotei 2:22 ), să fie o pildă de credinţă (1. Timotei 4:12 ), să se lupte lupta cea bună a credinţei (1. Timotei 6:12 ), în aşa fel încât să dobândească o mare îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus. (1. Timotei 3:13 )

Cum putem nădăjdui să biruim în luptă fără acest ferm ataşament al inimii faţă de adevăr? Acolo unde adevărul lipseşte, foarte uşor se va lăsa omul ,,târât de rătăcirea nelegiuiţilor”.

d) Evlavia

Este important ca cel credincios să menţină o părtăşie statornică cu Domnul, să întreţină o legătură cu El prin rugăciune, să se hrănească cu Cuvântul lui Dumnezeu, să-i slujească cu râvnă şi devotament, punându-şi toată încrederea în El pentru împrejurările pe care le întâmpină pe drum, străduinde-se să facă ce-I place Lui. O inimă care se va menţine neîntrerupt aproape de de izvorul îndurării Lui, va realiza că Domnul este cu el în mijlocul ispitei. Aşa cum spunea odată cineva, chiar dacă vijelia şi furtuna fac uneori ca acul busolei să tremure, ea se orientează totuşi totdeauna către nord. Tot aşa inima aceluia care trăieşte în permanenţă lângă Domnul, care Îl iubeşte şi care se bucură de dragostea Lui, se îndreaptă mereu către El ca să fie sprijinit în ispitele şi greutăţile prin care trece.

Dar menţinerea evlaviei cere energie şi statornicie. De aceea apostolul îi spunea lui Timotei: ,,...Caută să fii evlavios.” (1. Timotei 4:7 ) De aceea Petru spune: ,,...ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă...” (2. Petru 3:11 )

e) Aşteptarea întoarcerii Domnului

Gândul că Domnul vine în curând, aşteptarea vie a întoarcerii Lui, sunt foarte potrivite ca să ne facă să înaintăm în sfinţenie, lipindu-ne inimile de Domnul Isus şi întorcând spatele la lucrurile care se văd. Dacă trăim în aşteptarea constantă a arătării lui Hristos, nu ne va fi greu să ne despărţim de ceea ce va fi judecat şi nimicit când va veni El.

(Cineva spunea: ,,Să trăim ca şi când Domnul Isus a murit ieri, a înviat azi şi se va întoarce mâine”. Aceasta înseamnă că moartea Lui trebuie să fie mereu proaspătă în inima noastră ca şi cum ar fi fost ieri; învierea Lui să fie chezăşia vie a învierii noastre împreună cu El, iar reîntoarcerea Lui să fie atât de dorită şi sigură în sufletul nostru încât să-L aşteptăm cu multă grijă, ca o mireasă care-şi aşteaptă mirele cu dor - nota traducătorului).

Instituirea anului jubiliar ne dă o învăţătură de mare folos cu privire la subiectul acesta. La fiecare 50 de ani, pământurile vândute reveneau vechilor proprietari. Tot aşa preţul era fixat în funcţie de numărul de ani care s-a scurs până la anul jubiliar; se socoteau recoltele posibile până la anul jubiliar: cu cât acest an era mai aproape, cu atât mai ieftin era pământul (Levitic 25:8-16 ). Fie ca apropiata întoarcere a Domnului să îndepărteze din inimile noastre atracţia pe care o au lucrurile de pe pământ. După îndemnul apostolului Petru, să ne punem toată nădejdea în Harul care ne va fi adus la descoperirea lui Isus Hristos (1. Petru 1:13 ). Cu cât vom aştepta pe Domnul în mod viu şi real, cu atât mai debranşaţi vom fi de deşertăciunile pământeşti.

Să luăm seama la starea inimilor noastre în privinţa aceasta! Robul rău a zis în inima lui: ,,Stăpânul meu întârzie să vină!” Această uitare a întoarcerii Domnului produce un dublu efect: dispreţ şi asprime faţă de alţii (el a început să bată pe cei care sunt sclavi împreună cu el) şi o stare subjugată de pofte carnale (mănâncă si bea împreună cu beţivii) (Matei 14:28 şi următoarele). Aceasta scoate relief importanţa aşteptării Domnului Isus raportată la sfinţenie. ,,Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat.” (1. Ioan 3:3 ) Apostolul Petru spune că noi putem chiar să grăbim, ,,...printr-o purtare sfântă şi evlavioasă,... venirea zilei lui Dumnezeu...” (2. Petru 3:12 )

f) Atitudinea faţă de rău

Citim în 1. Petru 1:15,16 ,,...după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: ,,Fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt.” Credinciosul care doreşte să slăvească pe Domnul Isus şi să învingă toate cursele vrăjmaşului, trebuie deci să se ţină departe de rău, sub toate formele lui. ,,Fie-vă groază de rău, şi lipiţi-vă tare de bine.” (Romani 12:9 ) Mai întâi, este important ca credinciosul să nu se plaseze singur în situaţii în care se va expune la ispite, fie că este vorba de întovărăşiri, de distracţii sau de citirea literaturii lumeşti. De asemenea, trebuie ca el să se abţină de la orice lucru care l-ar putea îndepărta de Dumnezeu. Şi exact la aceasta se referă îndemnul apostolului Petru: ,,...siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace.” (2. Petru 3:14 )

