comori.org
comori.org

Cei trei vrăjmaşi ai creştinului

Bruce Anstey

Aş dori să cercetăm puţin acest subiect cu privire la cei trei vrăjmaşi ai creştinului. Pentru început să mergem la un pasaj din cartea 2. Împăraţi 8:11,12 : „Şi el şi-a aţintit privirea asupra lui Hazael şi s-a uitat la el până când a fost ruşinat; apoi omul lui Dumnezeu a plâns. Şi Hazael a zis: „Pentru ce plânge domnul meu?” Şi Elisei a răspuns: „Pentru că ştiu răul pe care-l vei face fiilor lui Israel”.

Era un timp de război în ţara lui Israel. Poporul lui Dumnezeu se afla într-un conflict aprig cu vrăjmaşii lui, căutând să-şi păstreze moştenirea în ţara Canaan. Domnul i-a descoperit profetului Elisei că acel om, Hazael, avea să devină conducătorul armatei vrăjmaşe. Elisei a fost biruit de întristare prevăzând nenorocirea pe care Hazael urma s-o aducă asupra fiilor lui Israel. Şi noi suntem angajaţi într-o luptă împotriva vrăjmaşilor noştri spirituali. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că, prin harul Lui, putem fi biruitori asupra acestor vrăjmaşi formidabili şi ne putem trăi vieţile pentru gloria Sa.

La fel ca profetul Elisei, sunt şi eu foarte îngrijorat cu privire la soarta celor credincioşi, îndeosebi a celor tineri, căci ştiu din Cuvântul lui Dumnezeu ce vor vrăjmaşii să facă celor din poporul Său. Incursiunile acestor duşmani au făcut prăpăd în mărturia creştină şi s-au soldat cu multe pierderi în rândurile credincioşilor angajaţi în această luptă spirituală. Acest lucru este foarte serios. Acum câţiva ani vorbeam cu un frate şi el îmi spunea despre tinerii care fuseseră odinioară în adunarea din care făcea parte. Mi-a spus că la un moment dat erau cam 70 de tineri care crescuseră în adunare şi care plecaseră, dintr-un motiv sau altul. Nu rămăseseră decât 10 sau 12. Cuvintele lui m-au pus în uimire. Ce se întâmplase?, m-am întrebat. Unde au plecat toţi aceşti tineri? Vrăjmaşul îi împrăştiase într-un fel sau altul. Am făcut un calcul simplu şi am descoperit că circa 80% dintre ei plecaseră. Fratele a precizat că nu toţi dintre ei o luaseră pe drumuri destrăbălate şi ticăloase, însă oricum toţi se îndepărtaseră de locul unde Domnul era în mijloc, unde întreg adevărul era mărturisit şi practicat, deşi în multă slăbiciune. Deci, în mare, cam 20% dintre toţi tinerii rămăseseră!

Am împărtăşit mai târziu aceste lucruri unui alt frate, pe care l-am întâlnit la o conferinţă. El mi-a mărturisit cu mâhnire că aşa se întâmplase şi în adunarea lui locală. Era vizibil la fel de zguduit de aceste statistici ca şi mine. Pe când ne întorceam de la conferinţă, am discutat cu soţia mea despre acest subiect şi am făcut împreună un mic calcul cu privire la tinerii din adunarea noastră în ultimii zece ani. Trebuie să vă mărturisesc că în această privinţă adunarea noastră stătea şi mai prost. Cam 85% din tineri se împrăştiaseră! Oricum am privi la această situaţie, statistica ne spune că procentajul tinerilor care pleacă din adunările celor strânşi pentru numele Domnului Isus este foarte ridicat.

Acest lucru nu este caracteristic doar unei ţări sau unui continent, ci se întâmplă cam peste tot. Oamenii cu care am crescut împreună în adunare, pe care i-am cunoscut foarte bine, s-au depărtat într-un fel sau altul! N-au picat cu toţii în păcate scandaloase, dar s-au depărtat de drumul pe care, prin harul lui Dumnezeu, noi continuăm să umblăm. Epafras se ruga pentru sfinţi ca ei să să fie „desăvârşiţi şi cu totul siguri, în toată voia lui Dumnezeu” (Coloseni 4:12 ). Dacă renunţăm la oricare parte din adevărul care ne-a fost încredinţat, nu suntem desăvârşiţi „în toată voia lui Dumnezeu”. Acest lucru s-a întâmplat cu cea mai mare parte din cei care au fost odată strânşi pentru Numele Domnului, iar acum sunt împrăştiaţi prin alte locuri.

Nu este intenţia mea să-i critic pe cei care s-au depărtat, fiindcă ştiu că noi, cei care am rămas, nu suntem mai buni decât ei. Doar prin harul lui Dumnezeu ne mai aflăm încă aici. Menţionez însă aceste lucruri pentru a scoate în evidenţă faptul de necontestat că avem un vrăjmaş formidabil de puternic, care a avut multe succese printre cei tineri. Ce se va întâmpla cu această generaţie? Vor sta lucrurile altfel?

Versetul pe care l-am citat din 2. Împăraţi 8 mi-a venit în minte acum două zile, pe când cântam acea cântare: „Nu, nu este un drum uşor...” Atunci mi-am zis: „Oare aceşti tineri ştiu cu adevărat despre ce cântă? Înţeleg ei oare cu adevărat cât este de periculos drumul şi cât de puternici sunt duşmanii noştri spirituali?” Planul acestor duşmani este unul singur – să-l împingă pe creştin pe un drum al compromisului, unde să-L dezonoreze pe Domnul. Cea mai eficientă metodă a vrăjmaşului de a aduce necinste Numelui Domnului este de a folosi un creştin pentru acest lucru. Diavolul foloseşte şi necredincioşi pentru a ataca mărturia creştină, dar când foloseşte un creştin (unul care poartă acest nume), atacul lui este mult mai eficient.

RESURSELE PREGĂTITE DE DOMNUL

Vreau să arăt acum din Scripturi că Dumnezeu a pregătit resurse minunate pentru noi, astfel ca să-i putem birui pe cei trei vrăjmaşi ai noştri şi, în consecinţă, să trăim o viaţă creştină fericită, biruitoare şi rodnică.

Aşa cum am spus deja, fără harul Domnului am fi fost şi noi împrăştiaţi la fel ca ceilalţi. Calea creştină este plină de pericole şi de capcane, însă este o cale fericită dacă ne ţinem aproape de Domnul şi ne folosim de resursele pe care El ni le-a pregătit. Biblia spune: „Preaiubitul Domnului va locui în siguranţă lângă El” (Deuteronom 33:12 ). Singurul loc sigur pentru noi este „lângă El”. Apropierea de Hristos este extrem de necesară dacă dorim să fim păziţi. David, care este o imagine a lui Hristos, i-a spus lui Abiatar: „Rămâi cu mine, nu te teme de nimic, căci cel care caută să ia viaţa mea, caută să o ia şi pe a ta; lângă mine vei fi bine păzit” (1. Samuel 22:23 ).

Să privim la un alt verset în 2. Petru 1:3 : „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia”. Acest verset ne spune că Dumnezeu a pregătit orice resursă necesară nouă pe drumul credinţei. Cineva ar putea întreba: „Care sunt aceste resurse pe care le avem?” Daţi-mi voie să enumăr câteva dintre ele:

  1. Mai întâi avem Cuvântul lui Dumnezeu, care să ne călăuzească picioarele (Psalmul 119:105 ).

  2. Avem de asemenea Duhul lui Dumnezeu, care ne oferă puterea pentru a umbla pe cale (Romani 8:2 ).

  3. Avem apoi lucrarea de mijlocire a lui Hristos ca Mare Preot şi Avocat al nostru, pentru a ne păzi de păcat sau pentru a ne restabili, dacă este necesar (Evrei 7:25 ; 1. Ioan 2:1 ).

  4. Avem scaunul harului, pentru a căpăta îndurare şi har, ca să avem ajutor la momentul potrivit (Evrei 4:16 ).

  5. Avem toată armura lui Dumnezeu, pentru a ne proteja de uneltirile Diavolului (Efeseni 6:11-18 ).

  6. Avem activitatea fiinţelor îngereşti, pentru a ne izbăvi de pericolele din această lume (Evrei 1:14 ).

  7. Avem părtăşia frăţească, pentru încurajarea noastră pe cale (2. Timotei 2:22 ).

Ni s-a dat deci „tot ce priveşte viaţa şi evlavia”. Cu alte cuvinte, am primit toate lucrurile de care avem nevoie pe calea creştină. Prin urmare, nu avem nici un motiv să falimentăm în vreun fel. Este drumul meu astăzi mai uşor decât atunci când eram tânăr? Nu; acelaşi vrăjmaş mă încolţeşte şi nimic nu-l poate îmblânzi. Ce trist că, în ciuda tuturor resurselor pregătite de Dumnezeu, vrăjmaşul continuă să-şi facă lucrarea – şi şi-o face foarte bine. Mulţi au căzut datorită atacurilor lui!

LUPTA CREŞTINĂ

Suntem într-un adevărat război, nu unul fizic, ci spiritual. Ni se spune în Efeseni 6:12 că „Lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti”. Iar în 2. Corinteni 10:4 : „Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt ale firii păcătoase, ci sunt puternice, datorită lui Dumnezeu, ca să dărâme întăriturile”.

Dacă suntem creştini, suntem angrenaţi în acest război, fie că vrem sau nu. Conflictul începe chiar din ziua în care suntem mântuiţi. Când suntem botezaţi, ne îmbrăcăm în mod oficial cu uniforma creştină. „Toţi câţi aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos” (Galateni 3:27 ).

Ne găsim pe teritoriul inamicului. Străbatem acest teritoriu în drumul către ţara noastră – cerul. Asta înseamnă că trebuie să fim foarte vigilenţi, căci vrăjmaşul ne pândeşte din toate părţile. Trebuie să fim pregătiţi pentru un conflict care durează întreaga noastră viaţă; nu vom scăpa de aceşti vrăjmaşi până nu vom pleca la Domnul, sau până când va veni El să ne răpească.

Sunt câteva lucruri importante pe care nu trebuie să le pierdem din vedere în acest conflict spiritual:

1) Această coaliţie a vrăjmaşilor noştri este cu mult mai puternică decât noi! Multele victime făcute în rândul creştinilor dovedesc cu prisosinţă acest lucru. Cei trei vrăjmaşi ai noştri sunt mult mai puternici decât ne închipuim. Dacă ne încredem în puterea noastră, este sigur că vom eşua şi vom cădea în luptă. Versetul 26 din Proverbe 28 spune aşa: „Cine se încrede în inima lui este un nebun, dar cine umblă în înţelepciune va fi scăpat”. Asta înseamnă că trebuie să ne facem socoteala şi să luăm în serios acest război. Biblia spune: „Care împărat, când merge la război cu un alt împărat, nu stă jos mai întâi, să se sfătuiască dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii?” (Luca 14:31 ). Este important să realizăm că, din punct de vedere natural, nu avem nici o şansă; şi că dacă nu luăm în serios drumul nostru creştin, mai devreme sau mai târziu vrăjmaşul ne va doborî. Acest lucru îmi aduce aminte de împăratul Roboam, despre care se spune că „a făcut lucruri rele, pentru că nu şi-a pus inima să caute pe Domnul” (2. Cronici 12:14 ). Nu ne putem permite să fim neglijenţi şi nepăsători. Partea bună este că ne aflăm în tabăra câştigătoare! Din fericire Dumnezeu este de partea noastră, iar acest lucru este suficient pentru a birui orice stratagemă şi înşelăciune a vrăjmaşilor noştri. „Cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume” (1. Ioan 4:4 ).

2) Trebuie să ne menţinem tot timpul la un nivel bun de pregătire spirituală. La început, soldaţii sunt supuşi la un regim riguros de instrucţie, care să-i facă apţi pentru luptă. După aceea, ei sunt responsabili să se menţină la un nivel corespunzător de pregătire, pentru a fi oricând gata de luptă. În acelaşi fel suntem chemaţi şi noi să ne menţinem permanent la un nivel bun de pregătire spirituală. Pavel s-a adresat către Timotei: „Porunca pe care ţi-o dau, fiule Timotei, după prorociile făcute mai înainte despre tine, este ca prin ele să te lupţi lupta cea bună şi să păstrezi credinţa şi o conştiinţă bună, pe care unii au lepădat-o şi au naufragiat în ce priveşte credinţa” (1. Timotei 1:18,19 ). Vedem din acest pasaj că există două lucruri necesare în mod special pentru a ne menţine într-o formă spirituală bună: credinţa şi o conştiinţă bună. Dacă Timotei păstra aceste două lucruri în viaţa sa, Pavel îi spune că astfel era într-o stare potrivită pentru a lupta lupta cea bună. La fel vor sta lucrurile şi cu noi!

Trebuie să păstrăm „credinţa”, în sensul de a lua toate împrejurările noastre ca din mâna Domnului, fără să punem la îndoială înţelepciunea căilor Sale cu noi. A păstra credinţa nu este aşa de simplu cum am crede. Vrăjmaşul face tot posibilul pentru a tulbura credinţa noastră. El încearcă să dărâme încrederea sufletului nostru în Dumnezeu şi adesea foloseşte în acest scop încercările şi dificultăţile cu care ne confruntăm pe cale. Vrăjmaşul încearcă să-i descurajeze pe sfinţii lui Dumnezeu (Daniel 7:25 ); aceasta a fost cea mai eficientă armă în mâna lui. El ştie că un creştin descurajat este unul pe care îl poate întoarce uşor de pe drumul voii lui Dumnezeu. Când reuşeşte să introducă o îndoială în inimile noastre cu privire la bunătatea lui Dumnezeu, credinţa noastră va fi zdruncinată. Atunci începem să ne plângem cu privire la felul cum acţionează Dumnezeu faţă de noi. Fiind descurajaţi, putem ajunge la concluzia că Dumnezeu ne-a lăsat singuri să ne descurcăm în situaţia respectivă; atunci suntem în pericol să facem un pas greşit. Vom fi tentaţi să dobândim ceva ce nu face parte din voia Lui pentru noi, iar dacă facem un pas în acea direcţie – deşi nu este decât un simplu pas – pornim pe drumul care duce la naufragiu.

A păstra credinţa în împrejurările vieţii înseamnă a spune: „Ştiu că tot ce Domnul a îngăduit în viaţa mea este doar pentru că El mă iubeşte, şi va face tot ce este mai bine pentru mine. Mă voi încrede în El şi El va schimba toate lucrurile înspre binecuvântarea mea”. Este demn de remarcat faptul că Domnul nu i-a lăudat niciodată pe ucenicii Săi pentru credinţa lor, ci i-a mustrat în diferite ocazii pentru lipsa ei. Nu este uimitor că aceia care au petrecut cel mai mult timp cu El au dat dovadă de lipsă de credinţă?

În al doilea rând, trebuie să păstrăm şi „o conştiinţă bună”, practicând zilnic judecata de sine, chiar şi în cele mai mici lucruri în care greşim. Dacă ţinem socoteala din scurt cu Dumnezeu, judecând tot ce spunem sau facem greşit, orice lucru care nu se potriveşte cu chemarea noastră creştină, atunci vom păstra o conştiinţă bună. Dacă nu practicăm judecata de sine, deschidem uşa pentru vrăjmaşii noştri. Fără să ne judecăm pe noi înşine, vom deveni tot mai împovăraţi de greşelile noastre, având o conştiinţă rea. Dacă refuzăm să judecăm păcatul care ne-a produs o conştiinţă rea, vom fi tentaţi să modificăm lumina Scripturii pentru a se potrivi cu drumul nostru inconsecvent. Cu alte cuvinte, ne vom ajusta doctrina după purtare. Când se întâmplă acest lucru, ne îndreptăm cu paşi repezi către naufragiu. Cât de periculos este să neglijăm judecata de sine! Drumul către „naufragiu” începe prin a lăsa nejudecat un păcat, oricât de mic.

Putem spune deci că „credinţa” Îi face loc lui Dumnezeu înăuntru, în timp ce „o conştiinţă bună” dă păcatul afară; astfel suntem ţinuţi pe linia de plutire şi navigăm în siguranţă cu Dumnezeul nostru.

3) Trebuie să fim pregătiţi să suferim. A suferi este un lucru normal atunci când Îl urmezi şi Îl slujeşti pe Domnul. Dacă dorim să ne purtăm cu credincioşie, nu vom putea evita persecuţiile şi batjocura. Acestea sunt lucruri de care nu putem scăpa. Pavel i-a spus lui Timotei: „Ia-ţi partea ta la suferinţă, ca un bun ostaş al lui Isus Hristos” (2. Timotei 2:3 ). Nimeni n-a spus că drumul creştinului este uşor, însă este un drum sigur şi fericit dacă ne ţinem aproape de Domnul.

4) Trebuie să avem grijă să nu ne încurcăm cu treburile vieţii acesteia, altfel nu vom putea răspunde chemării Aceluia care ne-a înscris la oaste (2. Timotei 2:4 ). Acest lucru aduce înaintea noastră nevoia de separare. Dacă vrem să luptăm lupta cea bună, trebuie să ne ţinem strâns alipiţi de cauza lui Hristos. Este posibil să devenim atât de înfăşuraţi în lucrurile vieţii acesteia – şi în grijile care ţin de ea – încât să nu mai fim capabili să răspundem chemării Domnului în lucrare. Un soldat bun este pregătit să aştepte în orice clipă orice comandă de la superiorul său. Treaba lui este să placă celui care l-a înrolat. Asta înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât pură ascultare. Să căutăm să nu fim atraşi în tot felul de preocupări pământeşti. Viaţa noastră nu trebuie să fie încurcată de astfel de lucruri, ci să avem ca ţel suprem să fim plăcuţi Domnului în toate lucrurile.

5) Trebuie să purtăm tot timpul armura lui Dumnezeu. Efeseni 6:11 spune: „Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor Diavolului”. Aceste diferite componente ale armurii ne aduc înainte ideea dependenţei în rugăciune faţă de Domnul. După ce sunt enumerate, se adaugă: „Faceţi în tot timpul, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri” (vers.18). Asta înseamnă că trebuie să ne înfruntăm vrăjmaşul stând pe genunchi. Şi să ne aducem aminte că nu avem nici o piesă în armură care să ne apere spatele. Dacă întoarcem spatele vrăjmaşului, vom fi doborâţi în luptă. „Fiii lui Efraim, arcaşi înarmaţi, au întors spatele în ziua luptei” (Psalmul 78:9 ).

Ca un sumar, pentru a lupta cum trebuie lupta cea bună, avem nevoie de:
1) O idee corectă cu privire la puterea vrăjmaşului.
2) A menţine credinţa şi o conştiinţă bună, prin care vom fi pregătiţi din punct de vedere spiritual pentru luptă.
3) A fi pregătiţi să suferim batjocura şi suferinţa.
4) A nu ne încurca cu treburile vieţii acesteia.
5) A purta toată armura lui Dumnezeu.

COALIŢIA VRĂJMAŞĂ

Acum aş dori să spun câteva lucruri despre cei trei vrăjmaşi ai creştinului şi de asemenea despre calea lui Dumnezeu de a-i birui, astfel încât să fim victorioşi pentru slava lui Dumnezeu. Aceşti trei vrăjmaşi sunt lumea, carnea şi diavolul. Ei lucrează împreună, într-o coaliţie al cărei comandant suprem, ca să zicem aşa, este Satan. Carnea din noi este inamicul infiltrat în spatele liniilor noastre, şi ea lucrează în directă comunicaţie cu ceilalţi doi, pentru ca astfel scopul acestei coaliţii să fie îndeplinit – anume, să fim doborâţi în luptă.

LUMEA şi MIJLOACELE DE A FI BIRUITORI ASUPRA EI

Să deschidem la 1. Ioan 2:15-17 : „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume, pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea trece, şi pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac”.

Când privim la acest subiect despre „lume”, trebuie să înţelegem că despre el se vorbeşte în cel puţin trei feluri în Scriptură.

1) Mai întâi, lumea este privită ca fiind un loc. De exemplu, 1. Timotei 1:15 spune: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe păcătoşi”. Aici este clar că lumea e privită ca un loc – această planetă. Domnul S-a coborât din cer în această lume pentru a muri pentru slava lui Dumnezeu şi pentru a rezolva problema noastră ca păcătoşi.

2) În al doilea rând, lumea este privită ca fiind sistemul construit de om pentru a se simţi confortabil în înstrăinarea lui faţă de Dumnezeu. Versetele pe care le-am citat din 1. Ioan 2 sunt un exemplu cu privire la acest aspect al lumii. Acest sistem a început în zilele lui Cain, când acesta a ieşit din prezenţa lui Dumnezeu. El şi urmaşii lui au pus bazele a tot felul de lucruri menite să-i facă fericiţi în viaţa pe care o trăiau departe de Dumnezeu. Astăzi acest sistem a devenit foarte sofisticat, având extrem de multe lucruri care să-l distragă pe om de la nevoia lui reală. Sunt multe sectoare în acest vast sistem: artele, ştiinţa, educaţia, literatura, religia, comerţul, politica, sportul, etc. Există câte ceva pentru orice om. Scopul din spatele acestui mecanism este de a ţine departe de minţile oamenilor orice gând cu privire la adevăratul Dumnezeu, şi, dacă este posibil, să-l ţină pe om fericit şi nepăsător în păcatele sale. Mai simplu spus, lumea poate fi privită ca o societate din care Hristos este exclus. Acesta este aspectul lumii la care vreau să privim în mod special în studiul nostru despre cei trei vrăjmaşi ai creştinului.

3) În al treilea rând, lumea este privită ca reprezentând totalitatea oamenilor pierduţi ce sunt captivi în vastul sistem despre care am vorbit la punctul precedent. Un exemplu despre acest aspect al lumii îl găsim în Psalmul 17:14 : „…oamenii lumii acesteia, care îşi au partea lor în viaţa aceasta…”. Un alt exemplu îl găsim în Evanghelia după Ioan: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16 ). Este vorba deci de aceia care fac parte din sistemul lumii, care îşi trăiesc viaţa în păcatele lor. Ei sunt atât de afundaţi în acest sistem încât sunt numiţi lume.

Este important, atunci când citim Scriptura, să distingem despre ce aspect e vorba atunci când întâlnim cuvântul lume. Altfel putem ajunge la interpretări foarte eronate. Contextul este un lucru foarte important. Ştiţi că atunci când cumpărăm o casă, specialiştii ne spun că există trei lucruri, cele mai importante, de care trebuie să ţinem seama: mai întâi unde se află casa, apoi unde se află casa, iar în cele din urmă unde se află casa. Cu alte cuvinte locaţia unei case înseamnă totul. Tot aşa, atunci când citim Scriptura, cele trei principii importante care trebuie să ne guverneze sunt: 1) contextul, 2) contextul şi 3) contextul; asta fiindcă în interpretarea Bibliei contextul reprezintă totul. Multe, dacă nu chiar toate, din cultele care există în creştinătate astăzi nu împart drept Cuvântul adevărului (2. Timotei 2:15 ); şi, ca rezultat, au ajuns la tot felul de interpretări ciudate. Trebuie să ţinem seama de contextul pasajului atunci când citim Biblia.

Revenind la subiectul nostru despre lume, vom avea nevoie să cunoaştem neapărat contextul pasajului unde apare acest cuvânt, pentru a ne da seama la ce aspect al lumii se referă acolo Scriptura. De exemplu, când Ioan 3:16 spune că „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”, înţelegem că aici nu poate fi vorba de acel sistem urâcios care îi îndepărtează pe oameni de Hristos. Ni se spune în altă parte să nu iubim acel sistem; cu siguranţă că Dumnezeu n-ar iubi ceva ce nouă ne-ar spune să nu iubim. Nici nu poate fi vorba în Ioan 3:16 de lume ca loc. Cuvântul lui Dumnezeu, atât cât ştiu eu, nu spune nicăieri că Dumnezeu ar iubi această planetă. Nu citim nicăieri în Biblie că Dumnezeu iubeşte munţii, copacii, râurile, etc. Este evident că semnificaţia cuvântului lume în Ioan 3:16 este totalitea oamenilor ce se află în sistemul lumesc. Dumnezeu îi iubeşte pe cei care se află acolo, pe aceia care sunt împiedicaţi să vină la Domnul Isus de chiar acel sistem în care se află.

Îndemnul din 1. Ioan 2:15-17 este să fim atenţi ca nu cumva – acum după ce am fost mântuiţi şi scoşi din lume în ce priveşte poziţia noastră (Ioan 17:16 ; Galateni 1:4 ) – afecţiunile noastre să se îndrepte către acel sistem lumesc. În caz contrar, vom fi traşi în jos de către el. Motivul cel mai important pentru care nu trebuie să iubim lumea este că afecţiunea faţă de ea va lua locul afecţiunii faţă de Hristos. Acest proces poate fi lent, însă cu siguranţă că el va înălţa un zid între inimile noastre şi Hristos. În conflictul în care suntem angajaţi, trebuie să ne păzim inimile mai mult decât orice. Inima este locul afecţiunilor, iar vrăjmaşul tocmai asta caută – afecţiunile noastre. Cu toţii ştim foarte bine că dacă loveşti pe cineva direct în inimă, îi dai o lovitură fatală – respectivul moare pe loc. De aceea se spune în Proverbe 4:23 : „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii”.

Deci lucrul cel mai important este că „dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el”. Cu alte cuvinte, nu poţi să te bucuri de dragostea lui Dumnezeu şi de lucrurile lumii în acelaşi timp. Aşa ceva e imposibil! Fie te bucuri de dragostea lui Dumnezeu şi de lucrurile lui Hristos, fie iubeşti lumea; aceste două lucruri nu pot merge împreună. Unul îl elimină pe celălalt.

Sistemul acestei lumi este cu adevărat un vrăjmaş cu privire la care trebuie să fim atenţi. Primul lui scop este să anihileze afecţiunea pentru Hristos din inimile noastre. Un creştin ale cărui afecţiuni pentru Domnul s-au răcit, este un creştin care va fi îndepărtat cu uşurinţă de pe drumul ascultării. Aşa cum am spus, lumea are multe compartimente – artele, ştiinţa, educaţia, literatura, religia, comerţul, politica, sportul, etc. – există câteva ceva pentru toţi. Toate acestea au scopul de a îndepărta orice gând al lui Dumnezeu şi al lui Hristos din minţile noastre, cu intenţia de corupe afecţiunile pe care le avem faţă de Hristos. Care creştin adevărat ar dori aşa ceva? Ultimul lucru pe care l-am dori este de a ne conforma acestei lumi; Biblia spune că mai degrabă trebuie să fim „transformaţi în duhul minţii noastre” (Romani 12:2 ).

Amintiţi-vă că aceşti trei vrăjmaşi lucrează împreună. Diavolul ne va prezenta vreun lucru din lume, lucru care atrage carnea din noi. Puterea constrângătoare a influenţei lumii, cuplată cu înclinaţiile cărnii, este incredibil de mare. Cu toţii am fost afectaţi de ea într-un fel sau altul.

Lumea are metodele ei de a ne tranchiliza simţurile morale şi de a ne conforma căilor şi standardelor ei. Un astfel de proces este periculos şi greu de sesizat, fiindcă se desfăşoară încetul cu încetul. Acest vrăjmaş foloseşte presiunea anturajului pentru a ne determina să-i îmbrăţişăm stilurile şi standardele. Este o anumită presiune a societăţii, care ne izolează dacă nu ne conformăm ei. De exemplu, când eram tânăr, toată lumea purta un gen de cravată foarte lată, care arăta ca o bavetă de bebeluş. Cine nu purta atunci o astfel de cravată, parcă nici nu exista pentru ceilalţi. Din nefericire, am purtat şi eu aşa ceva în vremea aceea, iar acum mi-e ruşine şi să mă gândesc la aşa ceva. Cu foarte mult timp în urmă am rupt din albumele mele toate pozele în care apăream cu „baveţica” aceea. De aceea vă spun, peste câţiva ani, unii dintre voi vor privi în urmă şi vor zice: „Cum oare am putut să cred că hainele pe care le purtam atunci arătau bine?”.

Cu cât umblăm mai mult în compania oamenilor lumii, sau chiar a credincioşilor lumeşti, cu atât vom simţi o presiune mai puternică de a ne conforma lor. Iar acest lucru nu se va vedea doar în felul de haine pe care le purtăm, ci şi în standardele morale din interiorul nostru.

Daţi-mi voie să adaug că nu este greşit să dorim să fim acceptaţi, însă întrebarea este: de cine dorim să fim acceptaţi? Dorim aprobarea Domnului Isus? Sau pe cea a lumii? Suntem deja „acceptaţi în Cel Preaiubit” (Efeseni 1:6 ), iar acum căutăm să-I fim plăcuţi Lui (2. Corinteni 5:9 ).

Poţi vedea dacă un credincios este lumesc sau nu, după felul în care se îmbracă. Un alt criteriu este hrana spirituală cu care el se alimentează. Romanele, revistele, televizorul, muzica, toate sunt lucruri cu care se hrănesc oamenii din lume. Ce trist să vezi credincioşi care se hrănesc cu asemenea lucruri.

Un lucru deosebit de serios este că cei care se află sub influenţa lumii îşi pierd încetul cu încetul sensibilitatea. Se obişnuiesc treptat cu lumea şi nu li se mai pare nimic ciudat. Dacă încerci să le atragi atenţia cu privire la vreun lucru lumesc, care este periculos din punct de vedere spiritual, ei zâmbesc neîncrezători şi se uită la tine de parcă ai fi de pe altă planetă. Ei par, cel puţin la suprafaţă, cu totul mulţumiţi să se lase duşi de curentul căilor lumii. Domnul vorbeşte despre acest sindrom în Luca 11:21 . El spune că atunci când diavolul „îşi păzeşte casa, averile îi sunt la adăpost [sau, în pace]”. Casa lui este această lume, construită şi împodobită în aşa fel încât să-i atragă pe oameni; averile lui sunt sunt aceia pe care i-a adormit cu anestezicele lui. Drept rezultat, aceştia sunt la adăpost, sau în pace, în sistemul lui lumesc. Vedem de aici că diavolul foloseşte lucrurile lumii pentru a induce supuşilor săi o stare de insensibilitate spirituală. Cei care se adapă din fântânile lumii vor sfârşi având simţurile adormite încetul cu încetul, fără nici măcar să bănuiască acest lucru.

Am auzit că acum câţiva ani s-a făcut un experiment ştiinţific cu o broască. Cercetătorii au încercat să pună broasca într-un vas plin cu apă fierbinte, dar ea sărea imediat afară din vas. Apoi au pus-o într-un vas cu apă rece şi ea a rămas acolo. După aceea au încălzit apa din vas, încetul cu încetul, cu câte un grad la câteva minute. Broasca s-a obişnuit treptat cu temperatura şi a rămas în apă până când a murit fiartă. Încălzirea treptată a apei a făcut-o insensibilă la pericol. Tot aşa, diavolul foloseşte tranchilizantele acestei lumi pentru a ne anihila, dacă nu suntem atenţi, standardele morale şi a ne afecta astfel întreaga purtare. Totul în jurul nostru lucrează cu scopul de a ne aduce la nivelul corupt al lumii.

Mai demult, pe când se folosea la construcţia caselor un anumit material (care acum este interzis), s-a întâmplat un eveniment care poate şi el ilustra ceea ce vreau să spun. O astfel de casă a luat foc, iar gazul degajat de acel material era extrem de toxic. Oamenii au strigat la geamul dormitorului locatarilor, iar când femeia a deschis, avea o faţă palidă şi pierdută din cauza gazului. I s-a spus să plece imediat din dormitor, deoarece casa luase foc. Ea a închis fereastra şi s-a culcat la loc. A murit la scurt timp după aceea. Sărmana femeie fusese făcută insensibilă de către gazul acela şi nici nu şi-a mai dat seama ce se petrecea. Acesta este efectul pe care atmosfera acestei lumi îl are asupra noastră. Ne face insensibili din punct de vedere spiritual – şi ajungem ca nici măcar să nu ne mai dăm seama de acest lucru! Cartea Proverbe 23:29-35 ne descrie un om care s-a îmbătat – ceea ce arată efectul adormitor al plăcerilor lumii – şi care devine insensibil la loviturile celor care doresc să-l corecteze. El spune: „M-au lovit…dar nu mă doare!...M-au bătut…dar nu simt nimic! Când mă voi trezi? Mai vreau vin!” Iată un mic test pentru fiecare dintre voi, cei tineri: dacă ceea ce spun sună ca o nebunie pentru voi, atunci poate că „gazul” acestei lumi v-a afectat deja! După câte am observat, unii dintre voi sunt pe jumătate gazaţi!

Iacov ne avertizează: „Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4:4 ). Samson s-a făcut prieten cu lumea şi acest lucru i-a provocat căderea. A stat pe genunchii Dalilei atunci când trebuia să stea pe proprii lui genunchi (Judecători 16:19 ). Când filistenii s-au aruncat asupra lui, el a încercat să se scuture şi să-i îndepărteze ca în celelalte dăţi, însă „nu ştia că Domnul Se depărtase de el”. Îşi pierduse puterea şi el nu ştia! Era insensibil. Filistenii l-au luat prizonier şi i-au scos ochii!

Şapte lucruri pe care Samson le-a pierdut din cauza prieteniei lui cu lumea

1) Şi-a pierdut secretul.
2) Şi-a pierdut părul.
3) Şi-a pierdut puterea.
4) A pierdut simţământul prezenţei Domnului.
5) Şi-a pierdut ochii.
6) Şi-a pierdut libertatea.
7) Şi-a pierdut viaţa.

Când întreţii o prietenie cu lumea, va veni peste tine o stare de somnolenţă spirituală. Lumea are metodele ei de a ne adormi din punct de vedere spiritual. Trebuie să fim foarte atenţi. De aceea există acele îndemnuri în Noul Testament de a ne trezi din starea de adormire spirituală (1. Tesaloniceni 5:5 ; Efeseni 5:14 , etc). J.N. Darby spunea că chiar atunci când nu vrei să ai nimic de a face cu lumea, ea găseşte o cale să se agaţe de tine. Cu cât mai mult îi va copleşi ea pe aceia care de bună voie o îmbrăţişează!

Să vorbim acum despre calea lui Dumnezeu de a birui lumea. Apostolul Ioan spune: „Oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră. Cine este cel care biruie lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1. Ioan 5:4,5 ). Aici, în scrierile lui Ioan, Dumnezeu ne oferă soluţia pentru a obţine biruinţa asupra lumii. Ioan scrie într-un fel abstract. El ne oferă aici doar principiul acestei biruinţe, de aceea lucrurile ar putea părea ceva mai greu de înţeles.

Apostolul vrea să spună că sunt două lucruri care ne ajută să dobândim victoria asupra lumii. Există, pe de-o parte, aspectul suveranităţii lui Dumnezeu, iar de cealaltă parte, aspectul responsabilităţii noastre. Daţi-mi voie să explic acest lucru. În ce-L priveşte pe Dumnezeu, El ne-a dat o natură nouă prin naşterea din nou, natură care se poate bucura de lucrurile divine; aceste lucruri sunt de asemenea cereşti, adică nu sunt deloc din această lume. Dacă nu eşti născut din Dumnezeu, dacă nu eşti trecut din moarte la viaţă, nu te poţi bucura cu adevărat de astfel de lucruri.

Totuşi, biruinţa asupra lumii nu depinde doar de acest prim aspect subliniat mai sus. Dumnezeu vrea ca noi să fim exersaţi din punct de vedere spiritual în conflictul cu lumea. Acest lucru pune un frâu voinţei noastre şi ne dă pe faţă adevărata stare de suflet. Dacă vrem biruinţă, trebuie să ne facem şi noi partea. Iată motivul pentru care cea de-a doua parte a versetului 4 citat anterior ne spune că trebuie să ne exersăm credinţa („credinţa noastră”). Aici nu este vorba de credinţa în Hristos pentru a fi mântuiţi, fiindcă apostolul se adresează unor copii ai lui Dumnezeu, deci unor oameni deja mântuiţi. Este mai degrabă vorba de credinţa ca putere vie şi lucrătoare, care să funcţioneze practic în viaţa noastră de zi cu zi. Este acea credinţă care se concentrează asupra lui Hristos, văzându-L acolo unde El este acum, înălţat în slavă, ca centru al unei lumi cu totul diferite de cea în care trăim pe acest pământ. Pe măsură ce prin credinţă Îl contemplăm pe Hristos aflat acolo şi ne bucurăm de acea scenă a slavei, vom fi izbăviţi de lumea în care trăim. Când ne bucurăm în mod practic de lucrurile cereşti, lumea aceasta îşi pierde puterea de atracţie.

Vedem deci că atunci când sufletul ne este pus în legătură cu ceva mai înalt, lumea îşi pierde puterea asupra noastră. În felul acesta o biruim. Cu mulţi ani în urmă, un frate era în drum spre adunare când s-a întâlnit cu un cunoscut de-al lui, care l-a întrebat: „Te duci să vezi spectacolul (în oraş tocmai se dădea un spectacol celebru)?” Fratele i-a răspuns: „Dacă ai şti ce spectacol se desfăşoară înaintea sufletului meu, nu mi-ai pune o asemenea întrebare”. Avem responsabilitatea să ne preocupăm cu lucrurile cereşti, „unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3:1 ). Când procedăm aşa, puterea pe care lumea ar avea-o asupra sufletului nostru este frântă.

Este demn de notat faptul că Ioan, vorbind despre biruinţa asupra lumii, nu spune că aceasta s-ar realiza prin separare, deşi acesta va fi cu siguranţă rezultatul atunci când credinţa noastră lucrează. Dacă cineva se bucură de lucrurile cereşti, separarea lui de lume va urma în mod natural.
În timp ce 1. Ioan 5 ne oferă principiul eliberării de lume, Vechiul Testament ne pune înainte imagini care ilustrează acest fapt. Cât de preţioase sunt imaginile Vechiului Testament care ne ajută să înţelegem mai bine principiile morale ale lui Dumnezeu.

Geneza 14:17-24 spune: „După ce s-a întors Avram de la înfrângerea lui Chedorlaomer şi a împăraţilor care erau împreună cu El, împăratul Sodomei i-a ieşit în întâmpinare în Valea Şave sau Valea Împăratului. Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin: el era preot al Dumnezeului celui Prea Înalt. Şi el l-a binecuvântat şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul cel Prea Înalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!”. Şi el i-a dat zeciuială din toate. Împăratul Sodomei a zis lui Avram: „Dă-mi oamenii şi ţine bogăţiile pentru tine”. Avram a spus împăratului Sodomei: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului, şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte, ca să nu zici: „Am îmbogăţit pe Avraam…” Nimic pentru mine, afară de ce au mâncat tinerii şi partea oamenilor care au mers cu mine, Aner, Eşcol şi Mamre: ei să-şi ia partea lor”.

Aici ni se dă o lecţie despre cum putem obţine biruinţa asupra lumii. Sodoma este o imagine a acestei lumi, privită în caracterul ei corupt. Împăratul Sodomei este o imagine a lui Satan însuşi, care este dumnezeul şi prinţul lumii acesteia (2. Corinteni 4:4 ; Ioan 12:31 ; 14:30 ). Ca prinţ al acestei lumi, el este capul părţii civile a ei; iar ca dumnezeul lumii, este capul părţii ei religioase – a acelei religii fără Hristos.

După ce Avram a câştigat bătălia împotriva lui Chedorlaomer şi a împăraţilor aliaţi cu el, doi oameni i-au ieşit în întâmpinare. Unul era Melhisedec, împăratul Salemului, care este o imagine a lui Hristos; celălalt era Bera, împăratul Sodomei. Melhisedec venise pentru a-l ajuta pe Avram, iar Bera pentru a-l ispiti. Bera l-a invitat pe Avram să ia bunurile Sodomei. El a spus: „Ţine bogăţiile pentru tine”. Era însă şi o condiţie: „Dă-mi oamenii (sufletele)”. Aşa procedează şi Satan cu noi. Ne spune să luăm cât dorim din plăcerile lumii şi din distracţiile ei, atâta vreme cât poate pune stăpânire pe sufletul nostru. El ştie că sistemul lumii, cu plăcerile ei, va reuşi să corupă afecţiunile noastre pentru Hristos şi să ne facă nefolositori pentru orice lucrare a lui Dumnezeu.

Este însă atât de minunat să vedem că Melhisedec l-a întâmpinat pe Avram mai înainte ca împăratul Sodomei să apuce să-l ispitească. Aşa cum am spus, Melhisedec este o imagine a Domnului Isus Hristos. El i-a dat lui Avram pâine şi vin, care vorbesc despre întărire spirituală şi bucurie. Iată ce vrea Hristos să ne dea! A mânca acele lucruri din mâna lui Melhisedec simbolizează comuniunea cu Hristos. Dumnezeu doreşte să gustăm această comuniune. Avram a primit acele lucruri şi a fost binecuvântat de cel care era preot al Dumnezeului Prea Înalt. Când Bera s-a apropiat de Avram cu ispitele lui, Avram a fost în stare să-l refuze. El a spus: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului, şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte”. Faptul că Avram gustase mai înainte ceva cu mult mai bun, i-a dat putere să refuze oferta lui Bera. Aşa vor sta lucrurile şi cu noi. Dacă gustăm din ceea ce Hristos ne oferă şi ne bucurăm de lucrurile cereşti şi spirituale, vom avea putere să refuzăm lumea. Mai simplu spus, mijlocul pentru a învinge ispitele lui Bera este să mănânci hrana lui Melhisedec!

Şi, până la urmă, ce s-a întâmplat cu acele bogăţii ale Sodomei? Au ars împreună cu ea! Ceea ce oferă lumea este trecător şi niciodată nu poate sătura sufletul nostru – dacă trăiţi pentru lucrurile lumii, veţi pierde totul. Însă ceea ce oferă Hristos este veşnic. Ce trist este să vezi creştini care caută lucrurile lumii acesteia. Îţi dai seama imediat că astfel de oameni nu se bucură deloc de lucrurile cereşti. Dacă s-ar bucura de ele, n-ar mai alerga după cele ale lumii.

Vedem din ultimul verset citat (vers. 24) că Avram n-a vrut să ia o decizie pentru oamenii care merseseră cu el la luptă. Ceea ce a putut face, a fost să acţioneze prin credinţă înaintea lui Dumnezeu, dându-le astfel un exemplu. Ei trebuiau să fie în mod personal exersaţi cu privire la aceste lucruri. La fel stau lucrurile şi azi: cei bătrâni nu pot decide în locul tinerilor. Într-un anumit sens, am dori să putem decide pentru voi, însă drumul uceniciei este individual. Fiecare trebuie să-şi exercite credinţa. Dumnezeu să vă dea harul să vă hrăniţi cu Hristos, iar separarea de rău va urma în mod natural. Ţineţi minte un lucru: când e vorba de lume, există doar două categorii de creştini: biruitori şi biruiţi! Voi din care categorie faceţi parte?

FIREA PĂCĂTOASĂ şi CUM PUTEM TRĂI DEASUPRA ÎNCLINAŢIILOR EI

Firea păcătoasă (carnea) este natura păcătoasă care există în orice persoană de pe pământ. Ea ne-a fost transmisă de la părinţii noştri. David a spus: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea” (Psalmul 51:5 ). Această natură veche, fiind căzută, este înclinată în întregime către rău, neputând fi reabilitată sau corectată! Domnul i-a spus lui Nicodim: „Ceea ce este născut din carne este carne” (Ioan 3:6 ). Aceasta înseamnă că orice efort pentru a o îmbunătăţi este zadarnic. Ea va rămâne întotdeauna ceea ce este – carne păcătoasă şi căzută. Este imposibil s-o schimbi.

După ce am fost mântuiţi, această fire căzută nu a fost luată din noi. Faptul că are două firi îl face pe creştin să fie diferit de orice altă creatură. El are o natură căzută şi una nouă, primită prin naşterea din nou. Una vrea să facă răul, cealaltă binele. Nu suntem răspunzători că firea veche se află în noi, însă suntem răspunzători dacă îi îngăduim să acţioneze. Dacă firii vechi i se permite să stăpânească în vieţile noastre, atunci vom fi caracterizaţi de activitatea ei. Deci de prezenţa ei nu vom putea fi eliberaţi câtă vreme ne aflăm pe acest pământ, însă vestea bună este că putem fi eliberaţi de puterea ei, dacă acţionăm după principiile la care vom privi în continuare.

Firea păcătoasă este un vrăjmaş infiltrat în spatele liniilor noastre de luptă; ea este, ca să zicem aşa, şarpele crescut la sânul nostru. Fiind un vrăjmaş foarte subtil, ea lucrează în combinaţie cu ceilalţi doi vrăjmaşi din coaliţia răului – cu lumea şi cu diavolul. Unul dintre lucrurile care fac foarte dificilă lupta împotriva cărnii este că ea adesea îşi camuflează adevărata identitate, pretinzând că este un aliat al nostru. Cineva poate acţiona prin carne şi să nu-şi dea seama de acest lucru, nici el nici ceilalţi din jurul lui! Alteori acest lucru este evident pentru toţi. Trebuie să ne temem de activitatea acestui vrăjmaş în permanenţă; dacă n-o facem, vom cădea pradă lui. W.T.P. Wolston spunea că ziua în care încetăm să ne temem de cădere este ziua în care vom cădea! Iată cât de rapid este acest vrăjmaş!

De vreme ce înclinaţia cărnii este numai către rău, ea învaţă căile răului cu repeziciune şi fără greutate. Nu trebuie să vadă sau să audă decât o singură dată un lucru rău, că îndată îl şi învaţă. Un frate bătrân spune că, în copilărie, mama lui n-a trebuit să-l ia niciodată pe genunchi ca să-l înveţe cum să spună o minciună – el ştia din instinct cum să mintă! Mai mult decât atât, firea păcătoasă are o abilitate uimitoare în a-şi aminti răul din alţii. De exemplu, dacă auzim ceva rău despre cineva, este uimitor cât de bine şi cât de mult timp ţinem minte lucrul respectiv – chiar atunci când nu vrem aceasta! Natura noastră căzută se mulează perfect pe orice lucru negativ sau păcătos. De cealaltă parte, uităm constant lucrurile importante pe care ar trebui să le ţinem minte, precum adevărul Scripturii (de aceea trebuie să ni-l împrospătăm mereu). Un frate spunea aşa: „Îmi amintesc lucrurile pe care ar trebui să le uit şi uit lucrurile pe care ar trebui să le ţin minte”. Cât de adevărate sunt aceste cuvinte!

Marea problemă cu acest vrăjmaşi al nostru – lucru pe care-l ştim cu toţii prea bine – este că el vrea să acţioneze în vieţile noastre. Rezultatul este că suntem împiedicaţi să umblăm în sfinţenie şi să trăim pentru gloria lui Dumnezeu. Cineva poate să vrea să umble în sfinţenie, dar descoperă că nu poate, fiindcă firea păcătoasă acţionează încontinuu.

Cum putem deci să fim biruitori asupra acestui vrăjmaş? Haideţi să deschidem la Galateni 5:16,17 , unde putem vedea calea pentru acest lucru. „Zic dar: umblaţi prin Duhul şi nu veţi împlini pofta firii păcătoase. Căci firea păcătoasă pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii păcătoase; şi acestea sunt opuse unul altuia, ca să nu faceţi ceea ce aţi voi”. Aşa cum am văzut în 1. Ioan 5 , când am vorbit despre biruinţa asupra lumii, la fel şi aici apostolul Pavel, la rândul lui, oferă numai un principiu, fără să-l dezvolte. Vom cerceta şi alte locuri din Scriptură care aruncă lumină asupra acestui subiect. Vedem din pasajul citat că Dumnezeu a pregătit o resursă pentru lupta cu acest vrăjmaş, aşa încât să putem trăi o viaţă sfântă pentru gloria Lui. Remediul pentru activitatea cărnii în cel credincios este să umble „prin Duhul”. Aceasta înseamnă că puterea necesară pentru eliberarea de firea păcătoasă vine ca rezultat al faptului că Duhului lui Dumnezeu I se dă locul cuvenit în viaţa noastră.

Totuşi, a umbla prin Duhul este o expresie abstractă, care necesită unele explicaţii. Pentru acest lucru, să mergem la Romani 8:1,2 : ”Deci nu mai este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus. Căci legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”. Iar în versetele 5,6: „Căci cei care sunt potrivit cărnii gândesc lucrurile cărnii, iar cei care sunt potrivit Duhului gândesc lucrurile Duhului. Căci gândirea cărnii este moarte, dar gândirea Duhului este viaţă şi pace”. Aceste pasaje se ocupă de subiectul eliberării de sub puterea păcatului din noi. Primele două versete oferă principiul eliberării de carne, apoi celelalte ne arată cum putem avea o eliberare practică şi constantă, de zi cu zi. Capitolul începe cu prezentarea acceptării de care se bucură cel credincios; el este „în Hristos” (vers.1). Aceasta vorbeşte despre cum este primit Duhul Sfânt (care va acţiona pentru eliberarea noastră). În momentul în care credinciosul îşi vede, prin credinţă, locul în „în Hristos”, Duhul lui Dumnezeu îl pecetluieşte şi în felul acesta Îşi face locuinţa în el. Versetul 1 vorbeşte despre acceptarea noastră (de către Dumnezeu), iar versetul 2 despre eliberare. Aceasta este poziţia şi starea creştină normală.

Vedem deci că Duhul lui Dumnezeu Îşi face locuinţa în cel credincios cu scopul de a-i oferi acestuia putere şi eliberare de „legea păcatului şi a morţii”. Această lege a păcatului şi a morţii este o expresie care desemnează lucrarea constantă a naturii vechi (a cărnii), care este întotdeauna către „păcat”. În cele din urmă ea aduce „moartea”. Pentru a lucra biruinţa asupra cărnii, Dumnezeu introduce în viaţa celui credincios un principiu nou numit „legea Duhului de viaţă în Hristos Isus”. Duhul lui Dumnezeu are sarcina de a ţine în frâu activitatea cărnii, astfel încât credinciosul să poată trăi o viaţă sfântă pentru Dumnezeu. El este astfel făcut capabil să ducă o viaţă deasupra înclinaţiilor cărnii, fără să mai fie rob tendinţelor ei.

Pentru a ilustra acest lucru, gândiţi-vă la legea gravitaţiei: orice obiect este atras înspre pământ de o forţă invizibilă numită gravitaţie. Niciun lucru de pe pământ nu face excepţie de la această lege. Ea este universală. Ori de câte ori aruncaţi un lucru în sus, el va reveni întotdeauna pe pământ. Tot aşa, această lege a păcatului şi a morţii este şi ea o lege universală, fiind prezentă în orice fiinţă omenească. Iar această lege nu vrea să facă decât un singur lucru – să coboare, din punct de vedere moral, către păcat.

Revenind la ilustraţia de mai înainte, dacă luăm un obiect şi de el agăţăm un balon umplut cu heliu (care este mai uşor decât aerul), vom constata că, atunci când dăm drumul obiectului din mână, el nu va cădea, ci se va ridica. De ce? Cumva fiindcă forţa gravitaţiei nu ar mai exista, sau ar fi modificată? Nu, ci fiindcă am pus în funcţiune o forţă mai puternică pentru a acţiona asupra obiectului. Forţa gravitaţiei acţionează în continuare, însă cealaltă forţă care duce obiectul în sus este mai puternică; prin urmare, obiectul nu mai cade, ci se ridică.

Într-un fel asemănător a lucrat şi Dumnezeu cu privire la cel credincios. Când cineva este mântuit, natura păcătoasă nu este luată din el. Nu vom scăpa de prezenţa acestui vrăjmaş până la venirea Domnului. Dumnezeu a găsit de cuviinţă să ne lase în această lume cu firea păcătoasă încă în noi. Astfel, starea inimii noastre este în mod continuu testată prin acest mijloc. Însă El ne-a pregătit toate cele necesare pentru a trăi deasupra puterii acestei naturi vechi. „Duhul de viaţă în Hristos Isus”, precum balonul cu heliu, a fost introdus în vieţile noastre pentru a învinge tendinţa constantă a cărnii de a ne trage în jos. Astfel putem trăi eliberaţi de lucrările ei. Iată adevărata biruinţă asupra acestui duşman perfid!

Ştim însă cu toţii prea bine că adesea se întâmplă să nu experimentăm puterea Duhului în vieţile noastre, chiar dacă Duhul locuieşte în noi. De ce stau lucrurile aşa? Fiindcă una este ca Duhul lui Dumnezeu să fie prezent în noi, şi cu totul alta ca El să acţioneze constant pentru noi. Marea întrebare este: „Cum să facem ca Duhul Sfânt să-Şi manifeste puterea în vieţile noastre?” Dumnezeu ne-a dat Duhul, ceea ce constituie aspectul suveranităţii divine; mai există însă şi aspectul responsabilităţii noastre. Suntem răspunzători să lăsăm Duhul lui Dumnezeu să ne umple şi să-Şi facă lucrarea în noi.

Intervine bineînţeles întrebarea: „Cum pot să fac asta?”. Răspunsul îl găsim, cred, în versetele 5-13. Apostolul arată că sunt două sfere în care o persoană poate trăi: sfera care aparţine cărnii şi sfera care aparţine Duhului. El vorbeşte despre „lucrurile cărnii”, fără să intre în exemplificări, însă cu toţii ştim ce fel de lucruri sunt acelea către care carnea este înclinată. În versetul 5, Pavel spune: „Cei care sunt potrivit cărnii, gândesc lucrurile cărnii”. A gândi ceva înseamnă a da atenţie acelui lucru. Cei ce dau atenţie lucrurilor cărnii sunt potrivit cărnii. Iată sfera în care trăieşte omul pierdut; el nu cunoaşte altceva. Din nefericire însă, este posibil şi pentru creştini să trăiască în acea sferă de lucruri!

Apoi apostolul menţionează „lucrurile Duhului”, din nou fără să facă specificaţii. Acestea sunt lucrurile care au de-a face cu interesele lui Hristos în această lume. Poate fi vorba de studierea Scripturilor, de a cânta cu bucurie în inimile noastre, de a merge la strângerile de zidire, de studiu şi de rugăciune, de a scrie scrisori altor credincioşi, de a vizita bolnavii şi a-i încuraja, de a mărturisi evanghelia, de a împărţi tractate, etc. Aceste două sfere, a cărnii şi a Duhului, sunt perfect opuse una alteia, iar interesele fiecăreia sunt de asemenea la poli opuşi. Una slujeşte intereselor eului, cealaltă intereselor lui Hristos. Fiecare din ele are un drum propriu, iar aceste două drumuri duc în direcţii opuse: unul duce la „moarte” – moarte morală, celălalt la „viaţă şi pace”.

Apoi, în versetele 12 şi 13, Pavel trage o concluzie serioasă, spunând: „Căci dacă trăiţi după îndemnurile cărnii, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi”. Aceasta arată că dacă trăim în sfera în care trebuie, vom avea puterea Duhului prezentă în vieţile noastre! E simplu! Vrăjmaşul din noi nu va avea nici un punct de sprijin dacă trăim şi ne mişcăm în sfera binecuvântată a Duhului. Însă apostolul avertizează: „Dacă trăiţi după îndemnurile cărnii, veţi muri”. Iată un lucru deosebit de serios! Înţelegeţi? Dacă trăiţi în sfera cărnii, ea va conduce vieţile voastre către moarte, din punct de vedere moral.

Aceasta înseamnă că dacă ne trăim viaţa de dimineaţa până seara în sfera lucrurilor cărnii, nu ne putem aştepta ca puterea Duhului Sfânt să se manifeste în noi. Sunt sigur că ştiţi ce vreau să spun. Dacă după ce veniţi acasă de la şcoală sau de la serviciu vă apucaţi să vă uitaţi la televizor sau să jucaţi jocuri pe computer, ori să faceţi cine ştie ce alte lucruri deşarte şi păguboase, înseamnă practic să petreceţi întreaga zi în sfera cărnii. În felul acesta trebuie să fiţi siguri că ea îşi va arăta colţii în viaţa voastră. Nu spun că toate lucrurile care aparţin sferei cărnii sunt păcătoase şi rele în ele însele, însă nu aparţin sferei Duhului.

Felul în care se vorbeşte despre moarte în acest capitol este diferit de cel din alte locuri din Biblie. Apostolul nu vorbeşte de moartea fizică, ci de moartea morală în viaţa celui credincios, care în mod inevitabil se sfârşeşte cu falimentul. Moartea, aşa cum ştiţi, întotdeauna are semnificaţia de separare. În acest verset ea se referă la o separare în legătura noastră de comuniune cu Dumnezeu. Este simplu: dacă trăieşti în sfera cărnii, trebuie să te aştepţi ca ea să-ţi aducă moartea. Dar dacă trăieşti în sfera Duhului, vei avea belşug de putere pentru a trăi spre slava lui Dumnezeu! Aceasta înseamnă să fii plin de Duhul (Efeseni 5:18 ).

Prin urmare, iubiţi tineri, un lucru este clar: motivul pentru care bătăliile cu acest vrăjmaş sunt pierdute este că petrecem prea mult timp în sfera în care nu trebuie, gândind la lucrurile cărnii! În care din cele două sfere trăiţi? Ce preocupă viaţa voastră în primul rând? Sunt acele lucruri care ţin de interesele lui Hristos, sau sunt lucrurile cărnii? Este timpul să începem să trăim în sfera în care trebuie – în cea a Duhului. Dacă eşti cu adevărat creştin, aceasta este sfera vieţii tale, sau, cel puţin, ar trebuie să fie! Şi să ne aducem întotdeauna aminte că a trăi azi în sfera Duhului nu ne va fi suficient şi pentru mâine. Nimeni să nu-şi spună: „Am petrecut ceva timp asupra Cuvântului duminică; aceasta ar trebui să-mi fie de ajuns pentru întreaga săptămână”. Nu, ci trebuie să căutăm să trăim în sfera Duhului în fiecare zi; atunci vom avea biruinţă asupra vrăjmaşului din noi.

Să deschidem acum la 2. Samuel 3:1 , unde vom găsi o ilustraţie a lucrurilor spuse până acum. „Războiul a ţinut mult între casa lui Saul şi casa lui David. Dar David era tot mai tare şi casa lui Saul devenea tot mai slabă”. Saul, aşa cum probabil ştiţi deja, este o imagine a omului carnal, în timp ce David este imaginea lui Hristos. În timpul acela Israel trebuia să decidă pe cine avea să-l urmeze.

În 2. Samuel 5:1-3 citim: „Toate seminţiile lui Israel au venit la David, în Hebron, şi au zis: Iată, noi suntem os din oasele tale şi carne din carnea ta. Chiar odinioară, când Saul era împăratul nostru, tu erai cel care conduceai şi strângeai pe Israel. Şi Domnul ţi-a zis: Tu vei paşte pe poporul Meu Israel şi vei fi căpetenie peste Israel. Astfel toţi bătrânii lui Israel au venit la împărat, în Hebron, şi împăratul David a făcut legământ cu ei la Hebron, înaintea Domnului. Şi au uns pe David împărat peste Israel”. Apoi, în 2. Samuel 8:1 : „După aceea, David a bătut pe filisteni şi i-a cucerit”. Filistenii sunt o imagine a vrăjmaşului dinăuntrul nostru.

Ceea ce vreau să arăt din aceste pasaje este că atâta vreme cât fiii lui Israel l-au urmat pe Saul, ei nu au avut parte decât de tulburare din partea vrăjmaşilor lor, filistenii. De fapt, Saul n-a câştigat niciodată vreo bătălie împotriva filistenilor, în timp ce David n-a pierdut nicio bătălie împotriva lor. Nu este semnificativ acest lucru? După o lungă perioadă de indecizie, Israel ajunge în punctul când este gata să-l recunoască pe David ca împărat. Aceasta este o imagine a credinciosului care-I dă lui Hristos locul cuvenit în viaţa sa. Primul lucru care se întâmplă este că David îl subjugă pe acel popor vrăjmaş care le produsese israeliţilor atâta suferinţă! Ce lecţie pentru noi! Asta n-a însemnat că toţi filistenii au fost nimiciţi. Ei erau încă acolo, însă câtă vreme David s-a aflat pe tron, ei nu i-au mai tulburat pe fiii lui Israel. Iată o ilustraţie despre cum se poate câştiga biruinţa asupra cărnii, vrăjmaşul din fiecare dintre noi.

DIAVOLUL şi CUM POT FI BIRUITE UNELTIRILE SALE

Pentru acest subiect, vom deschide la 1. Petru 5:8 : „Fiţi treji şi vegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită”. În Luca 22:31 , Domnul spune: „Simon, Simon, iată, Satan a cerut să vă cearnă ca pe grâu”. Al treilea vrăjmaş al creştinului este Satan, diavolul. El este comandantul suprem al coaliţiei duşmanilor noştri. Satan îi foloseşte pe ceilalţi doi vrăjmaşi pentru a ne atrage în lucruri care vor compromite adevărul într-un fel sau altul şi astfel, dacă este cu putinţă, pentru a ne face să-L dezonorăm pe Domnul.

Primul lucru pe care-l observăm în aceste două pasaj este că Satan are anumite planuri cu privire la mine şi la tine! Există mulţi tineri devotaţi, iar unii chiar au daruri spirituale; diavolul cunoaşte toate aceste lucruri. El vrea să vă cearnă, aşa cum a făcut cu Petru. Ştiţi ce înseamnă a cerne, nu? Înseamnă a separa ceva din mijlocul unor alte lucruri cu care acel ceva este amestecat. Aceasta este exact ceea ce Satan doreşte să facă cu fiecare dintre voi – să vă separe, să vă scoată, din mijlocul adunării. Vrea să fiţi parte din acele optzeci de procente de care vorbeam la începutul articolului. Nu există nici un motiv care să mă facă să cred că această generaţie în care trăiţi voi azi va fi în vreun fel diferită de cea în care am trăit eu.

Remarcaţi felul de exprimare al Domnului aici: „Simon, Simon…”. Se pare că atunci când Petru acţiona potrivit cărnii, Domnul i Se adresa cu numele său vechi – Simon. Când acţiona potrivit noii sale naturi, Domnul i Se adresa cu acel nume nou – Petru – pe care El i-l dăduse. Petru urma să fie cernut de Satan. Era necesar ca prin acest proces să înveţe o lecţie pe care n-ar fi putut-o altfel învăţa. Din pricină că Petru era cumva ca un conducător între ucenici, Satan a dorit în mod deosebit să-l cearnă. Ştia că dacă-l va îndepărta pe Petru, ar fi reuşit mai uşor să-i îndepărteze şi pe alţii odată cu el. Vedeţi, în această privinţă, Ioan 21:2,3 . Vreau să spun apăsat, îndeosebi celor tineri: dacă vreunul dintre voi aveţi un oarecare potenţial primit de la Dumnezeu pentru a conduce pe cei din poporul Lui, atunci Satan vă are în mod special în vizor! Gândiţi-vă bine la asta! Luaţi creştinismul foarte în serios, fiindcă există un vrăjmaş care ar face orice ca să vă doboare!

Avem o imagine a acestui lucru în 20:1-3 . Ben-Hadad, care este o imagine a lui Satan, a venit împotriva fiilor lui Israel şi le-a cerut pe copiii lor, îndeosebi pe „cei mai frumoşi” dintre ei. La fel, în 24:14 , împăratul Babilonului, o altă imagine a lui Satan, a venit şi a luat pe toate căpeteniile, pe toţi oamenii viteji, împreună cu toţi teslarii şi fierarii, lăsând în ţară doar poporul sărac. Ceea ce vreau să spun prin aceste exemple este că cei cu daruri de la Dumnezeu sunt în mod special ţinte ale lui Satan.

Cineva ar putea spune: „Mă bucur că eu sunt doar un creştin obişnuit; Satan mă va lăsa în pace”. Cine crede aşa ceva, se înşală. Remarcaţi că în pasajul citat din Luca 22 se spune: „Satan a cerut să cearnă”. Adică, „pe voi”, la plural. Aceasta înseamnă că Satan vroia să-i cearnă pe toţi, şi cu deosebire pe Petru. La fel stau lucrurile şi cu noi. Diavolul doreşte să ne distrugă pe toţi, atât pe cei cu mai multe daruri, cât şi pe cei cu mai puţine.

Acum, normal, intervine întrebarea: „Cum putem birui un asemenea vrăjmaş viclean?” Să deschidem la 1. Petru 5:9 . Aici ni se spune: „Împotriviţi-vă lui [diavolului] tari în credinţă”. Vedem deci că trebuie să ne împotrivim diavolului folosind „credinţa”, care reprezintă aici întreaga revelare a adevărului ce ne-a venit prin apostoli. De asemenea, în Iacov 4:7 citim: „Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă Diavolului şi el va fugi de la voi”. Aici diavolul este biruit prin supunerea noastră faţă de Dumnezeu. Ea vorbeşte despre ascultarea de gândul lui Dumnezeu, gând pe care-l găsim în Cuvântul Său. Apostolul Ioan, la rândul lui, ne spune: „Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi l-aţi biruit pe Cel Rău” (1. Ioan 2:14 ). Aici diavolul este biruit prin Cuvânt. În Luca 4 , unde diavolul L-a ispitit pe Domnul, el a fost învins prin ascultarea Domnului faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. În fiecare dintre aceste pasaje soluţia pentru conflictul cu Satan este adevărul găsit în Cuvântul lui Dumnezeu.

Remediul pentru orice vicleşug al diavolului stă în ascultarea noastră simplă de principiile Cuvântului lui Dumnezeu. Acest lucru însă, bineînţeles, necesită cunoaşterea acestui Cuvânt şi păstrarea lui în inimile noastre, astfel încât să ne putem folosi de el atunci când avem nevoie. Pentru a beneficia de această cunoaştere şi înmagazinare a Cuvântului, trebuie să petrecem timp asupra lui, strângând din el acele principii necesare vieţii noastre; căci, dacă suntem slabi într-un anumit punct, să fim siguri că diavolul ne va ataca chiar acolo.

În 6:8-10 vedem o imagine a lucrurilor despre care vorbim. „Împăratul Siriei era în război cu Israel. Şi, într-un sfat pe care l-a ţinut cu slujitorii săi, a zis: „Tabăra mea va fi în cutare loc”. Dar omul lui Dumnezeu a trimis să spună împăratului lui Israel: „Fereşte-te să treci pe lângă locul acela, căci sirienii au coborât acolo”. Şi împăratul lui Israel a trimis nişte oameni să stea la pândă spre locul pe care i-l spusese şi despre care-l înştiinţase omul lui Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat nu o dată, nici de două ori”. Împăratul Siriei, care este o altă imagine a lui Satan, căuta să-i surprindă pe fiii lui Israel. Hotăra câte un loc unde să-şi aşeze tabăra, dar de fiecare dată planurile îi erau date peste cap, fiindcă profetul îi spunea împăratului lui Israel să se ferească de locul respectiv. Ceea ce îl salva pe împăratul lui Israel era Cuvântul lui Dumnezeu (rostit în acel caz, nu scris, cum îl avem noi). Şi aşa cum existau anumite locuri unde el nu trebuia să meargă, fiindcă acolo duşmanul l-ar fi surprins cu siguranţă, la fel şi în această lume există locuri unde noi nu trebuie să mergem, fiindcă diavolul ne aşteaptă acolo ca să ne prindă în capcană. Locurile nu sunt aceleaşi pentru fiecare dintre noi; depinde ce interese avem. Diavolul ne-a examinat vieţile cu suficientă atenţie ca să ştie unde mergem şi ce facem fiecare de obicei. Ştie şi ce slăbiciuni avem, şi ne aşteaptă cu răbdare în locuri în care n-ar trebui să fim, pentru a ne face să cădem. El caută astfel de locuri, unde să ne atragă, potrivit cu slăbiciunea fiecăruia. Dacă ai o viaţă integră din punct de vedere moral, poate că el te va ataca în sfera religioasă a vieţii tale. Poate că te va încurca cu vreun principiu despre adunare pe care nu l-ai înţeles, şi va reuşi astfel să te depărteze. Satan este foarte viclean şi n-avem, omeneşte vorbind, nici o şansă să-i rezistăm. Singura metodă de a-l birui este să ne ţinem picioarele pe calea pe care Cuvântul lui Dumnezeu ne-a marcat-o. Dacă rămânem pe ea, vrăjmaşul nu ne poate atinge!

John Bunyan a ilustrat acest lucru în cartea sa, „Călătoria creştinului”. Creştinul, în călătoria sa către cetatea cerească, aude la un moment dat înaintea lui nişte răgete cumplite de lei. El şi-a spus: „Cu siguranţă, n-am nici o şansă!”. Dar când şi-a consultat harta, care-i trasa foarte precis drumul pe care trebuia să meargă, a descoperit cu uimire că fiecare dintre lei era legat cu un lanţ, iar lungimea lanţurilor era atât cât ei să nu poată să-l apuce pe cel ce respecta cu stricteţe traseul indicat. Leii puteau să ragă cât vroiau, însă nu-l puteau atinge! Bunyan a folosit în cartea sa această hartă ca pe o imagine a Cuvântului lui Dumnezeu, care reprezintă îndrumătorul nostru. Ni se spune în 1. Petru 5:8 că vrăjmaşul nostru, diavolul, ne dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Dacă ne ţinem picioarele pe cărarea însemnată de Cuvântul lui Dumnezeu, vom scăpa de atacurile duşmanului nostru.

Vedeţi deci că nu avem niciun motiv întemeiat pentru a ne lăsa doborâţi de vreunul dintre aceşti trei vrăjmaşi. Dumnezeu ne-a dat tot ce ne trebuie pentru a-i birui pe fiecare dintre ei. Să facem un sumar al lucrurilor la care am privit:

  • LUMEA – obţinem victoria asupra ei prin credinţa noastră, prin care ne apucăm cu toată puterea de Hristos, centrul unei lumi cu totul diferite, cu mult mai glorioasă şi mai minunată decât cea în care ne aflăm acum.

  • CARNEA – dobândim biruinţa asupra ei umblând prin Duhul.

  • DIAVOLUL – îl biruim prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *