Rezumat

1. Ordinea fiilor lui Iacov în Geneza 49
După cum se vede din tabelul de mai jos, această ordine este numai în parte identică cu ordinea naşterii:

Binecuvântându-şi fiii, Iacov s-a adresat întâi fiilor Leei, punându-l pe Zabulon înaintea lui Isahar. Apoi urmează fiii roabelor, dintre care Neftali este ultimul menţionat. Ambilor fii ai Zilpei, roaba Leei, li se acordă un loc între cei doi fii ai Bilhei, roaba Rahelei. În final avem pe Iosif şi pe Beniamin, cei doi fii ai Rahelei, soţia pe care Iacov a iubit-o mai mult decât pe Lea şi pentru care slujise socrului său, Laban, încă şapte ani.

Această ordine este în acord cu regulile dreptului prin naştere stabilit de Moise mai târziu (Deuteronom 21:15-17 ), pentru că fiul soţiei iubite nu putea fi favorizat în dauna întâiului născut, care era fiul celei neiubite. Faptul că Ruben şi-a pierdut dreptul de întâi-născut a fost în întregime din vina lui. El s-a suit în patul tatălui său şi a comis adulter cu Bilha, concubina tatălui său şi de aceea i-au fost retrase privilegiile (Geneza 35:22 ; 49:3-4 ; 1. Cronici 5:1-2 ). Poziţia legată de dreptul prin naştere a revenit lui Iuda, cel de-al patrulea fiu al Leei (peste Simeon şi Levi s-a sărit datorită violenţei comise împotriva locuitorilor din Sihem). Avuţia legată de această poziţie - întâiul-născut avea dreptul la o parte dublă de moştenire - a revenit totuşi lui Iosif, primul fiu al Rahelei cea iubită. Sau, mai curând, a revenit lui Efraim şi Manase, fiii lui Iosif, pe care Iacov îi binecuvântase anterior şi pe care, mai mult sau mai puţin, îi adoptase ca fii ai săi (Geneza 48 ). Astfel, Efraim şi Manase au obţinut locuri de sine stătătoare între seminţiile lui Israel (Deuteronom 33:17 ). De asemenea vedem că atât Iuda cât şi Iosif capătă poziţii de întâietate în binecuvântările lui Iacov, Iuda primind poziţia de conducător, iar Iosif bogăţia rezervată întâiului-născut.

Este remarcabil faptul că, spre deosebire de Ismael din istoria lui Avraam, fiii roabelor nu au aici poziţii separate sau inferioare, ci sunt binecuvântaţi împreună cu ceilalţi fii ai lui Iacov. Despre Ismael, Dumnezeu a spus că fiul roabei cu nici un chip nu va fi moştenitor împreună cu cel al femeii libere (Geneza 21:8-21 ). Din acest principiu apostolul Pavel trage concluzia că există o distincţie netă între iudei şi creştini, între oamenii aflaţi în robie şi cei liberi (Geneza 4:21-31 ). Ei sunt binecuvântaţi separat. Dar, în binecuvântarea lui Iacov, diferenţa dintre Israel şi Biserică nu joacă nici un rol. În timp ce Avraam este „tată“ al unei seminţe cereşti şi al uneia pământeşti, Iacov este într-un fel mai special acela care a dat naştere Israelului după carne. Cei doisprezece fii ai lui Iacov oferă un tablou complet al poporului pământesc al lui Dumnezeu. Potrivit guvernării lui Dumnezeu, ei sunt binecuvântaţi împreună, pentru că, în Scriptură, numărul doisprezece este întotdeauna legat de guvernarea lui Dumnezeu asupra poporului Său.

Deci, dacă ordinea fiilor lui Iacov în Geneza 49 nu este determinată de ordinea naşterii lor, nici de ordinea mamelor lor, ce principiu este folosit aici? Răspunsul este că se iau în consideraţie atât factorul profetic cât şi cel spiritual, care fac din aceste binecuvântări un tablou splendid al istoriei lui Israel până în ultimele zile.

2. O istorie profetică a lui Israel şi a lumii
Am convingerea că şi acest capitol ne oferă, de asemenea, o schiţă sumară a istoriei omului luată ca întreg, întrucât aceasta este real centrată în jurul lui Israel. În primii trei fii vedem cum omul natural a dat greş chiar de la început. Ruben este călăuzit de poftele lui, în timp ce Simeon şi Levi făceau uz de violenţă. Aceste două rele: corupţia lăuntrică şi violenţa manifestată în exterior, au constituit mereu cele două rele principale de la căderea omului încoace. Aceste fenomene pot fi întâlnite în repetate rânduri, atât în istoria omenirii cât şi în cea a lui Israel.

Păcatul lui Adam şi al Evei a fost pofta, iar cel al lui Cain violenţa, iar ei au trebuit să fie izgoniţi din prezenţa lui Dumnezeu. Judecata potopului a fost atrasă de corupţia şi violenţa care au umplut pământul. Dar după potop n-a apărut nici o îmbunătăţire vizibilă. Omul a dorit să-şi facă un nume şi a început să se închine la idoli; aflăm şi de Nimrod, un vânător puternic înaintea Domnului.

Apoi, odată cu chemarea lui Avraam, Dumnezeu a făcut un început nou prin aceea că a separat o naţiune de celelalte, pentru ca aceasta să-I slujească şi să fie numai a Lui. Totuşi, şi istoria lui Israel a fost aceea a unei triste căderi, atât în pustie cât şi în Ţara Făgăduinţei. Corupţia şi violenţa au marcat ultimele capitole ale cărţii Judecători, ca şi primele capitole din 1 Samuel. Dar apoi Dumnezeu a adus eliberarea prin împăratul David, a cărui naştere este menţionată chiar şi în cartea Rut.

Această perioadă a istoriei lui Israel se reflectă în profeţia lui Iacov asupra lui Iuda, seminţia împărătească, profeţie în care nu se aude decât laudă (Iuda = laudă). A fost o epocă de aur pentru Israel atunci când naţiunile din jur îi erau supuse. Cuvintele lui Iacov despre Şilo (= cel care aduce odihna) se referă, probabil, în primul rând, la Solomon, împăratul păcii. Dar este evident că ele ţintesc mult dincolo de el, aşa cum arată cuvintele că sceptrul nu se va depărta din Iuda până la venirea lui Şilo, de care vor asculta popoarele. De aceea profeţia despre Şilo este o profeţie mesianică. Iuda avea să aibă un rol proeminent până la venirea lui Hristos, deşi mai târziu acesta s-a limitat la regatul celor două seminţii şi a scăzut chiar mai mult după întoarcerea din robia babiloniană. Naţiunile I-au devenit ascultătoare lui Hristos încă de pe acum, prin ascultarea credinţei (Romani 16:26 ); totuşi trebuie să concluzionăm că această profeţie se extinde mai departe în viitor. Domnul nostru a fost respins, iar epoca de pace şi prosperitatea universală, despre care vorbea Iacov, au fost amânate până la a doua venire a lui Hristos. Atunci El va domni ca Prinţ al păcii şi domnia Lui se va întinde până la marginile pământului.

Apoi vedem ce s-a întâmplat după perioadele de prosperitate ale lui David şi Solomon şi, de asemenea, după respingerea lui Mesia: asimilarea cu naţiunile şi subjugarea de către acestea, sfârşind în completă apostazie. Aceste fenomene sunt prezentate, în tip, prin Zabulon, Isahar şi Dan. Aici, din nou, profeţia are o dublă importanţă, una istorică şi una pentru viitor. Israel a intrat treptat sub influenţa naţiunilor din jur, ceea ce a dus la subjugarea lui de către acestea (de exemplu: Egipt, Asiria şi Babilon) şi la slujirea idolilor acestora.

Aici îl găsim pe Zabulon în legătură cu marea de popoare şi naţiuni (Isaia 17:12-13 ; Apocalipsa 17:15 ). Zabulon (= locuinţă) era în totul orientat spre naţiuni şi îndeosebi spre Sidon, de unde îşi are originea adorarea lui Baal care fusese introdusă în Israel de împăratul Ahab (1. Împăraţi 16:31-33 ). Apoi Isahar (= simbrie) s-a supus la muncă forţată şi a devenit un rob. În Dan (= judecător) s-a întrupat deplin puterea şarpelui (a lui satan), astfel încât Israel a fost doborât şi redus la neputinţă. Scriptura leagă adesea seminţia lui Dan de idolatrie (Judecători 18 ; 1. Împăraţi 12:29-30 ). Israel a părăsit pe singurul Dumnezeu adevărat şi în final L-a respins pe Mesia, când El a venit la ei în chip de Rob. Aceasta a marcat sfârşitul istoriei lui Israel şi a primului om în responsabilitate. Devenise un mare fiasco şi numai mântuirea Domnului a putut aduce eliberarea (versetul 18). Această mântuire s-a arătat în crucea şi în învierea lui Hristos.

Apoi în versetul 18 există şi un aspect viitor privind mântuirea şi restabilirea lui Israel. Scurta rugăciune a lui Iacov este punctul de întoarcere al acestui capitol. După respingerea lui Hristos, procesul de decădere şi apostazie descris mai sus s-a repetat. Israel a fost împrăştiat printre naţiuni şi a devenit din ce în ce mai dependent de ele şi aceasta a fost situaţia lor până astăzi. Acum ajungem la aplicaţia viitoare a acestor versete. Dan este simbolul Anticristului care va domni („judeca“) peste Israel cu sprijinul conducătorului imperiului roman reînviat şi al lui satan însuşi (Apocalipsa 13 ). Idolatria va atinge atunci o culme nemaiegalată, iar rămăşiţa credincioasă a lui Israel va aştepta cu nelinişte intervenţia mântuirii lui Dumnezeu.

În acel moment, Dumnezeu va da o întorsătură sorţii poporului Său. Ca răspuns la rugăciunea din versetul 18, El Îşi va descoperi mântuirea. Dan marchează punctul minim absolut şi, de acolo, istoria lui Israel ia o întorsătură spre bine. Gad, Aşer şi Neftali arată rezultatele mântuirii lui Dumnezeu în timpurile de sfârşit. Gad (= ceată) se află încă în pericol, datorită trupelor ostile, dar în final este victorios şi alungă pe vrăjmaş din ţară (vezi Mica 4:14 ; 5:8 ). Aşer (= fericit) se bucură de un belşug de hrană pe care îl împarte cu alţii. Neftali (= luptă) se bucură de libertatea învingătorului şi cântă cântarea mântuirii.

În final, Iosif şi Beniamin redau o dublă imagine a gloriei lui Hristos în timpul mileniului. Iosif (= el va adăuga) este un tip special al lui Mesia care a fost respins de fraţii Săi, dar care a fost înălţat de Dumnezeu pentru a sta la dreapta Lui, devenind prin aceasta Mântuitorul lumii. Tatăl Îl priveşte cu plăcere, iar El primeşte cele mai bogate binecuvântări. Beniamin (= fiu al mâinii drepte - NASB) simbolizează mai mult aspectul pământesc al domniei lui Hristos. La apariţia Lui în zorii mileniului, Hristos va nimici pe toţi vrăjmaşii Săi. El trebuie să domnească până când ultimul vrăjmaş - moartea - va fi desfiinţat la sfârşitul Împărăţiei (1. Corinteni 15:24 ), „seara“ (Geneza 49:27 ), şi atunci mileniul va face loc stării veşnice.

Făcând un bilanţ, primii trei fii ai lui Iacov înfăţişează stricăciunea omului firesc. Ruben (= vedeţi fiu) s-a comportat ca un fiu nedemn, iar Simeon (= ascultare) şi Levi (= unire) s-au aliat în facerea răului. Trei fii sunt simboluri deosebite ale lui Hristos şi ne arată cum intervine El: întâi Iuda şi, în final, Iosif şi Beniamin. Semnificaţiile numelor lor şi ale celorlalţi au fost date deja. Cel de-al treilea grup de trei - Zabulon, Isahar şi Dan - marchează linia descendentă a decăderii şi apostaziei lui Israel şi, de asemenea, apostazia de la sfârşitul timpului, în ultimul grup de trei - Gad, Aşer şi Neftali - avem din nou o linie ascendentă şi aflăm cum Israel va fi restabilit şi va vedea mântuirea Domnului. Geneza 49 este o istorie profetică, din care mai multe părţi s-au împlinit deja pe parcursul existenţei lui Israel, în timp ce alte părţi, cu o valoare profetică în plus, încă îşi mai aşteaptă împlinirea la sfârşitul vremurilor.

3. O istorie a Bisericii
Sunt convins că şi acest capitol cuprinde învăţături importante privind istoria Bisericii, întrucât chiar şi acest capitol al Vechiului Testament a fost scris „pentru învăţătura noastră“ (Romani 15:4 ). Datorită respingerii lui Mesia, Israel a fost lăsat deoparte pentru un timp şi Dumnezeu are acum, aici, pe pământ, mărturia creştină care, vai, a falimentat în aceeaşi măsură ca şi vechiul popor al lui Dumnezeu. Primii patru fii ai lui Iacov ne arată în tip binecuvântările caracteristice pe care, iniţial, Dumnezeu le încredinţase poporului Său:

- binecuvântarea de a fi fiu (Ruben);
- binecuvântarea călăuzirii Duhului şi a ascultării Cuvântului lui Dumnezeu (Simeon);
- binecuvântarea părtăşiei cu Dumnezeu şi cu fraţii credincioşi (Levi);
- binecuvântarea de a se închina în duh şi în adevăr, recunoscând autoritatea lui Hristos care cântă laudele lui Dumnezeu în mijlocul alor Săi (Iuda).

Dacă urmărim istoria creştinătăţii, descoperim că aceste privilegii au fost pierdute foarte curând. Fiii lui Iacov nu-şi meritau de fapt numele frumoase şi, tot aşa, viaţa Bisericii a contrazis deseori chemarea ei înaltă. Creştinii s-au amestecat cu lumea, cu preţul supunerii faţă de lume, cum vedem la Zabulon (= locuinţă) şi la Isahar (= simbrie). De aceea Hristos a mustrat biserica din Pergam cu cuvintele: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al lui satan“ (Apocalipsa 2:13 ). Nesocotindu-şi chemarea cerească, Biserica a devenit o importantă putere în afară, aici, pe pământ, şi de aceea lumea şi „femeia Izabela“ (adică papalitatea, Apocalipsa 2:20 ) au guvernat-o. În Apocalipsa 2 aceasta culminează, de asemenea, în idolatrie, care în Geneza 49 este văzută în seminţia lui Dan. Influenţa Izabelei se regăseşte din nou la sfârşitul timpului în Babilonul cel mare, idolatru (Apocalipsa 17 şi 18). Aici, creştinătatea de nume se înfăţişează îndreptându-se spre judecată.

În această situaţie numai Dumnezeu poate pregăti o ieşire. De aceea, rugăciunea acelora care rămân credincioşi Cuvântului şi Numelui lui Hristos este: „În mântuirea Ta nădăjduiesc, Doamne! “ Chiar şi în ceasurile cele mai întunecate există o rămăşiţă credincioasă biruitoare (Gad îşi înfrânge vrăjmaşii). Ea se bucură de un belşug de hrană spirituală (Aşer mănâncă o hrană bogată) şi, prin luptă, se eliberează de sub influenţele lumeşti şi iudaice (Neftali este o căprioară liberă). Ei vor fi părtaşi la gloria lui Hristos, care este întâiul-născut între mai mulţi fraţi (Iosif este cel deosebit între fraţii săi). De asemenea, ei vor domni împreună cu Hristos aici, pe pământ, şi vor sta cu El pe scaunul Său de domnie (Beniamin împarte prada). Astfel, binecuvântările care se pierduseră la început devin partea unei rămăşiţe credincioase care aşteaptă deplina descoperire a mântuirii lui Dumnezeu în cea de-a doua venire a lui Hristos.

4. Trepte de creştere spirituală
Pe lângă acestea, Geneza 49 cuprinde lecţii valoroase pentru noi, ca indivizi credincioşi. Istoria noastră de copii şi de fii ai lui Dumnezeu nu este întotdeauna ireproşabilă, aşa cum se arată în tip în primii trei fii ai lui Iacov. Prima lecţie pe care o învăţăm este că „întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este natural; ce este duhovnicesc vine pe urmă“ (1. Corinteni 15:46 ). În ciuda tuturor privilegiilor care ne sunt acordate, eul nostru cel vechi poate fi o mare piedică. Deşi recunoaştem autoritatea lui Hristos în vieţile noastre (Iuda şi Şilo), putem fi robiţi de lume, de lege şi de păcat (Zabulon, Isahar şi Dan). Atunci, nevoia ne aduce la rugăciune pentru intervenţia ajutorului lui Dumnezeu: „În ajutorul Tău nădăjduiesc, Doamne!“ (versetul 18). Din experienţă învăţăm că este inutil să ne aşteptăm la ceva bun de la noi înşine şi că numai Dumnezeu poate aduce eliberarea.

Replica în Noul Testament a acestei scurte rugăciuni a lui Iacov este exclamaţia din Romani 7:24 : „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?“ Dar ceasul cel mai întunecat este tocmai cel dinaintea ivirii zorilor. Şi, întocmai cum profeţia lui Iacov ia o întorsătură spre bine, din acest punct critic, credinciosul este binecuvântat odată ce ochii i-au fost deschişi să vadă plinătatea mântuirii în Hristos şi faptul că el a fost eliberat de sub legea păcatului şi a morţii. Astfel, el învaţă să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru că, dintr-un rob, devine un om liber şi din învins, învingător. Romani 8 prezintă viaţa victorioasă a creştinului în puterea Duhului lui Dumnezeu.

Aceasta este exact ceea ce descoperim în următorii trei fii ai lui Iacov. Gad înfrânge pe vrăjmaşii care-l atacă. Aşer arată viaţa din belşug, care este partea învingătorului. El mănâncă o hrană bogată şi produce delicatese împărăteşti: el este în stare să împartă cu alţii belşugul său. Tabloul este completat de Neftali, care înfăţişează libertatea şi bucuria credinciosului după lupta din Romani 7 . El este o căprioară liberă şi spune cuvinte frumoase. El cântă cântarea de laudă a libertăţii creştine şi strigă: „Ava, Tată!“

Acest proces de creştere spirituală îşi atinge culmea în aceea că însuşi Hristos este văzut în cel credincios. Trăirea prin Duh ne transformă după chipul Fiului lui Dumnezeu (Romani 8:14, 29 ). Aceasta ni se înfăţişează în tip prin ultimii doi fii ai lui Iacov, Iosif şi Beniamin, care sunt frumoase simboluri ale Domnului Isus. Hristos Însuşi este apogeul binecuvântării noastre şi cununa fericirii noastre. În Iosif îl vedem atât în respingerea cât şi în înălţarea Lui, iar vieţile noastre trebuie să fie în acord cu aceasta. Pe de o parte Hristos, în umilinţa Sa perfectă, este modelul nostru (Filipeni 2 ); iar, pe de altă parte, Hristos, în gloria Sa cerească, este obiectivul tuturor ambiţiilor noastre (Filipeni 3 ). Dacă El este zidit în noi în acest fel, vieţile noastre se vor afla din ce în ce mai mult sub domnia Omului de la dreapta lui Dumnezeu, care ne permite să împărtăşim rezultatele biruinţei Sale (Beniamin împarte prada). Astfel ajungem la maturitatea spirituală care este atât de des menţionată în Noul Testament, iar imaginea lui Hristos se vede clar în noi (1. Corinteni 3:1-3 ; Galateni 4:19 ; Efeseni 4:12-16 ; Coloseni 1:28 ).

5. Binecuvântarea lui Iacov prin comparaţie cu cea a lui Moise
(Deuteronom 33 )
Binecuvântarea lui Iacov are o replică remarcabilă în binecuvântarea lui Moise de la sfârşitul celor cinci cărţi ale lui. Diferenţa esenţială este că Geneza 49 pune accent pe responsabilitatea omului, în timp ce Deuteronom 33 accentuează planurile şi scopurile lui Dumnezeu. Geneza 49 este, de fapt, o lungă istorie a vinei şi a pedepsei, a căderii şi a restabilirii. Dar Deuteronom 33 este o imagine a poporului la timpul când, conform sfaturilor harului lui Dumnezeu, i se dau în stăpânire toate binecuvântările Ţării Făgăduinţei. În acest capitol din urmă, Duhul lui Dumnezeu trece peste toate lucrurile negative pe care Iacov le-a spus despre fiii săi în Geneza 49 . Desigur, este şi o diferenţă în modul de adresare. Iacov îşi priveşte fiii în calitate de capi şi reprezentanţi ai celor douăsprezece seminţii (Geneza 49:28 ), în timp ce Moise vorbeşte chiar seminţiilor.

Ordinea fiilor lui Iacov în Deuteronom 33 diferă de cea din Geneza 49 . Lui Ruben îi urmează imediat Iuda, care a primit poziţia lui Ruben, de întâi-născut. Simeon lipseşte cu desăvârşire, probabil pentru că această seminţie a fuzionat cu Iuda. Oricum, există tot o listă cu douăsprezece nume, deoarece Efraim şi Manase sunt menţionaţi separat în binecuvântarea asupra lui Iosif. Să comparăm acum ordinea în ambele capitole:

Lui Iuda îi urmează Levi, purtătorul unei bogate binecuvântări, ca o recompensă pentru ascultarea de Domnul, după ce Israel păcătuise, închinându-se la viţelul de aur (Exod 32:25-29 ). Împreună cu Iosif, el are locul cel mai însemnat în binecuvântarea lui Moise, în timp ce în Geneza 49 acest loc este ocupat de Iuda şi Iosif! Deuteronom înfăţişează poporul aflat în stăpânirea ţării, apropiat de Dumnezeu şi trăind după poruncile Lui, pentru care slujba leviţilor este necesară. Apoi urmează cei doi fii ai Rahelei, întâi Beniamin, apoi Iosif, o ordine determinată de raţiuni spirituale. În timp ce Levi avea slujba templului, Beniamin avea focul aşezării sanctuarului.

Ierusalimul făcea parte din teritoriul lui Beniamin şi de aceea se spune aici că el locuia în siguranţă, aproape de Domnul şi că Domnul locuia între umerii lui (= munţii lui). Aceasta conduce la deplina binecuvântare acordată lui Iosif, care, ca şi în Geneza 49 , este numit „prinţul“ sau „cel distins între fraţii săi“. Numai după aceea urmează ultimii doi fii ai Leei şi cei patru fii ai roabelor. Binecuvântările lor se află toate în legătură cu stăpânirea şi cu bucuria moştenirii în Ţara Făgăduinţei.

Moise a spus aceste lucruri în ajunul intrării în Canaan, sub conducerea lui Iosua. Dar, în afară de împlinirea istorică a unui număr dintre aceste binecuvântări, există, ca şi în Geneza 49 , o valoare profetică şi spirituală evidentă. Deuteronom 33 cuprinde mai multe referiri la Împărăţia viitoare, în care Israel va stăpâni ţara nu numai temporar, ci pentru totdeauna. Este remarcabil faptul că, în versetul 7, se spune despre Iuda că va fi adus la poporul lui (din diaspora). Levi va înfrânge pe vrăjmaşii săi (versetul 11) - la sfârşitul timpului, aceştia vor fi numeroşi -, iar Beniamin va locui în siguranţă în ţară (versetul 12).

Iosif va conduce chiar naţiunile şi îşi va întinde stăpânirea până la marginile pământului (versetul 17). Zabulon şi Isahar vor chema naţiunile la munte (versetul 19), adică la muntele Domnului, muntele Templului, care în zilele din urmă va fi întemeiat ca muntele cel mai de seamă (Isaia 2:2-5 ). Ultima referire la mileniu este implicată în versetul de încheiere al binecuvântării lui Moise, unde se spune că vrăjmaşii lui Israel vor arăta poporului lui Dumnezeu o ascultare prefăcută. Această expresie apare şi în Psalmi şi indică în ultimă instanţă supunerea naţiunilor în timpul domniei lui Hristos (Psalmii 18 , 66, 81).

De asemenea, nu poate fi nici o îndoială în privinţa semnificaţiei practice şi spirituale a acestor binecuvântări pentru noi. Tot aşa este adevărat pentru noi că „binecuvântarea Domnului este cea care îmbogăţeşte“ (Proverbe 10:22 ). Şi bogăţiile noastre sunt în primul rând de natură spirituală, din vreme ce am fost binecuvântaţi cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti în Hristos (Efeseni 1:3 ). Întocmai cum Israel a primit Ţara Făgăduinţei ca moştenire - a cărei posesie este de fapt subiectul binecuvântării lui Moise - nouă ni s-a dat un teritoriu la fel de vast de binecuvântări spirituale şi eterne pentru a-l lua în stăpânire prin credinţă. Astfel, aici, spre deosebire de Geneza 49 , subiectul nu îl constituie treptele creşterii spirituale sau istoria căderii şi a restabilirii poporului lui Dumnezeu ca întreg.

În Deuteronom 33 , subiectul este posesiunea nestingherită a binecuvântărilor lui Dumnezeu în „ţara“ pe care El ne-a dat-o. Deşi aceste binecuvântări ne revin individual, aici se arată mai mult partea colectivă. De acestea ne bucurăm în „relaţii de seminţie“, în „familia“ în care Dumnezeu ne aşează şi în care trăim împreună, familia copiilor lui Dumnezeu (Psalmul 133 şi scrierile lui Ioan relatează binecuvântarea pe care Dumnezeu o dă acolo unde fraţii trăiesc împreună în unitate).

Ultimele cuvinte ale lui Iacov către fiii săi în Geneza 49 sunt fascinante, datorită consecinţelor lor cu bătaie lungă. Pe patul de moarte, patriarhul a profeţit ceea ce se va întâmpla cu cele douăsprezece seminţii care vor descinde din fiii săi. Aceste imagini profetice se extind în viitorul îndepărtat până în perioada mileniului, când Israel, sub domnia lui Hristos, va fi centrul de binecuvântare pentru întregul pământ, în calitate de creştini învăţăm, de asemenea, multe lecţii practice din acest capitol, deoarece aceste lucruri au fost scrise şi pentru învăţătura noastră (Romani 15:4 ).