2. Vrăjmaşii noştri

Cei numiţi în pasajele care urmează, fac parte din adversarii noştri de fiecare zi. Am face bine să fim atenţi cu privire la ei, căci dacă nu luăm seama vom fi fără putere în ziua ispitei şi a luptei.

a) Voinţa personală

Se mai numeşte şi ,,eu”. Este manifestarea voinţei firii vechi care doreşte să domine, să conducă, să joace un rol care să-i dea importanţă şi protestează când acestea nu izbutesc. Atâta timp cât ,,eul” comandă în noi, este o dovadă că noi n-am acceptat cu totul şi din plin poziţia în care ne-a aşezat Dumnezeu ca ,,morţi împreună cu Hristos”. ,,Nu este mai mare izbăvire decât de a fi terminat cu noi înşine, în aşa fel că nu mai avem importanţă în proprii noştri ochi”. (J.N.D) Pentru Pavel acest ,,eu” vinovat şi asupritor era socotit ca şters de pe lista celor vii. Trăiesc ,,...dar nu mai trăiesc eu,...” (Galateni 2:20 ) Tot ce nu era de la Domnul Hristos era de la ,,eu” şi nu mai putea fi socotit ca aparţinând vieţii. Dumnezeu nu ne cere să îmbunătăţim ,,eul”, El ne spune că el este mort. Suntem noi gata să primim această declaraţie prin credinţă? Este o mare favoare să ştim că, pentru Dumnezeu şi prin credinţă, Domnul Isus a pus la cruce capăt acestui ,,eu” atât de îngâmfat şi de dezgustător.

Dar lucrarea Domnului Hristos n-a avut ca efect numai să pună ,,eul” deoparte; ea îl înlocuieşte, în noi, cu un alt şef, Domnul Isus. De aceea apostolul adaugă: ,,Ci Hristos locuieşte în mine”. Domnul Hristos Cel înviat este viaţa oricărui crede, în aşa fel că cel credincios trăieşte înaintea lui Dumnezeu, în Hristos şi prin Hristos. Puterea acestei vieţi noi, este Duhul Sfânt, care locuieşte în cel credincios (1. Corinteni 6:19 ), alcătuieşte legătura care-l uneşte în mod vital de Hristos şi manifestă viaţa lui Hristos în el. Problema cea mare, pentru noi, este de a primi prin credinţă aceste mărturii dumnezeieşti şi atunci ,,eul” va fi cu adevărat detronat, răstignit şi îngropat.

b) Poftele de altădată

,,Nu vă lăsaţi târâţi în poftele, pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă.” (1. Petru 1:14 ) Aici este vorba de persoane care au trăit în lume, neţinând seama de Domnul şi de voia Sa. (1. Petru 4:2 ) Cei care au avut privilegiul de a fi crescuţi într-o familie creştină sunt scutiţi de multe ispite. Datorită acestui fapt, după întoarcerea lor la Dumnezeu, s-a produs în ei o schimbare înlăuntru mai mult decât în afară. Suntem toţi îndemnaţi să nu ne potrivim chipului veacului acestuia, ci să fim transformaţi pentru că mintea noastră a fost înoită. (Romani 12:2 ) Să nu uităm niciodată că Domnul nostru Isus Hristos ,,...S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl.” (Galateni 1:4 ) De aceea noi trebuie să respingem lipsa de evlavie şi poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie. (Tit 2:12 ) Lumea poate să considere acest fel de comportare ca ciudat (1. Petru 4:4 ), şi uneori trebuie să înduri batjocură şi dispreţ.

c) Somnul spiritual

Dacă suntem chemaţi sa veghem, este pentru ca suntem întotdeauna în pericolul de a ne lăsa prinşi în somnul spiritual. ,,Să mai dormi puţin, să mai aţipeşti puţin să mai încrucişezi puţin mâinile ca să dormi!... Şi sărăcia vine peste tine, ca un hoţ, şi lipsa ca un înarmat.” (Proverbe 6:10,11 ) Nu este propriu zis intenţia de a adormi, ci numai dorinţa de puţină odihnă. Într-o dimineaţă se renunţă la o sculare mai devreme pentru a medita în prezenţa Domnului: ,,Este aceasta atât de grav, dacă se întâmplă o dată?” Într-o seară, nu este dorinţa de a merge la adunare şi rămâi acasă. Te laşi dus de puţină viaţă lumească, şi aşa mai departe până în clipa în care te găseşti căzut într-un adânc somn spiritual împreună cu primele lui consecinţe, sărăcia sufletească şi lipsa de putere care în ziua luptei vor aduce în mod sigur înfrângerea, ruşinea şi chiar lacrimi.

d) Descurajarea

Apostolul Petru ne îndeamnă ,,să nu ne pierdem tăria”. (2. Petru 3:17 ) Credinciosul poate să treacă prin perioade de descurajare, fie la servici, fie ca urmare a unei încercări personale. De aceea încuraja Pavel pe Timotei ca să înflăcăreze darul lui Dumnezeu care era în el (2. Timotei 1:6 ). Domnul Isus este Acelaşi şi în zilele de bucurie ca şi în zilele de suferinţă. Apostolul Pavel, atât de des încercat, învăţase să fie mulţumit în el însuşi, în împrejurările în care se găsea, oricare ar fi fost ele. (Filipeni 4:11 ) Dacă suntem descurajaţi să cercetăm pricinile descurajării noastre şi să ne lăsăm povara la picioarele Aceluia care cunoscând aceleaşi încercări, simte cu noi în slăbiciunile noastre (Evrei 2:18, 4 :15), şi vom face experienţa lui Pavel care, părăsit de toţi, nu s-a descurajat ci spunea: ,,Însă Domnul a stat lângă mine, şi m-a întărit,...” (2. Timotei 4:17 , 2. Corinteni 4:8,9 )

În felul acesta noi nu vom fi din aceia cărora Cuvântul le spune: ,,Dacă slăbeşti în ziua necazului, mică îţi este puterea.” (Proverbe 24:10 )

e) Şarpele şi leul

Satan recurge la două forme de acţiune, ilustrate una prin şarpe şi alta prin leul care răcneşte. Sub prima formă el foloseşte viclenia, minciuna; el se preface în înger de lumină ca să semene rătăcirea. El este înşelătorul care se sileşte să strice, să pervertească chiar mintea credincioşilor. În loc ca ei să primească simplu şi cu credinţă descoperirile lui Dumnezeu, se fac adăugări, se fac scoateri, se fac amestecări cu propriile lor puncte de vedere. Şi puţin câte puţin, gândurile sunt abătute de la simplitatea care este în Hristos (2. Corinteni 11:3 ). Tânărul credincios, în special cel care studiază, trebuie să rămână în gardă, ca să nu se lase antrenat de ,,rătăcirea acelor nelegiuţi”.

Când Satan se manifestă ca un leu care răcneşte, diavolul recurge la violenţă, la prigoană, la omor. Chiar în ţările noastre, noi nu-l mai cunoaştem, de destul de multă vreme sub aspectul acesta, să rămânem totuşi vigilenţi.

3. Resursele noastre

a) Harul lui Dumnezeu

Apostolul Petru a trăit personal acest har, fiind din plin ridicat prin el, după ce s-a lepădat de Domnul Isus. De aceea el putea să spună: ,,...să vă adeveresc că adevăratul har al lui Dumnezeu este acesta, de care v-aţi alipit.” (1. Petru 5:12 ) ,,Dumnezeul oricărui har” va desăvârşi pe ai Săi şi-i va întări. ,,...întăreşte-te în harul care în Hristos Isus.” (2. Timotei 2:1 ), scria Pavel lui Timotei. Aceasta este resursa cea mai importantă a celui credincios.

Harul lui Dumnezeu n-are scopul de a ne scuti de ispite, ci de a ne face să le biruim. În privinţa aceasta, Dumnezeu ne făgăduieşte două lucruri: 1. El nu va îngădui să fim vreodată ispitiţi peste puterile noastre. 2. Împreună cu ispita, El a pregătit şi ieşirea din ea ca s-o putem suporta. Cu cât este mai mare slăbiciunea noastră cu atât mai mult se manifestă puterea Sa. Să ne ferim să căutăm în noi putere şi înţelepciune, ci să ne abandonăm cu totul harului dumnezeiesc care ne-a iertat, care ne întăreşte, care ne învaţă. ,,Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice situaţie în care să se poată găsi un credincios şi în care să nu poată căuta prezenţa lui Dumnezeu pentru a fi ajutat.”

b) Cuvântul lui Dumnezeu

Printre resursele pe care Dumnezeu, în harul Său, ni le pune la dispoziţia noastră ca să ne facă să înfruntăm lupta credinţei ca biruitori, Cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi veşnic este unul din cele mai eficace. Îndemnurile Cuvântului fac parte din grijile lui Dumnezeu în vederea curăţirii noastre de orice întinare a cărnii şi a duhului (2. Corinteni 7:1 ). Cuvântul lucrează asupra cugetului nostru în puterea Duhului Sfânt care produce în noi simţăminte sfinte şi ne izbăveşte de sub stăpânirea păcatului. Din pricina aceasta Însuşi Domnul Isus, puţin înainte de a părăsi pe ai Săi, cerea lui Dumnezeu: ,,Sfinţeşte-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul.” (Ioan 17:17 )

c) Rugăciunea

,,Pe când era încă întuneric de tot”, Domnul Isus s-a dus într-un loc pustiu ca să se roage (Marcu 1:35 ). Seara deasemenea se ruga pe munte. De multe ori a spus alor Săi: ,,Vegheaţi şi vă rugaţi”.

Pentru că a neglijat rugăciunea, Petru ,,a intrat în ispită”, atunci când Învăţătorul său, în agonia luptei din Ghetsimani, se ruga mai fierbinte (Luca 22:44 ). Numai datorită rugăciunii Domnului Isus a fost Petru deplin ridicat ca să poata ,,să întărească pe fraţii lui” (Luca 22:32 ), şi ,,să pască turma Domnului.” (Ioan 21:17 ) Isus Hristos ne-a lăsat o pildă ,,ca să călcăm pe urmele Lui”. (1. Petru 2:21 )

d) Părtăşia frăţească

Dragostea frăţească este un mijloc preţios pentru întărirea celui credincios. În adevăr, ce îmbărbătare se găseşte în îndemnurile reciproce, atât în grup cât şi individual, în prietenia care uneşte în Hristos pe tinerii credincioşi care se pot ruga împreună, îşi pot împărtăşi unii altora experinţele lor, problemele lor; înţelegându-se, de pildă, să citească aceeaşi carte din Cuvântul lui Dumnezeu şi apoi să comenteze împreună prin corespondenţă sau cu ocazia unei întâlniri; să lupte împreună, chiar dacă sunt departe unii de alţii, printr-o mijlocire conştientă cu privire la nevoile personale. Nu putem să insistăm îndeajuns asupra valorii părtăşiei frăţeşti în viaţa practică, în raport cu sfinţenia. ,,Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima...” (1. Petru 1:22 )

e) Nădejdea izbăvirii

Credinciosul este supus unei pregătiri lăuntrice aici pe pământ la vederea clipei slăvite când va fi introdus lângă Domnul Isus. În măsura în care aşteptăm cu adevărat întoarcerea Sa, Duhul Sfânt ne abate privirile de la orice altceva şi le fixează asupra Domnului Hristos. Noi suntem chemaţi să curăţăm tocmai în vederea venirii Lui apropiate. ,,...puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos.” (1. Petru 1:13 ) ,,Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” (2. Petru 3:13 ) Scopul suprem al mântuirii noastre, este slava Domnului Isus. Slava aceasta va străluci în toată măreţia ei ,,când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi, şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut...” (2. Tesaloniceni 1:10 ) Această nădejde glorioasă, prinsă din plin prin credinţă, este un izvor puternic pe calea sfinţeniei în viaţa noastră: Şi ,,Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat.” (1. Ioan 3:3 )

f) Alipirea de Domnul Isus

Ultimul îndemn al apostolului Petru, este ca să creştem în harul şi cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos (2. Petru 3:18 ). Sfinţenia îşi are modelul în Domnul Hristos. Să putem deci să-L cunoaştem mai bine pe Domnul Isus şi să ne asemănăm cu El tot mai mult! Esenţa sfinţeniei în noi, s-o spunem din nou, este viaţa cea nouă pe care am primit-o de la Domnul Hristos Cel înviat, împreună cu Duhul Sfânt care ne-a unit cu El, după cum viţa unită vu butucul, face o singură plantă cu el şi trăieşte viaţa sa. Viaţa aceasta a Domnului Hristos este ceea ce este în El Însuşi: neafectată de puterea răului, ,,Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.” (1. Ioan 3:9 ) Domnul Hristos care a devenit viaţa noastră, este modelul, sursa şi puterea de viaţă în noi.

Sfinţirea practică decurge din alipirea inimii noastre de Domnul Isus. Această alipire se realizează printr-o viaţă de părtăşie zilnică cu El şi de consacrare în slujba Lui. Dar Domnul nu sileşte pe nimeni şi aşteaptă ca noi să-i deschidem uşa inimii noastre. Atunci El va intra în viaţa noastră, va avea grijă de ea şi va deveni Stăpânul ei. ,,Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3:20 )

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *